Dragi prieteni, vă invit joi seara, ora 17:30, în Aula Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, unde va avea loc lansarea cărții „După Dumnezeu. Morala și bioetica într-o epocă secularizată”, scrisă de Herman Tristram Engelhartd Jr., filosof și bioetician american, tradusă în limba română de către Dr.Domnul Andrei Dârlău, filolog, teolog și scriitor.
Tema emisiunii: Turismul cultural
Luni, 8 aprilie 2024, ora 19:00
Invitat la podcastul Galaxia lui VASILE CHIRA:
Luminița Fernandes Păucean – manager în turism
Pe parcursul podcastului ne vom referi la următoarele aspecte:
1.Introducere.
2.Homo viator.Omul ca ființă călătoare
3.Etimologia cuvântului turist/turism
4.Scurtă istorie a turismului
5.Forme de turism
5.1.Turismul de recreere şi agrement
5.2.Agroturismul
5.3.Turismul balnear
5.4.Turismul de afaceri
5.5.Turismul de cumpărături
5.6.Turismul religios
5.7.Turismul medical
5.8.Turismul sexual
5.9.Turismul industrial și tehnic(vizitarea unor viaducte, poduri, tunele, baraje etc.)
6.Turismul cultural și ştiinţific
6.1.Tipologia turismului cultural
6.2.Criteriile de definire:
a)După specificul obiectivelor(vizitarea patrimoniului istoric, vestigii arheologice, muzee, festivaluri de muzică, film, târguri expoziții etc.)
b)Modul de organizare a vacanțelor
c) Motivația
d) Distanța/locul/intern /extern
7.Ecoturismul
8.Tursismul viitorului
9.Turismul spațial
10.Turismul subacvatic
11. Turismul si pelerinajul. Asemănări și diferențe
12. Homo turisticus și homo peregrinus
13.Industria turistică
14.Destinații turistice de top
15.Obiective turistice culturale în Europa și în lume
16. Turismul cultural în Romania
17.Turismul cultural la Sibiu
18. Turismul și creșterea economică
19. Fenomenul turistic și politica/geopolitica
20.Turismul și pericolul terorist
21.Turismul și manipularea mediatică
Din 18 decembrie 2023, Podcastul „GALAXIA LUI VASILE CHIRA” emite săptămânal conținut pe Facebook și pe Youtube.
Toate subiectele, fie ele de artă, cultură, filosofie, literatură, etnologie, istorie, psihologie, medicină, știință, teologie, spiritualitate sau politică vor fi abordate, cu invitații, din perspectiva metodologiilor inter-, pluri- și transdisciplinare.
Am decis să scriu acest text și să parafrazez expresia latină „Et in Arcadia ego”(„Și eu am fost în Arcadia” !) cu „Et ego in Roma ad Papam fui” !(Și eu am fost în Roma la Papa !) pentru a-mi exprima punctul de vedere despre întâlnirea lui George Simion cu Papa Francisc, pentru a explica modalitățile în care se poate ajunge la Suveranul Pontif, cu atât mai mult cu cât și eu am fost într-o audiență similară la Papa Ioan Paul al II-a, in toamna anului 2002, pe când mă aflam cu o bursă în Elveția.
O vizită privată la o autoritate publică, papă, șef de stat, rege, regină, prim ministru etc.poate fi făcută de o persoană sau un grup de persoane.Daca George Simion ar fi scris pe facebook că a fost primit de Papa Francisc personal, singur, într-o audiență privată, reproșurile jurnaliștilor și acuzele de dezinformare, minciună ar fi fost justificate. Însă repet, George Simion nu a vorbit de o audiență personală, de o întâlnire tête-à-tête, în biroul Suveranului Pontif, de o conversație între patru ochi pe care ar fi avut-o ca lider al unui Partid de opoziție din România, ci a fost acolo ca simplu vizitator, ca parlamentar român, aflat la acel moment în Italia, într-o vizită la prietenii de familie politică, la Fratelli d’Italia, la partidul politic național-conservator și implicit la Doamna Georgia Meloni, prim-ministrul Italiei.
E adevărat, există două tipuri de audiențe private la Papă. Mai exact audiența privată în Cabinetul personal al suveranului pontif, care presupune trimiterea, în prealabil, a unei cereri la secretariatul Vaticanului, în care se specifică motivația întrevederii și evident apropabrea respectivei solicitări. Al doilea tip de audiență privată la Papa este posibilă în cadrul unui grup, așa cum s-a întâmplat și cu ocazia Concertului de Crăciun, când George Simion a fost în audiență privată la Papa cu grupul organizat de Asociația Românilor din Italia.
Ceea ce a scris George Simion pe facebook depre vizita la suveranul pontif nu poate fi considerat o inducere în eroare a opiniei publice, așa cum a răutăcios a afirmat Cristian Tudor Popescu. “Vina” dânsului, dacă asta poate fi considerată „vină”, este legată, nu de ceea ce a scris, ci de faptul că nu a dat mai multe detalii pentru cei ce nu au suficiente cunoștințe legate de acest tip de audiențe private la papa.
Însă în momentul în care a publicat invitația de la Vatican, neparticularizată, aceeași pentru toți invitații la Concertul de Crăciun, cu numele domniei sale, scris pe ea de mână (Signore George Simion), a înlăturat și această presupusă, inexistentă “culpă”.
Prin urmare, nu e vorba de o “vină”, ci de un “lapsus calami”, de o scăpare de condei, de uitarea de a un mic detaliu în plus, desi personal nu consider că era neaparată nevoie, pentru că textul liderului AUR postat pe Facebook este cât se poate de inteligibil și deci, pentru cunoscători, nu nu are nimic în el ambiguu, echivoc:
“Am dăruit Sfântului Părinte Francisc o sculptură în cadrul audienței private pe care am avut-o.Sculptorul Balan Fănică, din Tibucani, Neamț, are 47 de ani și sculptează de când se știe.Sculptura se numește Gradina Maicii Domnului realizată din lemn de nuc și vița de vie patinat.Ea reprezintă spațiul și spiritul romanesc prin ideea de familie și dragoste pentru aproape.Lucrarea este abstractizată prezentând mai mult esența dragostei materne, decât forma în sine.Natura și ea e prezenta prin arbore, care îmbrățișează tot!”.
Președintele Asociației Românilor din Italia (ARI), Eugen Terteleac, recunoaște la solicitarea Europei Libere că a fost vorba de o audiență privată, că tocmai el a fost cel care l-a pus pe George Simion pe lista celor care l-au vizitat pe papa, înainte de concert: „A fost o audiență privată cu organizatorii concertului de Crăciun, sponsorii și artiștii. Noi ne încadrăm în zona organizatori. Noi am lansat o platformă- Rounit – pentru repatrierea capitalului românesc și repatrierea românilor din străinătate, la care au fost invitați toți politicienii din România. Și singurii politicieni care au participat au fost Alfred Mihai, de la PSD, și George Simion, de la AUR. Și atunci am zis că cei doi merită să îi băgăm în grupul nostru la audiența privată pentru că avem două locuri libere […]Cei de la Vatican știau numele lor, aveau listă, aveau tot. Dar nu este interzisă participarea politicienilor […] Știam de două săptămâni că vine George Simion alături de noi. Atunci am decis să vină alături de noi în audiența privată. Chiar exista riscul ca el să nu poată participa, că înțelesesem că are întâlnire cu Georgia Meloni, dar a găsit o fereastră și a putut să participe”.
Personal, nu văd nici o diferență, între ceea ce a scris George Simion și ceea ce a declarat președintele Asociației Românilor din Italia (ARI), Eugen Terteleac despre această audiență privată.
Răspunsul lui George Simion postat pe blogul personal( https://georgesimion.ro/), pe care l-a trimis și Europei Libere, spulberă, dacă mai era cazul, orice acuză de “nesinceritate”, de “minciună”, adusă de Cristian Tudor Popescu :„Gazetarii” bolșevici și „politicienii” de carton sunt capabili să creeze o realitate paralelă, chiar dacă le prezinți poze și înscrisuri oficiale.
Da, nu apare numele meu pe lista de audiențe de la Vatican și nici nu am spus acest lucru, dar, în schimb, apare entitatea alături de care am participat la întrevederea cu Papa Francisc.
Motivul? Simplu: am ales să merg la Vatican alături de românii din Italia. Am fost pentru a fi alături de frații noștri creștini din Italia și pentru a-i duce Papei Francisc un cadou de suflet, care să exprime cel mai bine identitatea românească.
Cum am ajuns la Vatican? Asociația Românilor din Italia (ARI) și-a adus contribuția la organizarea celei de-a 31-a ediții a concertului extraordinar de Crăciun de la Vatican. Înaintea concertului a avut loc audiența privată cu Papa Francesco, la care am participat fiind invitat de frații din Italia.
Nu am distorsionat în nici un fel adevărul, este strategia clasică a urmașilor lui Lenin de a diaboliza orice acțiune a opoziției. Evident că nu a fost o întâlnire oficială între mine și Papa, nu am susținut niciodată acest lucru, doar mintea bolnavă a unora a putut crea tot felul de scenarii. Cei care ridicau ode lui Ion Iliescu acum atacă acțiunile singurului partid patriotic parlamentar.
Cam atât despre vizita la Vatican.
Iar pentru toți CTP-ii din România atașez chiar și galeria de fotografii pe care cei de la Vatican Media au postat-o:
https://photo.vaticanmedia.va/it/8922-16-12-2023ArtistidelConcertodiNatale.html?page=11
Este incredibil cum iese veninul din unii jurnaliști care fac jocurile PSD și PNL de ani buni. Problema lor nu sunt școlile care se prăbușesc sau spitalele care ard, problema lor e vizita lui George Simion în Italia”.
Dacă tot ne propunem să fim onești, trebuie să recunoaștem că o astfel de cutumă nescrisă , mai exact vizita oamenlilor politici, a candidaților la președinție din țările europene, la Suveranul Pontif, la președintele SUA, în Israel, mai ales în actualul context geopolitic complicat, tensionat, incert, devine nu doar râvnită de politicienii dornici să își asume diverse responsabilități politice, ci explicabilă, dacă nu cumva necesară.Dacă România ar avea o populație de 300 de milioane de locuitori, dacă ar avea o economie competitivă, o armată performantă, dacă ar fi o mare putere mondială astfel de legitimări, de “ binecuvântări” n-ar mai fi râvnite de politicieni. Și-ar dori probabil occidentalii să vină la noi.
Toți oamenii politici din România au fost în America, de la Năstase, la Dragnea , de la Constantinescu la Băsescu și de la Geoană la Ponta. Numai Iliescu a fost la Moscova.
În definitiv, nici America, nici Israelul, nici Papa de la Roma nu le dau politicienilor europeni asigurări că vor fi neaparat președinți. Ei se duc acolo pentru a primi o legitimare în plan itern.
Întâlnirea lui George Simion cu Papa Francisc este un gest de frățietate de umanism, un gest de deschidere culturală, de conlucrare în vederea detensionării conflictelor internaționale, cu atât mai mult cu cât actualele conflicte militare din Ucraina, din Gaza, nu sunt doar de ordin economic, etnic etc., ci au în ele și o tentă religioasă.
Progresiștii, globaliștii, dar și criticii ortodocși ai lui George Simion ar trebui să salute acest gest de naționalism cultural, care, spre deosebire de naționalismul de tip politic, filetist, tentat să introducă o anumită religie în ecuația politică, riscând să conducă la derapaje, așa cum s-a întâmplat în interbelic cu mișcarea legioanară, este autentic, benign.
În scurtul timp cât s-a aflat în fața Papei Francisc, președintele AUR, George Simion a avut totuși prilejul să se prezinte, să ceară o binecuvantare pentru el și pentru România, să îi ofere Suveranului Pontif un cadou. Faptul că Papa Francisc autorizează căsătoriile între persoanele de același sex, nu constituie un motiv pentru care să nu fie vizitat de către un om politic din România sau de aiurea, așa cum consideră unii colegi teologi ortodocși, mai radicali. Să nu uităm totuși că Papa Francisc este și Șeful statului Vatican.De asemnea, o astfel de întâlnire, dintre liderul unui partid conservator din România și Papa Francisc nu înseamnă automat o acceptare din partea lui George Simion și nici din partea Partidul AUR, a atitudinii concesive a Papei față de persoanele de același sex.
Chiar și în cadrul unei audiențe private, în grup, ai timp să schimbi câteva cuvinte cu Papa, să te prezinți, să-i oferi un cadou, ceea ce a făcut și George Simion. De pildă, când eu am fost în 2002, în audiență privată la Vatican, m-am prezentat Papei Ioan Paul al II-lea, în limba latină, i-am spus cum mă chesmă, că vin din România, că am studiat Teologia ortodoxă, Limbile clasice și Filosofia, că iubesc filosofia, arta, cultura și civilizația romană, italiană și că îl felicit pentru tot ce a făcut pentru istoria recentă a Europei. Papa m-a scultat și la urmă mi-a zâmbit binevoitor, un zâmbet pe care eu l-am pus atunci pe seama faptului că am fost singurul student care i-am vorbit în latină (ceilați studenți s-au prezentat papei în engleză, franceză sau spaniolă). Apoi i-am sărutat mâna și m-am retras, oferind posibilitatea și celorlalți colegi din grup, care stateau la rând, să se adreseze Suveranului Pontif.
În concluzie, vizita lui Simion la Papa Francisc a fost o audiență privată, în sensul că nu a avut orcine acces acolo, de pe stradă, din Italia sau din România.
George Simion nu a scris pe Facebook că a fost primit singur de Papă. Ca dovadă a acestui fapt, este poza pe care liderul AUR a atașat-o textului, unde nu este doar el cu Papa, ci există și alte persoane în decor.
Trebuie însă să ținem cont și de faptul că Cristian Tudor Popescu este într-o criză de popularitate nu mai are o funcție publică, nu mai este director de cotidiane, nu mai este redactor șef, nici președinte de Club de presă, nu mai are putere și încearcă să se rebrenduiască. E clar că se axează intenționat pe subiecte senzaționale, radicale, care să producă polarizări.După atâția ani de presă, omul știe că atunci când jurnalistul este ponderat, obiectiv, când scrie texte cuminți, nu atrage atenția. Așa se justifică incisivitatea lui, mai ales din ultimii ani, ieșirile lui deconstructiviste, sceptico- udemiologico- nihiliste, din acest motiv vorbește și scrie despre “ateismul” lui Eminescu, despre avantajul închinării doar la Pruncul Iisus, nu și la maturul, răstignitul Iisus, despre pierderea fecioriei Maicii Domnului prin naștere etc.
CTP-ul, cel care a aruncat primul în spațiul public ideea acestei pretinse “culpe”, “distorsionări”, este fără îndoială un tip inteligent, un jurnalist titrat, un tip instruit, nu doar în domeniul umanist, clasic, ci și științific, este un scriitor de scucces, prizat, este un gazetar care, de 34 de ani încoace, a amendat și a corijat derapajele, a patru președinți, însă de această dată, regret că trebuie să spun, criticile lui la adresa lui George Simion trebuie luate “cum grano salis”.
Pe de altă parte, după ce a criticat pe cei 4 candidați la președinție, pe Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis, ajunși ulterior președinți ai României, ar fi fost culmea ca CTP-ul să rateze prilejul de a-l critica și pe George Simion, pe cel de-al cincilea posibil președinte al României ! Dacă i-a criticat în campanie pe cei patru candidați și au ajuns toți președinți, sperăm ca și de această dată, atitudinea critică a CTP-ului să fie de bun augur, să-i poarte noroc lui George Simion și să ajungă cel de al cincilea președinte postdecembrist al României.
Lector univ.Vasile Chira
Facultatea de Teologie ” Andrei Șaguna”
Universitatea ” Lucian Blaga” din Sibiu
Doctor în filosofie al Universității ”Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Scriitor, filosof, teolog, artist și activist civic
Președintele Institutului de Studii Inter-Pluri-și Transdisciplinare / Institute of Pluri-, Inter- and Transdisciplinary Studies (IPITS )
Membru al Partidului AUR
Membru al Senatului Partidului AUR
În 19 septembrie 2019, omul de afaceri Marius-Dorin Lulea înregistra la Tribunalul din București Partidul Alianța pentru Unirea Românilor ai cărui copreședinți devin activistul unionist George Simion și activistul civic, jurnalistul Claudiu Târziu. Ulterior se alătură acestei formațiuni politice și scriitorul și filosoful Sorin Lavric, care va deveni Președintele Senatului Partidului AUR.
Dacă AUR a participat cu timiditate, dar cu speranță, în județele unde a găsit candidați la alegerile locale din 27 septembrie 2020, reușind să scoată doar doi primari și câteva zeci de consilieri locali, la alegerile parlamentare din 8 decembrie a obținut un procent de aproape 10%( chiar 14,72%, la Suceava, 14,62%, la Botoșani, 14,4% la Neamț, 14,2%, la Constanța, și 13,43%, în Vrancea) care i-a permis alocarea a 47 de parlamentari(15 senatori și 32 de deputați), astăzi a ajuns al doilea Partid din România , cotat cu o intenție de vot(reală) de 30% .
Astăzi AUR are în jur de 100.000 de membri, are zeci de mii de simpatizanți, are filiale în toate județele țării, are organizații în toate orașele și în aproape toate comunele din România. Are de asemenea filiale în peste 20 de țări din Europa și America de Nord. Este singurul partid din România care e capabil să mobilizeze la proteste și marșuri resursă umană de peste 20.000 de români.
De-a lungul celor 4 ani, AUR a avut o serie de initiative legislative extrem de importante pentru români. George Simion împreună cu parlamentarii AUR au impiedicat în 2021, introducerea obligativităţii prezentării Certificatului verde la locul de muncă.De asemenea, AUR are pentru 2024, un program de guvernare în 15 puncte care este capabil să salveze România de la dezastrul economic.
În cei patru ani de existență, AUR a dus lupte grele în spațiul public, a avut de înfruntat nu doar coaliția partidelor mainstream, aflate la guvernare, care a dat legi și a adoptat măsuri în defavoarea cetățenilor, dar a trebuit să facă față și criticilor, calomiilor, din partea unor confrați români, deloc puțini, dezinformați de presa plătită să inoculeze poporului un narativ fals, indiferent că vorbim de criza sanitară sau de Războiul din Ucraina.
AUR devine, inclusiv pentru inițialii critici, aurosceptici, un Partid frecventabil. Au intrat în această formațiune intelectuali de marcă, precum profesorul universitar, cineastul și jurnalistul Sorin Ilieșiu, coautor împreună cu Gabriel Liiceanu al documentarului „Apocalipsa după Cioran”, fost director de imagine la Studiourile cinematografice Buftea între anii 1979 și 1990.
Trebuie amintit pentru criticii și detractorii AUR, faptul că George Simion nu a apărut pe scena politicii românești din neant. Înainte de a deveni președintele Alianței pentru Unirea Românilor și deputat în Parlamentul României, liderul AUR a avut un “cursus honorum”, un parcurs educațional, public, politic cât se poate de natural, a avut o bogată și fructuoasă activitate civică și politică.
Președintele AUR George este absolvent al Colegiului Național „Gheorghe Lazăr‟ din București .După susținerea examenului de bacalaureat, în 2005, urmează cursurile Facultății de Administrație și Afaceri a Universității din București pe care le încheie cu licență în 2008.În peioada 2008-2010 face un master în istorie, specializarea „Crimele comunismului” la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
În anul 2006, George Simion este lider al grupării „Noii Golani”, care încearca să continue mişcarea de stradă din 1990. În cadrul acestei mișcări lansează mesajul „Basarabia e România“.Între 2006 și 2012, organizează acțiuni civice, atât în România, cât și Republica Moldova: ,,Ziua de doliu național’’, protestul ,,Bălți simte românește’’, precum și o serie de evenimente care marchează ziua de 1 decembrie la Alba Iulia și ziua de 27 martie la Chișinău.
În anul 2011, înființează Platforma Unionistă Acțiunea 2012, sub egida căreia activează peste 30 de organizații nonguvernamentale și grupuri de inițiativă, cu scopul de a informa și sensibiliza opinia publică și factorii de decizie din România și Republica Moldova, în legătură cu necesitatea realizării unității naționale.
Tot în acest an, George Simion devine cofondator al proiectului Unirea TV, care va face cunoscută vocea unioniștilor în Republica Moldova. În 2017, înființează, împreună cu alte 100 de organizații de profil din România, din Republica Moldova și diaspora românească ,,Alianța pentru Centenar’’.
George Simion este inițiatorul unor proiecte sociale și caritabile. În anul 2006, trece Nistru pentru a vizita românii din Tiraspol și pentru a duce o donație copiilor de la liceul „Lucian Blaga”, una dintre cele opt școli de limba română din regiunea transnistreană. În anul 2009, va reveni la liceul „Lucian Blaga”, pentru a dona veniturile obținute din vânzările CD-urilor cu proiectul muzical „Uniți sub tricolor”. În 2017, se implică în strângerea de fonduri pentru construirea unei case familiei Carpenco din orașul Drochia, Republica Moldova.
De asemenea, în această perioadă, George Simion publică două cărți : ,,Blocați în labirint”(2017), în care face o radiografie a vieții cetățenilor moldoveni și a momentelor istorice de constituire a Republicii Moldova. Cartea este lansată în peste 40 de localități din țară și diaspora românească. Titlul celei de-a doua cărți este „Cum i-am cunoscut pe Klaus Iohannis, Dan Barna, Traian Băsescu și Ion Iliescu”(2019).
În anul 2019, George Simion candidează ca independent la alegerile europarlamentare lansându-și programul sub sloganul „România Mare în Europa”, program în care promite să aducă în atenția opiniei publice teme de interes național: “unirea Basarabiei cu România, protejarea drepturilor românilor din comunitățile istorice, sprijinirea românilor din județele Harghita și Covasna, valorificarea potențialului diasporei și contracararea sistemul mafiot care blochează dezvoltarea României și a Republicii Moldova”.
În concluzie, începând cu anii studenției și până în momentul în care devine copreședinte al Alianței pentru Unirea Românilor și deputat în Parlamentul României, George Simion a fost implicat activ în organizarea a sute de acțiuni, proteste și marșuri cu caracter unionist în care mobilizează mii sau chiar zeci de mii de oameni: „Obiectiv: Basarabia”(2011), organizează în 2013, împreună cu alți activiști civici, turneul de fotbal „Cupa Unirii‟, organizarea în 26 martie 2013 în Parlamentul României a dezbaterii „27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România, model pentru integrarea europeană a Republicii Moldova‟, campania de informare ,,Caravana Unirii’’, campania de strângere de semnături pentru a facilita procedura de obținere a vizelor de către basarabeni: „Aducem Basarabia acasă”(2013), cursurile și atelierele de lucru ,,Școala de Cultură și Afirmare Românească’’, prima ediție fiind „Incubatorul de românism” (2014), organizarea grupului “Prietenii Unirii”, campania ,,Fără pașaport în Basarabia’’(2015), Programul ,,Liderii pentru Unire’’, campania de strângere de semnături ,,Aducem Basarabia Acasă’’, Forumul jurnaliștilor din România și Republica Moldova, ,,Pactul pentru Basarabia’’(2012), Programul „Cunoaște-ți Țara” (2016), „Blocul meu cunoaște Adevărul” (2011), „Basarabia e România Internațional”, „10 motive pentru Unire”, „Suntem moldoveni, deci români”, O oră de istorie pentru Basarabia” (2012), organizarea conferinței de la Clubul Parlamentarilor Români cu tema „Asumarea politică a unui calendar al unirii Republicii Moldova cu România. Despre importanța strategică a stabilizării frontierelor NATO și UE‟, lansarea la Iași a „Ligii Aleșilor Locali Unioniști”(2018), „Ziua Limbii Române”, Primul Congres al Reîntregirii Neamului de la Iași (2018), Marea Adunare Centenară din Chișinău(2018), Marșul Centenar, desfășurat pe traseul Alba Iulia-Chișinău, campania „1 milion pentru Unire”(2018) etc.
Iată de ce etichetele de “galerist”, “peluzar”, “sămânțar” sunt inexacte, deplasate. Faptul că tânărul Simion a fost pasionat de fotbal, că era prezent pe stadion la marile meciuri, nu înseamnă că a fost ”galerist”. De altfel, o spune singur, la emisiunea gazetarului sportiv, Ovidiu Ioanițoaia, „Prietenii lui Ovidiu”, de la GSP, unde a fost invitat în martie 2023 :
“Am mers activ la meciuri de fotbal, am prieteni în toate galeriile. N-am de ce să mint! Peluza unui stadion e o reflexie a societății românești. Nu găsești doar gunoaiele societății, așa cum se induce ideea. Găsești muncitori, doctori și profesori universitari “.
În cei patru ani de existență, de tatonări, de luptă , dar și de victorii în fața unei coaliții de guvernare și a unei mass-media ostile, AUR și-a însușit deprinderi de partid responsabil, credibil ponderat, matur, care se prezintă azi ca o serioasă alternativă la administrarea și conducerea României, începând cu anul 2025.
George Simion are în partid jurnaliști, oameni de cultură, artiști, scriitori, filosofi, profesori universitatri. Suntem alături de el pentru că este un tânăr născut cu 3 ani înainte de Evenimentele din 1989, deci neviciat de tarele mentale ale comunismului, pentru că este un om inteligent, cu vocație de lider, un tip energic, curajos, determinat, charismatic, cu o viziune geopolitică lucidă, un om preocupat sincer de destinul acestei țări, un om politic abil, capabil să negocieze cu liderii Uniunii Europene, dar și cu șefii altor State din afara Europei.
George Simion este în acest moment cel mai activ om politic, nu doar în spațiul românesc, ci și în relațiile cu Statele UE, lucru recunoscut de altfel de toți analiștii politici și jurnaliștii din România.Acest lucru îl face pe liderul AUR, unul dintre cei mai credibili candidați pentru alegerile prezidențiale, în orice caz, superior lui Marcel Ciolacu, lui Nicolae Ciucă sau altor figuri prezidențiabile, vehiculate de partidele mainstream.
Alianța pentru Unirea Românilor(AUR) are o dublă conotație. Dacă initial s-a pornit de la sensul ei propriu , literal, de la deziteratul istoric de Unire a României cu Basarabia, teritoriu rupt samavolnic din trupul țării prin pactul Ribbentrop-Molotov, din august 1939 și concretizat prin ultimatumul Rusiei, din 26 iunie 1940, în urma căruia Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța intră în componența Uniunii sovietice, conceptul de “unire” trebuie interpretat și într-un plan mai profund. Este vorba de o unire spirituală, morală și culturală, de o solidaritate centrată în jurul unor valori capabile să reclădească România. Desigur, asta nu exclude, unirea efectivă a Basarabiei cu țara mama. Unirea este un imperativ actual pentru Romania.
În definitiv, George Simion nu face altceva decât să reactualizeze idealul milenar de unire care a fost o constantă a acestui popor, care a animat năzuințele spiritului românesc, începând cu Burebista și Decebal.
Burebista a unit triburile geto-dace, începând cu anul 70 î.e.n. până în momentul morții din anul 44, î.e.n.Decebal a unit de asemenea la începutul secolul II, al erei creștine (101-106), cele 5 regate divizate după moartea lui Burebista.
În 27 mai 1600, Mihai Viteazul a realizat de asemenea pentru prima dată unirea politică a celor trei țări românești cu un singur conducător, întitulându-se într-un hrisov „Domn al Țării Românești, al Ardealului și al Moldovei”. Pentru câteva luni Mihai a domnit simultan în Ţara Românească (1593 – 1601), în Transilvania (1599 – 1600) şi în Moldova (1600).Tocmai din cauza scurtimii ei, această unire a fost numită ” meteorică”.
A urmat apoi Unirea mica din 24 ianuarie 1859, înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești. La acest gest unionist au contribuit idelile școlii ardelene, făcute cunoscute prin mișcarea de emancipare politico-socială, mai exact prin operele corifeilor ei : Gheorghe Șincai, Patru Maior, Samuil Micu, August Treboniu Laurian, Ion Budai Deleanu etc., toți intelectuali rasați, cu studii teologice, filosofice, filologice, de drept canonic, la Roma și în alte Universități Europene, dar și programul revoluționarilor pașoptiști, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru C. Golescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, C.A.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu, Eftimie Murgu etc.
În sfârșit, la 1 decembrie 1918 , are loc la Alba Iulia amarea Unire, când toate provinciile istorice locuite de români, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Regatul Român și implicit Moldova s-au unit într-un singur stat.
Trebuie să ne amintim de cântecul “Pe al nostru steag e scris unire”, scris de poetul si omul politic Andrei Bârseanu, care a fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, cântec pus pe muzica lui Ciprian Porumbescu, modificat la comanda lui Ceaușescu pentru a deveni imn national. În acest cântec patriotic se vorbește de “Unire-n cuget și simțiri”. Ei bine de o astfel de unire, avem nevoie în acest moment.
Cei patru piloni ai Partidului nostrum Familia, Națiunea, Credința și Libertatea, la care cred că se cere adăugarea altor doi piloni importanți și anume Educația și Cultura sunt în măsură să realizeze restructurarea națiunii române pe noi premise de dezvoltare.
Anul 2024 este crucial pentru AUR și pentru poporul român. Este foarte important să votăm cu un partid conservator, cu politicieni demni, neșentajabili, care și-au făcut studiile la timp, care nu au parveniț în lumea politicului, să ne adunăm în jurul unui lider conservator, care are capacitatea de a uni românii , de a-i mobiliza în vederea înfăpturii unui proiect de țară salvator.
Programul pașoptist, sintetizat de către Mihail Kogălnicenu, ideologul Revoluției pașoptiste din Moldova, a fost acela de a transforma un popor de țărani într-o națiune de cetățeni.Poporul ține de etnie, pe când națiunea are o unitate.Un Stat nu poate exista, daca poporul nu se transformă în națiune.
Cu unele excepții desigur, oamenii simpli, din mediul rural, nu au fost interesați foarte mult de modernizarea țării.Țăranul român este în general traditionalist, static, eleat, parmenidian, paseist. Se rezumă adesea la un autism economic, familial, rural, local. A nu se înțelege aici că încerc să minimalizez, rolul țăranului român în istoria acestui popor, că fac abstracție de microferma lui, de mica lui activitate agrară, de contribuția lui la economia națională, de dările, cotele de cereale și alimente, care i s-au impus de-a lungul istoriei, de faptele lui eroice, de jerfele de sânge pentru apărarea țării etc.
Repet, asta nu înseamnă că toți țăranii români, că toți oamenii din mediul rural sunt imuni la ideea democratică, la politici economice naționale, însă dacă încercăm să fim obiectivi, nu putem să nu sesizăm un astfel de pasivism national, un soi de inerție
Vreau să spun doar că cetățenii, adevărații români, fie ei din spațiul rural sau citadin, trebuie să fie animați de idealuri mai înalte, de drepturi și libertăți civice, de binele comun. Indubitabil, țăranul român a creat o cultura orală mare, un folclor unic in Europa și în lume, însă trebuie să fim de acord că face o politică măruntă, adesea subiectivă.
De pildă, am întrebat deunăzi pe mai mulți oameni din mediul rural, din diverse sate și județe, cu ce formațiuni politice vor vota la scrutinele din 2024. Majoritatea dintre ei mi-a răspuns că ei nu votează cu partidul, ci cu omul, adică își vor realege edilii locali, care în cele trei sau patru mandate le-u asfaltat drumul, le-au introdus apa în sat etc. ca și cum aceste lucruri ar ține de un eroism administrativ, ca și cum bieții oameni nu ar fi avut dreptul prin lege la astfel de condiții normale de infrastructură rurală, publică și de o minimă igienă.
Este evident că pentru a se pune bine cu primarul, pentru a primi ajutoare sociale, adeverințe și alte avantaje nu vor să-și supere primarul și votează “cu omul“, cu partidul omului, nu doar la primărie, ci și la Consiliul local, la Consiliile județene, la alegerile parlamentare și la cele prezidențiale.
Cu alte cuvinte, patriotismul lui, civismul lui, solidaritatea lui cu țara, cu binele comun se încheie cu hotarul satului, cu plăcuța de la ieșirre, pe care scrie numele satului sau al comunei.
Ei bine, nu contează pentru ei că “omul ” lor, că primarul lor, “binefăcător” pe banii statului, că falsul erou, care nu a făcut decât ceea ce trebuia să facă, face parte dintr-un Partid mainstream, PSD, PNL, pe care-l legitimează să ducă țara de râpă, să accepte în continuare legi și măsuri antiromânești, perdante pentru țară, pentru copi, nepoții și strănepoții.
Această lipsă de conștiință civică și politică, această suficiență locală, acest patriotism superficial, patologic, încheiat la capătul propriei grădini și la hotarul comunei, au constituit solul fertil pe care s-a altoit practica baronizării, perpetuată de edilii locali, de președinții de Consilii județene, de președinții de filiale ale partidelor PSD, PDL, PNL, UDMR, formațiuni aflate la putere în perioada postdecembristă, adică vreme de 34 de ani.
A vota în continuare astfel de partide, astfel de politicieni, care au sărăcit țara pentru a-și rotunji averile, care au vândut tot ce se putea vinde, care au dat pe degeaba resursele țării străinilor, care ne-au îndatorat pe sute de ani și a nu vota un partid cu agendă naționalistă, un partid capabil să negocieze poziția acestui popor la Bruxelles, să reindustrializeze România, să relanseze economia, să valorifice potențialul material, cultural și spiritual al românilor, să așeze România pe orbita normalității, este un gest masochist, necugetat.
A nu da șansa, fie și din curiozitate, dacă nu din convingere, unui Partid format din patrioți capabili, competenți, onești care nu a fost niciodată la guvernare, a nu credita un Partid connservator, naționalist, suveranist, care a dovedit că ține cu românii, care are un Program de guvernare inteligent, generos, care vine cu soluții la problemele românilor, este un soi de acceptare tacită a suicidului national, o complicitate indirectă la oficializarea statutului de colonie a României.
Dacă AUR va face o politică transparentă, axată pe interesele cetățeanului, dacă va respecta principiile democrației și ale meritocrației, dacă președintele George Simion va atrage în Partid oameni cu o reală competență, dacă va pune pe listele electoarle de la parlamentare intelectuali, profesioniști (așa cum a procedat cu lista de la europarlamentare, unde se regăsesc mulți doctori în diverse științe, universitari, experți în domeniile lor de activiate ) oameni capabili care să gândească proiecte politice inteligente, să creioneze programe și politici publice eficiente, are mari șanse să câștige, cu ajutorul lui Dumnezeu și al cetățenilor, toate tipurile de alegeri din anul care stă să vină și să guverneze România în următorii patru ani.
La mulți ani România !
La mulți ani George Simion !
La mulți ani AUR!
Lector univ. Vasile Chira
Facultatea de Teologie ” Andrei Șaguna”
Universitatea ” Lucian Blaga” din Sibiu
Doctor în filosofie al Universității ”Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Scriitor, filosof, teolog, artist și activist civic
Președintele Institutului de Studii Inter-Pluri-și Transdisciplinare / Institute of Pluri-, Inter- and Transdisciplinary Studies (IPITS )
Membru al Partidului AUR
Membru al Senatului Partidului AUR
Un discurs magnific, viu, electrizant !
O analiză inteligentă și lucidă a politicilor agrare, făcute de politicienii români incompetenți și corupți:
1.Introducere
Mutațiile științifice, sociale și economice cu care se confruntă societatea actuală: desacralizarea, pragmatismul, globalizarea, exacerbarea hedonismului de orice fel, panterorismul, explozia tehnologică, fenomenul migrației, dezechilibrul sistemelor ecologice, intrarea în era anthropocen, conflictele dintre culturi și civilizații, transumanismul tehnologic, noul val de ateism științific, singularitatea biologică, criza sensului, interogațiile omului postmodern etc. fac necesară reconfigurarea ofertei curriculare din învățământul teologic superior.
În consecință, studiul de față își propune să analizeze critic actualele planuri de învățământ din Facultățile de Teologie Ortodoxă și să ofere modalități de îmbunătățire/reactualizare a curriculei teologice universitare.
2.Caracterul exclusiv istoric al învăţământului teologic universitar
Studiul teologiei este în esență orientat aproape exclusiv istoric. Acest lucru este fără îndoială lăudabil, discursul istoric fiind în definitiv un inventar al spiritului, însă nu este suficient.
Se studiază istoria sinoadelor, a reformelor, a relației dintre Biserică și autoritatea laică, a patriarhiilor, a episcopiilor, a mănăstirilor, a Bisericilor, istoria cultului, istoria veșmintelor, a riturilor, a Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine, istoria literaturii vetero- și neotestamentare, istoria dogmelor, a canoanelor, a concepțiilor morale, istoria religiilor, a predicii, a catehezei, a misticii, a imnologiei, a misiunii creștine sau a ecumenismului.
Această abordare de tip istoric/istorist este unilaterală și, în consecință, perdantă pentru studenții teologi ale căror organe cognitiv-speculative, în lipsa antrementului noetic, riscă să se atrofieze.În învăţământul teologic, se pune accentul doar pe memorare, nu se incurajează flexibilitatea mentală, reflexivitatea, gândirea critică, cu alte cuvinte se ratează esenţialul. Preoţii noştri, chiar si cei mai înzestraţi dintre ei, nu pot părăsi limbajul omiletic sau catehetic, sunt rigizi, gândesc şablonard.
Pe lângă disciplinele strict teologice, axate pe competențe liturgice, omiletice, catehetice și administrativ-parohiale, necesare sacerdotului, e nevoie de discipline care să angajeze studentul cultural, științific, filosofic, lingvistic și artistic pentru a putea avea o înțelegere holistică a realității, a fenomenului religios și, implicit, a propriei sale credințe.
Creștinismul nu este doar sentimentalism dulceag, spectacol de cântece pietiste, impresionism facil. Este un sistem de gândire articulat ontologic, logic și conceptual, care în demersul lui cognitiv, face apel nu numai la metoda pistică, ci și la datele rațiunii, ale filosofiei, ale descoperirilor științifice.
Faptul că Biserica Ortodoxă Română, cu excepția Părintelui Dumitru Stăniloae, care s-a angajat în mod individual în câmpul culturii și al cunoașterii, nu a dat niciun gânditor notabil, decât istorici, traducători sau profesori de teologie, cu scrieri de bun simț, dar ale căror opere sunt departe de a intra în circuitul teologic universal, este simptomatic.
E adevărat că Biserica Ortodoxă Română a dat sfinți, dar asta e altceva. Noi ne referim aici la teologia de catedră, la discursul teologic academic, nu la teologia mistică.
Lipsa unor arii curriculare care să integreze toate domeniile spiritului, încremenirea teologiei într-un discurs istorist, arhaizant, paseist, lipsa exercițiului gândirii au determinat, în special, Biserica Ortodoxă Română să ignore sau să evite tematizarea unor probleme teologice majore: mitologia comparată, teologia geniului, finitatea/infinitatea universsului, existenţa vieţii extraterestre, raportul dintre ființă și neant, respectiv coincidentia oppositorum, identitatea dintre ființă și neant(adusă în discuţie de Hegel), ontologia spiritului, clauzele contractuale ale parteneriatului ontologic dintre Dumnezeu și agenții neantului, regimul metafizic al demonului, demonologia şi inconştientul, arhetipologia, regimul ontologic al Divinităţii, Antropologia posteshatonică, teogonia, ontologia libertăţii, teologia genomului uman, metafizica sexualităţii, Experiența religioasă vs. neuroștiința, Dumnezeu și sistemul limbic, problema libertății, metafizica animalelor (zooteologia), problema arhetipului soteriologic şi alte câteva sute de astfel de subiecte pe care nu e locul să le amintim aici.
Nu avem o teologie a fizicii cuantice. Nu avem o cosmologie ortodoxă care să ia în calcul datele cosmologiei științifice și filosofice, nu există un sistem teodiceic acordat cu datele științei și filosofiei contemporane. Nu există un răspuns articulat al Bisericii la ordinea naturală a lanțului trofic, nu există inițiativa unui dialog ecumenic real la nivel interreligios, în special cu liderii și teologii religiei islamice. Nu există răspuns la teoriile existenței virtuale a divinității (E vorba de modelul realităților, bazat pe cercetările experimentale făcute de Charles Tart și Stanislav Grof pe subiecți cărora li s-au indus stări modificate ale conștiinței)[2], la experiențele extatice produse în laborator cu ajutorul substanțelor psihedelice.
E adevărat, cu trei ani în urmă a apărut un manual de Apologetică ortodoxă în 2 volume, publicat de Editura Basilica. Inițiativa și munca autorilor (Adrian Lemeni, preotul Răzvan Ionescu, diaconul Sorin Mihalache și Cristinel Ioja, unii dintre ei fiind profesori de teologie) este lăudabilă, însă această ediție ar trebui completată cu noi volume, fiindcă nu acoperă plaja de probleme cu care se confruntă teologia în contextul contemporaneității.
Pe de altă parte, pentru redactarea unui astfel de corpus apologetic ar trebui constituit un colectiv de autori de la toate Facultățile de Teologie Ortodoxă din țară, în special dublu licențiați, preocupați de relația dintre teologie și știință, teologie și filosofie, teologie și arte. Există astfel de specialiști la Facultățile de Teologie din Sibiu, Cluj-Napoca, Timișoara sau Craiova. E adevărat, ca o astfel de colaborare să fie posibilă, cei de la București ar trebui să-și învingă orgoliile auctoriale, în formulă unică sau restrânsă, și, mai ales, să-și reconsidere eventualele rezerve față de Facultățile de Teologie din provincie, oricum nejustificate.
Volumul I al amintitului manual de apologetică cuprinde noțiuni introductive referitoare la definiția, obiectivele, metoda și istoria apologeticii. Volumul al II-lea continuă, în prima parte, considerațiile legate de statutul apologeticii și perspectiva istorică a acestei discipline, urmând ca în ultimele 4 părți să fie abordat raportul teologiei cu științele universului (cosmologie, fizică, matematică), relația dintre teologie și științele vieții, în special biologia, și perspectiva apologeticii ortodoxe asupra mutațiilor sociale, culturale și tehnologice din societatea contemporană (consumismul, poluarea, secularizarea și biotehnologizarea).
După cum s-a putut observa, relația teologiei cu filosofia, cu excepția unor referiri lapidare la situații limită din epistemologie sau la dimensiunea fenomenologică a persoanei, lipsește cu desăvârșire.
În schimb, subiectele abordate sunt bine tratate, autorii făcând apel la surse bibliografice recente. Sigur, spațiul alocat tematicilor din acest manual este restrâns, insuficient pentru o expunere care să epuizeze un subiect sau altul. Este însă un început promițător.
Ideal ar fi ca apologeticii ortodoxe să-i fie consacrate o serie de monografii tematice. Există doar două astfel de încercări. Mă refer la soții Oana și Alexandru Iftimie, profesori la Facultatea de Biologie din București, care au dat un răspuns pertinent, de pe poziții ştiinţifice, creștin ortodoxe, evoluționismului darwinist[3], și la domnul Virgiliu Gheorghe, specialist în biofizcă și doctor în bioetică la Universitatea Aristotel din Tesalonic care a publicat mai multe lucrări despre implicațiile mediului televizual și virtual asupra sănătății fizice, psihice și spirituale[4].
3.Învăţământul teologic medieval
După modelele paideice grecești, după Academia lui Platon și Liceul lui Aristotel, după școlile Bizanțului, ia ființă, în Europa Evului Mediu, Universitatea, un sistem paideic superior care stă la baza învățământului universitar modern.
Trebuie subliniat însă faptul că autorul primului centru de învățământ superior a fost marele Origen (185-253 p. Chr.), care a reunit în Didaskaileion-ul său toate științele laice cunoscute până la acea vreme. Această instituție arhaică a constituit o universitate in nuce, inspirând peste secole sistemul universitar modern.
În Universitățiile medievale, se predau cele șapte arte liberale (artes liberalis), respectiv grupul artelor literar-filosofice: gramatică, retorică și dialectică, reunite în ciclul trivium („cele trei căi”) și grupul artelor științifice constituit din aritmetică, geometrie, astronomie și muzică, discpline care formau ciclul quadrivium („cele patru căi”).
Pentru a avea acces la Facultățiile de rang „superior” (de teologie, drept și medicină), candidații de la Universitatea din Paris, înfiinţată în anul 1088, trebuiau să facă dovada absolvirii Facultății de arte, care dura între 6 și 8 ani. În Facultatea de arte se studiau clasicii artei, însă un mare interes era acordat ştiinței filosofice și, în special, operei lui Aristotel[5].
În primii patru ani, studentul în teologie studia Biblia, alți doi ani erau destinați sentențelor lui Pietro Lombardi (Libri quattuor sententiorum)[6], după care dădea un examen general pentru a putea urma cursul de un an, cu decanul .
După finalizarea acestui curs, studentul dădea un alt examen, în urma căruia devenea „bacalaureat biblic”, ceea ce-i dădea posibilitatea să țină, timp de doi ani, lecții cu studenții în calitate de cursor sau asistent. În această calitate, își alegea în primul an o carte din Vechiul Testament, iar în al doilea o carte din Noul Testament, pe care le comenta în fața studenților din perspectivă filologică și teologică, fără a intra însă în detalii.
La sfârșitul celor nouă ani de studii, studentul avea calitatea de „sententiarius”, care îi dădea dreptul să țină un curs de doi ani în cadrul căruia comenta integral sentențele lui Pietro Lombardo. Când încheia acest stagiu era considerat „bacalaureat definitiv” (baccalaurius formatus). Urmau apoi alți patru sau cinci ani de studiu individual, sub îndrumarea unui profesor, perioadă în care avea obligația să asiste la cursurile profesorilor și să țină predici[7].
Abia la sfârșitul acestei perioade, studentul se prezenta în fața comisiei, pentru a susține un examen care consta într-o „disputatio” unde participa întregul corp profesoral[8].
4. Necesitatea extinderii duratei de studiu teologic universitar
Durata studiilor teologice ar trebui exstinsă la cel puțin șase sau opt ani. Evident, preoții practicieni, personalul de cult pentru mediul rural, oficianții de ierurgii, preoții funebri, cununători etc. pot rămâne la patru ani. Dar să nu înveţe, să nu fie profesori de religie, să nu predice.
În mod paradoxal, stundeții facultăților de stomatologie fac șase ani, pentru a studia un mic accesoriu de os al ființei umane.Noi teologii ne propunem să vindecăm sufletul, care e mult mai sensibil și mai complex decât partea somatică, sarxică.
În medicina alopată există sute de specialități. Nu te duci la neurolog dacă te dor rinichii. Ei bine, sufletul e mult mai complex decât trupul. Sufletul are și el inimă, ochi, cap, organe interne, suferă și el leucemii, encefalite, cardiopaii, tumori, care se cer vindecate.
Bolile mintale și spirituale sunt la fel de multe și de complexe ca și cele ale trupului. Biserica ar trebui să facă clinici și spitale de boli spirituale cu secții de filautie, gastrimargie, accedie etc.
5.Aria curriculară. Definiţie şi semnificaţii
Aria curriculară reprezintă un domeniu al cunoașterii în care sunt angajate un grup de discipline cu obiective generale comune.
Termenul de curriculum este consemnat pentru prima dată cu sensul pedagogic/didactic în documentele Universităților din Leiden (Olanda), 1582, și Glasgow (Scoția), 1633.
Derivat din limba latină, cuvântul curriculum înseamnă alergare, loc pentru alergări, hipodrom (vezi vrebul curro, currere, cucurri, curium = a alerga), iar cu sens figurat înseamnă curs, drum, cale spre (curriculum solis, curriculum lunae, curriculum vitae etc.).
Prin urmare, conceptul de curriculum desemnează, printre altele, ansamblul coerent al planurilor de învăţământ, al disciplinelor, al programelor analitice pe care le parcurge studentul în cadrul unui program universitar cu scopul de a dobândi pe de o parte, competenţe, deprinderi, abilităţi teoretice şi practice într-un domeniu anume, iar pe de altă parte de a avea posibilitatea înţelegerii propriei sale specializări în raport cu celelalte şriinţe angajate în câmpul cunoaşterii.
6. Ariile curriculare în învăţământul teologic universitar .Observaţii.Propuneri
Faţă de planurile de învăţământ actuale ale Facultăţilor de teologie, propunem şapte arii curriculare care inculd evident şi disciplinele teologice tradiţionale: Aria teologică, Aria istorică, Aria filosofică, Aria lingvistică, Aria ştiinţifică, Aria artistică, Aria de studii pluri-intre şi transdisciplinară:
6.1.Aria teologică
a) Sistematice:
În cadrul acestei arii, se pot păstra vechile structuri curriculare(Dogmatică, Morală, Misiologie şi ecumenism, Spiritualitate etc.). E însă nevoie de introducerea unor cursuri opţionale: Teologia suferinţei, Teologia şi filosofia geniului (Genialitate şi sfinţenie), Apofatismul teologic/ştiinţific/filosofic, Modele partistice de teodicee/ ponirologie (Justin Martirul şi Filosoful, Dionosie Areopagitul, Sfântul Vasile, Sfântul Irineu, Augustin, Ioan Damaschin, Toma d Aqino ), Teologie scolastică, Teoria logosului în Teologie şi filosofie, Introducere în pisteologie (Funcţia cognitivă a credinţei), Thanatologie, Ktiseologie, Zooteologie, Antropologie creştină, Introducere în animologia creştină, Modele etice .
b) Biblice: Hermeneutică generală, Terminologie neotestamantară, Poezia religioasă a Vechiului Testament, Aritmologie,Arheologie biblică, Modele genezice(teogonii, cosmogonii şi antropogonii ),Teogonie comparată, Tora şi epopeile homerice,Inspiraţia biblică şi inspiraţia ştiinţifică/poetică, Tora şi Mahabharata, Moise şi marii întemeietori de religie, Geneza religiilor abrahamice , Arhetipul soteriologic, Genul apocaliptic, Producţii apocaliptice.
c) Istorice:Teologia istoriei, Bizantinologie, Patristică.
d) Practice:Timpul sacru/spaţiul sacru, Teorii ale simbolului, Metafizica sacrificiului, Sfintele taine şi cultele de mistere, Botezul în religiile lumii, Istoria muzicii clasice, Armonie, Teorie şi solfegii, Contrapunct, Istoria muzicii clasice, Audiţii clasice, Teologia muzicii, Muzicoterapie, Muzicosofie.
Cursuri:Elemente de istorie universală, Istoria culturii şi civilizaţiei, Istoria religiilor.
Opţionale:Fenomenologia sacrului, Arhetipul anastasic, Haritologie comparată, Studii islamice.
6.3. Aria filosofică
Cursuri: Filosofia Orientului Antic (India/China), Filosofia în Grecia antică, Filosofia Renaşterii, Filosofia Evului Mediu scolastic, Filosofia modernă, Filosofia contemporană, Filosofia postmodernă, Filosofie analitică, Filosofia minţii, Filosofia creştină, Retorică, Semiotică, Estetică, Propedeutică filosofică, Axiologie, Filosofia religiilor, Fenomenologia sacrului, Metafizică, Gnoseologie, Modele ontologice, Modele logice/formal/speculativ/transcendental/lupascian, Metodologie şi argumentare, Hermeneutică.
Opţionale: Filosofia apologeţilor creştini (greci şi latini), Sfinţii capadocieni şi filosofia greacă, Teologia cogito-ului cartezian, Filosofia creştină rusă (Vladimir Soloviov, Berdiaev Nikolai şi Pavel Florenski), Dumnezeu şi substanţa spinozistă, Kant şi teologia creştină, Conceptul de dogmă la Lucian Blaga, Teologia temporalităţii, Filosofia creştină românească: Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Teologie şi fenomenologie, Mitologie, Ontologia infinitului, Analitica Dasein-lui la Heidegger, Analitica existenţială la Cioran, Mistica cioraniană, Turnanta fenomenologică franceză (Michel Henry, Jean Ives Lacoste, Jean Luc-Marion), Existenţialismul creştin (G. Marcel, Jaspers, M. Buber), Existenţialismul ateu (Sartre, Simone de Beauvoir), Antropologie filosofică, Antropologie culturală, Filosofia istoriei, Istoria filosofiei arabe, Epistemologie, Etică, Filosofia patristică, Filosofia culturii.
6.4.Aria lingvistică
Cursuri: Introducere în lingvistica generală, Poetică, Limbi clasice (greacă, latină, ebraică, coptă, aramaică),Limbi moderne (engleză, fraceză, germană, rusă).
Opţionale: Teologia limbajului, Filosofia limbajului, Metateologie.
6.5. Aria ştiinţifică
Cursuri:Teorii moderne ale fizicii, Teorii moderne ale biologiei, Semiologie medicală, Medicină pastorală/Hodigetică/Pimenică, Fundamentele matematicii, Cosmologia ştiinţifică (Elemente de astrologie), Astronomie, Modele cosmologice, Modelul Big Bang şi modelele alternative: modelul universului etern, Modelul staţionar, Modelul cvasistaţionar, Modelul cosmologic cu plasmă, Modelul universului tridimensional generat de colapsul unei stele din alt univers.
Opţionale:Psihologia religiei, Hristoterapia, Introducere în neuroştiinţe, Psihoterapia existenţială, Teorii psihanalitice, Psihiatrie, Modele psihoterapeutice, Medicină pastorală.
De fapt ar fi nevoie de introducerea unui modul duhovnicesc, cuplat cu modulul pedagogic în care să se studieze Psihopatologie, Psihologia clinică, Semiologie psihiatrică, Psihologie pastorală.
Biserica Ortodoxă va avea duhovnici buni abia atunci când va condiţiona primirea duhovniciei de absolvirea acestui modul.
6.6.Aria artistică
Istoria artei, Literatură religioasă, poetică creştină, Ideea de Dumnezeu în literatură, Teologia personajelor dostoievskiene, Pictura religioasă, Artă crestină, Filmul religios, Etnologie, Folclor, Iconografie, interpretare instrumentală (vioară, pian).
6.7.Aria Pluri-, Inter- şi transdisciplinară
Cursuri:Introducere în teoria nicolesciană a transdisciplinarităţii[9], Metodologia pluri- şi interdisciplinară, Logica noncontradictoriului, Noţiuni generale de fizică/mecanică cunatică.
Opţionale:Cosmologia ştiinţifică/ filosofică/ biblică/ patristică, Genetică şi teologie, Teologia fizicii cuantice, Teologia şi anatomia umană/ Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Apofatismul şi teologic şi nihilismul modern, Teologia geniului (Sfântul şi savantul; scriitorul/ compozitorul/ pictorul), Metafizică şi teologie, Infinitul matematic şi infinitul teologic, Metafizica şi teologia limbajului, Apocalipsă şi entropie, Matematică şi teologie, Metafizica muzicii, Fenomenologia creştină, Teologia probabilităţii, Soteriologie comparată, Eshatologie comparată, Principiul antropic şi pronia divină, Revelație şi fenomenalitate, Unirea ipostatică şi dualismul undă-corpuscul, Sensurile teologice ale ştiinţei şi artei, Metoda axiomatică în matematică şi teologie, Transcendentalitatea axiomelor matematice, Budismul şi creştinismul, Filosofia evanghelilor, Filosofia paulină, Ecoteologie, Hristos şi Socrate, Platon. Mecanismul henologic şi trinitatea creştină, Plotin şi terminologia trinitară, Aristotel şi creştinismul, Etica stoică şi morala creştină, Filosofia drepturilor omului, Filosofie juridică, Filosofia dreptului canonic, Filosofia feminismului, Filosofie şi literatură (Filosofia ca gen literar, Ontoliteratura, Transliteratura ), Thanatologie etc.
7.Concluzii
Comoditatea, inerţia sistemului, lipsa de înţelegere a realităţilor contemporane, atitudinea conservatoare a unor ierarhi ortodocşi care au crescut, studiat şi profesat într-o perioadă marcată de cu totul alte politici sociale, economice, pedagogice, culturale şi inclusiv eclesiastice, decât cele pe care le traversăm noi, fac să se menţină aceleaşi structuri curriculare bazate pe discipline de strictă specializare: Istoria Bisericii Universale, Istoria Biserici Române,Vechiul Testament, Noul Testament, Liturgică, Catehetică, Omiletică, Cântare şi Formare duhovnicească. Repet, aceste a sunt necesare , dar nu sunt suficiente !Nu trebuie pierdut din vedere că nu toţi tinerii care vin la teologie îşi doresc preoţia. În acest caz e nevoie de regulamente speciale şi evident de introducerea unui certificat vocaţional care să facă diferenţa între absolvenţii care studiază teologia din raţiuni pur culturale, intelectuale şi cei care sunt compatibili, moral, intelectual, psihic, spiritual şi juridic cu misiunea preoţească.
Ameninţările ideologice, politice, globale cu care se confruntă creştinul, scăderea procentului de încredere al oamenilor în Biserică ( sub 50 %), aşa cum o arată ultimele sondaje, ar trebui să fie suficiente motive încât să determine Departamentul de învăţământ al Patriarhiei Ortodoxe Române şi pe membrii Sfântului Sinod al B.O.R. să regândească ariile curriculare şi sistemul de învăţământ teologic universitar până când lucrurile nu sunt definitiv pierdute.
Lector univ. Dr. Vasile Chira
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna ”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
[1]Comunicare susţinută în cadrul Simpozionului internaţional „Relevanța învățământului teologic pentru lumea contemporană”, manifestare academică dedicată împlinirii a 230 de ani de invatamant teologic la Sibiu, Sibiu 16-18 mai 2016.
[2] Vezi Adrian Pătruț, Știință, chimie, nanoclusteri, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 161-163.
[3] Oana și Alexandru Iftimie, Evoluționismul și Ortodoxia, Editura Egumenița, Galați, 2009; Oana Iftimie, Introducere în antievoluționismul științific, Anastasia, București, 2003.
[4] Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi (Fata nevazuta a tele-viziunii volum I – 2006); Revrajirea lumii sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor (Fata nevazuta a tele-viziunii volum II – 2007);Stiinta si razboiul sfarsitului lumii. Fata nevazuta a televiziunii (Fata nevazuta a tele-viziunii volum III – 2008); Efectele micului ecran asupra mintii copilului (2008); Pornografia, maladia secolului XXI (2011);Fata nevazuta a homosexualitatii [autori: Virgiliu Gheorghe, Andrei Darlau] (2014).
[5] Vezi Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației, vol. III, Editura Științifică, București, 1990, p. 150.
[6] Pietro Lombardi era autorul care a reușist să sistematizeze într-un corpus teologic organic învățăturile adesea contradictorii ale Părinților Bisericii.
[7] Ovidiu Drâmba, Istoria culturii…, p. 152.
[8] Pentru a fi admis trebuiasă primească cel puțin două treimi din voturile profesorilor.
[9] A se vedea, Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea; Manifestul transdisciplinarităţii; Ce este realitatea? etc.
Este cunoscut faptul că legislația pentru alegerile parlamentatre(Legea 208/2015 pentru alegerea seatorilor și deputaților, modificată prin Legea 288/2015, care a reglementat votul prin corespondență, plus normele metodologice de aplicare ale acestei legi) este relativ complicată, alambicată, deoarece include reglementări procedurale și calcule electorale împinse aproape de limita abstracției.
În calitate de aspirant, de pretendent la acest tip de alegeri din 2024, pentru județul Sibiu( județ în care sunt cunoscut datorită emisiunii de cultură “Regândim România”, pe care am moderat-o timp de doi ani la un post TV local, dar și ca profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă” Andrei Șaguna”, ca autor de articole și studii în toate cotidienele și revistele literare sibiene, ca membru al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, ca scriitor care a scris și a lansat zeci de cărți de filosofie, literatură, teologie, a organizat simpozioane, dezbateri culturale și civice, ca artist care a evoluat în cadrul unor spectacole și emisiuni TV de muzică tradițională, alături de soliști celebri, precum Gheorghe Turda, Grigore Leșe, Frații Petreuș, grupul “Dacii Liberi” și membri ai grupului „Iza”, din Maramureș, ca fost concurent și câștigător al unei ediții la talent-show-ul de folclor “Vedeta populară” organizat și difuzat de către TVR 1, ca fost candidat independent la Camera Deputaților în anul 2008, situat ca număr de voturi pe primele locuri dintre cei 33 de candidați din România, ca activist civic, ca jurnalist pe Blogurile Adevărul și în sfârșit ca membru AUR și membru al Senatului Partidului AUR ), am încercat să descifrez aceste reglementări electorale, în primul rând pentru propria mea înțelegere.
Precizez de la început că articolul meu se va limita doar la scrutinul legislativ, procedura desemnării candidaților și distribuirea mandatelor la europarlamentare, urmând să le abordez într-un alt text.Mă rezum deocamdată la a spune că la alegerile pentru Parlamentul European există alte reglementări ale Comisei Europene, dar și ale autorității legislative românești.În orice caz se păstrează pragul de 5 % și sistemul proporțional cu scrutin de liste fixe, blocate(pe care nu le poate scimba electoratul), ca la alegerile generale românești, iar repartizarea resturilor de voturi neutilizate la alocarea directă a mandatelor se face tot prin metoda d’ Hont, metodă înventată în anul 1878, de către matematicianul belgian, Victor d’ Hont .
Pentru a ilustra reglementările referitoare la alegerile parlamentare, voi ilustra cu un model electoral( procente de vot fictive desigur), aplicat la nivelul județului Sibiu.Acest județ avea în 2020, 380.240 de locuitori. Din acest număr scădem tinerii sub 18 ani, alienații mintali, condamnații penali, deci categorii sociale fără drept de vot, dar și pe cei plecați în străinătate.
Astfel, dintre cei 380.240 de locuitori, în anul 2020, s-au prezentat la vot 31,78 % de cetățeni, adică 120.844 de votanți care au votat în cele 377 de secții (751 au votat în urne mobile). (Există evident întotdeauna multe voturi anulate pentru că unii electori pun două ștampile sau nu pun ștampila în respectiva pătrățică etc).
Sperăm ca în anul 2024 să se prezinte la alegerile parlamentare, cel puțin 150 de mii de sibieni, dat fiind modul lamentabil în care autoritățile au gestionat pandemia, dar și crizele care i-au urmat.
Pe de altă parte, unii sociologi preconizează un absenteism electoral mai mare decât în campania din 2020, din cauza neîncrederii electorilor în onestitatea politicienilor, a slugărniciei lor față de UE și față de partenerul strategic american, care impun adesea măsuri legislative în defavoaraea românilor, a modului netransparent și nedemocratic în care partidele politice își desemnează candidații pe listele electorale, a cumpărării mandatelor parlamentare cu sute de mii de euro, așa cum a dezvăluit presa de nenumărate ori etc.
Amintim că în 2020, în județul Sibiu, Partidul AUR a obținut la Senat 8,89 %, iar la Camerăa Deputaților 8,7% dintre voturile valabil exprimate, rezultat care i-a permis adjudecarea a două mandate parlamentare, unul la Senat (Domnul Gheorghe Cătană) și unul la Camera deputaților( Domnul Sebastian Ilie Suciu), dânșii fiind primii poziționați pe listele electorale.
Înainte de a intra efectiv în calcule, trebuie spus că există două modalități de accedere a partidelor politice în parlament :ori fac pragul electoral, adică un procent de 5% din totalul voturilor valabil exprimate pe țară, ori au 20% din voturile valabil exprimate în cel puțin 4 județe.
În fiecare județ, se stabilește un coeficient(cât) electoral.Acest cât se face prin împărțirea numărului de voturi valabil exprimate la nivelul circumscripției respective(a județului), la numărul de deputați și senatori alocaț respectivului județ în funcție de numărul populației(județului Sibiu îi sunt alocate 9 mandate, dintre care 6 de deputați și 3 de senator).
Aceste câturi se fac separate, unul pentru Camera deputaților și altul pentru Senat.Apoi se trece la repartizarea efectivă a mandatelor pentru fiecare partid în respectiva circumscripție(județ), prin împărțirea voturilor valabil exprimate pentru fiecare partid în acel județ, împărțit la coeficientul (câtul) electoral al circumscripției, defalcate evident pentru deputați și pentru senatori.
Fiecare partid va primi un număr de deputați și senatori, echivalent cu cifra rotundă care rezultă din această împărțire.
Să presupunem de pildă că la Sibiu, la Camera deputaților, la alegerile parlamentare din 2024, vor fi 6000 de voturi pentru AUR(desi e posibil să fie mai multe ), iar coeficientul electoral presupunem că va fi de 2.500 de voturi pentru un mandat de deputat.Împărțit numărul de voturi realizat de partid, la câtul electoral, rezultă aprox. 2,1 mandate de deputat alocate direct la prima mână partidului AUR.În acest caz, cele 1000 de voturi rămase vor intra la redistribuire.
Aici trebuie precizat că, din punct de vedere electoral ,județul Sibiu este cel mai complicat din România, fiind ca și Clujul și Timișul un județ care votează traditional cu dreapta liberală. Nu trebuie pierdut din vedere că Sibiul este orașul președintelui lui Klaus Iohannis, orașul Forumului German, fieful Ralucăi Turcan, fieful PN-ului care a luat la alegerile parlamentare din 2020, peste 42% din sufragii.
Candidații independenți, pentru a câștiga un mandat parlamentar, trebuie să realizeze un număr de voturi cel puțin egal cu valoarea câtului electoral stabilit pe județul respectiv. În caz contrar, independentul nu câștigă mandatul, iar voturile lui, ca de altfel cele ale partidelor mici care nu fac pragul de 5%, se redistribuie în etapa a doua partidelor care au făcut pragul, în funcție de numărul procentelor electorale obținute.
Din păcate, din cauza orgoliilor liderilor de partide mici, unele dintre ele ce-i drept, importante în trecutul politicii românești, dar perimate în momentul de față precum PRM, PMP, Pro România, ALDE etc. sau altele care n-au trecut de 1% precum PPUSL, Partidul Socialist Român, Partidul Verde, Blocul Unității Naționale etc sau alte câteva zeci de partide naționaliste apărute în ultimii trei ani care vor candida singure sau nîn alianțe, fără șanse să facă pragul electoral, aproape 20% din procentele de vot se duc, în fiecare campanie la partidele mari, parlamentare, la PSD, PNL, USR etc.
Aici trebuie precizat că dintre vechile partide mici sau dintre cele înființate in ultimii trei ani, multe dintre ele partide de apartament, singurul care va face pragul electoral, lucru deja vizibil și în ultimele sondaje, este S.O.S România, partidul senatoarei Diana Ivanovici Șoșoacă, datorită încrederii de care se bucură în rândul electoratului radicalizat, naționalist, suveranist, a curajului cu care se opune sistemului, dar și a charismei personale.
Dar să ne întoarcem la calculul pentru mandatele de senator AUR Sibiu. Dacă, de pildă, coeficientul (câtul) electoral pentru Senat este de 5000 de voturi și dacă la Senat, partidul AUR Sibiu scoate să spunem 7000 de voturi, atunci obține un număr de 1,2 mandate. Deci se alocă un mandat, adică un număr întreg, iar cele 2000 de voturi merg la redistribuire, deci vor fi contabilizate abia în etapa a doua.
Legat de redistribuire, adică transformarea resturilor electorale în mandate de deputați și senatori, lucrurile se pettec astfel: la Biroul Electoral Central (BEC), se contabilizează din circumscripții pentru fiecare partid separat, numărul de voturi rămase neutilizate sau cele care au fost sub pragul electoral de 5%, și se redistribuie partidelor în funcție de listele din fiecare județ.
De pildă, să spunem că BEC va strânge din toată țara 900.000 de resturi de voturi nemandatate. Să presupunem că la alegerile legislative au candidat 3 partide mari: PSD, AUR și PNL. Deci PSD 400.000, AUR 300.000 și PNL 200.000. Aceste voturi trebuie transformate în cele 5 locuri parlamentare care aproximăm că au rămas nemandatate pe țară.
Această redistribuie se face prin metoda d’Hont, care presupune calcularea unui nou coeficient (cât)electoral din resturile, de vot la nivel național prin împărțirea numărului total de voturi neutilizate ale fiecărui partid în parte, succesiv la un șir de numere naturale, echivalent cu numărul de mandate rămase nealocate, deci în cazul de față, 5 mandate.
Deci, dacă PSD va avea un număr de 400.000 de voturi rămase, cest număr va fi împărțit pe rând la 1, la 2, la 3, la 4 și la 5 după cum urmează:
400.000: 1= 400.000
400.000: 2=200.000
400.000: 3=133.333
400.000: 4=100.000
400.000: 5=80.000
La AUR, voturile rămase sunt 300.000. Acest număr va fi împărțit și el pe rând la 1, la 2, la 3, la 4 și la 5 după cum urmează:
300.000: 1= 300.000
300.000: 2=150.000
300.000: 3=100.000
300.000: 4=72.000
300.000: 5=60.000
La PNL, voturile rămase sunt 200.000. Acest număr va fi de asemenea împărțit pe rând la 1, la 2, la 3, la 4 și la 5 după cum urmează:
200.000: 1= 200.000
200.000: 2=100.000
200.000: 3=aprox. 62.000
200.000: 4=50.000
200.000: 5=40.000
Primele cele mai mari 5 câturi din cele 15 câturi de mai sus se organizează în ordine descrescătoare, deci de la cel mai mare, la cel mai mic.
Procedând astfel, vom avea următoarea ordine a câturilor calculate mai sus:
Câtul 1 = 400.000
Câtul 2 = 300.000
Câtul 3 = 200.000
Câtul 4 = 150.000
Câtul 5 = 133.333
Câtul cel mic (133.333) devine astfel noul cât national de care se va ține cont la procedura de redistribuire a voturilor pentru mandatele rămase nealocate în prima etapă.
Pentru împărțirea celor 5 mandate rămase nerepartizate din prima etapă, se împarte numărul de voturi neutilizate ale fiecărui partid la acest nou coeficient(cât) electoral.
Deci PSD cu 400.000: 133.333=3 mandate
AUR cu 300.000: 133.333= 2, 2 mandate(mai exact 2 mandate pentru că aceste voturi concretizate în respectivele zecimale nu se alocă).
PNL cu 200.000: 133.333=1,4 mandate(deci un mandat).
Normal, cu aceste zecimale, față de cele 5 mandate, am avea acum 6 mandate, dar Legea electorală prevede un număr fix de mandate parlamentare, care nu poate fi depășit, ceea ce înseamnă că al șaselea mandat care este în plus nu va mai fi repartizat.
Aceste 5 mandate rezultate în urma redistribuirii resturilor electorale pentru fiecare partid în parte trebuie alocate pe anumite circumscripții din țară, dar acest lucru se face conform unui anumit altgoritm:
-pentru fiecare partid se împarte numărul voturilor neutilizate și al celor inferioare câtului electoral din circumscripția respectivă la numărul total de voturi valabil exprimate din circumscripție(județ).
-rezultatul astfel obținut pentru fiecare partid, pentru fiecare județ, se înmulțește cu numărul de mandate cuvenit fiecărui partid.
-Rezultatele astfel obținute se ordonează descrescător la nivel national și separat la nivelul fiecărui județ(circumscripție).
Pot exista situații speciale când în anumite județe, nu este posibilă departajarea partidelor politice în vederea determinării repartitoriului(criteriul în funcție de care se alocă mandatele obținute de fiecare partid în urma redistribuirii resturilor electoarale) respectivei circumscripții.
În acest caz funcționează următoarele criterii pentru departajarea în ordine descrescătoare:
1.Numărul voturilor rămase neutilizate în acel județ;
2.Numărul de voturi valabil exprimate în acel județ;
3.Numărul de voturi valabil exprimate la nivel national;
4.Dacă niciunul dintre aceste trei criterii nu funcționează, se aplică criteriul democrației ateniene: tragerea la sorți, organizată de de BEC.
-Pentru fiecare județ se iau în calcul primele partide clasate în limita mandatelor care au rămas nerepartizate în județul respectiv;
-ultimul număr din această operațiune reprezintă repartitorul acelui județ.
-Se procedează la repartizarea mandatelor pe județe în ordinea clasificării partidelor politice și în ordinea circumscripțiilor (județelor) din ordinea lor întocmită pe țară în felul următor:
1.Primul număr pe lista ordonată pe țară se împarte la repartitorul județului de la care provine și în felul acesta, rezultă numărul de mandate ce îi revine partidului în județul respectiv.
2. La fel se procedează și pentru al II-lea , al III-lea, al IV-lea partid etc.
3. Dacă s-a epuizat numărul de mandate cuvenit unui partid, ori dintr-o circumscripție electorală, procesul, operațiunea se continua fără acestea.
Dacă numărul din lista întocmită la nivel national este mai mic decât repartitorul de județ, se acordă un mandat.
Precizez că listele electorale sunt întocmite separat pentru Camera Deputaților și pentru Senat. În consecință, și procedurile care determină transformarea voturilor valabil exprimate în fiecare județ pentru fiecare partid în parte se organizează prin operațiuni separate, una pentru Camera Deputaților și alta pentru Senat, dar respectând același algoritm, aceleași reguli, pe care le-am descris mai sus la Camera Deputaților.
Legat de desemnarea candidaților pentru Alegerile legislative, din nefericire, societatea civilă, cetățenii, membrii simpli nu au nici un rol, nici o pârghie de control în desemnarea celor care urmează să-i reprezinte în Parlament, acest lucru permițând liderilor de partid locali și centrali, mai ales în cazul formațiunilor politice mari, mainstream, parlamentare, să pună pe liste tot soiul de sfertodocți, fripturiști, corupți, dar potenți financiar, în loc să identifice oameni onești, inteligenți, culți, buni comunicatori, iubiți și respectați de concitadinii lor.
Să sperăm însă că măcar acum, în ultimul ceas, când identitatea românească este în pericol, când lupta împotriva creștinismului și a valorilor tradiționale se dă pe toate fronturile, înstituțiile din România care au mimat adesea luptă împotriva corupției : Agenţia Naţională de Integritate (ANI), Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), Direcţia Generală Anticorupţie (DGA), Parchetul, cele șase Srvicii Secrete să fie atente, vigilente, să nu doarmă în papuci, să nu își ia și ele “dreptul” din aceste afaceri mizerabile, criminale pentru destinul României.
Spre deosebire de celelalte formațiuni politice, AUR a demarat anul acesta o procedură inedită de selecție a candidaților printr-o campanie desfășurată pe site-ul partidului. La parlamentare s-au înscris peste 800 de persoane din toate județele țării dintre care 160 de oameni(printre care se numără și autorul acestor rânduri), au fost selectați pe bază CV-ului și al Programul electoral propus, chemați ulterior la sediul AUR din București pentru un interviu cu o comisie formată din lideri și specialiști de la centru.
Acest lucru încarcă liderii AUR cu o mare responsabilitate pentru că dacă, în momentul constituirii listelor electoarale se va dovedi că respectiva campanie de selecție a candidaților pentru alegerile parlamentare din 2024 a fost organizată doar pentru imagine, doar din rațiuni de marketing politic, acest partid va pierde mult din credibilitate, va fi aspru sancționat la vot de către români, lucru pe care nici noi cei selectați și presupun că nici dânșii în calitate de “selecționeri” nu și-l dorec.
AUR intră la alegerile din 2024 într-o alianță cu încă două partide : Partidul Republican condus de Mihai Cucșa și Partidul Alianța Renașterea Națională, condus de avocatul american de origine română, Peter Costea.
În aceste trei formațiuni sunt în general lideri locali onorabili, însă filialele au început deja să fie asaltate de nemembri, de tot soiul de oameni de afaceri, de politruci , bolnavi de selfită parlamentară, doritori de a-și face selfie-uri și video-uri, în timp ce se bâlbâie agramat de la Tribuna Casei Popoului.
Prin urmare dacă AUR nu va recurge la o selecție a candidaților la parlamentare pe baza unor criterii transparente, meritocratice, democratice pe bază de CV, de activitate în Partid, de activism, de programe, de proiecte, în fiecare capitală de județ, inclusiv în frumoasa noastră urbe de pe malul Cibinului, se va desfășura o campanie subterană de lobbyng, pornind din provincie spre centru și invers, o sesiune de trafic de influență, o licitație sinistră în care strigarea pentru accederea la Parlamentul României va începe undeva de la câteva zeci de mii de euro, dacă nu cumva de la sute.
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
Membru al Partidului AUR
Membru în Senatul Partidului AUR
Morți aruncați în exteriorul cimitirului din Samara în 1921(Fotografie făcută de Crucea Roșie Internațională).
În ciuda unei singure vieți, efemere, sărace și chinuite, m-am luptat, de când mă știu gândind și scriind, cu patima exhaustivității, ratându-mi în acest fel destinul filosofic, literar și artistic, deoarece am început zeci și sute de proiecte, romane, eseuri, articole, piese de teatru, poeme, am îngânat cântece și am conceput arhitecturi de sitseme filosofice, însă din nefericire, doar pe puține dintre ele am reușit să le duc la capăt.
Ce să faci cu o singură viață când ai avea nevoie de cel puțin trei doar să citești, de alte trei doar să scrii, de una să iubești și să te ocupi de familie, de alta să cânți, de alta să te implici civic și politic, de alta să călătorești și de alta “ să înveți să mori” ?
Deunăzi, pentru a-mi astâmpăra și expia acest soi de katholită, mi-am propus să încerc să mă erijez într-un Homer, nu al troienilor și al aheilor, ci al Ființei, al odiseei acestui mamifer botezat, feroce, inteligent și pervers, care a tranformat istoria într-un ocean sanguin, într-o polcă bătută cu zâmbet tâmp, pe aleile cimitirului.
De aceea, nu va fi vorba în poemul meu numai despre despre zei precum Ares, Hermes, Poseidon sau Afrodita, despre războiul troian, despre greci și ahei, despre Ahile, despre Hector, despre Odiseu, despre Penelopa, ci voi scrie despre toți zeii, de la Geea, Uranos, titani, titanide și ciclopi, la Divinitatea creștină, despre toate războaiele, de la cele persane și punice, la războiul dintre americani și ruși purtat prin ucrainieni, despre toți pământenii, despre toți eroii, despre toate Penelopele care-și așteaptă iubiții, despre toți Odiseii care vizează să ajungă în Ithaca, în insulele ionice ale cerului, despre singurătatea zeilor, despre ispita lor de a crea, despre nașterea cosmosului, despre lumile galactice și puzderiile de stele, despre toți regii, despre toate crimele, hecatombele și torturile, despre toate manipulările, despre toate sistemele politice, despre toate religiile, despre toate artele și științele, despre toate geniile și despre toți monștri istoriei, depre toate virusurile și bacteriile, despre toate bolile, despre toate nedreptățile, despre toate cangrenele și cimitirele, despre toate mormintele și catedralele, despre toate maladiile ontologice și ontice ale omului și ale spiritului, despre toate săruturile și mângâierile, despre toate trădările, despre toate catastrofele, despre toate grădinile cu crini și trandafiri, despre tot roșul, vișiniul, galbenul și movul din univers, despre toate câmpurile de lavandă și livezile cu cireșe în pârgă.
Am dat poemului meu și un subtitlu: “Poemul fără sfârșit”, pentru că este vorba de o operă care efectiv nu poate fi încheiată. Nici de mine, nici de alții, pentru că istoria, marșul acesta spre nicăieri, nu pare să-și fi epuizat combustia. În orice caz, mai are ceva timp până la o viitoare apocalipsă religioasă sau artificială, nucleară. Tocmai de aceea, atunci când va veni scadența ontologică și voi fi invitat să achit nota de plată, voi lăsa cu limbă de moarte să-l continue alți poeți, pe care îi voi conjura, ca la rândul lor să procedeze la fel, atunci li se va apropia sfârșitul .
Sunt absolut conștient că un astfel de pariu nu este doar greu, ci aproape imposibil de realizat de către o ființă umană, pentru că ar trebui să cuprindă peste o jumătate de million de versuri, să depășească poemele homerice, “Iliada” și “Odiseea”, “Ramayana”, “Divina Comedie” a lui Dante, “Memento mori”(Panorama deșertăciunilor) a lui Eminescu, să devanseze numeric chiar și pe cel mai lung poem epic, scris pe pământ, ”Mahābhārata” (aprox 200.000 de versuri cu tot cu Harivaṃśa), însă voi încerca pentru că, nu-i așa, ce putem face altceva mai bun, mai cu sens și mai măreț în acestă lume decât să fim secretarii ei lucizi, sămădăii ei ? Daca tot am plătit biletul( prin certificatl de naștere), la această tragicomedie ” chimică”, lipsită de sens, de ce nu i-aș scrie și cronica?
Dacă poetul Ovidiu și-a permis să scrie Metamorfozele în hexametru dactilic, apelând la structurile metrice, la unitățile prozodice folosite de către Virgiliu în “Eneida” sau de către Homer în “Iliada” și “Odiseea”, nu văd de ce nu aș risca și eu să folosesc sextinele eminesciene, maniera de alternare a rimei împerecheate, cu cea îmbrățișată, măsura de 15-16 silabe, octometrul trohaic etc.
Pentru a nu alimenta criticile, oricum inevitabile, de “pastișare” metrică eminesciană, de poezie, “revolută”, “vetustă” din partea unor critici și poeți “postmoderni”, lipsiți de empatie, sensibilitate, castrați poetic, fără vocația marilor interogații, care vor eludarea a tot ce e profund, metafizic din discursul poetic, dar care scriu despre conserve, coșuri de gunoi, frigidere, borcane și chiuvete, despre baterii de telefon și leucoplast, maculând arta poetică, sabotând ontopoezia, transpoezia, voi alterna structurile prozodice eminesciene, ritmicitatea și muzicalitatea din “Memento mori” și din “Scrisori” cu versul liber.
Nu am desigur imaginația lui Homer, nici spiritul inventiv al divinului aed orb din Ionia, nu am nici înțelepciunea inzilor, dar am de partea mea melodicitatea, profunzimea și poeticitatea limbii române, curajul dac și ambiția omului marginalizat, trădat, nedreptățit și dezamăgit de prieteni și semenii care, culmea nesimțirii, se recomandă creștini.
Nu am nici geniul poetic al lui Eminescu, nici desfrul lui imaginar, dar am simțul lui cosmic, ultrasensibilitatea, natura lui mistică, auzul lui muzical, competențele lui linvistice clasice(în afară de sanscrită, desigur) și moderne, pasiunea lui pentru folclor, am iubit și am fost trădat ca el, am patruzeci și cinci de ani de lecturi din toate domeniile spiritului, literare, filosofice, teologice, istorice, artistice, științifice, decenii de suferință.
Spre deosebire de autorul “Panoramei deșertăciunilor”, am avut nesimțirea și nerusinarea de a fi trăit biologic mai mult, ceea ce mi-a permis să aflu unele lucruri la care el temporal nu a avut acces, să prind toamna ființei cu ploile și brumele ei, cu tristețile ei galben-ruginii, cu junghiurile și fricile ei, să meditez mai îndelung la serenitatea, arbitraritatea inteligibilului, la nepăsarea transcendenței, la splenodarea și deșertăciunea acestui mușuroi plutitor prin spațiu, numit pământ, dar și la furnicile orgolioase, hulpave, fățarnice, criminale care-l locuiesc.
Iată, pentru început, câteva strofe:
Tu tata al poeților, Elohime,
Ai transformat un coșmar într-un poem, în care ființele de carne
Își poartă povara conștiinței, își suferă viața, într-o carieră de piatră funebră.
E vremea ca acum, după milioane de ani de chin, după sute de miliarde de morți,
Eu boțul de carne conștientă, personajul din visul tău, Nimicnicimea mea,
Să ceară Niciundepestetotimii Tale dreptul la cuvânt,
Să invoce grația Ta pentru a putea scrie poemul ființei cu inima mea,
Cu mintea, cu mâna mea, cu ochiul meu
De salahor ontologic, de viețaș în ocnele Tale terestre.
Cântă Doamne propriați faptă, glăsuiți voi serafimi
Ca să scriu povestea lumii, ajutați robului vostru, luminate înălțimi
Că fără -a voastră putere mâna-i seacă, mintea-i stearpă
Vocalele n-au durată, nici logosul nu rimează
Troheii bolesc de cancer, iar viața-mi înnoptează
Hexametri se sufocă, mute-s corzile pe harpă
Antiinvocație:
Nici nu am început bine “Odiseea Finței, Poemul fără sfârșit”
Pe care-l vor continua alții după moartea mea,
Și iată că m-am răzgândit.
E puțin probabil să primesc ajutor
Din partea Celui ce a încuviințat(“ a îngăduit”) acest ocean sanguin,
Acest abator numit istorie.
Cum ai putea, Tu Elohime, să mă ajuți în a cânta “Fuga morții”?
Tu Bachule metafizic inversat,
Care ți-ai lăsat creatura să cadă,
Care ți-ai internat copiii înntr-un spital cosmic,
Care ai scris partitura acestei lumii cu puroi în loc de cerneală !
De ce ai risca să mă binecuvântezi pentru a te da în vileag?
Nu-s Homer să invoc muze, nici zei falși din Pantheon
Nu scriu despre regi elenici, ci despre-a lumii eon
Despre morți și hecatombe, despre râuri sanguine, scurse pe Calea Sângee.
Nu sunt David să te laud, ci sunt lut care întreb
N-am nevoie de-al tău sprijin, sunt un biet poet din Breb
Care vede-n loc de lapte, sânge pe Calea Lactee
……………………………………………….
La sfârșitul neființei, spre apusul păcii sfinte,
Când nu se știa de mâine, nici de ziua dinainte
Afirmații și negații sângeros se războiesc
Pui de “Nu” cu pui de “Da”pe obraji se pălmuiesc
Judecăți și silogisme își scot capul din abis
Precum Nimenea Sa Golul la mânie a decis.
Roiuri de zofoni zburdalnici rătăcesc în noaptea rece
Până când unul mai hâtru pe tovarăși și-i întrece
Și-n mândria lui nebună, fără nici o săbuință
Hotărăște să se-omoare, să viseze la ființă
Îmbătat de-a lui himere, se aruncă, se învârte
Și așa pe nesimțite, începu să se-nfierbânte
Explodând în mii de muguri, de crononi și de fotoni
Zgâlțâind vidul sărmanul și-ai neantului piloni
De-atunci roți de foc pe ceruri fac risipă de lumina
Încălzind planete sterpe, universuri în ruină
De atunci puhoi de oameni, caută în lume sens
Croind drumuri pe o piatră, înnotând în vidul dens
Iar la capăt te așteaptă un cadou crud și nedemn
Cărturar sau biată slugă ești pus în ladă de lemn
Aranjată, lăcuită, ferecată în șuruburi
Nu cumva Doamne ferește pe cei vii să îi mai tulburi
În pământ doar viermii dragii te mai caută vreodată
Ce e spiritul ? O cină, pentru râme, îmbelșugată !
…………………………………………………..
Amnarele gravitației au îmbrățișat vârtejurile de gaze
Amestecate cu praf sideral
Și stelele s-au aprins ca niște mingi de iască
Asurzitoare explozii
Mingi de foc incandescent
Dansuri sălbatice de atomi
Tohu Wabohu-uri, înfricoșătoare genuni, văgăuni
Vârtejuri, vertijuri, volburi, vâltori,
Vârticușuri, turbioane, torsiuni
Sfinte rotiri, învârtiri, răsuciri !
Spirala e mama tuturor !
Găuri negre, monștri flămânzi
Balauri galactici, mâncători de lumină
Înghit infinite castroane cu pietre și sori
Gravitația îndoaie lumina
Timpul și spațiul se înmoaie ca aluatul
Și pieile cerurilor se răsucesc ca un sul de pergament
Desfrâu de cercuri, epidemie de rotunduri,
Monștri de piatră
Se gudură pe lângă miliardele de cuptoare aprinse
Aidoma câinilor flămânzi pe lângă stăpân
Aleargă pe eliptice orbite
Ca fluturii pe lângă lampa aprinsă
Pui de granit fără cloșcă
Rătăcesc în întunericul rece
Nu se aud râsete în împărăția pietrei
Pentru că nu este cine să râdă de cine
………………………………………………..
Deodată, un fulger de lumină neagră
Ca o infinită coadă de bivol
Biciuiește cariera de piatră
E semn că au îmbătrânit stelele,
Că s-au stins luceferii
Și din cadavrele lor,
Din făina siderală, măcinată la moara Nimicului
A apărut el, boțul de carne fudul
Fragmentul de neant cu nas.
Întristați-vă voi ceruri,
Plângeți cu foc și pucioasă, tării,
Faceți loc bolovani,
Că iată vine odiosul păstor !
Este el peștele cosmic
Păstrăvul de uscat
Care își va depune icrele
În oceanul vidului.
Și va împânzi universul
Cu atomii lui de carbon,
Cu firele lui de praf biologic,
Spânzurate de mustățile sorilor încinși
……………………………………
Zgomote infernale se aud în adânc
Fulgere orbitoare săgetează oceanul de liniște.
Nimicul a născut pui de nimic
Și neantul și-a făcut sieși legi.
Logoi spermatikoi, logoi spermatikoi,
Voi semințe de spațiu, voi grăunțe de timp
Ieșiți din găoace, germinați, răsăriți
Dar de ce a învins “Da”-ul mai degrabă decât ”Nu”-ul?
De ce păsări bat din aripi și întunecă văzduhul ?
De ce mii de forme stranii sunt aduse la ființă
Oameni, plante, animale , fără nici o săbuință?
Cine a mânjit tăcerea cu strigăte de durere
Ucigând tihnita pace și-a nimicului dulci ere?
Cine-a animat neantul, blestemând evii cu-o Evă,
Cu năluci humanoide, făr-a spiritului sevă ?
Blestemat fie-nceputul, dojenit fie zidarul
Blestemate fiți voi cifre care sulujiți calendarul
Tune-n tine humă crudă, ce ne legeni trist murirea
Fulgere loviț-ar osia c-ai acceptat învârtirea
Totul s-a sfărmat în toate, Unul a roit în Uni
Scăpărând fulgere albe, peste negrele genuni
Spațiul își aruncă mantia, peste-a lumii umeri reci
Străbătând ani de lumina, miliarde de parseci
Șoptind vremii să măsoare cu ai ei tăcuți temponi
Anotimpuri și secunde secoli lungi și monotoni
Catedrală infinită, lămpi aprinse-n ceas de seară
Ard luceferii pe boltă, ca făclii de albă ceară
Sfinți de piatră bat mătănii, tineri sori se logodesc
Se surpă catapetesme, policandre cad în gol
Roți de foc cu raze-albastre dau nimicului ocol
Iar semințele vieții pe al lumii câmp rodesc
……………………………………………………….
Toate s-au născut din foc și se vor întoarce -n scrum
Luând veșnic de la capăt tristul devenirii drum.
Armonia lumii noastre ia ființă din contrarii
Ghețurile răcesc focul, sorii încălzesc ghețarii
Tinerețe-bătrânețe,zi și noapte, viață-moarte
Provident divinul Logos le creează propria soarte
………………………………………………….
Gorgias Leontinianul, filosoful tăgădău
Al retoricii maestru și-al “nu-ului” sămădău
La contrat pe Parmenide, prin meonica trilemmă:
Existența-i o iluzie. A cunoaște: înșelăciune
Și chiar dacă am ști totul, nimănui n-am putea spune
Haire, siciliene !În milenii de gândire, a rămas nedezlegată abisala ta problemă
…………………………………………………..
Platon zeul cugetării, lumea o împarte-n două:
Un tărâm al aparenței, unde cu suplicii plouă
Unde toate-s în schimbare, totu-i lucru șters, sensibil
Peșteră semiobscură, sclavi în lanțuri, umbre, visuri
Și un spațiu al ideii, eide pure și eterne, imuabile abisuri
În care supremul Bine ca un soare luminează în regim inteligibil
Stagiritul mai aproape de pământ, decât de ceruri
Înlumește transcendența , o coboară din eteruri
Nu există idei pure, doar dinamicile forme
Care animă materia, lucruri, stări și ipochimeni
Un motor ce mișcă totul, dare el nu-i mișcat de nimeni
Rânduiește mersul lumii și-a entelehiei norme
………………………………………………………………………
Bieți orfani în vidul cosmic și de mame și de tați
Ne încredem în cărți sfinte și în predici de prelați
Care-n goană dup-avere au scornit un creator
Inventând răsplăți, pedepse și noiane de păcate.
Ei burghezi ai transcendenței trăiesc în plăceri spurcate
Pe când noi copii ai fricii stăm la rând la mora morții, ca vita la abator
………………………………………………………………
Jos în vale cântă mierla, sus în deal privighetoarea
Ciocârlii se-ntrec cu grauri, ca să-și arate valoarea
Aripi bat, muzici celeste se avântă în văzduh
Fecioare se scaldă-n râuri, se apără de zăduf
Lepădându-și a lor straie, dezgolindu-și a lor sâni
Clocotește apa-n puțuri, soarele bea din fântâni
Trupuri dulci, auguste chipuri, sărbătoare de rotunduri
Coapse lungi, fese bronzate, geometrii fără triunghiuri
…………………………………
Nu avem identitate cosmică, Majestate !
Ne-am pierdut certificatele de naștere
Cine ești? Unde ești?
În spatele cărui bolovan cosmic te ascunzi?
Cine suntem ? Ce este estele ?
De ce ne-ai făcut, Nicăieriepestetotule?
De ce ne arunci fărâme de adevăr ca la niște câini galactici,
Zgribuliți în Siberiile tale siderale,
Plouați de perseide,
Și bântuiți de gândul morții?
………………………………………
Of, nevremuri, of neobiceiuri,
Of, voi nostalgii ale neființei,
Când nirvanice vânturi
Stingeau lumânări neaprinse !
Ah, începutul lumii, nu este începutul, ci sfârșitul ei,
Asfințitul nesoarelui,
Crepusculul dulcelui repaus !
Blestemat fie ceasul căderii în imperiul duratei!
Mă doare corsetul ființei,
Mă strânge mantaua materiei
Și durerea gândului de a ști că sunt mă seacă.
Ah, cum am pierdut tihna de a nu fi !
Lăsați-mă singur, voi năluci de lut
Împănate cu așchii de neant,
Să-mi port doliul nefiindului !
……………………………………………………….
Totul e împotriva noastră, pe acest mușuroi plutitor !
Ploile, fulgerele, apa, focul, timpul,
Insectele, viermii, bacteriile, virusurile,
Gândurile, diavolul păzitor,
Florile, șerpii, cireșele,
Pepenii roșii, sărutul, tristețea,
Îmbrățișările, iubirea, dorul, moartea,
……………………………………………..
M-am uitat pe pământ și am văzut oameni și flori
Coapse creole, sâni mari măslinii, păr despletit,
Poduri, punți, munți, buze și nunți
Ca pe o felie de pâine am sfărâmat realul și n-am mai găsit nimic.
Auzeam doar cântările prelungi ale sacerdoților
Care botezau și înmormântau pe aceiași oameni de mai multe ori, într-o singură zi.
Quantopolis, orașul iluziilor era gol.
Nu erau decât fabrici de leagăne și sicrie provizorii
Pentru nenăscuții și morții de-o secundă.
Pe străzile pustii alergau electroni disperați
Rugându-se de oameni să-i privească.
Pentru că, aici în Quantopolis, mureai dacă nu erai văzut
Și înviai dacă trecătorii se îndurau să te privească.
Pentru că, da, Quantopolis este o Nirvană indecisă
În care miliarde de legiuni îngerești
Aprind și sting la infinit lumânări.
Aici în adâncuri, Unul e Uni și Neuni
Ah, Henule, Unule, Doiunule, Triunule, Niciunule, Nebunule
De ce ne-ai zămislit pe toți orbi ?
De ce ne-ai condamnat să purtăm ochelari ontologici
Cu lentile negre și bastoane albe?
…………………………………………………
La ce bun, ne-ai dat lumina soarelui, Majestate, dacă ne-ai făcut muritori?
De-ai face să răsară dimineața pe cer roiuri de galaxii, miliarde de sori,
De toate mărimile și de toate culorile curcubeului
Tot nu vor fi îndeajuns ca să lumineze întunericul sufletului
Condamnat la moarte.
…………………………………………………………..
Pământule, Tellusule, monstrule
Ne atragi cu funiile tale de gravitoni
Cu sforile câmpului electromagnetic
Ne strângi cu de-a sila la piept.
Când vei fi dat în judecată,
Pentru lipsirea de libertate, lut infractor ?
Universul din care, faci parte, tu titirezule, nu este făcut pentru om !
Nimeni nu scapă de lanțurile lui trofice
De abatorul de pietre din cosmos
De abatorul de carne de pe pământ
Și de abatorul de particule din lumea infinitezimală
………………………………………………….
Ce crivețe, ce musoni au adus sămânța vieții pe pământ?
Din ce sisteme solare, din ce galaxii, prin ce praf interstelar,
Prin ce meteoriți și asteroizi ne-am pomenit aici ?
……………………………………………………..
Soarele, bostanul din grădina noastră suspendată, galben și răscopt
Și-a pierdut părul
I-au căzut razele ca unui moșneag decrepit
Cine va plăti pensie acestui miliardogenar ?
………………………………………………………………..
Unde ești Majestate,
Unule, Bunule, Nebunule?
Tu care ai scris tragi-comicul poem al lumii
De ce nu te arați privirii noastre ?
Tranformă-mă Doamne sau fă-mă fără formă
Fă-mă mic cât un vârf de ac ca să pot intra în micimea lumii tale
Fă-mă uriaș, cu capul cât sorii, cu picioarele lungi,
Ca să pot călca de pe o planetă pe alta !
De ce ne lași să orbecăim prin cosmos cu mințile noastre de carne,
Să te căutăm printre cuptoarele Tale fierbinți,
Să scormonim după urma Ta în cenușa stelelor?
Hai spune, de ce te ascunzi prin cimitirele luceferilor morți?
……………………………………………………………………
Ca să-l răzbune pe Darius, umilit la Marathon
Xerxes, fiul lui cel mare , care i-a urmat la tron
A străbătut Helespontul pe un pod de lungi corăbii
Cu arcași, hopliți năvalnici purtând ascuțite săbii
Peștii tremurau în mare, vântul sângera rănit
De-a lăncilor ascuțișuri, de-a fierului zăngănit
Odată ajuns în Phalerum, urcă-n antica cetate
Și dă foc Acropolei, fără pic de pietate
Noroc că lui Temistocle îi spuse-o voce divină
Să mute atenienii în frumoasa Salamină
O divină Salamina !
Mărșăluiți spre strâmtoare !
Mulți veți muri în apele reci ale golfului Saronic!
Doar zidurile, ele, zidurile de lemn
Vor decide soarta luptei !,
Cuvântă preoteasa lui Apolo,
Mestecând o frunză de dafin.
Cu kranos și cu cnemide de prin polisuri chemați
Cu sulițe ascuțite, vin hopliții înarmați
Și-n falange de opt rânduri se așează pe trireme
Ucigând perși fără număr, din față și din extreme
Xerxes își așează tronul și garda regală
Privind mândru și încrezător spre corăbii.
Luna-i dusă să se culce, soarele-și arată fața
Luminând întinsul mări, alungând norii și ceața
Pescărușii zboară veseli sub bolta de curcubeie
Numai Ares, ucigașul aprinde-a luptei scânteie
Vântul morții bate-n vele, nave alunecă-n strâmtoare
Sclavi asudă la galere, pornind unul câte unul al triremelor moatoare
Berbecii de bronz elenici sparg corăbile persane
Scufundând în apa rece flota taberei dușmane
Marinarii se înneacă, valu-i roșu, cerul plânge
Zeus însuși se-ngrozește, n-a văzut atâta sânge
Sulițe-împungeau în inimi, săbii retezau gâtlejuri
Capete cad în adâncuri, lăsând în urmă vârtejuri
Neînvinsul Xerxes se înfioară,
Fuge ca un laș
Lăsând armata pe mâna satrapului Mardonius.
…………………………………………………………
Atena și Roma
Soarele și Luna
Culturii terestre,
Emisferele cerebrale ale civilizației
Atriul drept și ventriculul drept
Atriul stâng și ventriculul stâng
Al inimii spiritului
Tigrul, Eufratul, Nilul, Iordanul,
Gangele, Tibrul , Râul Galben,
Arterele ființei noetice.
Rinul, Istrul, Amurul, Volga, Amazon și Mississippi,
Venele ei.
Loara, Niprul, Nistrul, Tamisa, Someșul, Tisa, Iza, Breboaia, Cibinul
Capilarele sistemului circulator ale Doamnei Geea-Terra,
Ale Domnului Pămînt,
Care tocmai a făcut un atac de cord.
………………………………………………………….
La Stambul răsună muzici, citere și alăute
Pești vioi dansează-n Bosfor pe-a tamburului volute
În Serai cadâne goale, bolți cerești cu pline luni
Padișahi și odalisce se învârt în baldachine precum șerpii pe cărbuni
Numai El, Alah eternul în tăcuta-i neclintire
Ascultă susurul lumii, și-a ființelor șoptire
Până vor veni în fața lui Nakir și lui Munkar
Ca apoi să treacă podul, cum se spune în Miqdar
……………………………………………………………………………..
Temuții sciți își ucideau dușmanii cu săgeți înmuiate în venin de viperă
Le tăiau capetele și le beau sângele,
Iar trupurile le frigeau și le mâncau ca lupi înfometați
Din țestele lor retezate cu fierăstrăul, pe sub orbite,
Făceau pocale și sorbeau din ele vin.
Le jupuiau pieile ca la dobitoace
Și după ce le răzuiau de carne cu coaste de bou,
Își croiau din ele mantale cu care se apărau de frig.
Fecioarele cruzilor sciți nu se puteau mărita,
Până nu ucideau trei dușmani.
Mamele lor înroșeau în foc o custură mare de aramă
Arzând cu ea, țâța dreaptă a micilor copile
Ca să-i împiedice creșterea.
Ca să poată trage cu arcul și arunca sulița.
Spumegă vinu-n pocale și sângele cald în țeste
Beau barbarii în neștire, ca Setilă din poveste
Taie capete și brațe, aduc vreascuri, încing ruguri
Amețiți peste măsură de zeama stoarsă din struguri
Ucid semeni fără milă, ca zeii să îi îmbune
Sfârâie inimi în flăcări și creierii pe cărbune
Daruri, ofrande și jertfe, sacrificii și libații
Îi aduc divinității, tracii, sciții și sarmații
Tradiții și superstiții, criminale obieciuri
Oameni proști, zei fără cuget, judecăți fără temeiuri
……………………………………………………………………….
Tot se mănâncă pe tot
În abatorul tău cosmic
Cum poți Doamne îngădui această dictatură a dinților, a colților fioroși?
Nu doar leii, leoparzii au buzele mânjite de sânge, ci și oamenii
Mai ales oamenii,
Aceste vipere verticale de pe Calea Sângee.
………………………………………..
Întinderi nesfârșite de cuante,
Rețele de granule,
Vibrații și atracții, corzi de lumină,
Viori fără număr cu părul despletit peste umerii neantului.
Apeiroane, Apeiroane, până unde te întinzi?
De ce ai oroare de limită, Apeiroane ?
…………………………………………………………..
Mă mușc de vîrful degetelor de la picioare
Ca un șarpe ce-și îghite propria coadă
Ca o sferă cu intestine orbitez în jurul sorilor negri
Atras de legea gravifică a morții
Duhnește a hoit de spirit
Din sicriele imponderabile
Privighetori de piatră, cuci de fier
Cântă requieme
Și sacerdoți de vânt prohodesc foștii zei
Cosmosidele, nimfele împărăției lithice bocesc
Cu părul albastru despletit,
Încâlcit printre luceferi muribunzi.
……………………………………………
Nopți întregi se aud paturi, tremurând de-al cărni cântec
Bărbați goi în așternuturi, gură-n gură, burtă-n pântec
Își îngemănează trupul cu-a plăcerii preotese
Grase, slabe, fără carte, hetaire sau contese
Înrobiți de dulci instincte, mânați de-a sângelui clocot
Se aruncă unii în alții cum lovește surdu-n clopot
Om cu om, oamă cu oamă, pruncii cu moși reumatici
Plus cu plus, minus cu minus, e incest de matematici
Nu vor taxă pe plăcere, nu mai vor copii nerozii
Își varsă sămânța-n latex, ucigași sunt ca Irozii
Mii de genii nenăscute, filosofi și scriitori
Curg la gârlă ca limbricii, savanți și compozitori
Platoni se înneacă-n cloace, Kanți și Newtoni putrezesc
Numai demonii triumfă și în râsete pufnesc
………………………………………………………………
Ca un sclav fidel te-am purtat, Doamne
În lectica sufletului meu
Și în piept, în uterul inimii
Te-am ocrotit ca o mama grijulie
………………………………………………..
Vino Doamne să vorbim ca între prieteni
Lasă ambrozia,
Bea și tu cu mine o cupă de durere!
Leapădă-ți unul câte unul
Atributele divine
Depuneți pe masa armele false,
Pistoalele de mucava
Cu care te-au împovărat slugile Tale odioase,
Ca pe un hoplit
…………………………………………………
M-am răzvrătit împotriva ordinii ființei
Până când Dumnezeu mi-a luat tihna unității.
Alerg ca un Ahile,
Cu tendoanele mușcate de țestoasele abisului
Și hetairele noetice
Curvele infinitului
Îmi aburesc ochelarii transcendentali
………………………………………………………..
Unde ești tată ?
Joci fotbal cu luceferi?
Faci cărbuni pentru centrala de fotoni a Infinitului?
Șlefuiești taborici?
De ce nu mi te arați?
Te ștânjenesc cu viimea mea ?
Dacă acesta este prețul întâlnirii,
Renunț oricând la trup !
Ce zei nemiloși ți-au ferecat gura?
Dar lanțuri la picioare cine ți-a pus?
Dă-i Doamne permisie tati, din armata ta !
……………………………………………
Dacă ai repeta Doamne ispita prânzului frugal din Grădina Edenului
Aș ucide toți șerpii
Aș tăia din rădăcini pomul cu pricina
Și aș divorța de toate Evele,
Ca să nu fiu fiul unui părinte de lut,
Să nu trăiesc coșmarul pierderii Dumnezeului terestru,
………………………………………………………
Nu se face, Majestate !
L-ai luat pe tata de acasă ca pe un infractor și l-ai băgat în pământ!
Nu ți-e teamă că vei da socoteală la colocviul eshatonic în fața celor nedreptățiți ?
………………………………………………..
Am ars hainele cu care am fost îmbrăcat
Când am primit vestea morții tale,
Dar mi-a rămas pielea
Am aruncat ceasul care a avut tupeul sa continue măsurarea timpului, fără tine
Am scuipat soarele care în nesimțirea lui a răsărit când tu nu mai erai
Am aruncat obiectele din casă care-mi erau martore la despărțire
Dar am rămas eu, cu ochii care te-au zărit ultima data,
Înainte de a te înghți pământul.
Ce să fac cu mine ?
În ce foc să mă arunc ?
Cui să mă abandonez?
Taaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaată, trezește-teeeeeeeeeeeeeeeeeee !
De ce taci ca mutul ?
De ce stai ca o paiață ?
Ridică-te mormolocule !
Pumii tăi care puteau ucide un bou stau acum inerți ?
Nu ți-e rușine să mori !
Lovește-i pe popi cu palmele tale palide
Nu-i lăsa pe mercenarii Cerului
Să te scoată din curte !
Te implor, măcar tu nu mă dezamăgi !
Ajunge că m-a părăsit Dumnezeu !
Tatăl meu care ai fost pe pământ
Pecum aici în lume, așa să-ți fie și în cer !
Doamne, dacă te-ar iubi și Dumnezeu
La fel de mult cum te iubesc eu !
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
“Velle non discitur”/“a vrea nu se învață”(Seneca).
“Doamne…nu mi-e frică de suferință, nu mi-e frică de nimic, decât doar de voința mea proprie, ia-o de la mine, eu aleg voința ta, definitiv !”(Maica Tereza).
“Geniul este, prin esenţa lui, un singuratic. Oamenii geniali sunt prea puţini la număr ca să-şi găsească cu uşurinţă un egal şi prea diferiţi de ceilalţi ca să le poată deveni tovarăşi. Căci, majoritatea oamenilor sunt călăuziţi de voinţă, în timp ce la genii predomină cunoaşterea”(Schopenhauer).
“Rezistențe mari și piedici mari se opun în lumea asta numai unei voințe mari”(Lucian Blaga).
“Disperarea îmi vine aproape exclusiv de la abulia mea, aflată în contradicţie cu o exigenţă morală ascunsă în mine”(Emil Cioran).
Cuprins:
1.Introducere
2.Voința ca funcție psihică
3.Teoriile afective și intelectualiste ale voinței
4.Etapele actului voluntar
a)Conceperea/Fixarea obiectivului
b)Deliberarea
c)Decizia
d)Execuția
5.Sensul ființei
6.Nonsensul ființei
7.“A fi” și “a ști”
9.“A fi” și “a nu vrea să fii”
10.“A nu fi” și “a vrea să fii”
11.Libertate și necesitate
12. A face ce vrei, dar a nu putea să vrei ceea ce vrei
13.Despre liberul-arbitru
14.Despre neliberul(captivul) arbitru
15.Despre arbitrul demonic
16.Raportul dintre libertate și misiunea îngerului păzitor
17. Raportul dintre libertate și prestația demonului păzitor
18. Voința și libertatea în filosofia antică
19.Voința și libertatea în patristica răsăriteană
20.Voința și libertatea în filosofia scolastică
21.Voința și libertatea în filosofia modernă
22. Voință și libertate în filosofia contemporană
23.Voința ca “lucru în sine” la Scopenhauer
24.Voința ca principiu metafizic irrational
25.Nietzsche și voința de putere
26.Absurdul vieții
27.Voința și orizontul thanatic
28.Curajul de a trăi
29.Voința și ignoranța
30.Voința și inteligența
31.Voința și cultura
32.Voință și nevoință
33.Voința pozitivă
34.Voința negativă
35.Voința și temperamentul
36.Voința și omul de excepție(Geniul )
37.Manipularea voinței
38.Manipularea politică
39.Manipularea sensului ființei
40.Manpularea religioasă
41.Manipularea etică
42.Manipularea axiologică
43.Manipularea emoțională
44. Manipularea sexuală
45. Manipularea educațională
46.Manipularea în lumea animală
47.Defectele voinței(Paul Foulquié, La Volonté, PUF, Paris,1968)
48.Defecte care derivă din excesul de inhibiție
49.Defecte care derivă din deficitul de inhibiție
50.Defecte care derivă din excesul de inpulsiuni
51.Defecte care derivă din deficitul de impulsiuni
52.Pesimsmul
53. Scepticismul
54.Propensiunea nihilistă
55.Dubitația
56.Spiritul dilemmatic
57.Spleenul
58.Akedia
59.Abulia
60.Tipuri de abulie(Pierre Janet)
a)abulia motorie
b)abulia intelectuală
c)abulia consituțională
d)abulii sistematizate
61.Abulia metafizicogenă(Vasile Chira, 2023)
62.Hypobulia
63.Hiperbulia
64.Parabulia
65.Procrastinația
66. Dezavantajele și beneficiile procrastinării
67.Opoziționismul
68. Voința și sensibilitatea
69.Este voința limitată sau este infinită ?
70. Teoria lui Roy Baumeister
71. De ce inteligența și cultura slăbesc mecanismele volitive, motivaționale și adaptative ?
72.Epuizarea ego-ului prin excesul de luciditate
73. Cauzele ontologice ale abuliei
74.Paralizia metafizică
75.Spleenul meteorologic(Michel Lejoyeux)
76.Terapia afecțiunilor volitive
77.Educarea voinței
78.Concluzii
1. Introducere
Ca mecanism de autoreglare a comportamentului, ca funcție psihică prin care ființa umană își folosește capacitățile psihice și fizice pentru realizarea unor scopuri precise, voința a făcut obiectul unor meditații din partea filosofilor încă din antichitate. Teoriile despre libertatea voinței au oscilat între determinism( Democrit, Seneca, David Hume, Thomas Hobbes, Kant, Spinoza, Vasile Conta etc.) și liberul arbitru (Vasile Cel Mare, Maxim Mărturisitorul etc.).
Fidel până la un anumit punct filosofiei kantiene, Schopenhauer va identifica “lucrul în sine” cu Voința.De la piatră, la plantă și la om, totul este animat de “voința de a exista” care se manifestă la nivel anorganic ca “forță”, iar la nivel organic ca “ instinct”.Nu este vorba desigur la Schopenhauer de voința ca proces psihic, de ceea ce înțeleg psihologii și teologii prin voință, ci de o entitate metafizică, de o forță irațională, oarbă, care înlănțuie spiritul, și care anulează libertatea umană, deoarece, în viziunea filosofului pesimist, gândirea este subordonată voinței[1].
Plecând de la afirmația filosofului stoic Seneca: “velle non discitur” (“a vrea nu se învață”, ” nu poți învăța să vrei” ), Schopenhauer va spune: „Der Mensch kann zwar tun, was er will. Er kann aber nicht wollen, was er will”( „Omul poate face ceea ce vrea, dar nu poate vrea ceea ce vrea”). Prin urmare, omul are o natură internă neschimbabilă, o voință originară. De acolo, din acel spațiu îi vin ideile pe care desigur le pune în faptă, le execută liber, însă nu își poate induce vrerea, nu poate determina ceea ce îi apare ca impuls volitional.
Unul dintre defectele majore ale voinței este abulia, cuvânt derivat de la gecescul βουλή(„voință”), care constă în incapacitatea de a acționa fizic și intelectual .
Am decis să scriu despre acest subiect, deoarece, manualele de patologie psihiatrică, dar și de psihologie teoretică și clinică consideră că o astfel de stare de apatie este cauzată în general de anumite boli psihice :tumori, leziuni cranio-cerebrale, dobândite în urma unor traume, cancer, infecții( în zona ganglionul bazal, a lobiilor frontali, a girusului curbat, a nucleului caudat, globul palid), meningita și encefalita, boala Alzheimer, demența fronto-temporală, boala Huntington, demența cu corpi Lewy, boala Parkinson, schizofrenie, Accident vascular cerebral, hemoragii interne, afectări cerebrale cauzate de expunerea la compuși toxici, abuzul de medicamente psihoactive cum ar fi de pildă canabinoizi, dezechilibre hormonale, întreruperea secreției de dopamine etc.
Trebuie spus însă că există și persoane care se confruntă cu episode de abulie, fără să aibă în antecedent astfel de traume cerebrale, afecțiuni psihice, vasculare etc. Traumele emoționale din copilărie, insuccesele părinților, doliul după pierderea unei persoane dragi, doliul de separare, divorțul, ultrasensibilitatea, hiperluciditatea, hiperinteligența, anvergura culturală, tipul de temperament melancholic, natura poetică, sensibilitatea metafizică, angajamentul cognitiv etc. pot da astfel de simptome pasagere sau cronice, în afara acelor leziuni descrise de psihologi. Există prin urmare și etiologii de natură afectivă, psihogenă, psiho-socială, cognitivă, melancolicogenă, ontogenă, metafizicogenă.
Ca profesor, cu o experiență de peste 30 de ani în învățământul, primar, gimnazial, liceal și universitar, ca diriginte, mentor, îndrumător de an și tutore pentru sute, mii de elevi și studenți, ca om care s-a învârtit o bună parte din viață în mediile scriitoricești, filosofice, artistice, științifice, am întâlnit astfel de situații. E adevărat, aceste cazuri atipice de abulie sunt mai puțin decelabile, pentru că sunt rare și în plus “pacienții”, cel mai adesea, tineri hipersensibili, scriitori, filosofi, artiști, oameni de știință, savanți, creatori geniali, nu apelează la serviciile medicale de psihiatrie, la cabinetele de psihologie, devreme ce nu suferă de respectivele boli psihice care acompaniază sindromul apato-abulic.De altfel, teoria mea poate fi confirmată sau infirmată prin apelul la noile tehnici neuroimagistice: CT, RMN, Spectroscopie, Tractografie, Angiografia RMN etc.
Ceea ce vreau să sugerez psihologilor și psihiatrilor este că există nu doar cauze psihice, traumatice, vasculare etc, care determină abulia, după cum există și categorii diverse de pacienții cu sindrom apato-abulic. Adică nu putem compara un filosof budist, care se abține de la orice dorință pentru a evita suferința ulterioară, un anahoret stoic, un sceptic, un nihilist, care încearcă să suspende orice judecată, care ajunge la ataraxie sau un călugăr creștin care se izolează pentru a -și găsi liniștea și mântuirea, cu un pacient afectat de schizofrenie, de Alzheimer sau de o altă formă de psihopatie sau demență.
Psihiatria și psihologia ignoră și ratează terapeutic “bolile”, metehnele filosofilor, scriitorilor, artiștilor și ale savanților.Dacă l-am fi dus de pildă pe Diogene Cinicul, pe Gorgias, pe Pyrrhon din Elis, pe Sextus Empiricus, pe Budha, pe Nagarjuna, pe Schopenhauer, pe Dostoievski, pe Eminescu, pe Tesla, pe Van Gogh sau pe Cioran la psihiatru, omanirea ar fi fost văduvită de unele dintre cele mai mari opere filosofice, poetice, artistice sau științifice.
Abulia poate fi și un efect al epuizării.Excesul de orice fel, intelectual, fizic, cognitiv, sexual etc. are repercusiuni atât la nivel psihic, cât și somatic.Tocmai din acest motiv înțelepții, autorii patristici etc. îndeamnă la moderație, folosind expresia lui Horațiu din “Ode” (II, 10, 5) : “aurea mediocritas”(“aurita cale de mijloc”) . Pe de altă parte, pe omul de excepție, pe creator, un astfel de echilibru l-ar transforma în ins de turmă, în simplu gospodar, dacă ne gândim că tot ce este mare, profund, pe lumea aceasta, de la literatură, la filosofie și de la artă la știință și la religie, s-a născut din necumpătare. De altfel istoria fie ea politică, militară, culturală etc. nu-i reține decât pe cei care se pun de-a curmezișul ei, pe cei ce sfidează, regulile, canoanele, convențiile sociale, etice sau estetice. De la Alexandru Cel Mare, la Vlad Țepeș, de la Buda la Iisus din Nazaret, de la Maria Egipteanca, la Serafim de Sarov, de la Diogene din Sinope, la Immanuel Kant, de la François Villon, la Eminescu, de la Baudelaire, la Urmuz sau Tzara cu toții au fost, într-un fel sau altul, apostoli ai excesului.
Luciditatea, hiperinteligența, ultrasensibilitatea paralizează elanul vital.Deceistica, qvidistica, lacebunita, duse la infinit, ocultează rațiunea.Avem de-a face în acest caz cu o “viclenie a rațiunii” cum ar fi spus Hegel.La un moment dat, din motive defensive, protecționoiste , rațiunea colapsează.Pentru a proteja stima de sine a creatorilor, rațiunea se autonomizează, devine o entitate diferită de ființa umană, își crează un univers iluzoriu, ducând oamenii de excepție, supradotați creativ, la anomie, la nebunie, la nihilism, la dezagregare psihică.
Pe de altă parte, clacând geniile, oamenii inteligenți, sensibili, culți, este avantajată specia, este favorizat marșul ei orb, pentru că în acest fel se transmit genele celor mai proști, mai puternici fizic, nu mental, se prezervă genele celor mai cruzi, violenți, insensibili.
În mod paradoxal, avem simultan în acest reglaj al naturii un darwinism biologic, social, dar și unul noetic.Cei mai puternici fizic, mai insensibili și mai puțin inteligenți, supraviețuiesc în ordinea cărnii, ca mamifere bipede neîntrebătoare, reușesc să își transmită genele, în timp ce geniile își perpetuează nucleotidele minții, cromozomii spiritului.
Tabloul simptomatic al Abuliei este unul polimorf, incluzând deci modificări de natură psihică, emoțională, comportamentală, fiziologică, comunicațională etc.: scăderea motivației, indiferența emoțională, apatie, episode de letargie, diminuarea atenției, ideație dezorganizată, indiferența pentru vechile hobby-uri, burnout emoțional, scăderea empatiei față de cei apropiați, alterarea relațiilor familiale, dificultate în a lua decizii, dezinteres pentru conversații și întâlniri cu foștii prieteni, izolare socială, dificulatăți în exprimarea gândurilor, oferirea de răspunsuri laconice, chiar monosilabice la întrebările celor din jur, neglijarea igieniei corpoale și a ținutei vestimentare, gesturi obsesive, examinarea insistentă a mâinilor, dezinteres față de muncă, tulburări de memorie, insomnie, stupoare catatonică, akinezie, fatigabilitate etc.
Desigur, aceste simptome nu apar toate deodată și nici instantaneu. Gravitatea lor creșpte treptat, până când se ajunge la forme foarte grave. În literatura de specialitate se citează cazurile unor pacienți care stăteau zile întregi în pat, refuzând să se ridice chiar și pentru a se hrăni.
Sindromul apato-abulic afectează mai frecvent tinerii în perioada pubertății, respectiv 13-15 ani, însă poate apărea la orice vârstă, inclusiv la bătrânețe.
Diagnosticul diferențial se face cu depresia, demența și eventual afazia.
Tratamentul sindromului apato-abulic include, pe lângă ședințele de psihoterapie terapia cognitiv-comportamentală, terapii de grup, metode non-verbale, terapii familiale, informarea familiei pacientului cu privire la simptomele bolii, insuflarea interesului pentru jocurile sportive, pentru activități creative, pentru excursii, drumeții, pentru implicare socială, voluntariat etc. și terapii chimice cu medicamente din clasa antidepresivelor, antipsihoticelor precum bromocriptine, frenolon, triftazina, penfluridol, sulpirid, Solian (pentru receptorii dopaminei) etc.
Ca terapii alternative se recomandă fototerapia, înnotul terapeutic, exerciții de yoga, băile termale, dieta vegetariană, ceai de sunătoare, ceai din frunze și rădăcini de angelică, ginseng, flori de mușețel etc.Trebuie insă verificat dacă ceaiurile din plante nu interacționează cu anumite medicații alopate.
Starea abulică nu trebuie confundată cu fluctuațiile emoționale, afective, inerente omului postmodern, cu reacțiile temporare la stresului cotidian, cu stările depresive, cu astenia, cu lenea. Vorbim de disfuncție volitivă, de abulie în condițiile în care astfel de simptome persistă luni sau chiar ani. Nediagnosticată, netratată, în fază avansată, cronică, abulia poate duce la complicații grave, la degradare psihică și psihică, inclusiv la tentații suicidare(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Vezi Vasile Chira, Lecții de filosofie, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2012, p.200-206.
„[Omul] necesită instruire adecvată şi un caracter prielnic, şi atunci, dintre toate animalele el devine cel mai divin şi cel mai civilizat; dar, în cazul în care el este insuficient sau rău educat el este cel mai sălbatic dintre toate creaturile pământului”(Platon
„Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea împotriva necredincioşilor; mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului”(Psalmi, 57,10)
“Aşa zice Domnul Dumnezeu: Iar tu, fiul omului, spune la tot felul de păsări şi tuturor fiarelor câmpului: «Adunaţi-vă şi mergeţi din toate părţile, adunaţi-vă la jertfa Mea, pe care o voi junghia Eu pentru voi, la jertfa cea mare din munţii lui Israel şi veţi mânca acolo carne şi veţi bea sânge.Carnea războinicilor o veţi mânca şi veţi bea sângele căpeteniilor pământului, al berbecilor, al mieilor, al ţapilor, al viţeilor şi al tuturor celor îngrăşaţi din Vasan; Veţi mânca grăsime până vă veţi sătura şi veţi bea sânge până vă veţi îmbăta din jertfa Mea, pe care o voi junghia pentru voi. Şi vă veţi sătura la masa Mea de cai şi de călăreţi, de războinici şi de tot felul de ostaşi, zice Domnul Dumnezeu”(Iezechiel, 39, 17-20)
“Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta;El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare.Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului,Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?”(Evrei, 9, 11-14)
“Într-adevăr Moise, după ce a rostit faţă cu tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viţei şi de ţapi, cu apă şi cu lână roşie şi cu isop, a stropit şi cartea şi pe tot poporul, Şi a zis: „Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu”.Şi a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă.După Lege, aproape toate se curăţesc cu sânge, şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare”(Evrei, 9, 19-22 )
“Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare(Apocalipsa, 17, 6)
”Omul e cea mai crudă făptură dintre toate dobitoacele „ (Nietzsche)
„Omul este animalul cel mai viclean, cel mai periculos şi cel mai crud din natură. Dintre toate animalele care ucid pentru hrană, omul este singurul care ucide pentru plăcere”(Nietzsche)
“Cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrînge şi pe ceilalţi să-I iubească, şi îi extermină dacă refuză. Orice intoleranţă, orice intransigenţă ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Cînd omul îşi pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual ; iar dacă îşi transformă ideea în zeu, consecinţele sînt incalculabile. Nu ucidem decît în numele unui zeu sau al simulacrelor sale : excesele suscitate de zeiţa Raţiune, de ideea de naţiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziţiei sau ale Reformei. Epocile de fervoare sînt pline de fapte sîngeroase : sfînta Tereza nu putea fi decît contemporană cu autodafeurile, iar Luther cu masacrarea ţăranilor. In crizele mistice, gemetele victimelor sînt paralele cu gemetele extazului… Spînzurători, temniţe, ocne nu prosperă decît la umbra unei credinţe, a nevoii de a crede care a infestat pentru totdeauna spiritul. Diavolul pare cu totul şters pe lîngă cel care dispune de un adevăr, de adevărul lui. Sîntem nedrepţi faţă de oameni ca Nero, ca Tiberiu : ei nu au inventat conceptul de eretic; nu au fost decît nişte visători degeneraţi care se desfătau privind masacrele. Adevăraţii criminali sînt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic, cei care disting între credincios şi schismatic. Cînd refuzi să admiţi că ideile pot fi schimbate între ele, sîngele curge… Sub hotărîrile ferme se înalţă un pumnal ; ochii înflăcăraţi prevestesc crima”(Emil Cioran, Tratat de descompunere)
“Intr-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat ; niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unul profet. .. Depărtaţi-vă de el cînd înalţă vocea, chiar în numele cerului, al cetăţii sau al altor pretexte : satir al singurătăţii voastre, el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi mîniile sale; isteria sa, bunul său, el vrea să vi-l împărtăşească, să vi-l impună şi să vă desfigureze. O fiinţă posedată de o convingere şi care nu caută să o comunice celor1alţi e un fenomern străin pămîntului, unde obsesia mîntuirii face viaţa de nerespirat. Priviţi în jurul vostru : pretutindeni – larve care predică; fiecare instituţie este purtătoarea unei misiuni; primăriile îşi au absolutul lor, ca şi templele ; administraţia, cu regulamentele sale – o metafizică pentru maimuţe … Toţi se străduiesc să îmbunătăţească viaţa tuturor : chiar cerşetorii, chiar bolnavii incurabili aspiră la aceasta: trotuarele lumii şi spitalele sînt pline de reformatori. Dorinţa de a deveni un izvor de evenimente acţionează asupra fiecăruia ca o dezordine mentală sau ca un blestem voit. Societatea – un infern de mîntuitori ! Diogene, cu lampa sa, căuta un indiferent … (Emil Cioran, Tratat de descompunere)
“Fanaticul, în schimb, este incoruptibil : dacă, pentru o idee, ucide, el poate la fel de bine să se lase ucis pentru ea ; în amîndouă cazurile, tiran sau martir, este un monstru. Nu există fiinţe mai primejdioase decît cele care au suferit pentru o credinţă: marii persecutori se recrutează printre martirii cărora nu li s-a tăiat capul. Suferinţa nu numai că nu micşorează pofta de putere, dar o aţîţă ; de aceea spiritul se simte mai la -largul său în preajma unui fanfaron decît în cea a unui martir ; şi nimic nu-i repugnă mai mult decît spectacolul în care se moare pentru o idee … “(Emil Cioran, Tratat de descompunere)
Cuprins :
1.Introducere
2.Excurs antropologic
3.Scurtă introducere în antropologia creștină
4.Dihotomie, trihonomie sau tetrahotomie ?
5.Omul chip al lui Dumnezeu
6.Omul chip al arhetipului
7. Îngerul păzitor
8.Diavolul păzitor
9.Ce face Dumnezeu când suferă omul ?
10.Marcion și cei doi Dumnezei
11.Dumnezeul iubirii și “Demiurgul imperfect” în gnosticism
12.Cioran și Demiurgul cel rău
13. Ponirologia augustiniană
14.Este răul o absență a binelui(absentio boni)?
15. Teodicea la Leibniz
16.Amprenta “eikonului” demonic în om
17.Dumnezeu și coincidența oppositorum
18. Răul metafizic la Schopenhauer
19. “A fi” și „a ucide”
20.De ce a început istoria omenirii cu o crimă ?
21.Homo necans
22.Sacrifiiciile sacre
23.Homo demens
24.Homo torquens
26.Homo interfector
27.Homo sapiens, cea mai crudă ființă dintre primatele humanoide
28.Omul, singurul animal care ucide din plăcere
29.Istoria, acest ocean sanguin
30.Dumnezeu și carnagiul lanțului trofic
31. Religia și crima
32.Metafora sîngelui în religie
33.Sacrificiile de animale
34.Sacrificiile umane la daci, mayași și azteci
35. Canibalismul
36. Porfiria și vampirismul
37.Sacrificiile rituale în Vechiul Testament
38. Logica sanguină în Noul Testament
39.Sfânta taină a Euharistiei ca actualizare a supliciului hristic
40. Jertfa sângeroasă și nesângeroasă
41.Antropofagia și hematofagia Fiului Omului
42.Simbolistica, mistica și teologia euharistiei
43.Hrana metafizică
44.Somele și hematiile inteligibilului
45.Răstignirea lui Iisus
46. Lapidarea diaconului Ștefan
47.Persecuțiile creștinilor
48.Este martiriul o formă de suicid ?
49.Cruciadele
50.Răscoale, revoluții și războaie
51.Șoah-uri, autodafeuri, eșafoduri și hecatombe
52.Perioada statelor combatante din China antică
53.Ashoka cel Mare și măcelul de la Kalinga
54.Războaiele romanilor cu samniții
55.Bătăliile lui Alexandru Cel Mare
56.Bătălia de la Gaugamela
57.Bătălia de la Granicus
58.Bătălia de la Hidaspes
59.Bătălia de la Issos
60.Războaiele persane(medice )
61. Bătălia de la Maraton
62.Bătălia de la Termopile
63. Bătălia de la Salamina
64.Războiul peloponeziac
65.Războaiele punice
66.Războaiele romano-germanice
67.Războaiele Romei Imperiul Part
68.Războaiele mitridatice
69.Războaiele galice
70.Războaiele romanilor cu evreii
71.Războaiele civile romane
72.Războaiele daco-romane
73.Războaiele gotice
74.Pâine, sânge și circ
75.Gladiatorii
76.Metode și instrumente de tortură în antichitate
77.Răstignirea
78.Lapidarea
79.Torțele vii(lumânările romane)
80.Tortura în Evul Mediu
81.Metodele și instrumentele de tortură folosite de Inchiziție
82.Arderea pe rug
83.Spânzurătoarea
84. Butoiul cu apă fiartă
85.Taurul de bronz
86.Trasul în țeapă
87.Furca ereticului
88.Stropitoarea de plumb
89.Ghilotina
90.Fecioara de fier,
91. Patul cu tambur și frânghii(”Întinzătorul de oase”)
92.Secționarea trupului cu fierăstrăul
93.Zdrobitorul de capete
94.Zdrobitorul de genunchi
95. Măgarul spaniol
96. Leagănul lui Iuda(Privegherea)
97.Scafismul
98.Călcatul în picioare de către elefanți
99.Jupuirea de viu
100.Trasul pe roată
101. Felierea lentă a corpului
102.Tehnica celor 1000 de crsestături
103.Vulturul însângerat
104.Spărgătorul de sâni la femei
105. Scaunul vrăjitoarelor
106. Ghetele alsaciene
107.Pantoful cu țepi
108.Cizma spaniolă
109. Scalparea
110. Garota
111.Tortura cu apă
112.Tubul crocodilului(“foarfeca crocodil”) pentru amputarea penisului
113.Ancora umilinţei
114.Șuruburile pentru degete
115. Purificarea sufletului prin înghițirea apei clocotite și a cărbunilor încinși
116.Tortura cu șobolani
117. Presatorul de creiere
118.Smulgerea cărnii de pe corp cu cleștele înroșit
119. Zgârietrea victimei cu cârligul de fier(“gheara de pisică”)
120.Sfâșierea corpului în patru zări cu ajutorul a patru cai legați de mâini și de picioare
121.Para de fier pentru dilatarea gurii, a esofagului și a orificiilor intime
122.Cușca de fier suspendată(“sicriul atârnat ”)
123.Fiica lui Scavenger
124.Ginghis Han și politica de ucidere ”Genunchiul calului“
125.Războiul de 100 de Ani (1369-1389)
126.Războaiele Bizantino-Sasanide
127.Războaiele bizantino-arabe
128.Reconquista.Bătălia de la Covadonga
129.Războiul maghiaro-khazar
130. Războaiele civile engleze
131.Războaiele Bizantino-Otomane
132.Războaiele moldo-otomane
133.Războiul austro-turc din 1716-1718
134. Războaiele ruso-turce
135.Tortura în epoca modernă
136.Tortura în perioada contemporană
137.Războaiele lui Napoleon
138.Războiul Civil American(Războiul de secesiune)
139.Asediul de la Vicksburg(1863)
140.Războiul ruso-japonez
141.Primul Război al Opiului
142.Primul Război Sino-Japonez
143.Războiul Chino-Francez
144.Războiul sino-nepalez
145.Cele două războaie mondiale
146.Tortura din închisorile comuniste
147.Fenomenul Pitești
148.Hitler și holocaustul
149.Masacrul de la Katyń
150.Crimele lui Stalin
151.Armele atomice
152.Războiul din Corea
153.Crimele lui Mao Zedong
154.Crimele lui Pol Pot
155.Războiul din Vietnam
156.Tortura ]n postmodernitate
157.Războiul din Afganistan
158.Războiul din Golf
159.Războiul americano-ruso-ucrainian
160. Crima organizată
161.Tortura albă
162.Privarea de somn
163. Tortura fizică
164.Tortura cu șocuri electrice
165.Expunerea la temperaturi extreme
166.Mutilarea
167. Tortura dentală
168.Tortura sexuală
169.Sindromul Havana
170.Armele psihotronice și psihotropice
171.Armele biologice
172.Terorismul
173.Eliminările fizice din motive politice
174.Concluzii
1. Introducere
Nu este deloc simplu să scrii despre istoria metodelor și instrumentelor de tortură, deoarece, pe lângă sentimentul de rușine pe care îl resimți pentru faptul că faci parte din specia lui Homo torquens, a lui Homo sanguinis sau interfector, pe lângă lehamitea pe care ți-o provoacă inimaginabila bestialitate a ființei umane, există cel puțin teoretic și riscul de a sugera involuntar idei unor descreierați, actuali sau viitori torționari.
Dar înainte de a intra în antropologia, fenomenologia și teologia torturii, să explic titlul pe care l-am dat acestui studiu. În anul 1979, teologul grec, Panayotis Nellas, publica lucrarea Ζωον θεουμενον(Zoon theoumenon), tradusă și publicată în limba română, cu titlul Omul- animal îndumnezeit; perspective pentru o antropologie ortodoxă [1]. Cartea este, așa cum a remarcat Părintele Dumitru Stăniloae, “cea mai cuprinzătoare și fidelă expunere a antropologiei patristice”.
Considerat cel mai bun tratat de antropologie creștină, lucrarea lui Nellas este o sinteză inteligentă a literaturii patristice pe acest subiect la care se adaugă evident viziunea personală a acestui erudit teolog, însă este gândită pro domo, în sensul că accentul se pune pe teologia chipului lui Dumnezeu, pe “ontologia iconică a omului”, pe “destinul hristologic al omului”, pe “hristificarea lui”, pe “roadele vieții spirituale”, “viața lui Dumnezeu în noi”, “trupul cosmic al Mântuitorului”, “umanismul teocentric”, “Biserica altoită în Hristos”, “Tainele Bisericii”, “Harul, ca haină țesută de Dumnezeu”, “revărsarea Duhului Sfânt”, “organizarea concretă a Bisericii ca organism văzut: în Euharistie, în jurul episcopului, a jertfelnicului și moaștelor martirilor” etc.Ce-i drept, există și câteva capitole, puține la număr (aproximativ 30 de pagini din cele peste 200, câte are cartea ) dedicate „consecințelor căderii”, „hainelor de piele”, însă această parte este disproporționată în raport cu partea teologică solară, optimistă, teoretică, dătătoare de speranță etc.
Am citit cu bucurie, câștig intelectual și spiritual această carte încă de acum 19 ani.Sunt de acord cu celebrul teolog grec, în privința celor scrise, dar nu pot să mă abțin să nu-i reproșez ceea ce a omis să spună. Nu putem fi teologi ignorând maladiile ontologice ale ființei umane, ascunzând sub preș neantul ei, istoria ei, pierzându-ne la infinit în speculații teologico-filosofice., în arabescuri patristice care, în raport cu drama, cu tragedia ființei umane, cu perversitatea ei, cu realitățile istorice, cu violența, cu crima, cu tortura, etc., par mofturi, simple teorii și exerciții de logică dogmatică abstractă.
Acesta este deci motivul pentru care am dat acestui studiu titlul de “Omul, mamifer diabolic”, text gândit de altfel nu ca o critică adusă lucrarii lui Nellas, ci ca o completare, o ilustrare a ei cu evidențele istorice, concrete ale naturii corupte a omului după cădere. Prin urmare, eu vorbesc și de iconicitatea divină a omului, și de posibilitatea ființei umane de a se îndumnezeii după energii, de Homo Deus(Omul Dumnezeu), și de Deus homo( Dumnezeul om), dar și de Homo demens(Omul dement), de Homo interfector(Omul care ucide), de Homo necans(Omul ucigaș), de Homo torquens(Omul care torturează), de Homo sanguinis(omul sângeros) etc.
Evident anumite teze ale studiului meu, formularea din titlu etc. vor fi aspru criticate de teologii conservatori, fundamentaliști. Mă aștept la astfel de reacții, devreme ce inclusiv lui Nellas i-a fost reproșată folosirea sintagmei “animal îndumnezeit” de către călugărul athonit, Cuviosul Paisie Aghioritul.
Repet, meliorismul teologic, prezentarea în termeni magici, feerici, scolastici, speculativi a condiției umane, a axiomelor teologice reci, abstracte, neangajante, ca de altfel și stereotipiile omiletice, arhicunoscute de oameni sunt perdante pentru teologie și pentru Biserică , mai ales în contextul actualei crize a creștinismului declanșată de ideologiile neomarxismului cultural.
Oricât am încerca, nu putem ascunde abjecția omului, faptul că acest animal a inventat mii de metode de tortrură, de o cruzime neverosimilă, că a mers până acolo încât a transformat supliciul, suferința, agonia semenilor în creație artistică, științifică.Iată de ce acest mamifer cu rațiune este cel mai mare miracol, dar și cel mai cumplit monstru din univers.Pe cât este de mare, de sublim prin spirit, prin creația artistică, literară, filosofică, științifică, pe atât este de pigmeu, de mișel, de mizerabil prin cruzimea de care dă dovadă, prin instinctul criminal de care este posedat.
În univers nu există compasiune, milă, ci doar legi reci, nepăsare, nedreptate, ură, egoism, duplicitate, falsitate, trădare, minciună, mimetism religios.
Cum să te simți confortabil într-o lume în care oamenii au făcut să curgă râuri de sânge, cum să te simți în siguranță într-o adunătură de bestii care l-au ucis până și pe Fiul lui Dumnezeu? Pe de altă parte, întrebarea ar putea fi și răsturnată : cum să aștepți milă de la un Dumnezeu care și-a trimis unicul Fiu la moarte?
Se înțelege, nu mă refer aici la mila față de suflet, de scânteia de etermnitate pe care a sădit-o Divinitatea în noi, ci la nepăsarea Transcendenței de durerea fizică, de inima, de stomacul nostru, de oasele noastre. Dacă lui Dumnezeu i-ar fi păsat de trupurile noastre, nu era plin calendarul de martiri !
De-a lungul istoriei, omul, această fiară cuvântătoare, însetată de sânge, acest mamifer diabolic a chinuit și și-a ucis cu cruzime, propriii semeni, inventând o ingenioasă panoplie de instrumente de tortură. A scalpat, a scos ochii, a tăiat urechile, nasul, a tăiat limba, a tăiat degetele, a tăiat mâinile, a zugrumat, a tăiat capul, a tăiat organele genitale, a scos inima, a jupuit pielea, a scos plămânii, a eviscerat, a ciopârțit corpul, a zdrobit oasele, a răstignit, a spânzurat, a ars, a târât trupurile după animale, le-a fiert în cazane, a săgetat, a ucis cu pietre, a otrăvit, a înjunghiat, a smuls sânii, a smuls unghiile, a smuls dinții a împușcat, a gazat, a curentat etc.[2]
Acest instinct pervers, această propensiune criminală l-a făcut pe om să transforme istoria într-un ocean de sânge, să creeze într-o manieră perversă, tehnici, ustensile și aparate de ucis. Așa a ajuns această maimuță criminală să inventeze Răstignirea, Lapidarea, Butucul, Barda, Rugul, Ștreangul, Butoiul cu apă fiartă, Taurul de bronz, Țeapa, Furca ereticului, Stropitoarea de plumb, Ghilotina, Fecioara de fier, Patul de tortură cu tambur și frânghii(”Alungitorul de oase”), Secționarea trupului cu fierăstrăul, Zdrobitorul de capete, Zdrobitorul de genunchi, Măgarul spaniol, Leagănul lui Iuda, Scafismul, Călcatul în picioare de către elefanți, Jupuirea, Trasul pe roată, Felierea lentă a corpului, Tehnica celor 1000 de crsestături, Vulturul însângerat, Spărgătorul de sâni la femei, Scaunul vrăjitoarelor, Ghetele alsaciene, Pantoful cu țepi, Cizma spaniolă, Scalparea, Torțele vii (lumânările romane), Garota, Tortura cu apa, Tubul crocodilului(Foarfeca crocodil) pentru amputarea penisului, Ancora umilinţei, Purificarea sufletului prin înghițirea apei clocotite și a cărbunilor, Tortura cu șobolani, Presatorul de creiere, Smulgerea cărnii de pe corp cu cleștele înroșit, Zgârietrea victimei cu cârligul de fier(“gheara de pisică”), Sfâșierea corpului cu ajutorul a patru cai legați de mâini și de picioare, Para de fier care dilata gura, esofagul și orificiile intime, Cușca de fier suspendată(“sicriul atârnat ”), Fiica lui Scavenger, Scaunul electric, Injecția letală etc.
De la apariția în istorie a lui Homo sapiens și până acum, au murit pe întreg pământul peste 100 de miliarde de oameni, dintre care o mare parte au fost uciși în războaie, torturați, arși pe rug, spânzurați, împușcați, etc. sau au murit în catastrofe naturale, cutremure de pâmânt, inundații, ciumă, holeră , sifilis, hepatite, HIV, SARS-CoV-2, boli de inimă, cancere etc. Mulți dintre acesti semeni au fost copii, tineri sau pur și simplu oameni maturi nevinovați.
Numai într-o zi, în timpul bătăliei de la Cannae din 2 august 216 î.Hr., dintre cartaginezi și romani, au murit în jur de 80 de mii de oameni. De asemenea, după un an, în Bătălia de la Lacul Trasimeno, disputată tot între cartaginezi și romani, au murit câteva zeci de mii de soldați.Se spune că din cauza sângelui apa a devenit roșie, timp de mai multe zile. Râul de lângă lac a primit numele de Sanguineto(Râul de sânge).
Dacă în calitate de filosof încerc să înțeleg acest abator cosmic, violența, propensiunea criminală a speciei umane, înstinctul de supraviețuire, legile fizice, vulnerabilitatea omului și a naturii, ca teolog( deși cele două îndeletniciri, cea de iubitor de înțelepciune, de întrebător și cea de vorbitor de Dumnezeu sunt greu de despărțit), am mari dificultăți în a înțelege unele aspecte ale logicii divine(Îmi declin și aici, dacă mai este cazul, identitatea spiritual-religioasă: cultural vorbind sunt creștin ortodox, nu sunt ateu. E adevărat, un creștin cu întrebări).
Legat de acest aspect, apar două întrebări:1.Dacă Dumnezeu este iubire absolută și și-a revărsat preaplinul iubirii în creaturi (lucruri în care evident credem), de ce a lăsat și de ce acceptă răul moral, războaiele, tortura, crima etc. De ce a a permis unor dictatori descreierați precum Lenin, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot etc. să ucidă sute de milioane de oameni ?
Colegii mei teologi vor răspunde imediat că Creatorul permite astfel de lucruri în baza libertății, a liberului arbitru cu care au fost înzestrate ființele umane. Total de acord până la un punct. Dar creștinește, raționalmente, logicalmente, vorbind, nu era mai uman, mai dumnezeiesc, mai simplu pentru Dumnezeu să inhibe liberul arbitru lui Stalin și lui Hitler și să salveze astfel pe cei 120 de milioane de oameni care au murit în cel de-al doilea război Mondial, printre care copii și oameni nevinovați ? Nu era mai simplu pentru Dumnezeu să schimbe mintea celor doi pshihopați, Stalin și Hitler, ca în loc de gloanțe, grenade, gaz, să închirieze toate florăriile din lume și să ofere rușilor, francezilor, evreilor, americanilor, italienilor, românilor și altor nații, flori ? Sau și mai simplu, de ce a înzestrat Dumnezeu omul cu o libertate pe care știa ab initio că această creatură o va folosi rău? De ce ne-a făcut Dumnezeu să alegem între bine și rău? Nu era mai elegant, mai logic, mai omenesc și dumnezeiesc să alegem între un bine mai mare și un bine mai mic? 2. De ce a lăsat răul fizic, catastrofele naturale inundațiile, seceta, cutremurile de pământ, erupțile vulcanice, bolile etc.? Si de aceasta dată, colegii mei teologi vor spune că toate aceste pervertiri ale naturii și ale firii umane sunt posibile din cauza neascultării omului, a culpei primordiale, a căderii din spațiul edenic.Deci ne întoarcem tot la problema libertății elective.
Această alterare a naturii și a firii umane implică alte zeci de interogații și de necunoscute pe care le vom dezvolta într-un studiu dedicat cauzelor nu doar umane, ci și metafizice ale căderii din Paradis. Mă rezum aici la a mă întreba, și a întreba, cum e cu putință să cadă un om care a fost creat perfect? Nu cumva ispititorul, deghizat în chip de șarpe a găsit în intelecția, comportamentul, psihismul, rațiunea, metabolismul spiritual al omului o fisură ? Nu cumva, imperativul edenic de a nu mânca din pomul cunoștinței binelul și al răului a creat omului o angoasă care l-a determinat să muște din fructul pierzaniei, așa cum spunea Kierkegaard ? Nu cumva vorbim aici de o anume dimensiune sugestivă, ostensivă a poruncii divine?
Literatura biblică și patristică face referire la natura dihotomică a ființei umane, respectiv trup (σώμα) și suflet( ψυχή).Unii teologi, bazându-se versetul paulin din I Tesaloniceni: „Iar Dumnezeul păcii însuşi să vă sfinţească întregi, şi tot duhul vostru şi sufletul şi trupul să se păzească fără prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (I Tes. 5, 23),vorbesc de trihotomie, respectiv de „trup” (σώμα) și „suflet”( ψυχή) și de „duh”(πνεῦμα).
Există însă și teologi protestanți liberali care vorbesc de tetrahotomie, adăugând astfel naturii umane un al patrulea element: νοῦς διάβολος / πνεῦμα διάβολον, un instinct, un spirit demonic( Spiritus/genius diabolicus), un daimon rău( κακοδαίμων, o amprentă, o energie satanică( σατανική ἐνέργεια) care se activează mai ales atunci când omul se autonomizează de Dumnezeu, când refuză să conlucreze cu harul Sfântului Duh.
Această teorie este evident exagerată, provocatoare, tulburătoare, reducționistă, însă mă întreb din no, dacă nu cumva Dogmaticile creștine, tratatele de antropologie creștin-ortodoxă păcătuiesc prin același reducționism, devreme ce tematizează și teoretizează pe sute de pagini misterul Sfintei Treimi și raportul ei cu lumea creată, natura divină a omului, prezența chipului lui Dumnezeu în om, distincția dintre chip și asemănare, recapitularea umanității prin Iisus Hristos, restaurarea ontologică a cosmosului, îndumnezeirea omului, hainele edenice de lumină, rolul sfântului Duh în actul mântuirii, pronia dumnezeiască, “deoființimea divină și cea umană”, iubirea lui Dumnezeu, relația dintre oameni și îngeri, calitatea omului de chip special al Logosului, perfecțiunea creației, etc., în timp ce subiecte precum consecințele căderii, alterarea firii umane, pervertirea omului, instinctualitatea, iraționalitatea lui, cangrena cosmică etc. sunt tratate laconic, ca și cum ne-am rușina de precaritatea actualei noastre condiții.
Prin urmare, nu ne putem lansa doar în volute speculative, în acrobații teologice abstracte, eludând starea ontologică deplorabilă a ființei umane, propensiunea ei spre neant, neputințele ei, egoismul, ura, invidia, răutatea, violența și cruzimea ei, hedonismul ei, bolile ei fizice, mentale și spirituale.
Desigur, acest fenomen este mai puțin întâlnit la Sfinții Părinți, la un Grigore de Nyssa, la un Grigorie Teologul, la un Maxim Mărturisitorul etc. pentru că acești teologi geniali, spre deosebire de teologii de catedră, influențați de spiritul scolastic, abstract, obedienți cutumelor științifice, universitare, aveau cu teologia, cu Dumnezeu în definitiv nu doar un raport intelectual, profesional, ci și unul ascetic, mistic.
Nu poți face teologie cadaverică, repetând la infinit niște clișee omiletice de care lumea este suprasaturată. Teologul, episcopul, preotul, profesorul de religie trebuie să fie lucid, mobilat cultural, deschis spre filosofie, știință, spre realitățile sociale, pentru ca să poată prezenta, actualiza mesajul creștin oamenilor din societatea contemporană
E adevărat, în teologie, în Biserică, din păcate, nu ai voie să aduci nici o critică, chiar dacă o faci argumentat și în scop constructiv. Există o corectitudine teologică impusă de ierarhi, de sinod, de preoții profesori, care după părerea mea este la fel de gravă și de perdantă pentru evoluția spirituală a slujitorilor altarelor și a credincioșilor, ca cea propovăduită de neomarxismul cultural.
Unii filosofi acuză religiile, inclusiv crestinismului, de faptul că și-au ratat misiunea istorică. De zeci, de sute, de mii de ani, peste treizeci de mii de religii, confesiuni, facțiuni, secte, culte și denominațiuni își predică “adevărurile”. Cu toate acestea, oamenii fac războaie, se ucid între ei, fac arme atomice și biologice, se droghează, fac avorturi, înjură, fură, se bat, înșală, sunt infideli soților, curvesc, preacurvesc, creează crize artificiale, economice, energetice, alimentare, sanitare etc.
Omul este un țap orbit de pofte, ahtiat după sexualitate, plăcere, o ființă perversă, egoistă, invidioasă, răzbunătoare, duplicitară, exploatatoare, în fața căreia religiile nu pot decât să-și declare falimentul .
Oamenii mimează creștinismul, iubirea de aproapele, legile morale, comandamentele evanghelice. Ce să caute tribunalele, închisorile într-o țară, într-o Europă, într-o lume creștină?
Cum e posibil să existe cersetori, oameni care i-au cu asalt tomberoanele și gropile de gunoi, iar o mână de miliardari să se lăfăie în lux, să se plimbe cu mașini de sute de mii de euro să dețină iahturi, și avioane personale de sute de milioane de euro? Cum e posibil luxul liderilor religioși ?Cum e posibil ca 2% dintre oameni să dețină întreaga bogăție a planetei? Care e diferența dintre stăpânii antici de scalavi și detinătorii companiilor, concernelor, holidngurilor, băncilor, multinaționalelor?
Omul modern, postmodern n-a evoluat cu nimic sub aspect moral față de omul antic, dimpotrivă și-a rafinaț viciile, și-a perfecționat și nuanțat metodele de a face rău, de a înșela, de a subjuga, de a ucide.
Pentru a înțelege abominabilul, demența, acestor creații diabolice, voi detalia aici câteva dintre cele câteva sute de instrumente și tehnici de tortură.
Taurul de bronz sau “Taurul sicilian” cum i s-a mai spus acestei metode de tortură a fost inventată în Grecia antică de către Perillos din Atena, pe când lucra la curtea lui Phalaris, tiranul oraşului-stat Akragas. Akragas era o cetate din Sicilia, colonizată în secolul al VII lea î Hr. de către cetăţile greceşti. Era un obiect făcut din bronz, care avea forma și mărimea naturală a unui taur. Fiind gol înăuntru, victima era introdusă în el printr-o ușiță cu încuietoare, făcută, fie pe partea laterală, fie pe spatele lui. Sub taur, se făcea foc până devenea încins, astfel încât condamnatul era prăjit de viu, în chinuri insuportabile pentru o ființă umană. În capul Taurului erau niște dispozitive fonice cu țevi, care amplificau strigătele de durere ale victimei în agonie și le transformau în mugete, ca în acest fel, cei ce se opuneau conducătorului, dictatorului să se sperie.
Se spune că tiranul Phalaris nu ar fi fost mulțumit de modul cum era făcut taurul, motiv pentru care l-ar fi introdus cu forța în el pe constructor și ar fi pus soldații să aprindă focul.Auzind strigătele care imitau mugetul taurin, ar fi fost impresionat totuși de această ingeniozitate, de suntele sinistre care ieșeau din gura taurului și ar fi dat ordin ca Perillos să fie scos și să fie aruncat de pe vârful unei stânci.
Această metodă de tortură a fost folosoită inclusiv în primele secole ale erei creștine pentru a pedepsi pe adepții noii religii.
Mărturii despre existența acestui oribil mod de a ucide avem înclusiv la filosoful, retorul și omul politic roman, Marcus Tullius Cicero ( 106 î.Hr.– 43 î.Hr.), care în cadrul seriei de discursuri ”In Verrem” (Impotriva lui Verres) scrie: ”Cel mai crud dintre tirani Phalaris, avea un taur nobil în care obişnuia să-i pedepsească pe cei care-i greşeau, punând foc sub acesta”.
O altă tehnică inumană de tortură şi ucidere a fost scafismul, practicat, pentru prima data în Imperiul Persan, cu scopul de a anihila opozanții stăpânirii. Trupul osânditului era introdus într-un butoi improvizat din două trunchiuri de lemn scobite, îmbinate, în așa fel încât doar capul îi era lăsat liber. Butoiul era instalat intr-un spațiu liber pentru ai bate soarele în cap sau în mijlocul unei mlaștini, unde era ancorat ca să nu se scufunde.Victimei i se turnau pe gură forțat, continuu, mari cantități de lapte și miere, astfel încât să-i provoace dese si lungi episode diareice. La scurt timp, butoiul se umplea cu fecale, iar condamnatul era mâncat de viu de viermi, de muște și țânțari care trăgeau la mirosul infect. În câteva zile, pierderille lichidiene, făceau ca victima să intre în stare de delir, iar în interval de o săptămână, din cauza virusurilor, bacteriilor, fungilor, paraziților care diseminau la nivel sanguin, se stingea de septicemie.
Această metodă de tortură abominabilă a fost descrisă de către scriitorul grec, Plutarh( 45-125 d.Hr. ). Marele Rege al Imperiului persan, Artaxerxes al II -lea îl înfrânge în lupta pentru tron pe fratele său, Cirus cel Tânăr, în bătălia de la Cunaxa, din 401 î.Hr., care moare străpuns de sulița unui soldat pe nume Mithridates.Soldatul a fost răsplătit în ascuns pentru acest gest, dar a fost rugat să spună că autorul uciderii lui Cyrus a fost chiar el, regele Artaxerxes. Din nefericire, la un banchet, amețit de vin, Mithridates a mărturisit adevărul.Cu orgoliul lezat, regele Artaxerxes a decis ca Mithridates să fie executat prin metoda scafismului: ”În timp ce corpul său este închis, călăii îi oferă mâncare şi dacă refuza îl forţau înţepându-i ochii. Apoi îl obligau să bea o mixtură de lapte cu miere. Îi ungeau şi faţa cu aceeaşi mixtură”, scria Plutarh în „Viaţa lui Atarxerxe”.
Una dintre cele mai vechi, mai dureroase și mai înfricoșătoare metode de tortură și de ucidere, numită “Vulturul însângerat” a fost practicată de vikingi, strămoșii popoarelor nord germanice de aztăzi.
Victimei i se tăiau pe viu coastele cu un topor, de o parte și de alta a șirei spinării, iar apoi i se scoteau plămânii și intestinele, în exteriorul părții dorsale, organele fiind lăsate să atârne ca două aripi însângerate, pentru ca în acest fel muribundul să semene cu o pasărre, cu un vultur. În tot acest timp, condamnatului i se legau mâinile și picioarele pentru a nu avea posibilitatea să fugă, iar tăieturile îi erau stropite cu apă salină
Această metodă de tortură a fost descrisă în poveștile scandinave numite Saga[3]:„Contele Einar a mers la Halfdan și i-a crestat un vultur însângerat pe spate, adică i-a înfipt sabia lângă șira spinării și a tăiat toate coastele, de la șira spinării până la gonade, și i-a scos plămânii…”
O primă referire istorică la “Vulturul însângerat” o avem din anul 867 d. Hr, când a avut loc uciderea regelui Northumbriei(Anglia de azi), Aella. Pentru că regele Aella l-a ucis pe conducătorul viking, Ragnar Lothbrok, abandonându-l într-o groapă cu vipere, unul dintre fiii lui Lothbrok, Ivarr cel fără de Oase invadează Anglia, cucerește orasul York, îl capturează pe Aella și dă ordin să fie executat prin cruda metodă a “Vulturului însângerat”.
Ulterior, multe alte figuri istorice din nordul european au avut parte de o astfel de moarte: Regele Edmund al Angliei, fiul regelui Halardr din Norvegia, regele Maelgualai din Munster și arhiepiscopul Aelheah au fost ucise în același mod de către sadicul Ivarr cel fără de Oase.
Rațiunile pentru care vikingii comiteau astfel de crime erau mai multe: eliminaea dușmanilor, instauraea groazei, a fricii față de vikingi, dar și actul sacrificial uman, închinat lui Odin, zeul suprem al nordicilor și printre care și al războiului.
Vikingii practicau metoda de tortură „Carnea atârnată” . Străpungeau călcâiele victimei, introduceau sfori prin aceste găuri, după care le atârnau trupurile cu capul în jos.
O altă metodă de ucidere era numită „Plimbarea fatală”. Condamnatului i se făcea o tăietură în abdomen prin care era scos un capăt de intestin.Călăul învârtea victima pe lângă un copac în timp ce îi scotea toate intestinele astfel încât tot tractul intestinal se înfășura pe trunchiul copacului.
“Leagănul lui Iuda”( „Culla di Guida”), o altă metodă de tortură diabolică, a fost folosită în secolul XVI-lea, în timpul inchiziției spaniole.Victima era dezbrăcată de toate hainele, ridicată cu funii cu ajutorul unui sistem de scripeți și așezată cu anusul sau cu vaginul, în cazul femeilor, în vârful unei piraminde de lemn sau de fontă, înălțată pe un scaun.Vârful piramidei era uns cu ulei de măslnine pentru a facilita intrarea lui și mai profundă în cele două cavități. În plus, de picioarele condamnatului erau legate greutăți mari, pietre, obiecte de alamă sau era tras în jos de funii. Dacă se întâmpla ca victima să leșine, era ridicată cu ajutorul frânghiilor până își revenea, iar după aceea se relua tortura.
După moartea unui condamnat, vîrful piramidei, murdar de sânge, fecale, secreții vaginale, nu era niciodată spălat, dezinfectant. Astfel puținii condamnați care își mărturiseau presupusa vină și erau lăsați liberi, mureau oricum din cauza infecțiilor, mai ales bacteriene, contactate în timpul torturii.
Denumirea acestei metode de tortură este legată evident de gestul trădării lui Iuda și a fost inventată de către italianul Hippolyte Marsili (1451–1529).
“Doamna de fier” sau “Fecioara de la Nürnberg” era o cușcă de metal, construită în formă de fecioară, prevăzută în interior cu multe cuie ascuțite. În momentul în care victima era introdusă în acest sarcofag și se închidea ușa, cuiele ascuțite ca acele îi străpungeau corpul, pieptul, abdomenul, capul, ochii, mâinile, picioarele. Dimensiunea cuielor era în așa fel concepută încât condamnatul să nu moară repede, ci dimpotrivă să agonizeze câteva zile pentru a avea posibilitatea să mărturisească totul, să ofere informații.
“Stropitoarea cu plumb” era un recipient de metal umplut cu plumb topit, cu păcură fierbinte sau cu ulei încins care era apoi picurat pe corpul victimei, pe ochi, pe față, pe abdomen și chiar în gură și pe esofag.
Patul de tortură (“ruperea pe pat ”, “întinzătorul de oase”) era una dintre cele mai dureoase instrumente și metode de tortură din Evul Mediu.Victima era întinsă pe un pat în timp ce membrele îi erau legate cu sfori înfășurate pe cei doi tamburi care se aflau la căpătâi și la picioare. Torționarii învărteau tamburii lent, funiile întinzându-se până când articulațiile, oasele condamnatului cedau, se dizlocau. Uneori erau chiar smulse din corp. Dacă victima nu își recunoștea vina, se recurgea și la alte metode și instrumente de tortură suplimentare . De pildă i se jupuia pielea, începând cu fața sau i se înțepa corpul cu cuie etc. până își dădea ultima suflare.
O altă metodă de tortură și ucidere, frecvent folosită în Evul Mediu era “Sicriul atârnat”.Victima era inchisă într-o cușcă de fier care era atârnată, fie de creanga unui copac, fie de brațul spânzurătorii și lăsată acolo zile întregi fără apă și fără hrană, până când se stingea, după care păsările, atrase de mirosul de hoit, se adunau și îi mâncau rămășițele trupești.
În cumplita tortură cu fierăstrăul victima era spânzurată de picioare, iar torționarii îi tăiau corpul în două cu acest instrument bine ascuțit, pornind din zona genitală. De multe ori corpul era despicat doar până la ombilic pentru a prelungi agonia.
Se practica de asemenea și tortura cu șobolani.Pe abdomenul victimei se punea o cușcă în care erau băgate aceste rozătoare scârboase, înfometate. Unul dintre pereții acestei cuști era evident partea abdominală a condamnatului. Zăbrelele cuștii erau încinse, astfel încât pentru a fugi de foc, șobolannii mușcau pielea, rupeau mușchii, țesuturile și își făceau loc în viscerele victimei până survenea moartea.
Inchizitorii spanioli, foloseau pentru chinuirea și uciderea victimelor zdrobitorul de genunchi, un dispozitiv care, așa cum îi spune numele, era folosit pentru a zdrobi genunchii victimei. Această mașină de tortură era compusă din două traverse de lemn cu țepi ascuțiți, legate între ele cu două șuruburi. Pe măsură ce călăul strângea suruburile, se zdrobeau toate oasele genunchiului și ale gambei, rotula, tibia, peroneul; erau distruse cartilajele, ligamentele. La sfârșitul torturii nu rămânea decât o pungă de piele cu oase sfărâmate, care bălteau în sângele semi-închegat.
Pe lângă Zdrobitorul de genunchi, mai exista și Spargatorul de capete, format dintr-un suport pe care se așeza bărbia, și o cască de metal care i se fixa în cap, prinsă de un șurub manevrat de torționar. Când torționarul strângea șurubul, dinții superiori spărgeau mandibula, ochii ieșeau din orbite, craniul se fisura și prin aceste găuri țâșneau bucăți de creier până când victima își dădea duhul.
Tot în Evul Mediu, se practica jupuirea omului de viu. Călăii presărau sare pe carnea însângerată a victimelor, care urlau de durere până se stingeau.
În centrul și nordul Europei victimele erau trase pe roată, așa cum s-a întâmplat și cu Horea și Cloșca, în timpul Răscoalei din 1784, din Transilvania. Condamnatul era așezat jos, pe niște bucăți de lemn tari, cu mâinile și picioarele larg desfăcute. Oasele erau presate cu o roată de lemn fiind zdrobite bucată cu bucată, cu un ciocan până când victima deceda.
În Anglia, se practica una dintre cele mai sadice metode de tortură din toate timpurile, un tip de execuție desfășurat în trei etape.Mai întâi, condamnatul era târât pe jos de cai până la locul execuției, unde era spânzurat, demasculat, eviscerat și sfârtecat.
Tragerea în țeapă, o metodă de tortură medievală, de origine germanică, practicată în secolul XVI, și în Țara Românească de către Vlad Țepeș, era menită să asigure o moarte lentă, dar îngrozitor de dureroasă .Un țăruș mai înalt decât victima, ascuțit la capăt, uns cu seu de animal ca să alunece mai ușor, era introdus în anusul victimei legate la mâini. Torționarii băteau cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al țepii, in așa fel încât să intre în profunzime prin viscere, dar să nu străpungă cele două organe vitale, ficatul și inima. În scurt timp, victima deshidratată, înfometată, sfâșiată de durere și de disperare, ciugulită de corbi, își dădea “obștescul sfârșit”.
În sfârșit, imaginația perversă, criminală a omului pare să fie nelimitată. Nu vor exista niciodată suficiente râuri să spele rușinea de pe obrazul ființei umane, să-i curețe mâinile mânjite de sânge.
E greu de înțeles, de uitat și de iertat ororile și crimele acetei bestii botezate, numite om, dar și mai greu de înțeles un Dumnezeu, care și-a pus obolul într-un pumn de humă ucigătoare, un Dumnezeu care a înzestrat cu libertate un mamifer însetat de sânge, libertate pe care, în baza omniscienței Sale, știa că o va folosi în detrimentul lui și al semenilor(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit; perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. diac. Ioan I.Ică jr., editura Deisis, Sibiu, 1994.
[2] Despre istoria torturii și a instrumentelor de tortură, s-au scris sute de cărți. A se vedea de pildă Cesare Bonesana Beccaria, An Essay on Crimes and Punishments, London, 1764; Henry Charles Lea, A History of the Inquisition of Spain, New York, 1906; Henry Moore, The History of the Persecutions of the Church of Rome and Complete Protestant Martyrology, London, 1809;Thomas Timpson, The Inquisition Revealed, London, 1841; John Swain, Brutes and Beasts, London, 1933; John Swain, The Pleasures of the Torture Chamber, London, 1931; Leonard Arthur Parry, The History of Torture in England, Sampson Low, Marston, 1934; George Ryley Scott, The History of Corporal Punishment: A Survey of Flagellation in its Historical, Anthropological and Sociological Aspects, London, 1938;Brian Innes, The History and Methods of Torture, Mason Crest Publishers, 2003; Daniel P. Mannix, The History of Torture, Senate, 1995; Jean Kellaway, Lyons Press, 2002; Pérez-Sales, Pau, „Psychological torture”. Research Handbook on Torture: Legal and Medical Perspectives on Prohibition and Prevention. Edward Elgar Publishing, 2020 ; Ruxandra Cesereanu, Panopticum. Eseu despre tortura, Polirom, Iași, 2014 ; Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe intelesul tuturor, Eikon, București, 2017 etc.
[3] Cuvântul este înrudit cu englezescul “say” și se referă la o narațiune în proză.
Multe lucruri, pentru care nu se pot lua măsuri, vor ieşi mai bine datorită întâmplării/ Multa, quae provideri non possint, fortuito in Melius Caesura/ (Tacitus, Ann. 2, 77)
Totul se poate întimpla, când o pune la cale zeul (Sophocles, Αi. 86)
Deci, aceasta, spusei eu, ar fi una dintre legile privitoare la zei şi un mod de exprimare, după care va trebui să se vorbească şi să se facă versuri : că zeul nu e cauza tuturor (întâmplărilor), ci (numai) a celor bune/ Ούτος μεν τοίνυν, ήν δ’ εγώ, εις αν είη τών περί θεούς νόμων τε και τύπων, έν ω δεήσει τους λέγοντας λέγειν και τους ποιουντας ποιεϊν, μή πάντων αίτιον τον Οεόν αλλά τών αγαθών (Platon, Rep. 2, 19)
Întîmplările conduc pe oameni şi nu oamenii întâmplările (Herodotus, 7, 49)
Cât de adesea se realizează datorită intâmplării şi hazardului ceea ce n-ai îndrăzni să doreşti!/Quam saepe forte temere/ Eveniunt quae non audeas optare ! (Terentius, Phorm. 757 sq.)
Mare rol joacă întîmplarea, sau, mai bine zis, ea e totul în toate acţiunile omeneşti (Demosthenes, Ol. 2, 22)
Să cercetăm dacă nu cumva şi lucrurile despre care se spune că sunt întâmplătoare nu sunt supuse unei anumite legi şi dacă nu cumva nimic din lumea aceasta nu se iveşte pe neaşteptate sau în afara ordinei/ Quaeramus an et haec, quae fortuita dicuntur, certa lege constricta sint nihilque in hoc mundo repentinum aut expers ordinis voluteiur (Seneca, Epist. 117, 19 )
Tot ce se întîmplă fiecăruia foloseşte întregului /Οσα έκάστφ συμβαίνει, ταύτα τω ολω συμφέρει. (Marcus Aurelius, Τὰ εἰς ἑαυτόν, 6, 45)
Acestui mundus phaenomenon, în care domină întâmplarea, îi stă Ia bază totdeauna şi pretutindeni un mundus intelligibilis, care stăpîneşte însăşi întâmplarea/Diesem mundus phaenomenon, in welchem der Zufall herrscht, liegt zum Grunde durchgängig und überall ein mnundus intelligihilis, welcher den Zufall selbst beherrscht. (Schopenhauer, Absichtl. p. 189)
Cuprins :
1.Introducere
2.Cuvinte românești intraductibile în alte limbi
3. Geniul anonim al limbii române
4. Terminologia filosofică și teologică
5.A ființa, a înființa și a desființa
6.Lume și lumină
7.Zeu și Dumne(zeu)
8.Înzeire și îndumnezeire
9.Durere și dor
10.A fi fire, a lumi lumire și a muri murire
11.Grija și grijania
12.Constantin Noica și rostirea filosofică românească
13.A comunica și a cumineca
14. Infinitul și infinirea
15.Prepoziția “întru” ca operator onologic
16.Modulațiile ontologice în viziunea nicasiană: “n-a fost să fie”; “era să fie”; “va fi fiind”; “ar fi să fie”; “este să fie”; “a fost să fie”
17.Trecere, petrecere și petrecanie
18.Termeni filosofici cantemirieni: ceință, feldeință și câtință
19.Etimologia cuvântului “întâmplare”
20.A se în(tâmpla) în templu
21.A se întâmpla în afara templului
22.A se întâmpla să se întâmple
23.A nu fi fost să fie sau a nu se întâmpla să se întâmple
24.A se întâmpla fără să se întâmple
25.A nu se întâmpla când se întâmplă
26.Întâmplare și noroc.
27.Concluzii
1. Introducere
Întâlnim adesea în limbajul comun, exprimări de tipul : „Nu-i nimic întâmplător”, „Ce-i al tău e pus deoparte”, „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. În alte contexte, auzim cuvinte cu sens adverbial, locuțiuni adverbiale sau alte tipuri de formulări diametral opuse cu primele, cum ar fi de pildă :„Din întîmplare”, „ Întâmplător”, „Întâmplarea a făcut să… ” „S-a întâmplat” „A lăsa la voia întâmplării” etc.
Dacă oamenii de rând, vorbitorii supreficialii, aparatele de vorbit cu propulsie sangvină, tuburile digestive ambulante trec ușor peste aceste sintagme nu doar profunde, insolubile în esența lor, dar și antitetice, opozabile, omului sensibil, reflexiv, filosofului, teologului, astfel de expresii îi crează serioase crampe mentale, logice, cognitive.
Verbul reflexiv a “se întîmpla” și substantivul “întâmplare” au o origine incertă. S-au emis mai multe ipoteze : din lat. *templāre, de la “templum “ care desemna acel spațiu imaginar, desenat pe cer de către augurii romani cu o cârjă numită “littuus”, pentru a prezice viitorul, fenomene meteorologice, necazuri, bunăstare, moarte, războaie, molimi etc.De aici avem și cuvintele “tâmplă”(“catapeteasmă”, “iconostas” sau “cele două părți laterale ale capului”), “tâmplar” și “con-templare”.Zborul păsărilor care intrau în acel “templum” arătau voința zeilor legată de evenimentele care urmau să se întâmple (*in-templāre), de unde “întâmplare”. Dacă se întâmpla de pildă ca păsările să intre în “templum” din partea stângă, acesta era un semn (omen) bun, iar dacă veneau din dreapta, acestea prevesteau un lucru rău, în timp ce un corb venit din partea dreaptă și o cioară zburând din partea stângă anunțau un eveniment favorabil(Sulică, Antropomorfisme, Brașov, 1900, 77; Pușcariu, 884; DAR; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356); din lat. “templum”, care ar putea fi un diminutiv al substantivului “tempus”(“timp”), deci fără nici o legătură cu limbajul augural. În acest caz, sensul initial a fost acela de „a se petrece”, “a se produce în timp” (Scriban, 1939); de la lat. “intempĕrāre” (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32).
Nu este exclus ca denumirea de tâmplar să aibă la origine construirea unei Biserici de către un meșter lemnar. Inclusiv riturile de trecere celebrate în lăcașul de cult prin slujbe, rugăciuni(Botez, Cununie, Înmormântare) erau de fapt în-tâmplări (in-templări) deosebite care aveau loc în viața comnuităților rurale.Pornind de la cuvintele Apostolului Pavel: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”( I Cor. 3, 16), părintele Dumitru Stăniloae, merge și mai departe opinând că “tâmpla” omului, oasele frontale constituie un fel de catapeteasmă, de os, luminată de globii oculari, în spatele căreia sălășluiește altarul minții, a conștiinței, a spiritului care liturghisește prin gând, prin rugăciune continua (A se vedea Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232).
Mergând mai adânc pe linie etimologică, latinescul “templum” este înrudit cu alte cuvinte latinești “temno,-temnere, -tempsi”, “contemno”, “tondeō”, “tempus”. În greacă avem verbul “τέμνω”=”a tăia”, ”a delimita“. Atât latinescul “temno” cât și grecescul “τέμνω” provin din limba proto-indo-europeană *tm̥-ne-h₁-ti, infix nazal din *temh₁- (“ a tăia)”.
Corespondentul cuvântului latinesc “templum” este în ebraică “beth Elohim”(“Casa lui Dumnezeu”), iar în greacă veche pentru “templum” avem “ναός”, tot un fel de casă a zeului(οἶκος του Θεού).
În limba română, cuvântul Biserică derivă din lat. “Basilica”(lat.”basilica domus” =”sala regală”, “casa regelui”, grec. βασιλική /“bazilike”- („[casă] împărătească”, “sală regală”). În limba greacă” ἐκκλησία”(“adunare)”, lat. “Ecclesia”, provine din “ἐκ “+ “καλέω” (“kaléō ”) = ”a chema”.Cuvântul grecesc ἐκκλησία”(ekklesia), e întâlnit în antichitatea greacă, având sensul de (“adunare a poporului )”, iar cu sensul lui religios de biserică apare frecvent în Septuaginta, așa cum putem citi, de pildă, în I Samuel : “Și toată adunarea (lit.: biserica) aceasta va cunoaște că nu cu sabia și cu sulița izbăvește Domnul, căci acest război este al Domnului și El vă va da în mâinile noastre”(I Samuel 17:47).
Cuvântul grecesc “ekklesía” a trecut din latină și în limbile romanice greacă: “église”, în franceză, “iglesia”, în spaniolă, “chiesa”, în italiană etc.Limbile germanice și slave au preluat cuvântul grec “κυριακῇ “(“Kyriakê”), cu sensul de (“casă) a Domnului, domnească, împărătească” de la “ κύριος, -ου”(kyrios), κῦρ (kûr) în greaca bizantină: “church”,în engleză, “Kirche”, în germană, “kyrk”, în suedeză, “Kirk” în scoțiană, “kerk” în neerlandeză, “церковь”( țercovi), în rusă etc.
Inclusiv termenul de “profanes”( “profan” ) „nesfânt, neconsacrat” provine din “fanum”, o formă mai veche a substantivului “templu”, precedat de prepoziția “pro”. Deci “pro”(“inainte”) + “fano”(Ablativ sing. neutru de la “fanum”)=”profan”. Deci profan s-ar traduce “ad literam” cu “ în fața, în afara templului”.
Dacă acceptăm atribbutul de omnisciență a unei transcendențe personale, o cunoaștere în act și nu în potență, o inteligență cuantică, o noosferă în care plutește o realitate anticipativă, dacă acceptăm profețiile veterotestamentare și visele predictive, nu mai putem vorbi de întâmplare, ci de o actualizare a lui “nu a fost încă”, de un tranfer de conținut din “mundus intelligibilis”în spațiul mundan.
Desigur, dacă ne gândim că evenimentele deja cunoscute la nivel inteligibil se actualizează, se petrec în spațiul terestru, atunci putem accepta că există întâmplare, în sensul că “păsările” faptelor întră din stânga și din dreapta, vin din toate punctele cardinale în templul temporalității, a vieții, ca ciorile și corbii în porțiunea de cer studiată pe vremuri de auguri.
Noi suntem liberi pentru că nu știm ceea ce știe Dumnezeu că vom face, dar nu putem face altceva decât ceea ce știe El că vom face. Avem desigur mai multe variante între care putem opta, însă nu facem decât să alegem ceea ce deja a ales Dumnezeu pentru noi. Ar fi absurd ca niște biete mamifere efemere, cu căi urinare, unghii și măsele să surprindă absolutul, să facă mutări inedite pe tabla de șah a Infinitului. Nu degeaba, un teolog genial ca părintele Constantin Galeriu spunea că “ nu este nimic întâmplător, ci totul este proniator”.
Nu suntem liberi pentru că ideile ne vin dintr-un spațiu pe care nu îl putem controla. Vorba lui Schopenhauer, noi putem face ce vrem, dar nu putem să vrem ceea ce vrem, nu putem să vrem să vrem, adică nu ne putem induce vrerea, decât să executăm ceea ce ne vine în minte dintr-un spațiu noetic care ne scapă cognitive.Dar asta nu înseamnă că suntem păpuși în mâna unui păpușar divin, ci ființe create, egouri umane, conectate la o Superconștiință transcosmică, la un Transegou.
Probabil forma absolută de libertate înseamnă a te lăsa robit de intelecția lui Dumnezeu, a accepta planul lui cu tine, ați încredința mintea ta subiectivă, sinapsele tale făcute între țesuturile unui creier perisabil, de carne spongioasă pusă într-o cutie de os, unui creier infinit, unui hard transcendent.”Robește-mă Doamne ca să fiu liber”, spunea un sfânt al Bisericii.
Cuvântul “întâmplare” face parte din acel fond lexical al limbii române profund, unic, cu conotații poetice, metafizice, teologice, dintre care amintim:
– cuvântul ”lume” provine din substantivul latin “lumen, inis”, care înseamnă ”lumină”;
-cuvântul ”dor ” deriv[ de la latinescul ”dolor, doloris ” , care înseamnă “durere” ;
-cuvântul “Dumnezeu“ este compus din substantivele latinești “Dominus “(Domn ) +“Deus“=”Zeu” prin contragere. Practic românul îi spune zeului, creatorului lumii, “Domnul Zeu” etc. După înviere, apostolii, i-au spus mântuitorului “Kyrios Iisus”, sau “Kyrios Hristos,” proabil chiar “Kyrios Theos” (“Domnul Dumnezeu”) tocmai pentru a-I accentua dumnezeirea. La fel au procedat și autorii creștini post- apostolici(a se vedea Dumitru Staniloae, Ortodoxie și nationalism, Supergraph, București, 2011,p.134).
Apropos de latinescul “Deus”, nu este foarte clar pentru lingviști dacă grecescul “θεός” face parte din familia lexicală a acestui cuvânt, deoarece literei Theta( Θ) nu-i corespunde la începutul cuvintelor latinești dentala “d”, ci fricativa labiodentală “f ”. Înrudit cu “Deus” este mai degrabă grecescul “Δῖος”.În latină “Deus” provine din “Deivus”(v intervocalic a căzut). De asemnea diftongul, vocala lungă “ei” s-a scurtat și în acest fel s-a ajuns la “Deus” și la formele lui de plural “Dii”, “Diis”. Concomitent cu acestă formă contrasă, s-a păstrat în latină și “Deivus” care a devenit “Divus”(vezi Ioan Nădejde, Amelia Nădejde Gesticone, Dicționar Latin-român, Editura Adevărul S. A., București, 1913, p.183).
Româna este probabil unica limba dintre cele 230 de limbi vorbite în Europa și probabil dintre cele 7000 de limbi vorbite la nivel mondial, care are un astfel de nume reverențios pentru Divinitate.Spre deosebire de celelalte limbi care numesc Zeul : “Yahweh”, în ebraică( יהוה), “Allah”, în araba( الله), “God”, în engleză, “Gott”, în germană, “Dio”, în italiană, “Dieu”, în franceză, “Dia”, în irlandeză, “Zoti” în albaneză, “Gud”, în daneză, “Bog” în rusă, Bože, în slovacă, “Déu”, în catalană, “Diu” în corsicană, “Jumal”, în estonă, “Dieve”, în lituaniană, “Alla”, în malteză, “Isten”, în maghiară, “Dios” în spaniolă, “Ilaah”, în somaleză etc., limba română respectă Zeul și la nivel lingvistic.
Limba română este prin structura, melodicitatea, poeticitatea, profunzimea ei o limbă filosofică.La dezvoltarea terminologiei filosofice românești au contribuit decisiv Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Conta, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga sau Constantin Noica.
E adevărat că România a fost ruptă de limbile europene, pentru că o lungă perioadă de timp limba oficială era slavona, iar sistemul de învățământ s-a dezvoltat târziu, în secolul al XIX-lea. Abia generația interbelică a reușit să integreze cultura, inclusiv cea filosofică în marea cultură europeană și universală (citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
Omul este ceva ce trebuie depășit(Nietzsche)
Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile(Nietzsche)
Care este adevărul? Este omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?(Nietzsche)
A existat un singur creștin iar acela a murit pe cruce(Nietzsche)
Scriu legi noi pe table noi (Nietszche)
Creația: singurul surâs al tragediei noastre(Nietzsche)
Sunt înfricoșat la gândul că niște oameni necalificați și nepotriviți îmi vor invoca într-o bună zi numele. Totuși, acesta este chinul fiecărui mare învățător al omenirii… (Nietzsche)
Friedrich Wilhelm Nietzsche s-a născut în comuna Röcken lângă Lutzen, în Saxonia prusacă, pe data de 15 octombrie 1844, în familia pastorului protestant, Carl Ludwig Nietzsche. Bunicul său din partea tatălui, Friedrich August Ludwig Nietzsche, fusese de asemenea pastor. Mama lui Nietzsche era și ea fiica unui preot de ţară, cu numele de Oehler. În august 1848, tatăl lui Nietzsche, cade în fața Bisericii și se lovește la cap, ceea ce peste aproximativ un an îi va aduce moartea.Copilul Nietzsche avea pe atunci doar 4 anișori, iar acest lucru a constituit pentru el o traumă care i-a influențat întreaga viață[1].
La scurt timp după moartea tatălui, presați să părăsească parohia din Rocken, la sugestia bunicii, familia decide să se mute la Naumburg. Aici copilul Nietzsche a avut mari dificultăți de adaptare, ceea ce l-a făcut să se închidă în el, să mediteze, să citească. Cazat apoi într-o instituție privată, împreună cu mai mulți copii care se pregăteau pentru gimnaziul domului, viitorul filosof își găsește doi prieteni: pe Wilhelm Pinder şi pe Gustav Krug. La vârsta de doar 10 ani Nietzsche compune un motet şi scrie câteva zeci de poezii, iar în 1858, a începe să conducă un jurnal, în care inserează și o mică autobiografie.
La 14 ani, în octombrie 1858, părăsește oraşul Naumburg şi pleacă să studieze la scoala din Pforta. În această perioadă îi apar primele dileme, întrebări, îndoileli legate de religia creștină.
În octombrie 1864, tânărul Nietzsche se înscrie la Universitatea din Bonn, unde pe lângă filologia clasică, frecventează cursuri de istoria artei, de teologie şi inclusiv de politică. După numai două semestre petrecute aici, anumite disensiuni între cadrele didactice fac ca profesorul lui preferat, Ritschl să plece din Bonn, la Universitatea din Leipzig, lucru care-l determină și pe el să se mute în orașul de naștere lui Leibniz.
La numai 24 de ani, a fost numit professor de Limbi clasice la Universitatea din Basel, însă în 1879, la 34 de ani, din cauza problemelor grave de sănătate cu care se confrunta se vede nevoit să renunțe la profesorat. Locuiește alternativ în Elveţia, la Sils-Maria, în Italia şi în Franţa,
În 1882, o cunoaște la Roma, pe Lou von Salomé[2], care pe atunci era în vârstă de 21 de ani. Lou von Salomé s-a născut la Sankt Petersburg, pe 12 februarie 1861.În 1882, venise în Italia în vizită la Malwida von Meysenbug, o scriitoare a cărei casă era frecventată de doi tineri filosofi: Paul Rée și Friedrich Nietzsche.Îl întâlnește mai întâi pe Rée, de care se îndrăgostește pe loc. Ulterior îl conoaște și pe Nietzsche, care de această data se îndrăgostește el de ea. „Din ce stele am căzut pentru a ne întâlni aici?”, ar fi spus tânărul Nietzsche, când s-au văzut prima data. Din nefericire, Nietzsche a fost refuzat de frumoasa rusoaică, ceea ce i-a produs o mare suferință.
Salomé și Rée locuiesc o perioadă împreună la Berlin, însă până la urmă se despart. Ulterior „aventuriera intelectuală”, Salomé Lou, devenită psihanalistă de succes, se căsătorește cu un lingvist, profesor universitar, Friedrich Carl Andreas, care va deceda în 1930. Salomé Lou i-a cunoscut pe unii dntre cei mai mari intelectuali ai vremii: pe Wagner, pe Freud și pe Rilke, despre care a și scris ulterior[3].
În 1989, în anul în care moare Eminescu și se naște Heidegger, Nietzsche înnebunește, intră într-o stare de delir, fiind îngrijit de mama și de sora lui, Elisabeth Förster-Nietzsche.
Boala psihică a lui Nietzsche s-a agravat în 3 ianuarie 1889, în Pazza Carlo Alberto din Torino, unde filosoful vede un om care biciuiește fără milă un cal.În zilele care au urmat acestui incident, Nietzsche a trimis scrisori unor prieteni(celebrele „Wahnzettel”/”Scrisorile nebuniei”), în care se semnează cu numele de „Dyonisos” sau cu „Gekreuzigte”(„ Cel răstignit „).
Legat de bolile filosofului, ulterior s-au emis diverse teorii despre cauzele care au dus la această stare de demență: un accident din timpul efectuării serviciului militar, când a căzut de pe un cal, stadiul terțiar al unei infecții cu spirocheta Treponema palidum (agentul etiologic al sifilisului), boala maniaco-depresivă(tulburare bipolară), cu episode psihotice grave, tratamente inadecvate pentru tratarea sifilisului, otrăvire cu mercur, un meningiom retroorbital etc.
Cert este că în ultimii trei ani ai vieții sale, filosoful a suferit trei AVC-uri, care i-au afectat centri vorbirii și centri motori.
În noaptea de 24 spre 25 august a anului 1900, suferă ce-l de-al treilea accident vascular cerebral, în urma căruia, pe 25 august, după-masă, filosoful se stinge din viață în orașul Weimar.
În timpul vieții, Nietzsche a publicat următoarele lucrări: „Destin și istorie”/ Fatum und Geschichte, 1862;”Libertatea voinței și destinul”/ Willensfreiheit und Fatum, 1862;”Homer și filologia clasică”/Homer und die klassische Philologie, 1868 ;”Nașterea tragediei”/Die Geburt der Tragödie, 1872;”Considerații inactuale”/Unzeitgemässe Betrachtungen, 1876;”Omenesc, prea omenesc: O carte pentru spiritele libere”/Menschliches, Allzumenschliches: Ein Ein Buch für freie Geister,1878;”Aurora”/Morgenröte, 1881;”Știința veselă”/Die fröhliche Wissenschaft, 1882 ;”Așa grăit-a Zarathustra”/Also sprach Zarathustra, 1885 ;”Dincolo de bine și rău”/Jenseits von Gut und Böse, 1886 ;”Genealogia moralei”/ Zur Genealogie der Moral, 1887;”Amurgul idolilor”/Götzen-Dämmerung, 1888 ;”Anticristul”/Der Antichrist, 1888 ;”Iată omul”/Ecce homo/Iată omul 1888. Postum s-a publicat „Voința de putere”/ Der Wille zur Macht, 1906 (postum).
Filosofia lui Scopenhauer este o sinteză genială între budism, Platon și Kant.Apropos de Platon, ne explicăm astfel faptul că la Schopenhauer cel mai profund nivel al lumii reprezentării era spațiul inteligibil, al ideilor pe care le contemplă artistul. Ideile, ofereau o oarecare eliberare din cătuşele voinței. Prin urmare, artele ţin de acest spațiu al unei luminozităţi olimpiene a spiritului.
De la aceste considerente, va pleca Nietzsche în teoretizarea cuplului antitetic apolinic-dionisiac: „Apolinicul constituie pentru Nietzsche componenta statică şi geometrizată a frumuseţii, caracteristică câmpului vizual al artelor. Energia fundamentală a tragediei ar proveni, însă, din rezervorul impersonal şi inform al dionisiacului. Înţeles ca forţă a vieţii de proporţii cosmice, dionisiacul erupe, trăgând după sine, într-un elan extatic şi orgiastic, toate formele conştiinţei, cufundându-le în propria-i matcă până la anihilare. Suprimarea individuaţiei prin topirea contururilor ei în stihia letargică a dionisiacului ar constitui fundamentul primar, arhaic al tragediei. Fiind o asemenea forţă teribilă care erupe periodic, eliberându-se de formele rigide ale conştiinţei, cumulează în sine aspectele contradictorii ale naturii. Vom recunoaşte aici întreaga forţă terifiantă a voinţei schopenhaueriene, însă cu semn schimbat. Dacă pentru Schopenhauer, voinţa era pentru destinul individului o calamitate metafizică ce-i trezea întemeietorului voluntarismului oroare existenţială, pentru Nietzsche contradicţiile voinţei deveneau valorizate afirmativ. Departe de a se teme de caracterul terifiant al forţei vieţii, Nietzsche îşi asumă acest caracter şi îl glorifică. Tocmai această afirmare plenitudinară îl va aduce pe Nietzsche în conflict cu creştinismul, religie în care gânditorul german va vedea o formă de reprimare şi de sabotare a tuturor energiilor instinctului. Unul din meritele fundamentale pe care epoca contemporană l-a găsit în opera lui Fr. Nietzsche a fost acela al unei rupturi faţă de modalitatea creştină de asumare a vieţii”[4].
Influența lui Schopenhauer asupra lui Nietzsche este evidentă, lucru demonstrat de altfel de toți istoricii filosofiei. În “Naşterea Tragediei”, Nietzsche aplică principiile metafizice schopenhaueriene din „Lumea ca voință și reprezentare”, la tragedia greacă.Mă refer în primul rând la dihotomia apolinic-dionisiac care este fără îndoială o adaptare filologico-mitologică a distincţiei schopenhauriene dintre lumea ca voinţă şi lumea ca reprezentare.
Schopenhauer vedea în categoria “reprezentării” şi o evadare din sclavia voinței, exact ceea ce înțelegea Nietzsche prin “apolinic” ca formă de eliberare și de plonjare în teritoriul contemplaţiei[5].
Conceput sub forma unui poem epic, a unui stil pseudo-romanesc poemul „Așa grăit-a Zarathustra„, are ca personaj pe Zarathustra, nume care face trimitere la Zoroastru (628-551 î.C.) un profet din vechiul Iran, întemeietorul zoroastrismului(mazdeismului), a unei religii dualiste care îl are ca zeu creator pe Ahura Mazda, aflat în etern conflict cu fratele său malefic Angra Maynu(Ahriman), zeul întunericului și dușmanul binelui.
Într-o scrisoare către un prieten, Nietzsche spune despre “Also sprach Zarathustra” următoarele : „E un poem, a cincea Evanghelie, un lucru căruia nu i se potriveşte nici un nume.”
“Also sprach Zarathustra” este scrisă într-un limbaj metaforic, abscons, în stilul parabolelor lui Iisus, al Upanişadelor sau al Avestei și constituie viziunea ontologică a lui Nietzsche.
Ideea “morții lui Dumnezeu” („Gott ist tot”) apare la Nietzsche în Știința voioasă(Die fröhliche Wissenschaft-1882): „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea?”( Nietzsche, Știința voioasă, Secțiunea 125, Nebunul )[6].
Nietzsche face referire la “moartea lui Dumnezeu” și în alte secțiuni ale Științei voioase, iar în 1883, ideea este reluată și în “Also sprach Zarathustra”: “Răspunse sfintul: „Fac cântece şi mi le cânt, iar compunându-le râd, plâng, bolborosesc în felul meu de-a-l lăuda pe Dumnezeu. Cântând, plîngînd, bolborosind, mi-l laud pe Dumnezeul care este-al meu. Ci spune-mi, ce dar ziceai că ne aduci ? ” Iar Zarathustra, intrebarea auzind, se depărtă de sfânt zicând : „O să-ţi aduc şi daruri. Acuma lasă-mă să plec mai repede, că teamă mi-e să nu-ţi iau ceva !” Şi astfel se despărţiră, bătrînul şi cel ce se făcuse om : râzând ca doi copii. Dar după ce rămase singur Zarathustra, îşi zise-n sine : „E cu putinţă ? Oare acest sfînt bătrîn de zile n-a auzit în codrul său spunîndu-se că Dumnezeu e mort ?”[7]
Conceptul de “voință” a lui Schopenhauer a fost înlocuit de Nietzsche cu ”voița de putere”.Din acest punct de vedere, Nietzsche îl trădează pe Schopenhauer. Dacă la Scopenhauer voința este ocultată, combătută pentru că ne înlănțuie, ne subjugă, ne produce suferință, fiind “o formă iraţională, oarbă, care nu este inteligentă, ci obscură, care ar poseda mai degrabă viclenie decât inteligenţă”[8], la Nietzsche vom găsi o adevărată apologie a voinței, o venerare a acestei forțe care poate salva individul din ghearele nihilismului și ale degradării.
Absolutul voinței de putere este întruchipat de către „omul superior”, de „Supraom” („Ubermensch”), în calitatea lui de stăpân al naturii umane, de creator de valori:”Cei mai grijulii întreabă astăzi : cum să-l păstrăm pe om? Dar Zarathustra este întâiul şi singurul care întreabă: cum să-l depăşim pe om? De Supraom mi-e grija. E prima şi singura mea grijă, de el mă-ngrijorez şi nu de om, nici de aproapele, nici de cel sărman, şi nici de suferind, Şi nici de cel mai bun. O, fraţii mei, ceea ce pot iubi la om, este că-i în acelaşi timp tranziţie şi pierdere de sine. Şi voi aveţi în voi destule lucruri care-mi inspiră tandreţe şi speranţă. Aţi fost dispreţuitori, Oameni superiori, şi asta-mi dă speranţă. Cei mai dispreţuitori sînt, în acelaşi timp, cei mai respectuoşi. Aţi disperat: acesta-i demn de respect. Că nu aţi învăţat să vă resemnaţi şi-aţi ignorat prudenţele meschine. Acuma oamenii mărunţi sînt stăpînii, toţi predică resemnarea, acomodarea, munca şi prudenţa, şi ocrotiriIe şi toată acea et caetera a măruntelor virtuţi . Oamenii efeminaţi, copiii de sclave şi mai ales de populaţie amestecată, toţi aceştia, vor astăzi să ia în mîini soarta omenească – o, scîrbă, scîrbă, scîrbă ! Iată-i pe cei ce caută şi cercetează neosteniţi cum să-l păstrăm pe om vreme mai lungă, şi cel mai bine şi mai plăcut. In acest fel, ei sînt stăpînii orei. Dar trebui-vor umiliţi aceşti stăpîni ai orei, aceşti oameni mărunţi, o, fraţii mei ! Ei sînt, pentru Supraom, cea mai mare primejdie. Treceţi, vă rog, oameni superiori peste aceste virtuţi, peste aceste îndrăzneli, scrupule precum firele de nisip, peste aceste furnicare de furnici, peste această sărmană mulţumire de sine, peste această fericire a celor mulţi !”[9]
În Prima parte a lucrării “Așa grăit-a Zarathrusta”, Nietzsche are un capitol cu titlul “Despre cele trei metamorfoze” în care vorbește despre formele pe care le ia spiritul de-a lungul istoriei.Este vorba de Cămilă(Măgar), Leu și Copil.
Cămila este un mamifer obedient omului, îi oferă lapte, lână, dar mai ales îi oferă acestuia cu bucurie spatele pentru a-l transporta pe el și bagajele, prin arșița deșertului. Acest animal duce în fond o viață de slugă, lipsită de bucurii și fără nici un avantaj propriu.Dacă munca ei are vreun sens, acesta nu aparține nici într-un caz ei, ci exclusiv omului care o exploatează.
Îi este teribil de greu, aproape imposibil să-și depășească această condiție servilă pentru că supunerea și ascultatrea constituie esența ei . Așa a fost învățată încă de când era mică.Asta nu înseamnă desigur că într-o zi nu s-ar putea trezi, că nu i-ar putea încolți, în puțina minte pe care o are, idea libertății, că nu s-ar putea răzvrăti împotriva stăpânului, că nu s-ar putea impune, că nu și-ar putea arunca povara de pe spate, că nu ar putea mușca, lovi cu copitele, că nu ar putea deveni din cămilă leu. etc.
Dacă giganta și blânda camelidă care se hrănește cu iarbă și frunze simboloizează obediența, sclavia, Leul, însetat de sânge, este curajos, furios, rebel, mândru, simbolizând astfel curajul și furia. Este propriul lui stăpân și rege al savanei. În ciuda acestei forte și autorități, nici Leul nu a ajunge la o formă de libertate autentică.El este doar distugătorul unor structuri naturale, ucigașul și îngurgitatorul antilopelor, a bivolilor, a zebrelor, a mistreților etc.Are mereu ochii țintiți spre animalele mai slabe și botul veșnic murdar de sânge. Viața lui se rezumă la vânătoare, la luptă, fiind incapabil să creeze
Pentru a trăi o viața optimă, curată omul ar trebui să se întoarcă în copilărie, să descopere inocența, copilul interior. Copilul zâmbește tot timpul, trăiește viața plenar, sincer. Se bucură de natură și de întâlnirea cu cei din jur. Nu se luptă cu nimeni, nu trișează, nu distruge, ci dimpotrivă admiră, creează, degajă iubire, bunătate.Viața lui are efectiv un sens.
Iată ce scrie Nietzsche despre aceste metamorfoze ale spiritului în “Așa grăit-a Zarathrusta”:
“Vreau să vorbesc. de cele trei metamorfoze ale spiritului : cum se preschimbă el in cămilă, cămila-n leu, şi leul, spre-a sfîrşi, intr-un copil.
Există multe lucruri apăsătoare pentru spirit, chiar pentru cel puternic şi răbdător, şi plin de respect ; însăşi puterea sa cere să aibă grele poveri, cele mai grele de pe lume.
„Ce-i greu de purtat ?” se-ntreabă spiritul devenit animal de rînd, şi-ngenunchiază, ca o cămilă care cere să i se pună o povară.
„Care-i povara cea mai grea, o, eroi, întreabă spiritul, devenit animal de rînd, care-i, s- o port şi să mă bucur de puterea mea : Oare-i să te umileşti, ca să-ţi sfărîmi orgoliul, să-ţi izbucneşti intreaga nebunie, ca să-ţi zădărniceşti înţelepciunea ?
Oare-i să părăseşti o cauză triumfătoare ? Să cutreieri munţii cei mai mari, ca astfel să-l ispiteşti pe diavol ? Oare-i să te hrăneşti cu ghinda’ si ierburile cunoaşterii, şi să-ţi postească sufletul din dragoste de adevăr ? Ar fi, bolnav fiind, să-ndepărtezi. pe cei ce te-ngrijesc şi prietenie să legi cu surzii, cu cei ce nu aud ce ai dori? Sau să te-afunzi în apa mocirloasă, dacă ea este adevărul, şi să rabzi broaştele reci, broscoii orăcăitori ? Sau, incă, să-i iubeşti pe cei ce te dispreţuiesc şi să-ntinzi mîna stafiei care încearcă să te-nfricoseze ?” Ci spiritul, supus, asupră-şi ia toate aceste grele poveri. Asemenea cămilei încărcată, ce se grăbeşte spre pustiu, asemenea îi este-n grabă şi lui, să-şi regăsească pustiul. Şi acolo, în singurătatea cea mai mare, se-ntîmplă a doua metamorfoză : spiritul devine leu.
El vrea să-şi cucerească libertatea, să fie regele pustiului ce-l are. Işi caută un ultim stăpîn şi se va face duşmanul acestui ultim stăpîn şi-al celui din urmă Dumnezeu. Vrea să-şi măsoare puterea cu ultimul balaur, şi să-l învingă. Care-i acel balaur, pe care spiritul refuză de-acum încolo să-l mai numească Dumnezeu ? Numele marelui balaur este „Tu trebuie” . Dar sufletul leului afirmă : „Eu vreau”, „Trebuie” ‘îi taie drumul, strălucind de aur, acoperit de solzi, pe fiecare dintre solzi lucind porunca „trebuie” . Valori de mii de ani lucesc înscrise pe solzi şi astfel vorbeşte cel mai cumplit dintre balauri : „Toate valorile lucrurilor scînteiează pe trupul meu. Toate valorile au fost create în trecut si suma valorilor acelora şunt însumi eu. ” În fapt n -ar trebui să mai existe „Eu vreau” . Balaurul aşa vorbeşte.
O, fraţii mei, la ce slujeşte să ai un leu in spirit ? De ce n-ar fi de-ajuns să ai un animal ce-i răbdător şi resemnat, şi respectuos ? Căci, să creeze noi valori, nici leul incă nu-i n stare; el poate, însă, să se întreacă pe sine şi să fie în stare de libertatea de a crea valori, cu forţa sa. Pentru a-ţi cuceri propria libertate şi dreptul sacru de-a zice nu, chiar şi datoriei, pentru aceasta trebuie leu să fii, o, fraţii mei. A cuceri dreptul la noi valori, este pentru un spirit răbdător si muncitor lucrarea cea mai de temut. Pentru că se vede-n aceasta un act de pradă şi hoție.
Ceea ce odinioară spiritul iubea ca lucru sacru al său, era : „Tu trebuie” . Acum are nevoie să descopere iluzia şi arbitrarul, în însuşi străfundul a ceea ce-i mai sfînt pe lume şi să cîştige, cu înaltă luptă, dreptul de-a se desface din această legătură. Ca să exerciţi o atare forţă, trebuie să fii leu. Dar spuneţi, fraţii mei, poate un copil ceva de care . însuşi leul nu-i in stare ? De ce-ar mai trebui ca leul să devină copil ? Fiindcă copilul este nevinovăţie şi uitare, nou început, joc, roată ce se-nvirte prin ea însăşi, cauză dintii şi sfîntă afirmare.
Şi, fraţii mei, pentru-a intra în jocul creatorilor, trebuie să fii o afirmare sfîntă. Acuma spiritul îşi are propria-i vrere : lumea pierzînd-o, îşi câştigă o lume a sa.
V-am spus de cele trei metamorfoze ale spiritului : cum spiritul se face cămilă, cămila leu, iar leul, spre-a sfârşi, copil. Aşa grăit-a Zarathustra, pe când se-afla-n oraşul numit Die bunte Kuh”[10]
Sub semnul simbolic al cămilei stă perioada conformismului, mai exact Antichitatea, Evul Mediu, Renașterea, Epoca modernă.Legat de Renaștere, aici lucrurile sunt puțin mai nuanțate deoarece măgarul, cămila a realizat că este cămilă, animal de povară și a cerut să fie tratată ca un Leu.
Desigur momente de luciditate ale cămilei au existat și la presocratici și ulterior la școlile din perioada elenistică, la sceptici în special, dar acestea au fost niște școli isolate, care nu s-au extins în toată Europa și cu atât mai puțin pe alte continente.Și Immanuel Kant a avut accese de Leu pentru că el nu a combătut, nu a desființat rațiunea, ci a dus-o la psihiatru, la psiholog, a radiografiat-o, a diagnosticat-o, a încercat să o fixeze între limitele ei, în cadrele ei naturale pentru a o feri de excese.
După epoca Leului(epocă pe care a început-o chiar el), deci după epoca de ferocitate a acestui animal care va dura, crede Nietzsche, în jur de 200 de ani, va veni perioada Copilului, epocă pe care, autorul lui “Așa grăit-a Zarathustra” nu a mai apucat-o.
Copilul este definit de bunătate, de inocență, de energie, dar nu are luciditate. E adevărat și el crează jocuri, etc., dar nu crează la nivel înalt. Perioada Copilului pe care o anticipa Nietzsche era probabil o lume dionisiacă, infantilă, în care ar fi dominat scara axiologică teoretizată, pe care ar fi teoretizat-o și impus-o filosoful, dacă nu ar fi înnebunit.
La un anumit nivel, omenirea, cel puțin în unele zone geografice, este în epoca Leului de aproape un secol de când a început revoluția culturală în Occident, prin anii 70 -80.
Legat de perioada Cămilei, e cunoscut faptul că doctrina creștină a afirmat egalitatea tuturor oamenilor, abolind astfel sclavia, însă acest lucru s-a făcut doar la nivel teoretic, declarativ, spiritrual, ideologic, nu juridic, legal. SUA de pildă a abolit sclavia doar în 1864, când s-au dat legile civile, legate de drepturile minorității negrilor. De fapt, forme de sclavagism există la modul ei propriu și în zilele noastre, în America latină, în Orientul Mijlociu, Asia, Africa.
Nietzsche ura din toate răsputerile rațiunea. Citindu-l pe Schopenhauer , și-a dat seama că ființele, evenimentele, fenomenele, lucrurile din univers nu stau sub semnul raționalității, ci a iraționalului. Tatăl său a murit într-un mod absurd când el încă nu împlinise 5 ani.Nu e deloc greu de intuit că unui copil sensibil, intelligent ca Friedrich i-a fost imposibil să înțeleagă de ce Dumnezeu i-a luat tatăl, care era în plus și slujitorul Lui.
Sigur, acesta nu a fost singurul motiv care la determinat pe Nietzsche să pună sub semnul îndoielii rațiunea. Critica Noului Testament făcută de Schleiermacher, critica religiei din partea științelelor pozitive, structura lui maladivă, desele migrene, influența filosofiei schopenhaueriene sunt tot atâtea cauze care au condus la opțiunea sa antiraționalistă, iraționalistă.
Nietzsche blama rațiunea pentru că prin convenții politice, legi, coduri penale, etc., aceasta împiedică evoluția omului.”Rațiunea usucă viața”, spunea la un moment dat autorul lui “Also sprach Zarathustra”.Excesul de rațiune îl seacă pe om de energie, de vitalitate. Ca să ajungi la o astfel de vigoare, vitalitate fizică și mentală este nevoie de cultivarea instinctelor, a iraționalității. Practic, rațiunea umană se oprește în zona ombilicală. De la buric în jos, nu mai este nimic rational, ci irational.
În concepția lui Schopenhauer, viața, dacă tot ne-am trezit în ea, poate fi acceptată dar cu condiția să ucidem voința din noi, să nu ne lăsăm seduși de dorință, de pofte, să ne implicăm mai puțin, pentru că în acest fel vom avea mai puțin de suferit.Această idee a lui Schopenhauer ne amintește de cele patru adevăruri budiste formulate imediat după eliberare de către prințul Siddhartha Gauthama.
Nietzsche a răsturnat doctrina lui Schopenhauer exaltând viața, în ciuda suferinței pe care o provoacă omului.Pentru Nietzsche , doar atunci devenim superiori sorții, devenim Supraoameni, când acceptăm suferința și o depășim.
Nietzsche și-a propus să distrugă adevărul, religia dar și știința., ceea ce a și făcut în “Nașterea Tragediei”, în “Dincolo de bine și de rău” , în “Așa grăit-a Zarathrusta”, în “Antichristul” și în “Știința veselă”. Pentru Nietzsche morala creștină este o piedică impusă caracterelor puternice de către cei slabi, fără viatlitate, motiv pentru care autorul lucrării „Dincolo de bine și rău” își propune să atace acest sistem etic, subversiv, perdant pentru istoria omenirii.
Nietzsche nu este un nihilist absolut, ci de circumstanță. El s-a folosit de negație doar ca să regândească valorile tradiționale, să oculteze ideea de Dumnezeu, pentru ca în definitiv să imagineze o lume fără transcendență, o lume în care ființa umană să trăiască și să creeze nestingherit de o instanță transmundană. Abia după ce omul va fi depășit acest nihilism metodologic, își va lua destinul în propriile mâini și va ajunge la măsura lui ultimă de supraom.
Doctrina vitalistă a lui Nietszche, teoriile lui legate de voința de putere, ideea de supraom (Übermensch) au fost criticate inclusiv de către unii filosofi din familia scepticilor, nihiloizilor precum Cioran, de pildă.
Dacă în tinerețe l-a cultivat și la admirat, ulterior autorul “Tratatului de descompunere” amendează crizele filosofului care a anunțat Deicidul: “A dărâmat idoli pentru a-i înlocui cu alţii. Un fals iconoclast cu trăsături de adolescent […] I-a observat pe oameni de departe. Dacă i-ar fi privit mai atent, nu ar fi putut niciodată să născocească şi să proslăvească supraomul, o viziune caraghioasă, ridicolă, dacă nu chiar grotescă.”[11]
Friedrich Nietzsche, filosoful care i-a influențat pe Heidegger, pe Jaspers, pe Sartre, pe Deleuze, pe Camus, pe Freud, pe Jung sau pe Cioran, este aspru criticat, marginalizat, diabolizat de către teologii și filosofii creștini.În fond, acest gânditor genial, prin declararea deicidului, dar și prin tematizarea ideii de transcendere a condiției umane(“ Omul este ceva ce trebuie depășit”), nu a făcut decât să reitereze două dintre punctele doctrinare ale creștinismului:uciderea de către oameni a celui de-al doilea ipostaz al Sfintei Treimi și asumarea mesajului hristic de către om printr-o radicală transfiugrare de tip mistic, metanoetic. Nu este creștinismul printre puținele religii în care moare Divinitatea ? Nu i-a vorbit Iisus din Nazaret, ucenicului său fariseu, Nicodim de necesitatea “nașterii din nou” ca o condiție sine qua non pentru intrarea în împărăția lui Dumnezeu?
Până aici, teoretic, formal vorbind, Nietszche este creștin. E adevărat, filosoful deicidului rămâne blocat pe Golgota Fiului, dar și a Tatălui( dacă ne gândim la raportul perihoretic de la nivelul intratreimic), nu vorbește de transcenderea morții prin înviere, nu urmează calea Emausului, nu urcă pe înălțimile Taborului. În plus, în “Genealogia Moralei”, în “Dincolo de bine și de rău” și în “Antichristul”, filosoful, teologul rebel din el, dinamitează morala creștină, critică clerul, se războiește cu Dumnezeul creștin, motive din cauza cărora, în opinia teologilor, ar fi fost pedepsit de Dumnezeu, cu acea nenorocită de boală psihică.
Din păcate, nici această logică nu prea stă în piciooare. Avem implicate aici două dintre cele mai complicate, mai insolubile probleme teologice: raportul dintre omnisciența divină și libertatea electivă, vulnerabilitatea neuroștiințifică a liberului arbitru și caracterul punitiv al Divinității în condițiile iubirii sale absolute, așa cum îl descrie dogmatica.
Blaga ar spune probabil că boala lui Nietzsche, starea vegetală în care a hibernat acest mare spirit al lumii, timp de 11 ani, din 1989, până la moartea sa, survenită în 1900, s-ar explica prin “cenzura transcendentă” a Marelui Anonim, care în calitatea lui de “gardian al misterelor”, nu lasă creatura să-i decripteze în totalitate taina originii sale, a originii universului, a creației omului, etc., motiv pentru care, împiedică mințile mari, geniile, spiritele proteice, faustice să ajungă la o cunoaștere absolută, pedepsindu-i prin tot soiul de boli invalidante somatic, dar mai ales psihic sau pur și simplu prin moarte prematură.
Oricum, nici punitivitatea divină, mitul de “răzbunător” al lui Dmnezeu, nici “cenzura transcendentă” a lui Blaga, nu explică într-un mod credibil logic și rațional sabotarea spiritului uman, inaccesibilitatea omului la adevărul ultim, nu pot concilia bunătatea lui Dumnezeu cu abisul, inestetica și demența morții.
Nu stim foarte exact ce a avut de gând să scrie Nietzsche, dacă nu ar fi înnebunit, în Transmutația tuturor valorilor.Cert este că până acum nu a scris nimenii un tratat de axiologie credibil, obiectiv .
Valorile moarale de pildă, fie ele religioase sau profane, sunt în mare măsură convenționale. Acest fenomen a apărut în ideea de a reglementa relațiile omului cu ceilați semeni, cu familia, cu societatea sau chiar cu sine însuși, într-un context istoric delimitat spațio-temporar, cultural, civilizational, religios, geografic, climatic etc.respectivele reguli fiind statornicite prin obicei, de unde și numele de morală sau etică(latină :mos, moris = obicei; greacă: ἦθος ēthos = datină, obicei). Din acest motiv, avem sisteme etice laice, filosofice, religioase care se în cele mai multe privințe se contrazic unele pe altele.
Teologii diverselor religii vor replica imediat: “morala mea”, va spune mozaicul, “ba a mea”, va spune creștinul, “ba a mea”, va spune islamicul etc. “este adevărată pentru că este revelată”.
Legat de bazele metafizice ale moralei și ale revelației se ridică, dacă suntem sinceri și lucizi, o serie de întrebări: putem vorbi de un model de morală de un sistem de valori, de un model revelațional în condițiile în care originea ființei umane, statutul ontologic al unui principiu creator, nu sunt încă elucidate ? În condițiile în care avem zeci de mii de religii, cu zeci de mii de precepte morale diferite, mii de sisteme filosofice culturale, politice, sociale, cu etici și axiologii diferite, mai putem rămâne obiectivi fără a vorbi de Sisteme morale, Modele etice, Modele revelaționale, Modele axiologice, etc.?
Pun aceste întrebări de data aceasta în calitate de teolog, de creștin ortodox, nu de filosof. Dar faptul că eu cred, vorba preotului Hans Küng, poate cel mai inteligent și cult teolog pe care l-a dat creștinismul occidental de la Thoma de Aquino încoace, nu exclude posibilitatea ca lucrurile să nu stea așa: ”În ceea ce mă priveşte, eu am preluat „pariul” lui Blaise Pascal şi mizez […] pe Dumnezeu şi pe infinit contra zeroului şi nimicului […]. Sunt fireşte conştient de riscul acestei prinsori […], dar am convingerea că dacă murind aş pierde prinsoarea, pentru viaţa mea n-aş fi pierdut nimic, dimpotrivă, aş fi trăit în orice caz mai bine, mai voios, mai plin de sens decât dacă n-aş fi avut nicio speranţă. […] Iată speranţa mea limpezită, întemeiată: a muri este a-ţi lua rămas bun pentru a intra înlăuntru, este întoarcere şi reîntoarcere acasă, în lumea cauzei primordiale şi a originii, adevărata noastră patrie”[12]
Una este “a crede” și alta “a ști”. Verbul “a crede“ întemeiază credința, iar verbul “a ști “ întemeiază știința. Nu contest rolul cognitiv al credinței, după cum nu absolutizez necondiționat obiectivitaea științei, care, mai ales în ultimele decenii, este în mare măsură instrumentată politic.Ceea ce vreau să spun este că plaja credinței, câmpul pistic este infinit. Orice ființă, animal, astru, fenomen, lucru etc. poate deveni obiect al credinței. De-a lungul istoriei, ființa umană a adorat oameni, copii divini, zei și zeițe, animale, plante, râuri, soarele etc. Dar asta nu înseamnă neaparat că aceste zeități au în spate o realitate metafizică.Și mă refer aici, nu la o realitate arhetipală, simbolică, imaginară, virtuală, energetică, ci la o realitate reală, pipăibilă, obiectivă.
Orice teolog onest, inteligent, cult, lucid ar trebui să își pună următoarea întrebare : Cum se face oare că toate cele câteva zeci de mii de religii, confesiuni, secte, denominațiuni, facțiuni îi ajută pe adepții lor, îi fac fericiți, din moment ce ele sunt false ?
Toate religiile, toate căile spirituale, toți zeii ajută într-un fel sau altul. Noi suntem în lume mai puțin de 200 de milioane de ortodocși. Dacă mergem pe această logică exclusivistă însemnă ca restul de ființe umane până la 8 miliarde și alte zeci de miliarde care au murit de-a lungul istoriei lui Homo sapiens sapiens, nu se mântuiesc, înseamnă că Dumnezeu face mameluci spirituali, carne de tun, carne de iad, ceea ce ar fi absurd.
Arhetipul religios ajută chiar dacă nu este real.E suficient să fie tematizat, accesat, invocat, adorat. Omul are probabil genetic, cerebral, receptori pentru realitățile spirituale, are sensori pentru numinous, structuri magnetice care aderă la arhetipurile sacre.
Există indubitabil mai multe specii de realitate pe lângă cea senzorială.În cele ce urmează, redau aici un fragment dintr-un studiu de-al meu mai vechi în care am scris despre Dumnezeu și modelul realităților : “Pentru științele experimentale, Realitatea de ordin superior despre care vorbesc religiile și filosofia este inexistentă sau are cel mult o existență virtuală, este un produs al lumii fizice, religia nefiind altceva decât un fenomen de psihologie și biochimie al creierului. Experiențele făcute pe subiecți confesiuni, secte, denomina’iuni, aflați în stări modificate ale conștiinței, induse de substanțe psihedelice ca dietilamina acidului lisergic, cunoscut prin denumirea de LSD (Lysergsaure Diethylamid), psilocibină, mescalină sau tehnici nechimice precum respirația holotropică, privare senzorială, practici yoga, privare de somn, etc. au demonstrat că nu există nici o diferență între trăirile mistice obținute în laborator (stări extatice, unirea cu Dumnezeu, întâlniri cu ființe angelice sau demonice, vizite în spațiul celest) și episoadele de acest gen pe care le relatează marile cărți de spiritualitate ale omenirii( A se vedea Adrian Pătruț, Știință, chimie, nanoclusteri, Ed. Casa cărții de știință, Cluj Napoca, 2007, p. 158-160)
După Modelul realităților care se bazează pe cercetările experimentale făcute de Charles Tart și Stanislav Grof cu subiecți cărora li s-au indus astfel de stări modificate ale conștiinței, pe lângă realitatea fizică, obiectivă, localizată spațio-temporal, există și alte realități, distincte de cea materială, respectiv realitățile virtuale, situate la nivelul conștiinței și care pot fi accesate în consecință numai în timpul unor stări modificate ale conștiinței. Existența acestor realități virtuale este discontinuă și relativă, realitatea lor menținându-se doar atâta timp cât sunt accesate de către subiecți care au probabil o aderență nativă la ele. Potrivit acestui model, realitățile virtuale ar fi asemenea site-urilor de Internet. Pentru cei care le accesează, ele devin la fel de adevărate ca realitatea fizică, însă pentru oamenii comuni care nu au acces la ele rămân inexistente. Profesorul Adrian Pătruț de la Universitatea „Babeș-Boyai” din Cluj Napoca face o comparație între realitățile virtuale și legile sau regulile dintr-o țară străină care nu te afectează decât în momentul în care ești pe teritoriul ei(Adrian Pătruț, op. cit. p. 161).
Realitățile virtuale sunt de fapt rețele informaționale, fiind traduse în impresii senzoriale de către indivizi credincioși care dacă se întâmplă să calce anumite norme religioase sunt efectiv pedepsiți, resimt prin autosugestie inclusiv un discomfort somatic sau psihic. Dumnezeu, îngerii, Fecioara Maria, Iisus Hristos, sfinții sau alte entități cu conținut sacru, simbolic, arhetipal, ar popula din plin spațiul transpersonal al conștiinței. Realitățile virtuale devin cu atât mai active, mai reale, mai disponibile cu cât sunt accesate de mai mulți indivizi, ajungând cu timpul să intre în zona inconștientului colectiv ”[13].
Apropos de Metamorfozele spiritului, noi contemporanii trăim într-un fel simultan toate cele trei perioade, atât Cămila, cât și Leul , cât și Copilul. Nietzsche a fost din acest punct de vedere un vizionar, a profețit platitudinea omului de azi, superficialitatea lipsa asumării valorilor .
Asistăm azi la fenomenul de bio-tehno-feudalism, prin care omenirea intră din nou în sclavie, intră în perioada unei neocămile, într-o variantă de neoiobăgie tehnologizată.
Ca să asmută minoritatea neagră împotriva omului alb, ideologii stângii neomarxiste au făcut mișcarea Woke, gruparea Antifa. Aceste idei au fost teoretizate de către profesorul universitar American, Saul David Alinsky (1909 – 1972), care în 1971 a publicat “Rules for Radicals” („Reguli pentru radicali”).
Ironia istoriei a făcut ca Nietzsche să ajungă în stare de copil, în sensul că și-a pierdut mințile, s-a infantilizat la nivel biologic, mental.
Există fără îndoială o energie negativă în orice atitudine nihilistă.Ființele umane, plantele, animalele sunt făcute să trăiască într-un mediu stabil, în așa fel încât procesele celulare să se desfășoare în liniște.Orice nihilism sincer, trait și dus la cotele lui ultime, pe termen lung este devastator pentru om pentru că aceste tensiuni negative se răsfrâng nu doar asupra psihicului, ci și asupra somaticului.
Au fost și alți gânditori care au suferit de boli mentale. Demența lui Cioran, delirul din ultimele luni de viață nu a fost dat doar de Alzheimer, ci și de tensiunile existențiale care l-au însoțit toată viața.
Dacă aruncăm un ochi în istorie, Leu nu a fost doar Friedrich Nietzsche. Au mai fost și alți nihiliști: Gorgias din Leontinoi, Schopenhauer sau chiar Kierkegaard, care a atacat creștinismul instituționalizat, de fațadă, afirmând că “singurul creștin a fost Iisus Hristos“.
Nietzsche și-a arogat dreptul de a fi fost primul lucid, primul nihilist radical, primul care a intuit jocul rațiunii, iluzia moralei creștine și mai ales primul care a vorbit despre “moartea lui Dumnezeu”. Nu a fost desigur Nietzsche, primul care a deschis subiectul teotanatologiei, a Deicidului, după cum nu va fi nici ultimul.Dar pentru că unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice, Chilon din Sparta (fl. sec. VI a. Chr.) ne-a îndemnat să nu întinăm cu bârfe și cu critici memoria celor plecați din această lume( τὸν τεθνηκóτα μὴ κακολογεῖν/De mortuis nihil nisi bene), ar fi neînțelpt să nu-i acordăm această infimă concesie.
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Pentru amănunte despre viața și filosofia lui Nietzsche, vezi Constantin Rădulescu Motru, Nietzsche, Editura Eta, Cluj-Napoca, 1990; Ivo Frenzel, Friedrich Nietzsche, traducere din limba germană de Carmen Oniti, Editura Teora, 1997; Ernst Bertram, Nietzsche. Încercare de mitologie, traducere de Ion Nastasia și Maria Nastasia, București, Editura Humanitas, 1998;Lucia Gorgoi, Friedrich Nietzsche și cultura română interbelică, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2000; Alexandru Boboc, Nietzsche: între elenism și modernitate sau dincolo de actual și inactual, Cluj, Editura Grinta, 2003;Alexandru Ștefănescu, Nietzsche și „moartea lui Dumnezeu”, București, Editura Paideia, 2004;Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, traducere din germană de Ionel Zamfir și Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2005; Gilles Deleuze, „Nietzsche și filosofia”, traducere de Bogdan Ghiu, București, Editura Ideea Europeană, 2005; George Bondor, Dansul măștilor: Nietzsche și filozofia interpretării, București, Editura Humanitas, 2008; Gilda Valcan, „Antichitatea in filosofia lui Nietzsche”, Timisoara, Editura Bastion, 2008; Florin Voica, Friedrich, Nietzsche. Filosofia ca pathos tragic și exerciții de sobrietate, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; Sue Prideaux, Sunt dinamită! Viața lui Nietzsche, Polirom,Iași, 2020; Vasile Muscă, Marea amiază. Studii și eseuri despre Nietzsche, Editura Ideea Europeană, 2022 etc.
[2] O scriitoare suedeză a publicat o carte despre Lou von Salomé. Este vorba de Mirjam Tapper, „Den blonda besten hos Nietzsche – Lou Salomé”( Bestia blondă a lui Nietzsche – Lou Salomé), Mita Bokförlag, Oskarshamn, Sweden 2008. O ficțiune despre relația celor doi găsim și la Irvin D. Yalom, When Nietzsche Wept (Când Nietzsche plângea), Editura:Harper Perennial, New York, 1992.În limba română, cartea lui Irvin D. Yalom, Plânsul lui Nietzsche a apărut la Editura Humanitas, în 2016. Salomé Lou, a scris și ea o carte despre Nietzsche: Friedrich Nietzsche in seinen Werke, 1894.
[3] Rainer Maria Rilke, Buch des Gedenkens (1928 ) și Mein Dank an Freud, Offener Brief (1931).
[4] Vasile Chira, op.cit., p.162-163.
[5] Vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2006, p.162.
[6] Vezi Friedrich Nietzsche, Știința voioasă („la gaya scienza”), traducere de Liana Micescu, traducerea versurilor de Simion Dănilă, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2006.
[7] Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, op. cit., p.9-10.
[8] Vasile Chira (2006), op.cit.p.153.
[9] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathrusta, op. cit., p.321-322.
[10] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathrusta. O carte pentru toți și pentru nimeni. Traducere din limba germană de Victoria Ana Tăușan, Editura ED INTER , București, 1991, p.26-27.
[11] Cioran, Emil (citat de către Bondy Francois în “Akzente”, februarie, 1980), apud. G. Liiceanu, Cearta cu filosofia, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 146.
[12] Vezi Hans Küng, Începutul tuturor lucrurilor: ştiinţă şi religie. Traducere din limba germană de Viorica Nișcov, Tracus Arte, București, 2017.
[13] Vasile Chira, Liber miscellaneous, Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2014, P.20-22.
Cea mai mare glorie a omului nu este obsesia de a nu cădea niciodată, ci puterea de a se ridica la fiecare cădere (Confucius)
Dependenţa e rea. Inclusiv dependenţa în dragoste, pentru că lanţul rămâne lanţ chiar dacă e de aur (Teodor Burnar)
Orice formă de dependenţă este rea, indiferent dacă narcoticul este alcoolul, morfina sau idealismul (Carl Gustav Jung)
Când poți să te oprești, nu vrei, când vrei să te oprești, nu poți ( Luke Davies)
Beau ca să uit de rușinea că beau (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț)
CUPRINS:
1.Introducere
2.Etimologie
3.Fenomenologia adicției
4.Clasificarea dependențelor
5.Dependența de substanțe
6.Dependențe legate de comportament
7.Patologia legată de controlul impulsurilor
8.Adicția de propria persoană.Egoadicția
9.Profilul personalității adictive
10.Cauzele adicției
11.Teoria Ontologică a Adicției (OAT)
12. Vidul sufletesc și lipsa de sens
13. Căutarea Edenului pierdut
14. Obsesia și povara trecutului
15.Teama de viitor
16.Frica de moarte /Thanatophobia
17.Aparență și realitate
18.Platon.Mitul peșterii
19.Pre-adicția
20.Tabloul simptomatic
21.Toleranța
22. Sevrajul
23.Modificări cerebrale, psihice și somatice
24.Adicția și bioneurologia
25. Dependență și compulsie
26. Psihologia și metafizica voinței
27. Necesitate și libertate
28.Este adicția o boală a liberului arbitru ?
29. A face ce vrei dar a nu putea vrea să vrei
30.Stigmatizarea socială a dependenților
31.Există adicții pozitive?
32.De la adorarea Divinității, la adicție
33.Patologia pistică
34.Teoadicția
35. Misterul teogoniei
36.Autoinstalarea lui Dumnezeu în real
37.“Dictatura “ metafizică
38.Taina antropogoniei
39.Revărsarea iubirii divine și extaza cosmică
40.Nevoia lui Dumnezeu de alteritate și “imperfecțiunea” ființei divine
41.De ce nu ne cunoaștem tatăl ontologic?
42.Orfanismul metafizic și traumele psihice ale ființei umane
43.Dependența de Dumnezeu în literatura biblică
44.Dependența de Dumnezeu în literatura patristică
45.Sfântul Ioan Gură de Aur
46.Maxim Mărturisitorul
47.Dependența și păcatul
48. Erosul divin la Maxim Mărturisitorul
49.Relația perihoretică între sinele divin și sinele uman
50.Teo-omul sau ontologia siameză
51.Imposibilitatea ieșirii din interioritatea perihoretică
52.Acceptarea, negarea și ignorarea relației teandrice
53.Claustrofobia ontologică
54.Sufocarea multiplului în Unu
55.Emanciparea Unului față de Multiplu
56.Transcendența lui Dumnezeu în raport cu omul
57.Transcendența omului în raport cu Dumnezeu
58.Antropoadicția. Adicția lui Dumnezeu față de om
59.Adicția și filautia
60.Patologia dependenței de Dumnezeu
61.Cauzele adicției de divinitate
62.Stima de sine scăzută și dependența religioasă
63.Imaginea paternă a divinității
64.Comportamentul religios adictiv
65.Intoleranța extremă
66.Detașarea de lumea reală
67.Dependența de duhovnic
68.Transferul comportamentului adictiv de la dependențele profane, la dependența religioasă
69.Terapia adicției
70.Mindfulness și filosofia budistă
71.Psihoreapia adicției de Dumnezeu
72.Concluzii
1.Introducere
Oamenii au dezvoltat dependențe față de anumite substanțe, de mâncare, de ființe, de sex, etc., încă de la apariția lor pe scena istoriei, însă comportamentul aditciv a fost teoretizat doar în perioada modernă.
Cuvântul adicție în limba română provine din substantivul latin “addictio”= „adjudecare hotărâtă de pretor”( din vb. addico= “a vorbi, pentru, a vorbi în favoarea cuiva, a da pe datornic drept sclav creditorului, a adjudeca, a vinde la mezat “ – din ad “spre, către ” + dico= a spune), moștenit prin filieră franceză( addiction= dependență).Deci etimologic, adictia se referă la faptul de a-ți da corpul zălog, gaj, garanție creditorului pentru o datorie neplătită.
De altfel, ideea de sclavie este prezentă nu doar în etimonul cuvântului adicție, ci și în mecanismele cerebrale, psihologice, voliționale, comportamentale ale celor ce suferă de această boală deoarece le este extrem de greu, uneori imosibil să renunțe la obiectul adictogen.
Adicția este definită de către Societatea Americană pentru Medicina Adicţiei (ASAM)astfel : „adicţia este o boală cronică, primară, a motivaţiei, memoriei şi a circuitelor neuronale asociate. Disfuncţii în aceste circuite conduc la manifestări biologice, psihologice, sociale şi spirituale caracteristice. Aceasta se manifestă în urmărirea patologică de către cineva a satisfacţiei şi/sau liniştirii prin utilizarea de substanţe sau alte comportamente”[1].
Unele substanțe cu caracter psihotrop, psihoactiv, capabile să creeze dependență au fost cunoscute încă din antichitate.Poetul grec Hesiod vorbește despre sucul de mac, folosit pentru inducerea somnului,ca să nu mai vorbim de vin care a avut și un zeu pe Dionysos(Bacchus la roamani), la sărbătoarea căruia grecii făceau concursuri de băut, se îmbătau, duceau butoaie cu vin în altarul zeului și aveau loc tot soiul de urgii, inclusiv sexuale.Menadele(bacantele, preotesele lui Bacchus la romani), nimfele lui Dionysos se îmbătau și intrau într-o stare de extaz. Dansau și strigau orbite de excitație, angajându-se în relații sexuale fără nicio reținere.
Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, elevul lui Aristotel era cunoscut pentru consumul de vin și de opiu, iar iubitorii de înțelepciune din Atena, după cină, obișnuiau să discute probleme de filosofie și să bea mult vin, deseori până spre dimineață, așa cum prezintă Platon acest obieci în celebrul său Symposion(Banchetul), în care doar Socrate, desi bea la cot cu ceilați convivi, reușea să rămână treaz.
Împăratul roman și filosoful stoic Marcus Aurelius, cerea medicului său Galen să-i administreze opiu. Se spune de altfel că din cauza acestui tip de sevraj de opiu a avut un rezultat mai slab în timpul unei campanii militare.
Medicul și filosoful persan Avicena (Ibn Sina), dar și filosoful creștin Augustin din Hipona au fost dependenți, cel puțin o lungă perioadă din viață, de sexualitate.
În tratatele de Morală creștină[2], în lucrările de „psihoterapie ortodoxă”[3], comportamentul adictiv este considerat o patimă, un păcat. De altfel cele opt patimi identificate de ascetica creștină, respectiv lăcomia, desfrânarea, avariţia, akedia, tristeţea, mânia, slava deşartă şi mândria pot fi considerate, cel puțin unele dintre ele, veritabile adicții[4].
Pentru Maxim Mărturisitorul, patima este ”o mişcare a sufletului împotriva firii”( Πάθος ἐστὶ κίνησις ψυχῆς παρὰ φύσιν) [5]
Prin fire/natură(φύσις), Maxim înțelegea condiția umană, legătura ontologică a creaturii cu Creatorul ei. Dumnezeu aduce ființele la existență prin acele „raţiuni divine”, care nu sunt altceva decât gândurile Lui, un soi de idei platonice, dar nu statice, eleate, plasate undeva în exteriorul ființei umane, ci dinamice, interioare omului. Acestea nu se confundă nici cu esența Divinității, nici cu creaturile, ci rezidă mai degrabă în energiile divine necreate.
În mod natural, sufletul nu ar trebui să se miște împotriva firii, ci spre ţinta(telos), spre scopul lui, care coincide cu cauza lui, cu originea lui.
Relația dintre om și Dumnezeu este mediată de iubire, de iubirea agapică, din partea omului și de un eros supra-natural din partea Creatorului.[6]
În 2011, experţii Societăţii Americane pentru Medicină Adictivă /American Society of Addiction Medicine (ASAM) au ajuns la concluzia că adicția nu ține doar de un anume comportament social, de substanțe opiacee, de alcool, de internet, de jocuri de noroc, de cumpărături sau de sex, ci este o boală cerebrală cronică: “Adicţia nu este doar o problemă socială sau morală sau infracţională. Este o problemă cerebrală ale cărei manifestări se răsfrâng în toate aceste zone”(Dr. Michael Miller) [7].
Cauzele, tabloul simptomatic , consecințele psihice și somatice, recuperarea etc. fac din adicție un fenomen medical și social care nu poate fi abordat decât dintr-o perspectivă inter-, pluri-și transdiscipălinară.E nevoie de concursul medicinei, biologiei, neurologiei, psihiatriei, farmacologiei, asistenței sociale, a psihologiei somatice, a științelor juridice, a sociologiei, a eticii , politicii etc.
Dar fenomenul adicției trebuie abordat în primul rând din perspectivă filosofică și spirituală pentru că este o chestiune legată de sensul vieții.Viața oului nu este posibilă fără dependențe, fără atașamente de oameni, de lucruri sau de zei.Unul este dependent de sexualitate, altul de vodcă, altul de heroină, altul de euharistie. Obiectul diferă însă toate procură un soi de extaz, îl dizlocă pe om din imediatețe, din cotidianul searbăd, monoton.
Oamenii cu adicții sunt adesea ființe hipersensibile, inteligente, chinuite de întrebări, de neliniști metafizice, de mustrări de conștiință, de melancolii și anxietăți, de crize identitare, de contradicții logice, tocmai de aceea, pe lângă suportul emotional, pe lângă ședințele de psihoterapie, au nevoie și de un psiholog existențial, de filosof și de teolog care să le clarifice anumite lucruri legate de autocunoaștere, de libertate și necesitate, de biologia și metafizica voinței, de sensul vieții, de sursa ontologică, de conștință și inconștient, de distincția dintre realitate și iluzie, de chimismul cerebral, de rațiune și credință, de trihotomia naturii umane, de filosofie și teologie morală etc.
Satisfacerea nevoii de infinit cu obiecte finite, amăgirea, iluzionarea, confundarea aparențelor cu realitatea a fost descrisă de către Platon în Mitul(Alegoria) Peșterii, încă de acum 2400 de ani.Asemenea prizonierilor din fundul peșterii, omul postmodern, dependent de diverse substanțe, ființe, activități, obiecte sau fenomene confundă aceste umbre, aceste surogate ale realității cu relitatea însăși. Cu ajutorul psihologul existențialist, a filosofului, sau a propriei lucidități, întemnițatul își poate rupe lanțurile de la mâini și de la picioare, poate evadata din peșteră. Însă odată convins de adevărata realitate, se va întoarce cu siguranță în peșteră ca să îi ajute și pe foștii lui tovarăși de lanțuri să înțeleagă iluzia și minciuna în care se complac.
Este evident că orice adicție, orice viciu, orice patimă este o sete de infinit camuflată, contrafăcută, satisfăcută în zona finitului însă și aici se ridică unele întrebări : de ce natura lucrurilor finite a fost făcută în așa fel încât să le confundăm cu infinitul? Cine și de ce inițiază acest joc cu ființa umană? În momentul în care ne apropiem de infinitul teologic, adică de Dumnezeu, de ce și El crează dependență ? Nu cumva acest “absolut religios” este și el un surogat al necunoscutului ? Nu cumva ne încăpățânăm să găsim ceea ce nu poate fi găsit? Nu cumva încercăm să găsim un infinit care nu există de fapt, sau cel puțin nu există în maniera în care ni-l imaginăm?
Ideea budistă de Samma sati, care se referă la conștientizarea și observarea senzatiilor, a gândurilor, a stărilor mentale revine în psihoterapia modernă sub numele de Mindfulness[8]. De altfel, acest principiu face parte dintre cele patru adevăruri budiste, care pe lângă credința în reîncarnare (samsara) și “raiul” budist(Nirvana), constituie esența doctrinei lui Budha:
1.“Suferinţa. Iată, o călugări, adevărul sfânt despre suferinţă: naşterea este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim este suferinţă, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim este suferinţă, neîmplinirea dorinţelor noastre este suferinţă.
2.Dorinţa . Iată, o călugări, adevărul sfânt despre originea durerii. Este setea neostoită de la o naştere la alta, însoţită de plăcere şi de lăcomie, care îşi găseşte ici şi colo plăcerea: setea de plăcere, setea de existenţă, setea de nepermanență.
3.Eliminarea dorinţei. Iată, o călugări, adevărul sfânt despre înăbuşirea suferinţei: domolirea setei acesteia prin anihilarea totală a dorinţei, alungând dorinţă, renunţând la ea, eliberându-ne, nelăsându-i loc.
4.Calea izbăvirii de suferinţă. Iată, o, călugări, adevărul sfânt despre drumul ce duce la înăbuşirea suferinţei: este drumul sacru cu opt încrengături, care sunt următoarele: privirea dreaptă, judecata dreaptă, vorbirea dreaptă, purtarea dreaptă, îndeletnicirea dreaptă, fapta dreaptă, memoria dreaptă, meditaţia dreaptă ”[9]
În ultimii ani, psihologii au conștientizat faptul că în descrierea și tratarea afecțiunilor psihice, a problemelor de comportament trebuie să facă apel și la anumite cunoștințe și concepte filosofice și teologice pentru că omul este o ființă complexă cu o natură dihotomică, chiar trihotomică, lucru de care nu putem face abstracție .
În acest fel a apărut Teoria Adicției Ontologice/Ontological Addiction Theory (OAT)[10] inspirată din filosofia budistă conform căruia toate fenomenele, inclusiv Sinele, nu se manifestă independent.
În cadrul OAT, Shonin și colab. (2016, p. 666) propun trei faze de abordare a tratamentului dependenței ontologice: 1. devenirea conștientă de sine; 2. deconstruirea eului imputat ;3. reconstruirea unui sine dinamic și non-dual. Paul Barrows și William Van Gordon, în Ontological Addiction Theory and Mindfulness-Based Approaches in the Context of Addiction Theory and Treatment, explică cele trei faze: “Prima fază este să devii conștient de faptul că sinele este o construcție a minții și că nu există temeiuri credibile pentru a crede că există un „eu” existent în mod inerent care funcționează independent de orice altceva. Prin urmare, această etapă se concentrează pe îmbunătățire, conștientizare de sine și stabilirea bazelor logice pentru principiile non-sinelui (sau vacuumul) care poate favoriza realizarea mai profundă a naturii interioare a fenomenelor.
A doua fază este de a cultiva și practica o varietate de capacități spirituale centrate pe componentele eticii și înțelepciunii menționate mai sus ale pregătirii budiste[…] A treia etapă finală a acestui tratament, implică reconstruirea unui sine care este de natură dinamică și non-duală. În această etapă, deși indivizii recunosc natura iluzorie a sinelui, ei înțeleg, de asemenea, că trebuie să opereze în continuare într-un mod adaptiv într-o lume în care sunt întruchipați ca entităţi distincte, supravieţuind într-un potențial mediu ostil. Recunoscând însă vidul existenței inerente, adevăratul sine poate fi asumat în scopul funcționării în lume. Acest eu reformat, fiind bazat pe intuițiile derivate din primele două faze, există totuși ca o profundă entitate interconectată cu o recunoaștere a inseparabilității sale finale de condițiile și fenomenele din jurul lui. Înțelegând că noi și situațiile în care ne aflăm noi înșine sunt faze inseparabile ale aceluiași întreg, este argumentat că putem răspunde mai fluid, spontan și constructiv la provocările vieții. Fiind mai puțin preocupați de sine, suntem astfel mai capabili să vedem imaginea de ansamblu, suntem mai puțin predispuși la interes personal restrâns şi mai puţin sensibili la procesele cognitiv-afective dezadaptative în care ego-ul poate deveni încurcat”[11].
Dependența de Dumnezeu, ca sursă ontologică a omului, atunci când este trăită în limitele normalului este evident un lucru pozitiv. Există însă și cazuri în care acest atașament îmbracă formele patologice ale adicției religioase, când adorarea se transformă în fanatism. În astfel de situații, adeptul devine total dezinteresat de responsabilitățile familiale, sociale, profesionale, își părăsșește familia și se asociază cu grupuri dedicate total practicilor religioase, este obsedat de respectarea amănunțită a preceptelor, regulilor, canoanelor, , dezvoltă tot soiul de comportamente compulsive, are stări de euforice, iar atunci când, din diverse motive, nu participă la slujbe, ritualuri etc., acuză stări de rău fizic, indispoziție, anxietate, vinovăție, evită pe cei ce nu-i împărtășesc ideile.
Adesea persoanele suferinde de teoadicție, mai ales femeile, se indrăgostesc de preoți, de pastori, de stareți, de călugări, de episcopi, de cardinali. Datorită autorității lor harice, a uniformei, a veșmintelor sacre care îi învăluie într-o aură de mister, îi identifică inconștient cu Logosul.La toate acestea se adaugă și magnetismul întreținut de fructul oprit. Amvonul, ca și catedra de altfel sunt obiecte erotice!
În literatura de specialitate există numeroase cărți care abordează subiectul credinței toxice[12]. Stephen Arterburn și Jack Felton în „Toxic Faith: Understanding and Overcoming Religious Addiction”[13] oferă un chestionar pentru autodiagnosticarea celor afectați de teoadicție:
1. Familia ta s-a plâns că mergi mereu la o adunare a bisericii în loc să petreci timp cu ea?
2. Te simți extrem de vinovat pentru că ai lipsit doar o duminică de la Biserică?
3. Simți că Dumnezeu se uită la ceea ce faci și, dacă nu faci suficient, s-ar putea să se întoarcă împotriva ta sau să refuze să te binecuvânteze?
4. Le spui adesea copiilor tăi ce să facă fără să le explici motivele, deoarece știi că ai dreptate?
5. Simți că nu mai ai timp să te relaxezi din cauza faptului că ești ocupat să slujești în comitete și să frecventezi diverse grupuri bisericești?
6. S-au plâns cunoscuții că folosești atât de multe citate din Biblie în conversația ta, încât le este greu să comunice cu tine?
7. Dăruiești bani unei slujiri pentru că crezi că Dumnezeu te va face bogat dacă dai?
8. Ai fost vreodată implicat relații sexuale cu un pastor în afara căsătoriei?
9. Îți este greu să iei o decizie, chiar și pentru probleme mici, fără să te consulți cu pastorul/preotul?
10. Îți vezi pastorul/preotul ca fiind mai puternic decât alți oameni?
11. Te-a determinat credința ta să duci o viață izolată, simțind că este greu să relaționezi cu familia și cu prietenii ?
12. Ai simțit de-a lungul vieții nevoia presantă de a căuta pastorul/preotul tău pentru remedierea rapidă a unei probleme ?
13. Te simți extrem de vinovat pentru cele mai mici greșeli sau inadecvari?
14. Observi că relația ta cea mai semnificativă se deteriorează din cauza convingerilor tale puternice, în comparație cu cele ale unui „partener mai slab”?
15. Ai vreodată gânduri că Dumnezeu dorește să te distrugi pe tine însuți sau pe alții, pentru a merge să trăiești cu El?
16. Crezi în mod regulat că Dumnezeu comunică cu tine printr-o voce audibilă?
17. Simți că Dumnezeu este supărat pe tine?
18. Crezi că ești încă pedepsit pentru ceva ce ai făcut în copilărie?
19. Simți că dacă muncești puțin mai mult, Dumnezeu te va ierta în sfârșit?
20. Te-a avertizat cineva vreodată că un slujitor religios îți manipulează gândurile și sentimentele?
Pe de altă parte, relația noastră cu Dumnezeu este, fără îndoială, una de tip perihoretic, teandric.Prin urmare, nu putem ieși din această interioritate divină, nu ne putem separa de acest Frate siamez divin.Suntem fiecare dintre noi claustrați în formele acestei interiorități ontologice.Dumnezeu este frate siamez cu toți oamenii, dar totodată separat personal cu fiecare.Ne cară după El.Îl târâm după noi.Mânâncă, se plimbă doarme, se bucură, suferă și plânge împreună cu noi.
Nu ne putem separa de această relație de co-ousialitate, de siamezitate ontologică decât prin sinucidere, însă nu este exclus ca sinuciderea să ne aducă și mai aprpape de El , așa cum de altfel se întâmplă în cazul negării lui, a ateismului și mai ales a nihilismului.
Dar cel mai adesea omul, opac la sursa lui ontologică, alege formele unui fals infinit, vrea să atingă extazul, nu în genunchi, ci “pe burtă și se desfată cu un scâncet în treacăt, numind fericire esența echivocă a absolutului din șira spinării” [14](citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] „Addiction is a primary, chronic disease of brain reward, motivation, memory and related circuitry. Dysfunction in these circuits leads to characteristic biological, psychological, social andspiritual manifestations. This is reflected in an individual pathologically pursuing reward and/or relief by substance use and other behaviors.”, American Society of Addiction Medicine, 2011, http:// http://www.asam.org/quality-practice/definition-of-addiction, accesat la 7.08.2023.
[2] Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Editura Bizantină, Jean Ansaldi, Éthique et Sanctification, Labor et Fides, Genève, 1983, Hristu Andrutsos, Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan şi prof. Ermis Mundopoulos, Sibiu, 1947; Teologia morală ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1979, vol I şi II; Ioan Zăgrean, Manual pentru seminariile teologice. Editia a V-a, Editura Renasterea Cluj, 2006.
[3] Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophia, 2016; Idem, The Science of Spiritual Medicine: Orthodox Psychotherapy in Action, Birth of the Theotokos Monastery, 2010; Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Ed. Sophia, 2005; Id., Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe, Ed. Sophia, 2007; Pr. Vasilios Thermos, Om la orizont! Psihologia si psihiatria ortodoxă, Ed. Sophia, 2010; ***, Lupta cu patimile. Metode ascetice şi psihologice, Ed. Sophia, 2015; Sehovtova Larisa, Zenko Iuri, Elemente de psihologie ortodoxă, Ed. Sophia, 2016 etc.
[4] Vezi Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, 2001 ; Nichifor Crainic, Sfinţenia: împlinirea umanului, Editura Trinitas, Iaşi, 1993 ; Savin, Ioan Gh., Mistica și ascetica ortodoxă, Sibiu, 1996; Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1992; Sorin Cosma, Ascetica, Timișoara, Editura Marineasa, 2003. Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin. I. Manual sistematic. Traducere și prezentare: diac. Ioan I. Ic jr., Cuvânt înainte: P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 1997 etc.
[5]Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 2,16, în Filocalia, vol. II, Sibiu, p.57.
[6] Vezi Sebastian Moldovan, Adicţiile şi spiritualitatea ortodoxă. Cu privire la pasivitatea ontologică, Revista Teologică, Sibiu, 98 (2016), nr. 4, p. 126-144.
[7] http://www.medscape.com/viewarticle/748867, accesat la 5 august 2023.
[8] Alsubaie, Modi, Rebecca Abbott, Barnaby Dunn, Chris Dickens, Tina Frieda Keil, William Henley, and Willem Kuyken. 2017. Mechanisms of action in mindfulness-based cognitive therapy (MBCT) and mindfulness-based stress reduction (MBSR) in people with physical and/or psychological conditions: A systematic review. Clinical Psychology Review 55: 74–91; Bayot, Marie, Nicolas Vermeulen, Anne Kever, and Moira Mikolajczak. 2020. Mindfulness and empathy: Differential effects of explicit and implicit Buddhist Teachings. Mindfulness 11: 5–17; Groves, Paramabandhu. 2014. Buddhist Approaches to Addiction Recovery. Religions 5: 985–1000; Mason-John, Valerie, and Paramabandhu Groves. 2014. Eight-Step Recovery: Using the Buddha’s Teachings to Overcome Addiction. Cambridge: Windhorse Publications; Shonin, Edo, William Van Gordon, and Mark D. Griffiths. 2014. The emerging role of Buddhism in clinical psychology: Toward effective integration. Psychology of Religion and Spirituality 6: 123–37; Shonin, Edo, William Van Gordon, Nirbhay N. Singh, and Mark D. Griffiths. 2015. Mindfulness of emptiness and the emptiness of mindfulness. In Buddhist Foundations of Mindfulness. Edited by Edo Shonin, William Van Gordon and Nirbhay N. Singh. New York: Springer; Van Gordon, William, Edo Shonin, Mark D. Griffiths, and N. N. Singh. 2015b. There is only one mindfulness: Why science and Buddhism need to work together. Mindfulness 6: 49–56; Van Gordon, William, Edo Shonin, and Mark D. Griffiths. 2017a. Buddhist emptiness theory: Implications for psychology. Psychology of Religion and Spirituality 9: 309–18 etc.
[9] Mahavagga,I,6, 19-22.apud H. Oldenberg, Die Religion des Veda, Berlin, 1894, p.128; Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975, p.226.
[10] Van Gordon, William, Edo Shonin, Sofiane Diouri, Javier Garcia-Campayo, Yasuhiro Kotera, and Mark D. Griffiths. 2018. Ontological addiction theory: Attachment to me, mine, and I. Journal of Behavioral Addictions 7: 892–96; Shonin, Edo, William Van Gordon, and Mark D. Griffiths. 2016. Ontological Addiction: Classification, etiology, and treatment. Mindfulness 7: 660–71; Van Gordon, William, Edo Shonin, Sofiane Diouri, Javier Garcia-Campayo, Yasuhiro Kotera, and Mark D. Griffiths. 2018. Ontological addiction theory: Attachment to me, mine, and I. Journal of Behavioral Addictions 7: 892–96 etc.
[11] Paul Barrows and William Van Gordon, Ontological Addiction Theory and Mindfulness-Based Approaches in the Context of Addiction Theory and Treatment, Religions 2021,12(8), 586, p.67.https://doi.org/10.3390/rel12080586.
[12] Leo Booth, When God Becomes a Drug: Book 1, Understanding Religious addiction & religious abuse, SCP Limited, 1998; Robert N. Minor, When Religion Is an Addiction, Humanity Works. 2007; by Matthew Linn , Sheila Fabricant Linn , Dennis Linn, Healing Spiritual Abuse and Religious Addiction, Paulist Press, New York,1994 etc.
[13] vezi Stephen Arterburn, Jack Felton ,„Toxic Faith: Understanding and Overcoming Religious Addiction”(Credință toxică: înțelegerea și depășirea dependenței religioase), Thomas Nelson Inc, Nashville, Tennessee, SUA, 1991.
[14] Emil Cioran, Îndreptar pătimaș, Humanitas, București, 1991,p.38.
A plagia înseamnă a scoate mobilele din casă şi a face curat, a mătura grăunţele, paiele, pleava şi praful în acelaşi timp(Bayle, Dicţionarul istoric şi critic, 1697).
Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor! (Ioan Penescu, în „Cătră autori“, prefață la “Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin”, 1840).
Originalitatea nu este de cele mai multe ori nimic altceva decât un plagiat încă nedescoperit (Voltaire).
Aproape totul e imitație.Boiardo l-a imitat pe Pulci, Ariosto l-a imitat pe Boiardo. Spiritele cele mai originale împrumută unele de la altele. Metastasio a luat cea mai mare parte a operelor sale din tragediile noastre franțuzesti. Mai mulți autori englezi ne-au copiat si n-au suflat o vorbuliță despre asta. Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, il aprinzi la tine acasă, il dai altora și aparține tuturor.(Voltaire).
Scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit.(Anatole France).
Arta este, fie plagiat, fie este revoluție(Paul Gauguin).
Cel care împrumută sau care jefuieste cu artă și precauție are dreptul la aceeași indulgență de care se foloseau lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de îndemanare în a-l ascunde (Reynolds)
A fura idei de la o persoană înseamnă plagiat. A fura de la mai multe înseamnă cercetare(Edward A. Murphy).
A exista este un plagiat(Emil Cioran).
Auto-plagiatul înseamnă de fapt stil(Alfred Hitchcock).
De la Neculce și‑un veac, cărțile din cărți se fac (Anonim).
Cuprins:
1.Introducere
2.Incurs etimologic
3.A vinde sclavi furați și a fura epigrame
4.Isoria plagiatului
5.Plagiatul în antichitate
6.Marțian și plagiatul
7.Pagiatul în Evul Mediu
8.Istoria ideii de autor
9.Plagiatul în Renaștere
10.Plagiatul și mișcarea romantică
11.Homo imitans
12.Plagiatul ontologic
13.Metafizica plagiatului
14.De unde ne vin ideile ?
15.Spațiul noetic și Homo plagians
16.Infinitul și plagiosfera
17.Inspirația ca plagiat
18.De unde ne vin impulsurile volitive?
19. Plagiatul eleuteriologic
20. Libertatea ca plagiat
21.Plagierea viitorului
22.Patternul biotic/Plagiatul anatomic
23.Noi și crocodilii
24.Plagiatul sexual. Patternul genital
25.Este Dumnezeu plagiator ?
26.Actul ca plagiat al potenței
27.Lumea ca plagiat al imaginației divine
28.Ființa ca plagiat al neantului
29.Timpul ca plagiat al eternității
30.Dumnezeu ca autor
31.Legea copyright –lui divin
32.Plaga plagiatului. Plagiatomania
33.Legea dreptului de autor
34.Plagiatul filosofic
35.Socrate plagiat de Platon
36. Plagiatul sensibilului în raport cu inteligibilul
37.Hoții de cai și hoții de idei
38.Plagiatul literar
39.Lectura și cultura ca forme de plagiat
40.Cititorul ca plagiator
41.Psihologia plagiatorului
42.Nevoia scriitorului de a da în judecată plagiatorul pentru a-și ascunde propriul plagiat
43.Geniul plagiatorului
44.Plagiatul științific
45.Electricitatea ca plagiat al luminii solare
46.Plagiatul artistic
47.Pictura ca plagiat al naturii
48.Muzica, plagiat al vibrațiilor cosmice
49.Stringurile cosmice și corzile viorii
50.Plagiatul henologic
51.Multiplu ca plagiat al unului
52.Plagiatul matematic
53.Plagiatul bionic
54.Libelula și elicopterul
55.Plagiatul online
56.Plagiatul flagrant
57.Plagiatul prin exces de citare
58.Plagiatul prin parafrazare
59.Plagiatul involuntar
60.Plagiatul și criptomnezia
61.Plagiatul și oamenii politici
62.Plagiatul în Universități
63.Metode de detectare a plagiatului
64.Cât de culpabil este autoplagiatul?
65.De ce suntem cu toții plagiatori?
66.A fi și a plagia
67.Plagiatul genetic
68.Autoxeroxarea(autoplagierea) prin nașterea de copii
69.Lapinismul și plagiatul compulsiv
70.Viața ca plagiat
71.Plagiatul existenței
72.A plagia respirând
73.Plagiatul rațiunii
74.Plagiatul logic
75.Da-ul ca plagiat al nu-ului
76.Plagiatul emoțional
77.Iubirea ca plagiat
78.Plagiatul comportamental
79.Crima ca plagiat cainic
80.Morala ca plagiat
82.Dinamica sexuală ca plagiat al ritmului
83.Plagiatul politic
84.Plagiatul ghelasic
85.A râde ca altul și a râde ca tine
86.Plagiatul vocal
87.Plagiatul lingvistic
88.Plagiatul vestimentar
89.Moda ca formă de plagiat
90.Religiile ca plagiat
91.Plagiatul arhetipal
92.Plagiatul arhetipului soteriologic
93.Plagiatul revelațional
94.Visul ca plagiat al inconștientului
95.Memoria ca plagiat al actualizării evenimentelor
96.Uitarea ca plagiat al neantului
97.Coincidență sau plagiat?
99.Ontologia Unului și a Multiplului
100.Metafizica alterității
101.Eul din Tu și Voii din Noi
102.Egoul transcendental și aparenta pluralitate a ființelor
103.Plagiatul eikon-ului divin din om
104.Lumina solară ca plagiat al luminii taborice
105.Este sfântul un plagiator al lui Dumnezeu?
106.Plagiatul suferinței
107.Plânsul ca plagiat
108. Plagiatul thanatic
109.A muri ca altul și a muri ca sine autonom și irepetabil
110.Plagiatul anastasic
111. A învia ca sine transcendental sau a învia ca egou imanent
112.Concluzii
1.Introducere
Preluat din franțuzescul “plagier”(“plagiat”), care la rândul lui vine din limba latină (plagiarisus = ”cel care vinde sau cumpără ca sclav un om liber„ ), conceptul de plagiat se referă la însușirea creațiilor altor persoane, a ideilor, expresiilor, a metaforelor, a producțiilor literare, a a textelor, a invențiilor, a metodelor, procedurilor, a tehnologiilor, etc. cu scopul de a le prezenta ca fiind creații proprii.
Cu toate că furtul este vechi de când omul, de când cerul și pământul, fenomenul plagiatului apare ca act reprobabil, blamabil, ilicit, mult mai târziu.
Istoria plagiatului începe încă din secolul I, al erei creștine când Poetul latin, Marcus Valerius Martialis (n. aprox. 1 martie 40 d. Hr. – d. aprox. 103 d. Hr.), creatorul epigramei moderne, constatând că unii poeți îi recită epigramele, a condamnat acest gest în scris, folosind pentru prima dată cuvântul “plagiarius” . Astfel el scrie lui Fidentinus, un poet plagiator fictiv:
„Dacă vrei să se spună că sunt ale mele, îţi voi trimite poemele mele gratis; dar, dacă vrei să se spună că sunt ale tale, măcar cumpără-mi tăcerea”(Si mea vis dici, gratis tibi carmina mittam:/Si dici tua vis, hoc eme, ne mea sint, Epigrammata, 1, 29).
„Poemul pe care îl reciți, o Fidentine, este al meu/Dar îl citești atât de rău /Ca început să fie al tău”(Quem recitas meus est, o Fidentine, libellus: sed male cum recitas, incipit esse tuus, Epigrammata, 1, 38).
„Greşeşti, hoţ avar al cărţilor mele/ când socotești că poţi deveni poet/ Cu preţul unui manuscris sau al unui sul de papyrus/ Ovaţiile nu se cumpără cu şase sau zece sesterţi!” (Erras, meorum fur avare librorum/Fieri poetam posse qui putas tanti,/Scriptura quanti constet et tomus vilis:/Non sex paratur aut decem sophos nummis, Epigrammata, 1, 66).
O istorie amănunțită a plagiatului ar coincide în mare măsură cu o istorie a culturii, a literaturii, a filosofiei, a artei, a științei, atât este de present acest fenomen în Aventura spiritului.
Platon a furat idei de la Socrate, de la Heraclit din Efes și de la Parmenide, Aristotel de la Platon și de la Democrit, Thoma de Aquino de la Aristotel, Pierre Corneille de la Mairet, Hegel de la Schelling, Stendhal, în “Școlile italiene de pictura”, a plagiat din Amoretti, Bossi, Venturi și Pignotti.
La Fontaine a plagiat din fabulele lui Esop.Democrit a fost influențat de Leucip, Lucrețius de Epicur. Kant a fost influențat de David Hume, Fichte de Kant, Feuerbach de Hegel. Einstein a luat idei de la Lorentz și Poincare.
Heraclit l-a influențat pe Hegel, Parmenide pe Spinoza, Platon, Plotin și stoicii au influențat creștinismul, Budha la influențat pe Schopenhauer, Schopenhauer pe Nietzsche, pe Lev Tolstoi, pe Eminescu, pe Marcel Proust, pe Bergson,pe Wittgenstein, pe Thomas Mann și pe Cioran. Kierkegaard la influențat pe Kierkegaard, Proust pe Camil Petrescu.Ovidiu a luat în “Metamorfozele” idei din mitologia greacă, Mircea Eliade a luat idei de la Rudolf Otto, Noica de la Hegel și Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu a plagiat din Evelyn Underhill.Blaga de la Oswald Spengler și de la Frobenius, Jung de la Freud.
Molière și William Shakespeare au preluat idei din comediile lui Publius Terentius Afer.Homer și-a copiat celebrele poeme eipce Iliada și Odiseea de la alți aezi, poeți orali.
Neagoe Basarab, în „Învățăturile bunului și credinciosului Domn al Țării Românești Neagoe Basarab Voevod către fiul său Teodosie” a copiat din Ioan Zlataust și din Varlaam și Ioasaf. Eminescu a preluat din poetul german Heinrich Heine și din filosoful Arthur Schopenhauer, Nicolae Milescu în Jurnal de călătorie în China a plagiat din atlasul unui iatlian, Bertold Brecht în „Opera de trei parale” a copiat de la poetul francez François Villon.
Titu Maiorescu, a plagiat din John Stuart Mill, Dumitru Stăniloae de la Maxim Mărturisitorul, Cioran de la Pascal, Kiekegaard, Scopenhauer, Nietzsche și Lev Sestov, Ion Barbu a plagiat din Malraux şi Paustovski, Garbriel Liicenu de la Heidegger, Mircea Cărtărescu din romanul „Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman” al lui Laurence Sterne, dar și din volumul „Ferestre luminate” al lui Heimito von Doderer, Andrei Pleșu a plagiat din Corbin.
Scriitorul și filosoful francez Denis Diderot, în „Fiul natural”( 1757), a luat anumite personaje și dialoguri dintr-o comedie a lui Goldoni(Il vero amico). Acuzat de Freron de plagiat, un an mai târziu, Diderot a fost silit să explice acest lucru: „Am pus stăpânire pe acestea ca pe un lucru care mi-ar fi apartinut. Nici Goldoni nu fusese mai scrupulos; si el pusese stapanire pe Avarul, fară ca nimănui să-i treacă prin minte că e ceva rau; și nimeni dintre noi nu și-ar fi închipuit că-i poate acuza pe Moliere sau pe Corneille de plagiat, pentru că au împrumutat tacit ideea vreunei piese, fie a unui autor italian, fie din teatrul spaniol ( apud Jean-Luc Hennig, „Apologia plagiatului”, Editura Art, 2009 ).
După ce poetul Charles Baudelaire la tradus în franceză pe Edgar Allan Poe, în 1864, scrie de la Bruxelles criticului de arta Theophile Thore, următoarele :„Stiti de ce l-am tradus perfect pe Poe? Pentru ca semănă cu mine. Prima oara când am deschis o carte a lui, am văzut, cu spaimă și încântare, nu numai subiecte visate de mine, ci fraze gandite de mine si scrise cu douazeci de ani inainte.”( apud Jean-Luc Hennig, „Apologia plagiatului”, Editura Art, 2009 ).
Alexandre Dumas, a fost și el acuzat de faptul că a luat anumite idei de la Schiller, de la Walter Scott și de la Chateaubriand. Fiindu-i dovedit plagiatul scriitorul francez a dat celebrul răspuns: „Dumnezeu insusi, cand l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a facut dupa chipul si asemanarea sa.”( apud Jean-Luc Hennig, „Apologia plagiatului”, Editura Art, 2009)
Romanciera cameruneză de limbă franceză, Calixte Beyala în “Micul print din Belleville” (1992), a plagiat din scriitori precum Howard Buten, Romain Gary și Charles Williams.Régine Deforges, în La Bicyclette bleue (Bicicleta albastra), din romanul “Pe aripile vântului” a lui Margaret Mitchell. Alexandra Laignel-Lavastine, în lucrarea Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme (2002), a plagiat din Marta Petreu.
Filosoful francez, Alain Minc, în cartea “Spinoza, un roman evreiesc” (1999), a fost acuzat și amendat pentru că a plagiat din Patrick Rodel, deoarece în Franța există o lege în baza căreia plagiatorul dovedit este sancționat cu trei luni de inchisoare şi amendă de până la 300.000 de euro.
Fiind o fire retrasă, timidă, hipersensibilă, interogativă, reflexivă, rebelă social și metafizic, prin anii 80, când eram elev și student, am început sa-mi pun o serie de intrebări, la care, pentru a face față existenței, ceierul meu, imaginația mea, fabrica tot soiul de răspunsuri și soluții.In acel timp m-am gândit la problema ponirologiei, la teodicee, la teoadicție, la teofobie, la aporia coexistenței simultane a lui Dumnezeu și a lumii, la nonsensul vieții, la singuratatea lui Dumnezeu de dinaintea creației, la insolubilitatea libretății, la pricipiul prim, la Unul și la multiplicitate, la structura neantului, la asemănarea incredibilă, scandaloasă dintre om și porc , de pildă, la visele premonitorii, la miracolul gravitației, la curgerea tmpului și staticitatea ființei, la o posibilă viață de după pragul morții etc.
M-am întrebat ce este dincolo de cerul vizibil, cine a pus coadă la cireașă, cine a colorat florile, ce configurație are Divinitatea, ce limbă vorbeste Dumnezeu, dacă doarme sau stă tot timpul de veghe, dacă mănâncă, dacă se enervează, de ce trebuie sa murim și să putrezim, de ce nu se mai întoarce acasă cel ce moare, dacă cei decedați trăiesc într-o lume subterană a cimitirului, dacă se recăsătoresc cu mirese moarte și își pun verighetele pe falangele mâinilor, dacă nu cumva unul dintre morți, fost scriitor, s-a apucat să scrie un Jurnal de scicriu etc.
Pe vremea aceea, accesul la cărțile serioase era interzis, pentru că biblotecile nu aveau voie să împrumute publicatii de dinainte de 1948.Ei bine, după ianuarie 1990, cand a fost liber accesul la Biblioteci, când au apărut pe piața românească autori străini, cărți de literatură, de filosofie sau de stiință, când s-au înființat edituri și librării, am început să citesc nu doar mai multe cărți, ci și de o calitate superioară celor de până atunci.Ei bine, am rămas stupefiat de sutele și miile de idei care într-o formă sau alta, mi-au traversat și mie prin creier în perioada comunistă, lucru care pentru mine, devenea inexplicabil.Erau scriitori, filosofi mai ales, cărora , după ce le citeam câte o carte, simțeam că le pot continua eu opera, atâtea idei, sensibilități, afinități sufletești aveam în comun cu ei.
Ulterior, am înțeles că ideile nu ne aparțin, că există un câmp ideatic, o noosferă, o împărăție a ideilor la care, printr-un proces noetic și cognitiv, au adesea acces , simultan sau pe rând mai mulți muritori. Acesta este motivul pentru care de pildă Lebniz și Newton au descoperit în același timp calculul infinitezimal.
Înteebarea care se pune în astfel de situații este cât se poate de justificată: Cine plagiază pe cine ?
Toată lumea a plagiat, plagiază sau va plagia. Plagiem când ne naștem, trăim, ne căsătorim, facem copii, ne hrănim, gândim, vorbim, scriem, râdem, suferim sau murim, pentru că ne-am născut într-un spațiu cosmic, social, cultural, religios, într-o matrice stilistică, realități care ne influențează, pentru că avem același patern biotic cu toate viețuitoarele, pentru că avem păr ca urangutanii și gorilele, pentru că avem dinți precum câinii, pentru că avem numai 2% din codul genetic diferit față de cimpanzei, pentru că avem căi urinare ca bovinele, ovinele sau felinele, pentru că semănăm leit cu bunicii și părinții, pentru la rândul nostru ne autoxeroxăm, ne trasmitem, genele, forma nasului, chelia, kilogramele, temperamentul copiilor pe care îi naștem, pentru că am fost creați după chipul și asemărarea unei instanțe divine, pentru că trăim, iubim, ne îmbolnăvim, suferim și murim de aceleași boli.
Legat de autoplagiat, cu excepția mediului academic, unde repetarea anumitor idei, fragmente, studii, lucrări etc. cu scopul de a spori prestigiul științific și implicit remunerația, această practică nu poate constitui logic o fraudă, deoarece vorbim de același intelect, de același creator, nu de un schimb ideatic între două entități umane.Totul se petrece în cadrul aceleiași interiorități, nu între o interioritate și exterioritate. Dimpotrivă, pentru a fi mai bine fixate, receptate, unii autori, scriitori, filosofi, artisti își reiterează ideile.
Există autori care fac apologia plagiatului. De pildă, scriitorul și jurnalistul francez Jean-Luc Hennig consideră plagiatul un soi de “ artă poetică”, travaliul literar, literatura în sine nefiind decât un exercițiu de croitorie, un colaj de idei.Iată câteva fragmente din cartea jurnalistului de la Le Monde:
“A blama plagiatul înseamnă a vrea să ni se bage încă o dată pe gât mitul improbabil al originalităţii, în care n-am vedea decât contrafaceri, maimuţăreli şi corupţie” (op. cit., p. 121).
„Plagiatul, să nu uităm, se naște din lectură. Ca și cînd între carte și cititor s-ar instaura o prea mare apropiere sau o influență prea puternică.Cititorul nu numai că nu se poate desprinde de aceasta, dar nu poate schimba o iotă, n-ar ști s-o reformuleze altfel, este cuprins de farmecul ei. Actul de a scrie începe cu admirația și tentația furtului”(op. cit.,p.57).
Plagiem inclusiv în fenomenul inspirației, pe acel daimon sau acel Dumnezeu care ne transmite gândurile. Poetul creștin, Rainer Maria Rilke, de pildă nu își semna uneori producțiile poetice deoarece spunea că nu el este autorul, poemele fiindu-i șoptite de o instanță divină. De asemenea, Sistemul periodic al elementelor a fost visat de către chimistul rus Dimitri Mendeleev, transcris efectiv în stare de veghe, după imanigine din vis.
Pe de altă parte, formele de plagiat literar, ștințific, artistic etc. pe lângă marile plagiate ontologice, metafizice, cosmice, biotice, genetice, existențiale, sexuale, spirituale, sociale etc., sunt dulci capricii, inofensive și nesemnificative.
În definitiv, totul plagiază pe tot.Trăim într-o bulă plagiosferică, într-o cultură de citate. Ne copiem și ne imităm unii pe alții ca niște maimuțe noetice. Zeii se nasc din zei, planetele din nori giganți de gaz, stejarul din ghindă, ființa din ființă, cărțile din cărți.Se scriu articole, studii, cărți și teze de doctorat ca într-un concurs organizat la Ospiciu, unde alienații mintal sunt puși să mute prunele dintr-o ladă în alta(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
„Dumnezeu este chiar dacă nu este”(Emil Cioran)
„Nu ştiu cum oamenii pot crede în Dumnezeu, deşi mă gândesc zilnic la el” (Emil Cioran)
„Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu este decât neantul suprem”(Emil Cioran )
“Toată viața l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-L întâlni”(Emil Cioran).
„Doamne fără tine sunt nebun și cu tine înnebunesc”( Emil Cioran)
Cuprinsul studiului:
Introducere
1.Cioran și tradiția filosofică existențială/existențialistă/ vitalistă europeană
1.1.Pascal
1.2. Schopenhauer
1.3.Nietzsche
1.4.Kierkegaard
2.Analitica exitențială la Cioran
3.Principalele teme ale gândirii cioraniene
3.1. Erosul
3.2.Timp și istoricitate
3.3.Plictisul
3.4. Boala și moartea
3.5.Absurdul
3.6. Sinuciderea
4.Problema Transcendenței la Cioran
4.1.Dumnezeul teologilor și Dumnezeul filosofilor
4.2.Cioran și reabilitarea negativă a transcendenței teologice
4.3.Poziționarea lui Cioran față de antitetica transcendenței
4.4.Apofatismul cioranian
4.5.Cioran, un mistic inversat
5.Sfințenia și extazul mistic
6.Cioran și mistica apuseană
7.Cioran și povara lucidității
8.Fenomenul muzical ca șantaj al Divinității
Concluzii
Introducere
Dacă în calitate de scriitor și filosof, imi este relativ facil să vorbesc despre opera lui Emil Cioran, ca teolog, trebuie să recunosc că este extrem de dificil, dacă nu cumva riscant, provocator să o fac.
Pentru a avea o comprehensiune câtuși de puțin apropiată de aserțiunile și intenționalitățiile autorului, pentru a decripta codurile ideatice ale celei mai lucide, stranii, antitetice ecuații noetice și mistice dintre câte s-au ivit vreodată în istoria spiritului, va trebui să îmi lepăd, temporar, desigur, mantia de vorbitor de Dumnezeu și cu Dumnezeu.
Gândirea lui Cioran este prin excelennță antinomică, paradoxistică, o formă de reflecție de tip dialectic care contrazice principiul logic al terțului exclus( tertium non datur), fiind în ultimă instanță o expresie a nedeterminării temeiului ultim, o expresie a contradicțiilor metafizice, a lipsei de acces a ființei umane la intelecția divină, un feedback din partea unei creaturi tarate ontologic, dar lucidă, la decizia ktiseologică a Absolutului.
Antinomia și paradoxul țin în fond de metoda dialectică, așa cum a fost ea folosită de Heraclit și Platon, de Hegel și ulterior de Marx, care i-a dat o interpretare materialistă în sensul că nu ideile sunt cele care detrmină sensul istoriei, ci infrastructura economică a societății.
Cioran însă face o dialectică sui generis, specifică metabolismului său spiritual, stilului său de filosofare aforistic, fragmentar, eseistic, aplombic, cu accente gnomice, paremiologice, însă perfect coerent cu fragmentaritatea și fracturile cunoașterii umane, cu contradicțiile divinității și ale Universului în general.
Cioran a fost impotriva a tot ce este discurs teoretic, abstract, fie el teologic sau filosofic:”Am învățat mai mult de la o indigestie decât dintr-un tratat de filosofie” declara sentențios scepticul din Rășinari. Prin urmare, Cioran preferă gândirea frustă, izvorâtă din tensiunile existențiale, în detrimentul gândirii categoriale, speculative, cum este de pildă cea promovată de reprezentanții idealismului filosofic german: Kant, Fichte, Scheling și Hegel etc
Același lucru este valabil și în cazul teologiei . Un disconfort organic, o banală durere de măsele, ne mijlocește într-o mai mare măsură accesul la divinitate decât enunțurile dogmatice aride, decât acrobațiile raționaliste ale teologiei de catedră. La un alt nivel, un astfel de discurs abstract, silogistic, riscă să nege caracterul personal al transcendenței, imaginea sensibilă, antropomorfă a lui Dumnezeu :“Teologia este negaţia lui Dumnezeu. Ideea absurdă de a umbla după argumente pentru a-i proba existenţa presupune atâta sărăcie interioară, încât este o evidenţă strivitoare că toate tratatele de teologie laolaltă nu fac cât o exclamaţie a Sfintei Tereza. De când există teologie şi până astăzi nici o conştiinţă n-a căpătat o certitudine în plus şi nu şi-a organizat în nici un chip îndoielile. Cu Dumnezeu lucrurile se desfăşoară mai simplu: te pomeneşti când te aşteptai mai puţin în mijlocul lui. Aici începe momentul dureros şi complicat; teologia a rămas în urmă, căci ea nu este decât modul de a crede al ateilor. Cea mai proastă bâiguială mistică este mai aproape de Dumnezeu decât Summa teologica, şi rugăciunea improvizată a unui copil oferă o mai mare garanţie ontologică decât toate sinoadele ecumenice. Fără confesiunile mistice, religia, şi cu ea biserica, n-ar fi mai interesante decât cine ştie ce problemă de economie şi finanţe: evoluţia salariului sau impozitelor. Tot ce e instituţie şi teorie nu mai e viaţă. Biserica şi teologia au asigurat o agonie durabilă lui Dumnezeu. Sau poate l-au îmbălsămat de mult. Numai mistica i-a dat viaţă, de câte ori a vrut. Teologia ar avea valoare când ar fi posibilă o relaţie teoretică cu Divinitatea. Este, însă, mult mai uşor de găsit una fiziologică. Precum, într-un dezastru al tuturor convingerilor, pofta de mâncare ne susţine mai repede decât sfinţii, tot astfel o incomoditate organică ne poate apropia de Dumnezeu mai mult decât toate construcţiile abstracte ale teologiei. Acea servitoare, care spunea că nu crede în Dumnezeu decât când o dor dinţii, i-ar fi făcut de râs pe teologi.”[1]
Astfel de panseuri care arată natura antinomică, apofatică, paradoxistică abundă în opera lui Cioran : “Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu”(Amurgul gândurilor); “Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decât respectul majusculei” ( Amurgul gândurilor); “Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun” ( Demiurgul cel rău); „În mod cinstit un om nu poate vorbi decât despre el și despre Dumnezeu” (Amurgul gândurilor:); „Filosoful se gândeşte la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană. Divinitatea este ipostaza abstractă şi impersonală a lui Dumnezeu. Credinţa fiind un imediat transcendent, ea îşi extrage vitalitatea din ruina esenţelor. Filosofia este doar o aluzie existenţială, precum divinitatea este un aspect indirect al lui Dumnezeu”[2] ; „Religios e acela ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu”[3] ; „Dacă aş fi sigur [de nepăsarea față de mântuire] aş fi de departe omul cel mai fericit din câţi există”[4]
1.Cioran și tradiția filosofică existențială/existențialistă/ vitalistă europeană
Dincolo de stil, de tonul contestatar, de apetitul nihilist, de aplomb, Emil Cioran are în background o tradiție milenară, o familie de filosofi sceptici, nihiliști, existențiali, vitaliști și existențialiști: Gorgias, Pyrrhon din Elis, Sextus Empiricus, Diogene Cinicul, Nagarjuna, Pascal, Schopenhauer, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche, Lev Sestov, Berdiaev, Sartre, Camus, Heidegger, Gabriel Marcel, Spengler, Bergson, Klages, Simmel, etc.
Evident, nu putem face abstracție de astfel de determinisme culturale, de mode filosofice care i-au influențat metabolismul creator, însă propensiunea negatoare, scepticismul lui Cioran s-ar fi manifestat indiferent de epoca în care ar fi trăit, pentru că avea inteligența și darul de a merge întotdeauna la esență lucrurilor ceea ce l-a condamnat la luciditate.
Ideile lui Cioran au făcut carieră pe fondul unui curent iraționalist, care a apărut în Europa ca reacție la pozitivismul lui Auguste Comte, dar și la ororile celor două războaie mondiale care au readus în discuție problema răului(ponirologia) și dreptatea lui Dumnezeu(teodicea).
Față de secolele anterioare, în secolul XX, s-a inversat raportul dintre regulă şi excepţie, substituind excepţia reguli, producându-se astfel o radicală răsturnare axiologică.prin urmare, revoltaţii devin clasicii acestui secol. Acesta este contextul istoric European în care Cioran îşi redactează opera.
În schimb, în peisajul filosofic românesc, Cioran este o excepţie. Nimeni până la el nu a exprimat, atât de clar, de complet şi consecvent, criza metafizică a sensului. Au existat evident unele precedente la Eminescu şi Bacovia, dar ele erau totuși echilibrate printr-o alternare a scepticismului cu o anume pozitiviate ontologică şi axiologică.Dacă la Eminescu nihilismul era o componentă lirică, dacă la Bacovia era o dominantă lirică, la Cioran scepticismul, nihilismul devine o marcă generatoare de opera[5].
1.1 Pascal
Modernitatea devine încă de la început teritoriul unor tensiuni ultime, generate mai ales de un colaps al Weltanschaung-ului creştin şi de plasarea planetei Pământ, a omului, într-un context cosmologic infinitist. Invocarea infinitului cosmologic de către Giordano Bruno şi transferul care se realizează de la infininitul teologic(Dumnezeu) la cel cosmic devine o sursă a schismelor existenţiale pentru cei care împărtășeau pozițiile cosmologiei creștine. După secolul de debut al modernitții, care este secolul XVII, atacurile ştiinţifice asupra teologiei se multiplică, pentru că astronomiei, cosmologiei științifice li se alătură biologia şi geologia. Se produce astfel o repliere a gândirii de inspiraţie creştină, de pe poziţiile unei supremaţii teoretice în faţa ştiinţelor, pe interogaţiile existenţiale ale omului aruncat într-un univers vidat de Prezenţa divină.
Această vidare de sens, constituie o constantă a crizei existenţiale a raportării la Divinitate, criză care devine fundamentul unei epoci de separaţie între existenţial şi categorial. Acesta este contextul cultural și științific în care apar gânditori ca Blaise Pascal, Arthur Schopenhauer, Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, dar şi interogaţiile romanului dostoievskian[6].
Detronarea omului din poziţia de centru cosmic operată de modelul copernican a fost extinsă apoi cosmologic de un Giordano Bruno, acesta văzând în om o existență efemeră, plasată la periferia universului. Dacă în modelul cosmologic geocentric, omul era în centrul atenţiei divine, el devine o fiinţă expusă unei extreme fragilităţi şi precarităţi ontologice. Paradoxul constă, însă, în faptul că tocmai această precaritate ontologică devine fundalul revelării unicităţii omului. Afirmația lui Pascal: “omul este o trestie, dar o trestie gânditoare” devine inteligibilă abia din perspectiva acestei modificări de orizont metafizic şi cosmologic[7] .
Angoasele metafizice şi cosmologice, imaginea infinitului “îl împing pe Pascal, către o percepţie negativă a divinităţii, către una centrată pe transcendenţa radicală a ei şi pe o evacuare a prezenţei divine din cosmos. Prin aceasta, Pascal se dovedeşte a fi precursorul tuturor teologiilor negative, ale acelor poziţii metafizice care afirmă nu numai transcendenţa lui Dumnezeu, ci şi retragerea lui fiinţială, caracterul lui de Deus otiosus. Mircea Eliade va demonstra că figura unui Dumnezeu retras are o valoare aproape arhetipală, fiind răspândită la nivel planetar. Pascal însă, retematizează ideea lui Deus otiosus din unghiul mai rafinat teoretic al secolului XVII, pe fondul modificării unor paradigme cosmologice ce presupuneau substituirea modelului ptolemeic cu cel heliocentric”[8].
Pentru Pascal, omul are o condiție de interval, fiind situat între infinitate şi nimic: “Căci, până la urmă, ce este omul în natură? Un nimic în raport cu infinitul, un tot în raport cu nimicul, aşezat la mijloc, între nimic şi tot”[9] Această condiţie contradictorie a omului va deveni pentru Pascal un motiv de interogaţie şi tulburare metafizică.
Pornind de la o sumă de interogaţii identice “Pascal şi Cioran ajung şi la o modalitate de expresie comună. Cioran a învăţat de la Pascal nu numai metafizică, ci şi o anumită dexteritate stilistică. Sunt, desigur, foarte multe puncte comune între Cioran şi Pascal. Tema transcendenţei absente, a lui Deus otiosus, precum şi sentimentul aruncării în cosmos, a sumei de abjecţie şi sublim pe care o reprezintă omul sunt, desigur, puncte de intersecţie între cei doi gânditori. Şi pentru Cioran şi pentru Pascal, condiţia umană este definită ca un termen mediu între Tot şi nimic, un hibrid ontologic care poartă în sine nimicnicia şi Eternitatea. Diferenţa dintre Pascal şi Cioran constă în faptul că primul îşi asumă pariul credinţei (care a şi rămas sub denumirea de Pariul lui Pascal), în timp ce al doilea este măcinat de neputinţa de a crede.
Ne aflăm în faţa unor schisme lăuntrice de natură diferită. Dacă la Pascal tensiunea interioară era alimentată tocmai de tragismul credinţei, de sacrificiul pe care Divinitatea creştină îl pretinde adeptului, la Cioran neliniştea era dată de imposibilitatea certitudinii, de vidul sufletesc, în care, în absenţa credinţei, înfloreşte îndoiala. Un om cu neliniştile pascaliene ar putea fi clasificat ca un “credincios sceptic”. Deşi în sine formula este contradictorie, ea nu este neverosimilă din punct de vedere al credinţei ce se construieşte constant pe antinomii. Cu toate acestea, credem că expresia “credincios sceptic” nu acoperă foarte exact spectrul neliniştilor pascaliene.
Orice traiectorie existenţială creştină trece obligatoriu prin momentul îndoielii. Îndoiala nu are în creştinism o simplă funcţie metodologică ca şi la Descartes, ea are sensul tensiunii psihologice care fortifică spiritul. În creştinism, accesul la extazul mistic trece printr-o succesiune de clarificări interioare în care este pusă la încercare fidelitatea faţă de Transcendenţă. Una dintre cele mai dificile încercări ale conştiinţei lui “homo religiosus” este experienţa părăsirii de către Dumnezeu. Această experienţă nu este cunoscută unei conştiinţe profane, ale cărei proiecte existenţiale se constituie autonom faţă de prezenţa Transcendenţei în destinul uman. Ea este trăită cu o foarte mare intensitate de către credincios. Am putea spune că suferinţa celui ce crede, dar care trece prin aceste “testări” ale constanţei credinţei este tot atât de mare ca şi suferinţa celui incapabil să creadă, dar care îşi doreşte acest lucru. Cioran făcea parte, evident, din a doua categorie. De aceea, egal, probabil, prin cantitatea suferinţei, el diferă de Pascal prin calitatea ei. Această absenţă îndârjită a prezenţei divine din viaţa lui Cioran îl determină să fie atât de violent în expresie. Profunzimii pascaliene, Cioran îi adaugă impertinenţa religioasă şi metafizică, spiritul contestatar cu care acesta dialoghează cu Transcendenţa. Pascal, oricât ar fi de suferind, nu recurge la invectivă, nu devine agresiv cu Cerul. Cioran însă, ridică defăimarea la rang de “metodă” a interogaţiei teologice. Iată o poziţie existenţială riscantă care este de natură să sporească suferinţa celui care şi-o asumă, fără a putea conduce la o soluţie. Deşi înrudiţi prin patosul metafizic, prin adâncime şi expresivitate, Pascal şi Cioran rămân diferiţi prin răspunsul la suferinţa şi mizeria condiţiei umane”[10].
În concluzie, Cioran, față de Pascal, nu are principial acces la două coordonate ale spiritului, respectiv matematica şi mistica. Filosoful român este incapabil să-și asume pariului credinţei ceea ce constituie un motiv de permanentă ceartă cu Divinitatea.Poziţia de rebel metafizic, de neîmpăcat cu propria existenţă şi cu ordinea cosmică, îl face pe Cioran să se poziţioneze împotriva “Dumnezeului patriarhilor”, pe care îl adoră Pascal.
1.2. Schopenhauer
Cioran a fost influențat de Schopenhauer în special în privinţa lipsei de sens a existenţei. Dacă pentru Immanuel Kant, fenomenul era simplă diversitate organizată de formele intuiţiei şi intelectului, pentru Schopenhauer, fenomenul devine valorizat într-un teritoriu al unei iluzii dureroase.Această valorizare negativă a fenomenalităţii îl va preocupa pe Cioran, ca premisă a unei critici a sensului existenţei. Diferenţa, însă, dintre Cioran şi Schopenhauer constă în apelul pe care Cioran îl face la sursele creştine, gnostice şi în special la literatura mistică[11].
Concepţia schopenhaueriană este o sinteză inteligentă între Platon, Kant şi budism. De la Platon, Schopenhauer preia nostalgia contemplaţiei şi idea de transcendere, iar de la Kant prescripţia care limitează exercitarea intelectului, la câmpul experienţei posibile. Pornind de la distincția kantiană dintre noumen și fenomen “Schopenhauer va susţine că voinţa este lucrul în sine, însă va înţelege voinţa în alţi termeni decât cei kantieni. Dacă pentru Kant voinţa însemna libertatea însăşi care-şi dă sieşi legi sub forma imperativelor categorice, pentru Schopenhauer voinţa va reprezenta o formă iraţională, oarbă, obscură, care ar poseda mai degrabă viclenie decât inteligenţă, fiind asimilabilă acelei forme de intenţionalitate pe care o are instinctul în noi. Din acest motiv, lucrul în sine în loc să devină instanţa libertăţii noastre, este instanţa propriei noastre înlănţuiri. Această temă a înlănţuirii îl va apropia pe Schopenhauer de metafizica budistă”[12].
Atât la Cioran, cât și la Schopenhauer, femeiea este purtătoarea contradicţiilor speciei, a contradicţiilor cosmice şi metafizice pe care omul trebuie să le actualizeze. Totuși, în opoziţie cu Schopenhauer, pentru Cioran va exista şi o dimensiune transcendentă a feminităţii. Influențat de doctrina creștină care vorbește de caracterul supraindividual şi transcendent al esenței feminine, filosoful român va defini femeia ca fiind “muzică rătăcită în carne”[13].
De la Schopenhauer, Cioran va prelua misoginismul şi oroarea de viaţă:” Şi la unul şi la celălalt, viaţa este absurdă prin esenţă şi nu prin accident. Viaţa nu este un dar de sorginte divină, ci este o forţă oarbă care se manifestă în indivizi, o formă de înlănţuire a libertăţii spiritului. Dacă Cioran face apologia sinuciderii, Schopenhauer consideră că mai întâi trebuie să învingi voinţa de a exista, forţa care te aduce la viaţă. Fără această victorie prealabilă, sinuciderea nu are, pentru Schopenhauer, valoarea unei eliberări”[14].
1.3.Nietzsche
De la Nietzsche, Cioran a moștenit cearta şi divorţul de creştinism, deoarece opera lui Nietzsche a inaugurat contestarea transcendenţei. Cioran se inspiră din această retorică nietzscheană a contestării, rafinând-o stilistic prin instrumentele eleganţei aforistice ale moraliştilor francezi.
Ceea ce îl diferențiază pe Cioran de Nietzsche este depăşirea perspectivei antropologice şi raportul lui constant la o instanţă transcendentă, incomprehensibilă şi capricioasă. Cioran îi reproșează lui Nietzsche două lucruri: valorizarea afirmativă a vieţii, vitalismul care alimentează proiectul Supraomului, şi imposibilitatea transcenderii problematicii umane. Cu alte cuvinte, a te preocupa de om, în condiţiile existenţei unui infinit cosmic şi a unui Infinit supracosmic, divin, în condiţiile în care biata ființă umană este aşezată într-un spațiu de o vastitate strivitoare, este, în opinia lui Cioram, dovada unui provincialism metafizic.
O altă diferenţă între Cioran şi Nietzsche este legată de sensul interogării Transcendenţei. Destituind transcendența de sens metafizic, declarând deicidul, era normal ca Nietzsche să nu se mai obosească să o interogheze.
Cioran nu negă existenţa Divinităţii, ci problematizează regimul ei ontologic, pune în discuție intențiile lui, onestitatea lui, neputințele lui. Astfel, Cioran, în loc să proclame moartea lui Dumnezeu, îşi pune întrebarea dacă nu cumva acest Demiurg are o natură monstruoasă, syntagma “Demiurgul cel rău”, împrumutată de Cioran de la gnostici, devenind astfel un termen prin care Cioran califică Divinitatea, retragerea ei din lume și cinismul ei.
Dacă în tinerețe Cioran îl frecventează pe Nietzsche, mai târziu îi amendează unele superficialități adolescentine: “A dărâmat idoli pentru a-i înlocui cu alţii. Un fals iconoclast cu trăsături de adolescent […] I-a observat pe oameni de departe. Dacă i-ar fi privit mai atent, nu ar fi putut niciodată să născocească şi să proslăvească supraomul, o viziune caraghioasă, ridicolă, dacă nu chiar grotescă.”[15]
1.4.Kierkegaard
Un alt gânditor, de data aceasta și teolog, care l-a influențat pe Cioran a fost Kierkegaard. Există multe similitudini între cei doi filosofi însă ceea ce atrage atenția după o lecturare în oglindă a operelor lor este problema anxietăţii și păcatul originar.E adevărat, modul în care sunt gestioante și metabolizate aceste tematici diferă, uneori radical.
La Kierkegaard, păcatul originar are un caracter transcendental. Autorul Conceptului de anxietete acceptă consecințele culpei primordiale, nu se revoltă , chiar dacă aceasta îi crează un anumit inconfort spiritual.
Kierkegaard situează culpa căderii în întregime de partea omului, în timp ce Cioran o deplasează de celalată parte a binomului om-Transcendenţă, lucru care îi alimentează anxietatea, dar și revolta față de un Demiurg care a ales să se compromită printr-o creație precară.
Un alt lucru care-l apropie pe Cioran de Kierkegaard este legat de raportarea la stadiul estetic al existenţei. Diferenţa, însă, dintre cei doi, în privința acestui subiect constă în angajamentul aproape total al lui Cioran faţă de sfera esteticului şi rezerva pe care Kierkegaard o are faţă de acest stadiu al existenței umane. Dacă la Kierkegaard, acest stadiu blochează spiritul, îl orbește și îl înlănțuie, motiv pentru care el trebuie depășit, în favoarea stadiului religios, Cioran, educat în tradiţia moraliştilor francezi, are o atitudine diferită. Pentru el, esteticul devine o expresie a ontologicului, deorece experienţa suferinţei şi a dezastrului cosmic trebuie să fie exprimată într-o o formă lirică. Evident, Cioran nu desconsideră cel de-al treilea stadiu kierkegaardian al existenţei, și anume cel religios, ci dimpotrivă îl cultivă, însă nu abandonează nici componenta estetică a vieții[16].
2.Analitica exitențială la Cioran
După idealismul german, apar în spaţiul european, reacţiile la acest mod de a face filosofie, sistemic, logic, categorial. Vorbim aici de Schopenhauer, Kierkegaard si Nietzsche. Aceștia l-au inspirat pe Heidegger care în Fiinţă şi Timp încearcă să gândească o analitică nu a categoriilor, ci a existenţialelor. El identifică două categorii de existențiali :
”1.Existențiali care pun în evidență relația Dasein–ului cu ” ființarea – la – îndemână ” ( ustensilitatea ) si raportul Dasein – ului cu Dasein – ul altor subiecți: ” faptul – de – a – fi – in – preajma – ființării ( das Sein bei ) si ” faptul – de – a – fi – laolaltă ( das Mitsein ) ;
2.Existențiali care fac posibilă deschiderea Dasein – ului , care – l aduc în fața propriei sineități : situarea afectivă ( Befindlichkeit ), starea de aruncare ( Geworfenheit ), proiectul ( Entwurf ), înțelegerea ( Verstehen ) și căderea ( Verfallen )”[17] .
Cel mai profund, existențial este Angst-ul, “Grija” ca structură esenţială a fiinţei Daseinului.
Diferenţa ontologică ce marchează singularitatea Daseinului, ca ființă privilegiată în raport cu celelalte fiinţări necesită, după Heidegger, o analitică nu categorială, ci existenţială.Prin urmare, existenţialele sunt termenul corelativ şi complementar al categoriilor și au în vedere raportul cu neantul, cu moartea şi cu lumea (Angst, Sein zum Tode şi Sorge) .
Luând contact cu gândirea existențială încă din timpul studenției prin intermediul profesorului său Nae Ionescu, Cioran se opune și el acestei manière logiciste, speculative de a face filosofie. Prin sentinţa: “universul se îndreaptă nu spre formulă, ci spre poezie”, Cioran îşi defineşte atât atitudinea existenţială, cât şi cea cosmologică.
Astfel Cioran oferă o replica “latină”, mai expresivă decât cea a lui Sartre de pildă, la analitica heideggeriană a Dasein-ului. Absurditatea universului şi a vieţii, plictisul, suicidul, disperarea, precum şi apologia eşecului, îl așează pe Cioran în galeria marilor gânditori existențiali din Europa.
Pe de altă parte, “antinomiaTranscendenţei este atributul decisiv prin care pot fi deduse şi înţelese toate structurile existenţiale ale metafizicii cioraniene. Datorită acestei antinomii, extazul erotic, extazul muzical şi apoi, într-un sens culminativ, extazul mistic, pot fi explicate printr-un atribut luminos şi generos al Transcendenţei, care generează, în om, dorinţa eliberării de propria condiţie şi, uniunea extatică cu Absolutul. Acelaşi caracter antinomic al Transcendenţei face cu putinţă existenţa nonsensului, a absurdului, a bolii, a situaţiilor limită şi în general a suferinţei. Exact cum la Heidegger toate existenţialele erau reductibile la existenţialul nuclear al grijii, noi susţinem că toate existenţialele cioraniene sunt derivabile din existenţialul fundamental şi profund: Transcendenţa.
Denumirea de existential ar trebui rezervata de fapt numai pentru acele dominante ale gândirii cioraniene care au o afinitate vizibilă cu grija şi mai ales cu ceea ce Heidegger numea fiinţa întru moarte (plictisul, boala şi moartea, absurdul şi suicidul). Cu toate acestea, erosul si timpul au o conditie duală: erosul este legat nu numai de fiinta, ci si de neant, de moarte, iar istoricitatea, cu fundamentul ei temporal, nu se limitează numai la sensul individual al existenţei, ci, prin dimensiunea ei colectivă, consumă ceva din destinul Transcendenţei în istorie.”[18].
3.Principalele teme ale gândirii cioraniene
Deși nu este organizată într-un sistem, opera cioraniană are totuşi câteva “constante metafizice”. care coaguleză întreaga masă de fragmente în jurul unei constelaţii, a unor centri de forţă: Dumnezeu, erosul, sfințenia, extazul mistic, muzica, timpul, istoria, plictisul, boala, moartea, absurdul, sinuciderea etc.
Dacă sfințenia, extazul mistic sau muzica erau puncte prin care gândirea lui Cioran intra în tangenţă cu Eternitatea, iar moartea, plictisul şi absurdul deveneau puncte de tangenţă cu neantul, erosul are o condiție duală, fiind în esență o sumă de contradicţii.
Continuând peste ani filosofia schopenhaueriană, Cioran leagă erosul de metafizica budistă a vidului.Prin urmare, iubirea este un reflex defensiv în faţa conştiinţei vidului, un “horror vacui” consumat la nivel carnal: “Sensul mai adânc al iubirii nu este inteligibil nici prin “geniul speciei” şi nici chiar prin depăşirea individuaţiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităţi atât de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într-un proces în care personal pierdem? Şi cine poate admite că ne-am angaja în suferinţe atât de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sunt capabile de atâta renunţare şi nici de atâta înşelăciune! În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei, ca o reacţiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi. Fără invazia vidului esenţial, care roade sâmburele firii şi năruie iluzia necesară fiinţării, dragostea ar fi un exerciţiu uşor, un pretext plăcut, şi nu o reacţie misterioasă sau o zvârcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenţa Erosului, care şi el este o înşelăciune atinsă de existenţă. Din tot ce se oferă simţirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunţa fără să deschidem braţele golului firesc, banal şi veşnic. Fiind maximum de viaţă şi de moarte, iubirea constituie o irupţie de intensitate în vid. Şi orice intensitate este o suferinţă a vidului. Chinul dragostei – l-am suporta noi oare de n-ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încântare şi suspine, de n-am găsi în ea o cale de a fi spre nefiinţă?”[19]
Erosul ține de voluptatea extincţiei, fiind o structură inconştientă thanatică, o alunecare în moarte, camuflată şi susţinută de puterea extazului. Fără eros n-am putea cunoaște nuanţele agoniei: “Distanţa de lume o putem verifica doar în iubire. În braţele femeii, inima se supune instinctului, dar gândul rătăceşte în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Şi de aceea în clocotul senzual al sângelui se înalţă un protest melodic şi sfâşietor ce nu-l distingem totdeauna, dar e prezent în spaţiul unei licăriri, amintindu-ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptăţii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut învăluiţi agonizant de îmbrăţişări? Şi cum ne-am măsura singurătatea, de nu ne-am privi-o în ochii pierduţi ai femeii? Căci prin ea, izolarea îşi oferă o privelişte de infinit sieşi.”[20]
Cioran vede angajată simultan în eros transcendenţa şi destrucţia, abjecţia şi transfigurarea: “O dragoste împlinită, o voluptate ce nu-i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat şi pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sâni, te despământeneşti cu tot pământul. […] Sexualitatea-i o operaţie în care eşti rând pe rând chirurg şi poet. O măcelărire extatică, un grohăit de aştri. – Nu ştiu de ce în iubire am senzaţii de fost sfânt…”[21]
Efectul “anestezic” al femeii este sabotat, falsificat de schisma ontologică ce marchează ființa şi lucrurile: “Când nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală. Iubirea – de bine – de rău, derivă din condiţia vietăţii ca atare, iar la om ea nu-i împlinire decât aparţinând, prin toate slăbiciunile, formei de viaţă ce el o reprezintă. Femeia – acest om prin excelenţă – s-o ridici la tine nu poţi, să te scobori la ea, mai puţin. Atunci, trăieşti în preajma ei şi suferi, învăluind-o în neumanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiinţă omenească atunci când nu mai ai senzaţii de om, când nu eşti nici deasupra şi nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Şi iluzia femeii crezând că-ţi oferă uitarea şi nefăcând decât a te verifica de depărtarea ta de toate şi de tot!”[22]
Căsătoria devine un spațiu al singurătății, un comerţ al neîmplinirii, o angoasă consumată în doi: “Să calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, să împarţi în doi povara fiinţării, să ai un vecin pentru decepţii! Femeia comercializează neînţelesul, iar în căsătorie vinzi porţii de singurătate şi blestemul fiinţării devine marfă. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătăţii întrecând îmbrăţişările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înşelăciunea leşinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va înţelege cum un om poate fi practicant al nefericirii şi nici în ce fel prezenţa ei vatămă perfecţiunea izolării”.[23]
3.2.Timp și istoricitate
Legat de timp și de istorie, în viziunea existenţială a lui Cioran, căderea din spațiul Edenic nu este compensată de salvare, ci are un caracter definitiv şi ireparabil, ceea ce înseamnă că vom avea de-a face cu un creştinism fără mântuire şi fără înviere.
Trecerea de la Eternitate la timp este esenţa însăşi a căderii. Un cosmos aflat în destrămare devine pentru nihilistul Cioran mai degrabă o binecuvântare, pentru că oferă o materie unei negaţii care în Paradis rămânea fără obiect.
Cioran identifică un al doilea stadiu al căderii respectiv “căderea în subtimp”, ceea ce este o formă infernală a Eternităţii. În faza ultimă a istoriei, omul va înlocui nostalgia paradisului cu nostalgia timpului: “După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte istorie. Dar iată că-l ameninţă o altă cădere, a cărei amploare e însă greu de apreciat. De data asta, el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; şi a cădea din timp înseamnă a cădea din istorie, înseamnă, devenirea fiind suspendată, împotmolirea în inerta şi posaca monotonie, în absolutul stagnării, acolo unde verbul însuşi se împotmoleşte, neputându-se înălţa până la blasfemie sau până la implorare. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi atunci, după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit”.[24]
3.3.Plictisul
Cea mai acută formă de plictis, o stagnare a fiinţei, rămâne cel ascetic, monastic, acedia: “Oboseala în umbra mănăstirii şi imensitatea vidului întinsă în ţesuturi, o tristeţe surdă şi o melancolie fără elocvenţă năşteau în sufletul călugărilor acel gol mănăstiresc pe care Evul Mediu l-a numit acedia. Este un dezgust eleatic, rezultat din pustiul inimii şi înmărmurirea lumii, un spleen religios. Nu o plictiseală de, ci din Dumnezeu, care pare a se fi lăsat peste singuratici cu toate deşerturile lui. Acedia sunt toate adevărurile după-amiezelor de duminică în tăcerea apăsătoare a mănăstirilor şi tot ce nu este vibrant în Dumnezeu. Sufletul lui Baudelaire în Evul Mediu. Extazul în primele lui avânturi îşi creează un peisaj divin, o idealitate pastorală, ridicată în acorduri mistice; dezgustul eleatic al acediei desfigurează peisajul până la fantomal şi răpind orice sevă firii, introduce o fadoare în existenţă, din exces metafizic. O plictiseală plină de venin, pe care numai blestemul nostru de muritori fără har o mai poate înţelege. Acedia modernă nu mai este singurătatea mănăstirească – deşi fiecare purtăm o mănăstire în suflet – ci vidul şi spaima de ineficienţa unui Dumnezeu părăginit. Ce e drept, există şi-n spleen-ul călugăresc o părăginire a cerului, dar ea este atenuată prin aşteptarea unei plenitudini viitoare şi prin toate promisiunile unui extaz posibil. Dumnezeu este, chiar atunci când e tern, nemângâietor sau absent. Acedia noastră îl transformă într-o împodobire a îndoielilor. În orice scepticism, absolutul are un caracter ornamental. Este indiferent ce mod de distrugere îţi alegi. Unul se îngroapă într-o bibliotecă, altul într-o cârciumă. Rezultatul este acelaşi. Modul de autodistrugere dovedeşte ceva numai pentru felul unui om. Spune-mi cum vrei să te prăbuşeşti, ca să-şi spun cine eşti. Adică, spune-mi cu ce-ţi umpli singurătatea: cu cărţi, femei, ambiţii. La toate, punctul de plecare este plictiseala şi cel de ajungere, distrugerea. Că unul se vrea risipit în fâşii de azur, iar altul în tandreţe cu viermii, ce dovedeşte pentru blestemul traiectoriei umane? Simbolul soartei noastre? Un cer împânzit de viermi. De la Baudelaire am învăţat că viermii n-au ochi şi nici urechi. Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit că viaţa nu e decât un extaz al viermilor în soare. Fericirea? Un menuet de viermi.”[25]
Plictisul este de fapt o acedie secularizată, lipsită deci de proximitatea Absolutului : “Această stagnare a organelor, această buimăceală fericită a simţurilor, acest surâs împietrit nu-ţi amintesc deseori plictisul mănăstirilor, inimile din care Dumnezeu a plecat, uscăciunea şi stupiditatea călugărilor ce se urăsc pe ei înşişi în avântul extatic al masturbării? Nu eşti decât un călugăr fără ipostaze divine şi fără orgoliul viciului solitar. Pământul, cerul sunt pereţii chiliei tale, iar în aerul încremenit domneşte doar absenţa rugăciunii. Făgăduit orelor găunoase ale eternităţii, periferiei fiorului şi dorinţelor mucegăite ce putrezesc la apropierea mântuirii, te porneşti către o judecată fără fast şi trompete, gândurile tale imaginând ca solemnitate doar procesiunea ireală a speranţelor. Prin suferinţe, sufletele zvâcneau odinioară către bolţi; tu te izbeşti de ele. Şi cazi iar în lume. Călugăr fără credinţă hoinărind pe Bulevard. Ordin al femeilor pierdute – şi al propriei tale pierzanii.”[26]
Plictisul are forța de a transgresa nivelul individului, antrenând în abisurile lui colectivităţi întregi, mai ales în epocile de declin istoric.Plictisul asistă de fiecare data decadenţa, agonia unui popor: “Un popor intră în decadenţă când începe să se plictisească. Atâta vreme cât nu-şi uzează posibilităţile devenirii lui, este activ în mod automat, sub teroarea propriilor valori şi conţinuturi. Prea multă mărire şi glorie dă naştere la o oboseală reflexivă, baza fatală a plictiselii. Amurgul unui popor este identic unui maximum de luciditate colectivă. Instinctele care au creat “faptele istorice” şi gloria legată de ele îşi pierd rezistenţa, iar pe ruina lor apare plictiseala. Englezii sunt un popor de piraţi care, după ce-au jefuit lumea, au început să se plictisească. Excesul de barbarie accelerează epuizarea vitală şi neagă gustul pentru viaţă în culmile vitalităţii. Romanii n-au dispărut de pe faţa pământului în urma invaziilor barbare şi nici din cauza virusului creştin, ci un virus mult mai complicat, lăuntric şi fatal i-a ruinat în sâmbure: plictiseala. Ei au început să aibă timp, pe care nu l-au mai putut umple cu nimic. Timpul liber este un blestem suportabil unui gânditor, dar este un chin unic pentru un popor. Ce înseamnă timp liber, dacă nu durată fără conţinut, lipsită de substanţă? Vidarea temporalităţii este nota caracteristică a plictiselii. Aurora cunoaşte idealuri; amurgul, numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei. Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii. Decadenţa începe. Iremediabilă, sinistră. Căci intoxicarea prin virusul saturnian este fatală oricărui organism. Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lâncezeşte savurându-şi buimăcit sau rece agonia. Prin epicureism şi stoicism, Grecia a încercat să tămăduiască acest “mal du siècle” specific tuturor apusurilor istorice. Simple paliative, ca şi abundenţa de religii a sincretismului alexandrin. “Răul” a fost acoperit, falsificat sau deviat, fără să-i anuleze virulenţa subterană. Plictiseala intră în sânge sau chiar pleacă din el. Unui popor, care a avut totul, începe că-i fie “urât”, întocmai ca unui individ care a “trăit” prea mult sau “ştie” totul. Şi ce poţi face ca să extirpi urâtul din sânge? Toate legiunile închipuite ale îngerilor nu mai pot înviora sufletele atinse de scârba consecutivă cunoaşterii şi saturaţiei. Nu există decât plictiseala organică, adică dezgustul cărnii de propriile ei îndestulări; iar când se dilată la un sentiment de viaţă sau la o viziune nemiloasă, plictiseala ne dovedeşte câtă carne există în spirit”.[27]
Între plictisul organic slav şi cel legat de rafinamentul intelectual al salonului francez nu există deosebiri semnificative pentru că indiferent de modul și locul în care se consumă, spleenul ne relevă propria corporalitate şi viduitatea cosmică : “Între plictiseala care miroase a pământ a ruşilor şi aceea parfumată a saloanelor engleze sau franceze, deosebirile sunt mai mici decât par, căci la amândouă sursa este aceeaşi: inaderenţa sângelui la lume. Că ea se exprimă în melodii tărăgănate, în suspine telurice sau dimpotrivă, prin graţia inutilă a inteligenţei, diferenţierea priveşte numai rafinamentul, dar nu esenţa. Plictiseala, în orice formă, nu-şi are la bază ondulaţia gratuită a inimii şi, fie ea telurică, fie spirituală, o antinomie organică îi asigură “secreţia” ei neliniştitoare, toxinele ei corozive. De aceea, nu este plictiseală care să nu ne reveleze două lucruri: corpul nostru şi vidul lumii. Ficatul absoarbe razele, rinichii despoaie verdeţurile, iar stelele putrezesc între gingii”.[28]
3.4.Boala și moartea
Sănătatea este , în opinia lui Cioran, forma vegetală a vieţii, starea inconștientă prin care ne ignorăm anatomia. Doar durererea ca simptom al patologiei este cea care asaltează conştiinţa și ne obligă să luăm act de propria arhitectură fiziologică: “Carne ce se emancipează, se răzvrăteşte şi nu mai vrea să slujească, boala este apostazia organelor, fiecare înţelege să acţioneze singur, fiecare, dintr-o dată sau treptat, încetând să mai joace jocul, să mai colaboreze cu celelalte, se aruncă în aventură şi capriciu. Conştiinţa nu poate atinge o anumită intensitate decât dacă organismul suferă şi chiar se dezagregă; conştiinţa, la începuturile ei, este conştiinţă a organelor. Cât timp suntem sănătoşi, le ignorăm; boala ni le revelează, ne face să înţelegem cât sunt de importante şi de fragile şi cât de mult depindem de ele. Insistenţa cu care ne aminteşte de realitatea lor are în ea ceva neînduplecat; zadarnic vrem să le uităm, ea nu ne îngăduie; această imposibilitate a uitării, prin care se exprimă drama de a avea un trup, umple spaţiul nopţilor noastre de veghe. În timpul somnului, particip la anonimatul universal, sunt toate fiinţele; dacă durerea mă trezeşte şi mă scutură, nu mai sunt decât eu însumi, luptând de unul singur cu boala mea, cu nenumăratele gânduri pe care le trezeşte în mine şi împotriva mea. “Vai de această carne care depinde de suflet şi vai de acest suflet care depinde de carne!” – în anumite nopţi înţelegem deplinul sens al acestor cuvinte din Evanghelia după Toma. Carnea boicotează sufletul, sufletul boicotează carnea; duşmănindu-se între ele, sunt incapabile să coabiteze, să elaboreze în comun o minciună salutară, o ficţiune de mare anvergură.”[29]
Cioran vorbește de funcția cognitivă a bolii, de suferință ca mediu prin care se rvelează Divinitatea: “Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu”[30] ; “Orice bolnav gândeşte mai mult decât un gânditor. Boala este spărtură, deci reflexie. Ne rupe întotdeauna de ceva anume şi câteodată chiar de toate. Până şi un idiot care încearcă o durere violentă depăşeşte prin asta idioţenia; e conştient de propria-i senzaţie şi se plasează în afară de ea însăşi, şi poate chiar în afară de sine, de vreme ce simte că el e cel ce suferă. La fel trebuie să existe în rândul animalelor grade de conştiinţă, potrivit cu intensitatea afecţiunilor pe care le îndură.”[31]
Boala are în plus capacitatea de a scoate din anonimat, motiv pentru care Cioran vede în ea o realizare: “Cel care trage după sine, de multă vreme, o infirmitate, nu va putea fi niciodată luat drept un veleitar. Într-un anume fel, el s-a realizat. Orice boală este un titlu”.[32]
Stadiul în care boala devine matură este pentru Cioran moartea.Boala nu este altceva decât uvertura morţii: “Revelarea imanenţei morţii în viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. […] Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă. Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeaşi durată şi intensitate experienţa imanenţei morţii în viaţă şi nu toate se manifestă în forme identice de agonie.”[33]
Când devine subiect al meditației, moartea poate avea şi o funcţie terapeutică. Thanatoreflecția, thanatosofia poate vindeca individul de iluziile existenței.”Fără obsesia morții omul, indifferent cât ar fi de rafinat intelectual, este infantil metafizic “Prea des mi-am vindecat aparenţele prin moarte. Ea este, ce-i drept, un elixir al timpului, căci te mântuie de toate bolile legate de vremelnicie. De altă parte, timpul este numai un paliativ împotriva morţii, pe când aceasta a descoperit “piatra filosofală”. Timpul este numai un cadru pentru soluţii; moartea este soluţia însăşi. La orice grad de cultură şi de oricâte subtilităţi ar fi capabil, dacă nu te gândeşti intens la moarte, rămâi un inconştient. Un mare matematician – şi care este numai atâta – e mult inferior unui ţăran care suferă primitiv pe chestiunile ultime. În general, ştiinţa a îndobitocit oamenii, prin reducerea conştiinţei metafizice. Când s-ar putea spune la un moment dat al construcţiilor matematice cuvântul: moarte, atunci aș abandona totul pentru inutilităţile acestei ştiinţe! Dar ea este recomandată chiar pentru a uita teroarea cosmică. Oamenii de ştiinţă sunt nişte copii bătrâni care nu trebuie luaţi în serios decât în momentele “cetăţeneşti” ale vieţii. Universul nu merge spre formulă, ci spre poezie”.[34]
Meditația excesivă la moarte poate vindeca thanatofobia, poate duce în cele din urmă la detaşare, indiferenţă, la o “îmburghezire în abis”: “Adolescent fiind, perspectiva morţii îmi trezea o spaimă cumplită; ca să scap, dădeam fuga la bordel sau îi chemam în ajutor pe îngeri. Dar, cu vremea, ne obişnuim cu propriile temeri, nu mai facem nimic ca să scăpăm de ele, ne îmburghezim în Abis. Şi, dacă a fost o vreme în care-i invidiam pe schimnicii din Egipt care-şi săpau mormântul spre a- şi picura apoi în el lacrimile, acum, de mi l-aş săpa pe al meu, naş putea lăsa să cadă în el decât mucuri de ţigară”.[35]
Dintr-un soi de gelozie ontologică, fiind incapabil să se detașeze de existență și să-și asume pariul eshatologic și anastasic, Cioran își dorește ca odată cu el, să dispară întreaga lume: “Nu pot muri înainte de a fi omorât totul din mine. Cu o conştiinţă de criminal cosmic, aş avea o satisfacţie deplină şi o remuşcare totală. Nimic nu m-ar mai putea lega de lume, de victima mea… Singur, n-aş mai avea nevoie de singurătate şi de mine. Nu poţi muri cu gândul că ţi-ar putea supravieţui un vierme, măcar. Voi omorî în mine lamentaţiile spaţiului, voi sfărâma orga cosmică şi lacrimile îngheţate să nu răsfrângă un soare muribund!”. [36]
3.5. Absurdul
Viaţa este absurdă pentru că finalitatea ei este mizeră, finalitate ce nu pare să fie opera unui zeu care să manifeste un minim respect pentru om. Aceasta este asocierea pe care Cioran o leagă de sensul ultim al religiozităţii: “Absurdul şi ultimul, iată cele două elemente din a căror proporţionalizare se naşte adâncimea echivocă a religiei. Căci ea nu este decât un surâs peste un nonsens cosmic, un parfum final peste o ondulaţie de nimicnicie. De aceea, când religia nu mai are nici un argument, recurge la lacrimi. Doar ele mai ţin echilibrul universului şi mai susţin pe Dumnezeu în fiinţă. Când se vor termina, va dispărea şi regretul după El.”[37]
Fața unui bătrân brăzdată de riduri devine un “tratat de absurd”, o formă de nonsens vizibilă la nivel biologic: “Începi a te nelinişti de Timp, cu mult înainte de a-i citi pe filosofi, privind atent, într-un moment de oboseală, faţa unui om bătrân. Brazdele adâncite de necazuri, de speranţe şi de năluciri se înnegresc şi se pierd parcă fără urmă într-un fond de întuneric, pe care “faţa” îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. În fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrânit durata. Nu atârnă timpul în ridurile bătrâneţii şi nu e fiecare cută un cadavru temporal? Faţa omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstraţie de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei? Înclină-ţi ochii spre un bătrân când n-ai Eclesiastul la îndemână, faţa lui – de care el poate fi străin – te va învăţa mai mult ca înţelepţii. Căci sunt încreţituri care dezvelesc acţiunea Timpului mai nemilos decât un tratat de zădărnicie. Unde să găseşti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, când peisajul deschis şi accesibil al bătrâneţii ţi se oferă la toate colţurile ca o lecţie decisivă şi o sentinţă fără apel? Neastâmpărul copiilor în braţele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n-a simţit în sărutul unui bătrân inutilitatea infinită a timpului?”[38]
3.6. Sinuciderea
Având la îndemână posibilitatea ieșirii din ființă prin sinucidere, existența devine oarecum suportabilă: “Când ideea sinuciderii pune stăpânire pe noi, în faţa noastră se întinde un spaţiu nemărginit, o vastă posibilitate în afara timpului şi a eternităţii însăşi, o deschidere ameţitoare, o speranţă de a muri ocolind moartea. Să te sinucizi înseamnă să rivalizezi cu moartea, înseamnă să demonstrezi că poţi face mai mult decât ea, înseamnă să-i tragi clapa şi, succes notabil, să te răscumperi în proprii tăi ochi. Te linişteşti, te convingi astfel că nu eşti chiar ultimul om, că meriţi un oarecare respect. Îţi zici: Până acum, incapabil să iau o iniţiativă, n-aveam nici o consideraţie faţă de mine însumi; acum totul se schimbă: nimicindu-mă, nimicesc toate motivele ce le aveam de a mă dispreţui, îmi regăsesc încredinţarea, sunt cineva pentru vecie…”[39]
În viziunea lui Cioran, instinctul de conservare trebuie ocultat pentru că nu are decât valoarea unei pulsiuni biologice, a unui soft al fricii, instalat în ființa umană: “Instinctul de conservare – simplă încăpăţânare şi nimic mai mult – trebuie combătut, iar ravagiile lui trebuie înfierate. O vom face cu atât mai bine cu cât vom reabilita sinuciderea, cu cât îi vom scoate în evidenţă superioritatea, cu cât o vom face mai agreabilă şi accesibilă tuturor. Departe de a fi un act negativ, ea este dimpotrivă, aceea care răscumpără, care transfigurează toate actele comise înaintea ei. Prin cea mai inexplicabilă dintre neînţelegeri, existenţa a fost declarată sacră; nu numai că nu e sacră, dar nu prezintă interes decât în măsura în care încercăm să ne rupem de ea. Existenţa este cel mult accident – un accident pe care, puţin câte puţin, toţi îl convertesc în fatalitate”.[40]
Justificarea suicidului este legată la Cioran de ideea unui cosmos precar, a unei lumi cangrenate, saturate de boală și de moarte: “Dacă lumea aceasta ar fi opera unui zeu onorabil, sinuciderea ar fi o insolenţă, o provocare teribilă. Dar cum totul ne face să credem că e vorba de lucrarea unui semizeu, nu vedem de ce ne-am reţine. Pe cine să menajăm? Profitând din plin de eclipsa credinţei, sinuciderea va fi fost mai lesne de făptuit şi, prin aceasta, mai puţin misterioasă, căci îşi va fi uzat prestigiul oferit de afurisenie. Extravagantă şi meritorie cândva, ea pătrunde acum în moravuri, câştigă teren, şi, dacă încetează să fie insolită, în schimb viitorul pare să-i fie asigurat. Înăuntrul universului religios, ea apărea ca o nebunie şi o trădare, era nelegiuirea prin excelenţă. Cum să crezi şi să te sinucizi?”[41]
Coabitarea cu ideea de sinucidere ajută muritorul chiar dacă această demisie metafizică nu este dusă la îndeplinire, în sensul că putem negocia cu destinul, cu viața de pe picior de egalitate: “Îţi face bine să te gândeşti că te vei sinucide. Nu există subiect mai liniştitor: de îndată ce intri în el, simţi că respiri. Meditaţia asupra lui te face aproape tot atât de liber ca şi pentru actul propriu-zis. Cu cât trăiesc mai în marginea clipelor, cu atât perspectiva de a mă rupe de ele pentru vecie mă reintegrează existenţei, mă pune la acelaşi nivel cu semenii mei, îmi conferă un soi de onorabilitate. Această perspectivă de care nu mă pot lipsi m-a salvat din toate crizele mele de deznădejde…”.[42]
4.Problema Transcendenței la Cioran
Interogația cu privire la temeiul metafizic străbate istoria filosofiei, de la filosofii milesieni, la Heidegger sau Emil Cioran. La Platon, transcendenţa este tematizată, atunci când filosoful pune problema condiţiei ontologice a Binelui care este transcendent nu doar sensibilului, ci și inteligibului.
La Aristotel, Substanţa Primului Motor este un act pur, necorelat cu potenţialitatea, transcendent lumii, care nu gândește lumea, dar se autogândește pe sine.E adevărat, Aristotel nu vorbește de o transcendenţă exprimată în termenii distanţei, însă totuși prin distincţia sublunar-supralunar, doctrina aristotelică mai păstrează ceva din binomul inteligibil-sensibil al lui Platon.
Prin distincţia dintre transcendent şi transcendental, “Immanuel Kant împarte teritoriul accesibilităţii cunoaşterii în funcţie de câmpul experienţei posibile. Limita câmpului experienţei posibile este o barieră care separă teritoriul cognoscibilului de cel inaccesibil cunoaşterii. Ceea ce se află dincolo de câmpul experienţei posibile este numit de Kant transcendent, în timp ce principiile care dau structura formală a experienţei posibile sunt numite transcendentale. Această delimitare operată de Kant caracterizează, din punct de vedere al facultăţilor, numai intuiţia şi intelectul, cu formele lor a priori estetice şi analitice. Există la Kant, însă, şi o facultate supraordonată intelectului categorial. Tot astfel cum intelectul unifică diversul sensibilităţii, raţiunea unifică multiplicitatea conceptelor pure ale intelectului. Ideea supremă a raţiunii este ideea totalităţii care ipostaziată, reprezentată ca individ, devine Ideal transcendental. Acest ideal reprezintă o ipostaziere a materiei predicatelor din care sunt selectate predicatele determinate şi constituie, în definitiv, o Fiinţă absolut perfectă care are toate atributele, toate predicatele afirmative, excluzând negaţiile. Datorită cumulării tuturor predicatelor afirmative, această idee a totalităţii, acest Ideal transcendental mai este numit de Kant “ens realissimum”, Fiinţă care are un grad suprem de realitate. Kant mai susţine că această idee a totalităţii saturează cel mai bine conceptul de Fiinţă necondiţionat necesară. Intuim aici sursa speculativă a argumentului ontologic. Deşi Kant nu recunoaşte existenţa necesară a acestei totalităţi, având poziţii critice în raport cu argumentul ontologic, el recunoaşte caracterul sublim, măreţia unei astfel de idei copleşitoare”[43].
Prin ideea de Fiinţa nedeterminată, Hegel elimină atât negațiile, cât și afirmațiile de la nivelul Divinității, ceea ce înseamnă că Fiinţa pură își conţine în ea însăşi diferenţa de ea însăşi şi simultan propria identitate. Prin urmare, a fi identic cu sine înseamnă, în terminologia hegeliană, a fi diferit de sine. Prin acest gest speculativ, Hegel introduce în câmpul filosofiei occidentale un tip special de transcendență.Cu alte cuvinte, prin suprimarea diferenţei dintre Fiinţă şi nefiinţă, prin acest raport invers al interiorului şi exteriorului dispare și vechiul tip de transcendere pentru că în logica hegeliană totul devine la un anumit nivel immanent. Desigur aserțiunile hegeliene, coincidența Ființei pure cu Neantul pur primesc sens, doar prin înțelegerea conceptului de Coincidentia oppositorum și a apofatismului teologic areopagitic[44].
La Heidegger, de asemenea, transcenderea Daseinului, nu are loc în afara lui, ci în adâncimea lui pentru că el nu-şi are temeiul în ceva dat, ci numai în sine, temeiul Daseinului fiind tocmai lipsa de temei, adică abisul. Prin urmare, cel care transcende este Daseinul şi cel către care se face transcenderea este tot Daseinul, cu alte cuvinte, la Heidegger, nu avem o transcendere în direcţia unei alterităţi transcendente cum ar fi Divinitatea.La autorul lucrării Fință și Timp, divinitatea “este un esse care nu este echivalent cu Deus deşi are toate instanţele revelatorii ale lui Deus fără a avea atributele teologice ale Dumnezeului creştin. Fiinţa lui Heidegger este finită. Această schimbare de direcţie nu este rezultatul unui ateism asumat al lui Heidegger. De aceea, expresia de existenţialism ateu, cu care a fost etichetată gândirea sa, este inexactă.
Divorţul lui Heidegger faţă de modalităţile teologice de definire a transcendenţei se originează în critica conceptelor ontice ale metafizicii postaristotelice. Transcendenţa văzută ca interval care separă omul de Divinitate ar fi un concept ontic (categorial) şi nu unul ontologic (existenţial). Renunţarea la conceptul teologic de transcendenţă ar fi, deci, rezultată din necesitatea refuzului unei gândiri care operează cu reprezentări şi care gândeşte fiinţa în termenii fiinţării. Teologia şi ateismul ar fi în egală măsură modul unei atari gândiri care operează cu reprezentări şi care a pierdut accesul originar la fiinţă. După ce Heidegger a realizat poate cea mai radicală reducţie istorică a metafizicii occidentale, surprinzând spaţiul teoretic al Germaniei prin ideea temerară care afirmă că Europa a gândit ontic fiinţa timp de două mii de ani şi după redactarea tratatului Fiinţă şi timp, filosoful de la Freiburg admite că accederea la orizontul temporal al fiinţei, prin medierea fiinţării privilegiate care este Daseinul, pare să conducă la un impas.
Interogaţia asupra sensului fiinţei, precum şi cea asupra raportului dintre sacralitate, temporalitate şi abis va fi continuată după “kehre” mai profund şi mai fertil prin investigarea rostirii poetice, precum şi prin încercarea de a revela raportul intim dintre fiinţă şi logos. Abia aici pare să devină cu putinţă întrebarea asupra absenţei şi aşteptării Zeului, aşa cum abia în orizontul acestei aşteptări poate fi înţeles sensul existenţei poetului. Pentru Heidegger, Zeul este absent, retras din această “noapte a timpului” şi aşteaptă ca oamenii să-i pregătească lăcaş. Oamenii însă nu pot pregăti lăcaş zeului până nu ating abisul, până când nu duc la capăt această noapte a timpului”[45].
Așa cum se va vedea din paginile următoare, ideea unei temporalităţi sărace, lipsite de sens, a unei divinităţii retrase din lume, aflate în vacanță ontologică, survine frecvent în aforistica cioranienă. Vom asista așadar, la Cioran, la absconditatea Absolutului, la o reabilitare negativă a conceptului teologic de transcendenţă.
4.1.Dumnezeul teologilor și Dumnezeul filosofilor
Divinitatea religiilor se distinge de cea a metafizicii prin caracterul ei personal. Persoana, subiectivitatea substanţială este o caracteristică a Divinităţii teologice.Prin urmare, nu un agregat karmic nonsubstanţial, ca în budism, nici o substanţă impersonală ca în metafizica spinozistă, ci o entitate personală, un Supraeu transcendent.
Dacă teologia ipostaziază Divinitatea, filosofia surprinde numai caracterul de substanţă al ei, substanță care poate fi revelată nu prin experienţe mistice, ci prin structuri conceptuale abstracte. De fapt, acesta este şi sensul distincţiei pe care o face Blaise Pascal, între Dumnezeul filosofilor şi Dumnezeul biblic.[46]
Dumnezeul filosofilor este un spectru deductiv, o entitate supracategorială, abstractă, poate fi focul ca la Heraclit, poate numărul lui Pitagora, poate fi idea de Bine suprem ca la Platon, poate fi Unul plotinian, noumenul, lucrul în sine kantian, Ființa pură a lui Hegel etc. pe când Dumnezeul teologilor este unul personal, hierofanic, concret.
Cioran se raportează preponderent la Divinitatea teologică și mai puțin la cea conceptuală pentru că, în fond, nihilismul cioranian nu este altceva decât reversul unui apetit mistic inversat.
Ideea unui Dumnezeu singur sau a cărui tristeţe concurează cu tristeţea umană nu poate fi susţinută fără supliciul hristic, dar mai ales prin punctul lui paroxistic, prin acel strigăt de durere a Dumnezeului-Om, crucificat pe Golgota: “Eli, Eli, lama sabahtani ?!” (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ?!).Prin această lamentație metafizică, Golgota devine paradigmă nu doar a singurătății divine ci și umane.
Cioran nu evită în solilocviile sale singurătatea și suferințele infinitului.în egală măsură a singurătăţii divine şi a singurătăţii umane însă această suferinţă este înţeleasă prin optica gnostică a unei cosmogonii ratate. În faţa acestui hiat ontologic, nu ne mai consolează decât dialogul celest şi terestru, divin şi uman al singurătăţilor: “Odată tot se va prăbuşi şandramaua acestei lumi. În ce fel, nimeni n-o ştie. Şi este, la urma urmelor, indiferent. Căci, din moment ce totul n-are nici o calitate şi viaţa este o piruetă în vid, începutul ca şi sfârşitul nu dovedesc nimic. O clipă imensă ca un cavou universal. Şi Dumnezeu? Piatră de mormânt, boltă peste nimicul nostru sau păstor al unei turme îngheţate… Şi dacă încerc să văd prin ce mi-l mai apropii, este un val de milă ce se ridică spre înălţimile lui părăsite. Ai vrea să faci ceva pentru acest Dumnezeu stingher, cernit şi amărât, să mângâi vidul metafizic, să spulberi ceaţa de pe această Siberie cerească. Mila pentru Dumnezeu este ultima singurătate a creaturii”[47].
Pentru Cioran, prezenţa lui Dumnezeu este la fel de insuportabilă ca şi absenţa lui: “Doamne, fără tine sunt nebun şi cu tine înnebunesc”. [48] A fi nebun fără a te ancora în Dumnezeu înseamnă să riști descentrarea conştiinţei pentru că fără o polarizare supraraţională a conştiinţei, orice subiectivitate autonomă se dizolvă. Deci, dacă absenţa lui Dumnezeu poate induce nebunia iraţionalului, prezenţa Lui e capabilă să inducă nebunia supraraţionalului[49].
Revolta lui Cioran împotriva Divinităţii este alimentată de contrastul dintre atributele morale cu care teologia Îl blindează pe Dumnezeu şi evidenţele factuale, istorice. A susţine bunătatea Lui Dumnezeu într-un univers plin de suferinţă şi dominat de moarte este o teribilă provocare metafizică, o problemă care nu poate fi rezolvată printr-un discurs omiletic, indiferet cât ar fi el de înfierbântat . De altfel, aceasta este şi morala cărţii lui Iov. Discursului corect teologic al prietenilor lui Iov, Elifaz, Bildad şi Ţofar i se opune o suferinţă care nu are nevoie de apologii, de predici, de argumente de citate biblice. Mâniat de felul în care au vorbit cei trei apărători ai Lui, Dumnezeu le infirmă în cele din urmă discursurile. Dumnezeu nu are nevoie de avocaţi şi mai ales de avocaţi care nu îi înţeleg natura antinomică. El poate prefera, înțelege, chiar şi revoltatul, ale cărui întrebări sunt izvorâte din suferință [50].
În concluzie, Cioran se raportează la o transcendență fără Dumnezeu, mai exact la o divinitate nonpersonală, sau dacă este persoanlă, nu este nici într-un caz bună, afectivă, iubitoare, proniatoare, ceea ce duce la un dureros orfanism metafizic.
4.2.Cioran și reabilitarea negativă a transcendenței teologice
Fără posibilitatea unei Fiinţe absolute, deci care să aibă infinitatea şi atributele, pe care le-au identificat autorii patristici, nu este posibilă nici atingerea ultimelor niveluri ale abisului.Dezavuând caracterul absolut al Divinității metafizicienilor occidentali, susţinând finitudinea constitutivă a fiinţei, este normal ca Heidegger să nu poată experimenta neantul într-o formă radicală. Doar ”acea formă de nimic este radicală care devine termen opozitiv al totului, dar nu a unei totalităţi cosmologice, ci a unei totalităţi teologice, absolut infinite. Iată de ce angoasa lui Cioran devine posibilă numai în momentul în care este recuperat conceptul teologic de transcendenţă şi numai în contextul în care apare conştiinţa faptului că trăim într-un cosmos aruncat din orizontul luminos al unei asemenea transcendenţe. Unui cosmos sublunar, azvârlit în tenebre nu poate să-i corespundă decât un om care este martor al acestui declin. Pentru Cioran, imensitatea cosmologică devine un echivalent al nicăieriului Divinităţii şi al omului. Un cosmos gigantic şi impersonal devine un univers în care nu poţi fi decât la periferie. Naturii impersonale pe care o are această imensitate cosmică ,martoră a omniabsenţei divine, îi corespunde aruncarea în lume, în care fiinţarea se relevă ca fiind vidată de sens. Astfel, într-o atare formă radicală a nihilismului, nu numai semnificaţia existenţială, dar chiar şi cea cosmologică este atinsă de fracturarea sensului”[51].
Nonsensul este posibil numai prin dislocarea acelui ax metafizic care-l centrează pe om în Divinitate: “Tristeţile îţi aruncă în suflet umbre de mănăstiri. Şi prin acestea începi să-i înţelegi pe sfinţi… Oricât ar vrea să ne însoţească până la marginea amarului ,ei nu pot şi astfel ne lasă în drum, pe la mijlocul amărăciunilor şi al căinţei. Inima lor are altă înclinare, fiind cu axa în Dumnezeu. A noastră îşi caută un sprijin într-un infinit de dezvoltare, înclinându-se până la ameţeală.”[52]
Fără ideea de Dumnezeu personal, drept, provident, iubitor etc., nu poate exista nihilism. Nihilismul autentic, radical se naşte numai în condiţia existenţei unui anamnesis paradisiac, care amplifică contrastul dintre condiţia noastră cosmică şi Divinitate.
4.3. Poziționarea lui Cioran față de antitetica transcendenței
Originea nihilismului practicat de Cioran poate fi elucidată şi din perspectiva unei topografii metafizice dacă luăm în considerare faptul că Cioran se raporta la Fiinţa teologică mai mult decât la cea fenomenologică, la Dasein-ul heideggerian.
Cioran nu se raportează numai la poziţia omului în faţa transcendenţei, ci şi la o condiţie cosmică ratată. Ontologia cioraniană preia din creştinism ideea căderii primordiale însă spre deosebire de scenariul creştin, la Cioran, vinovat pentru această catastrofă illo tempore nu este omul, ci Dumnezeu care a ales să facă lumea, deoarece, conform unei idei orientale, orice formă de temporalitate este în definitiv o formă de degradare metafizică.
În viziunea lui Cioran, neputinţa Divinităţii nu este un accident, ci este constitutivă ei. Această imperfecțiune internă Divinităţii a trebuit să fie consumată şi expiată cosmologic. În aceste condiții, cosmogonia este consecința unui katharsis divin: “Dumnezeu şi-a plasat în om toate posibilităţile lui de imperfecţiune, tot putregaiul şi toată pierzania. Rostul apariţiei noastre e salvarea perfecţiunii divine. Ceea ce în Atotputernicul era ”existenţă”, infecţie temporală, cădere, s-a canalizat în oameni, şi Dumnezeu şi-a scăpat vidul, noi servindu-i ca derivativ, iar el rămânând gol de orice. Istoria ar fi un Dumnezeu în putrefacţie, dacă n-am fi fost noi ca să-i spălăm ruşinea, prin a fi acceptat să fim. Prin viaţă am scăpat absolutul de la cangrenă”.[53]
Nostalgia lui Cioran după neantul precosmic se află în mod antinomic cu dorul lui Cioran după Infinit care stă la baza sensibilităţii lui mistice şi muzicale. În acest fel, Cioran este situat într-o poziţie ambivalentă în raport cu Dumnezeu: contestându-i opera cosmogonică, îi nesocotește atributele divine. Pe de altă parte, extazul mistic şi cel muzical îi trezesc conştiinţa unei realităţi transcendente, solare, infinite, de o asemenea vastitate şi adâncime, încât în momentul unor astfel de experiențe contradicţiile cosmologice şi existenţiale încetează: “Am căutat Îndoiala în toate artele, şi n-am găsit-o decât deghizată, ascunsă, structurată printre pauzele inspiraţiei, ţâşnită din elanul stins; dar am renunţat s-o mai caut – chiar şi sub această formă – în muzică; aici nu poate înflori: ignorând ironia, ea purcede nu din vicleniile intelectului, ci din nuanţele iubitoare sau vehemente ale Naivităţii – nerozia sublimului, necugetarea infinitului…”[54]
Apropierea nihilismului de experiențele mistice ne amintește de o întreagă tradiţie de gânditori care au dezvoltat ideea “coincidenţei oppositorum” de la Areopagitul, la Nicolae Cusanus și la Hegel. Probabil că “tocmai această suprapunere între Fiinţă şi neant ar explica, într-o descendenţă speculativă, atât contradicţiile inerente manifestării cosmogonice divine, cât şi incapacitatea unui Absolut, antinomic, înţeles, ca simultană vacuitate şi plenitudine, de a se conserva în imanenţa propriei perfecţiuni, de a se prezerva enstatic în propria aseitate”[55].
Creaturile nu sunt altceva, în opinia lui Cioran, decât reflexe ale neantului divin: “Totul fără Dumnezeu este neant, iar Dumnezeu nu este decât neantul suprem”.[56] Prin urmare, nostalgia neființei se justifică nu doar prin dorul creaturii umane după neantul inerent ei, ci și prin dorul după nimicul intradivin pe care neantul creaturii îl întruchipează .
4.4.Apofatismul cioranian
Atunci când vorbim de caracterul antinomic al gândirii cioraniene, dar și despre antinomismul și nihilismul care-i caracterizează întreaga operă, nu putem face abstracție de apofatism, pentru că, așa cum știm din logica hegeliană, orice negație este în același timp o afirmație, după cum orice afirmație este, la alt nivel, o negație.
Derivat de la substantivul grecesc ἀπόφασις ( apophasis), care la rândul lui provine din verbul ἀπόφημι( apophēmi) „ a neagă“, apofatismul se referă la maniera negativă, translogică, de cunoaștere a Divinității.
În istoria spiritului, avem nu doar un apofatism teologic, ci și unul filosofic, după cum avem un apofatism matematic, științific, epistemologic, literar, artistic.
Apofatismul filosofic debutează în spațiul grec cu Parmenide din Elea care a afirmat că “doar ființa este, iar neființa nu este posibilă”(”ceea ce nu poate fi gândit nu există”), continuând apoi cu filosofii neoplatonici, cu Plotin, cu ucenicii săi, Porfir, Iamblicos, Proclus, dar și cu Damascius, un apărător al ideilor păgâne din antichitatea greacă târzie.
Un soi de apofatism se regăsește și în operele unor filosofi iudei, mai exact la Filon din Alexandria și la Maimonide, dar și în alte tradiții religioase, precum în mistica sufistă din cadrul islamului, în Taoism, Hinduism sau budism.
În modernitate vorbim de un apofatism științific, epistemologic la întemeietorii științei, la Francis Bacon și la Descartes.Bacon a îndemnat oamenii de știință să nu se concentreze pe argumentele care confirm ipotezele teoriei, ci pe cele care le infirmă, ceea ce înseamnă că trebuie să se debaraseze de ideile false, de prejudecăți, de iluzii care domină mentalul uman. Este vorba de cele patru categorii de idoli: idolii tribului, care țin de natura umană, de simțuri și intelect; idolii peșterii, determinați de educație; idolii forului sau ai pieței publice, prin care filosoful empirist înțelege neconcordanțele dintre limbaj și viața reală și în sfârșit idolii teatrului, reprezentați de autoritatea vechilor sisteme filosofice .
La Descartes, apofatismul este legat de “îndoiala metodică”, de cogito-ul cartesian: “Dubito ergo cogito.Cogito ergo sum.”(“Mă îndoiesc, așadar gândesc. Cuget deci exist”).Cu alte cuvinte, totul în lumea aceasta este nesigur, cu excepția faptului că eu sunt. Dacă eu exist ca fiinșă cugetătoare , există și Dumnezeu care m-a adus la ființă. Prin urmare, Cogito ergo sum.Ergo Deus est .
Idei apofatice sunt prezente chiar în operele unor filosofi moderni precum Hegel sau contemporani, precum Wittgenstein sau Heidegger.
Când vorbim de apofatismul artistic și literar, ne referim la arta abstractă, la pictorii Kandinsky, Kupka, Malevici, Mondrian, la avangarda literară, la dadaism, la scriitorii Tristan Tzara, André Breton, Louis Aragon, etc și la pictorii Francis Picabia, Marcel Iancu, Pablo Picasso etc., la suprarealism, la scriitorii Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret, Garcia Lorca, Gherasim Luca, Gelu Naum sau la pictorii Victor Brauner, Salvador Dalí, Giorgio de Chirico, Paul Delvaux, Max Ernst etc.
E adevărat, acești scriitori și artiști au înițiat respectivele curente literare și artistice ca forme de boicot împotriva ordinii burgheze, ca o atitudine de dispreț pentru societatea timpului, însă nu putem face abstracție nici de dimensiunea apofatică a operei lor, de faptul că realitatea ultimă este inexprimabilă.
Teologia negativă( via negativa) este o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu prin negație, în timp ce teologia catafatică(teologie pozitivă) se referă la demersul cognitiv prin afirmație.
În creștinism idei apofatice regăsim la Clement din Alexandria, Grigore de Nyssa, insă părintele apofatismului teologic clasic este filosoful neoplatonic Pseudo-Dionisie Areopagitul care a trait în secolul V. Apofatismul areopagitic presupune și o formă de ascetism intelectual, fiindcă are în vedere întrebarea:”Ce nu este Dumnezeu?”. Cu alte cuvinte, despre Dumnezeu trebuie să se afirme tot ce se afirmă în general despre toate lucrurile care există, însă pentru că predicatele afirmate sunt numai predicate prin analogie, despre Dumnezeu trebuie totodată, nu doar să afirmăm, ci şi să negăm toate cele ce sunt. Ceea ce se urmărește prin negaţia apofatică nu este neantul, ci o afirmaţie cu caracter infinit, de fapt o supraafirmaţie, deoarece Dumnezeu este deasupra oricăror afirmaţii și negaţii[57].
Între apofatismul areopagitic şi logica budistă, există câteva corelaţii istorice mediate, cel mai probabil, prin neoplatonism, datorită penetrării unor idei budiste în spaţiul elenistic, în urma expediţiei lui Alexandru Macedon în Orient. Dar inclusiv opera lui Platon este o sursă a apofatismului lui Dionisie, dacă ne gândim la dialogul Parmenide, unde Unului i se retrag, una câte una, toate determinaţiile, retrăgându-i-se în cele din urmă şi Fiinţa.
De altfel, la greci, apofatismul poate fi sesizat chiar și la Anaximandru care folosește pentru conceptul de apeiron (indeterminatul), doar atribute negative. Xenofan din Colofon cu teza lui asupra Unului poate fi de asemenea integrat în cadrul unei cunoaşteri de tip apofatic, fiindcă dacă retragem Unului pluralitatea, atunci Unul devine într-o anumită măsură indeterminat.
În Orient, așa cum am amintit deja, apofatismul este prezent în India în imnul creaţiei din Rig Veda (Imnul X, 129), dar și în formula „Neti- neti”, prin care una din cele mai vechi Upanişade: Brhadaranyaka caracteriza spiritul (Puruşa)[58].
O altă dezvoltare apofatică aparţine budismului. Nagarjuna a caracterizat starea de Nirvana prin coincidentia opossitorum, ajungând să susţină identitatea Nirvanei cu Samsara, cu ciclul iluzoriu al cauzalităţii.
Conceptul de coincidentia oppositorum, ca expresie a caracterului transcendent şi total al divinităţii, este prezent şi în Bagavagita, unde Krishna este identic cu sine, fiind cauza oricărui ciclu ontologic.
Însă dezvoltările cele mai apropiate de apofatismul occidental rămân cele ale Vedantei care susţine transcendenţa şi izolarea totală a lui Brahman faţă de Maya.
În China antică, apofatismul este prezent în taoism, în Tao Te King(aprox.600 î. Hr.), lucrarea fundamentală a acestei religii. Şi aici Tao, Principiul, echivalentul lui τό αρχή de la greci, era lipsit de determinaţii. Paradoxurile erau exprimate mai mult cu ajutorul unor metafore decât prin concepte sau mecanisme logice.
În sfârșit, mergând spre începuturile istoriei, forme arhaice de apofatism pot fi identificate în simbolismul abisului acvatic care precede orice cosmogonie mitică, dar și în motivul lui Deus otiosus, care, mitologic are o răspândire planetară[59].
În Evul Mediu, un anume spirit apofatic este prezent la Meister Eckart care face distincţia dintre Gott şi Gottheit (natura divină și abisul divin). La acest gânditor creștin apar toate temele misticii universale: transcendenţa fiinţei divine, caracterul ei abisal, coincidentia opositorum, caracterul transcendent al abisului chiar faţă de caracterul personal al lui Dumnezeu, acestea nefiind altceva decât caracteristicile unei experienţe mistice apofatice .
La Hegel, Fiinţa este fiinţă pură, abia atunci când i se suspendă toate determinaţiile. Coincidenţa fiinţei şi neantului este justificată de Hegel prin indeterminarea lor absolută. Şi despre Fiinţa lui Hegel se poate spune ca şi despre divinitatea propusă de Dionisie Areopagitul că este în afara oricărui tip de determinare. Există totuși o diferență între cei doi în privința negației.Dacă pentru Areopagitul negaţia are valoarea unei supraafirmaţii, pentru Hegel însă negaţia înseamnă şi raport, deci implicit determinare. Deci opoziţia pe care fiinţa nedeterminată o are faţă de cea determinată constituie şi prima determinare a nedeterminării. Hegel se folosește de negație pentru a-l scoate pe Dumnezeu din întunericul divin, în timp ce Areopagitul utilizează negaţia pentru a-l adânci pe Dumnezeu în indeterminarea sa[60].
O altă idee apofatică din spațiul filosofic european este dată de Heidegger în “Ce este metafizica?” Aici nimicul este disociat de negaţia logică. Nimicul este o formă atât de radicală de suprimare a oricărui conţinut încât nici măcar opoziţia definită de negaţia logică nu este suficientă pentru a-l exprima. Pentru Heidegger, Nimicul se revelează numai în dispoziţia afectivă (befindlichkeit), adică în teama, angoasa ca frică de nimic determinat. Prin urmare, apofatismul heideggerian nu este echivalent cu cel areopagitic deoarece plictisul monastic este în ascetică o formă intermediară de ispitire cunoscută sub numele de akedie.
În Ascetica și mistica ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae distige trei grade apofatice: 1. apofatismul de gradul I, apofatismul discursiv, logic;2. apofatismul de gradul al II- lea, care constă în suprimarea oricărei activităţi a minţii, o odihnă totală obţinută numai după despătimire și 3. apofatismul de gradul al III- lea, etapa în care abundenţa luminii divine este exprimată prin metafora întunericului divin[61].
Gândirea lui Dionisie Areopagitul se referă la apofatismul de gradul al III- lea. Pentru a desemna caracterul transcendent al afirmaţiei divine, Areopagitul folosește un termen cunoscut încă de eleați, acela de hyperusia(suprafiinţă) care este în mod evident mai presusus şi de negaţie şi de de afirmaţie .
În mod cu totul paradoxal, la Cioran, nevoia de Dumnezeu este echivalată cu nevoia lipsei de Dumnezeu:”Toată viața l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-l întâlni”.
Orice căutător al lui Dumnezeu, orice sfânt ajunge la incapacitatea de a exprima infinitul divin. Dacă însă pe sfinți , o astfel de stare i-a dus la tăcere, pe Cioran, această incomprehensibilitate l-a dus la frustări, reproșuri și invective. Autorul “Tratatului de descompunere”, practică mai degrabă o mistică intelectuală, decât una însoțită de exerciții ascetice, despătimiri și mortificări trupești.
Cioran este fără îndpială un apofatic, dar apofatismul lui se constituie pe antinomii de alt ordin decât cele ale apofatismului clasic. Dacă apofatismul areopagitic viza excelenţa şi superlativul ontologic, prin contrast, apofatismul cioranian se referă mai degrabă la condiția unui Dumnezeu retras din lume. Dumnezeul lui Cioran nu devine apofatic datorită insondabilităţii lui, ci din cauza absenţei lui existenţiale. Dincolo de orice teribilisme, impertinenţe metafizice, interogații impudice, invective şi contestări, găsim în opera cioraniană “un infinit dor după Divinitate, o muzică a experierii depărtării dintre om şi Dumnezeu care concurează ca ton, poezie, sensibilitate, sfâşiere şi profunzime cu scrierile misticilor creştini. Cioran devine martor, profet şi apologet al catastrofei constitutive a lumii. Caracterul special inversat al apofatismului cioranian constă într-o conversie a reducţiei apofatice, într-un război metafizic cu Divinitatea, pe care spiritul său muzical, hiperluciditatea, nostalgia edenică, dar mai ales disonanţele existenţei îl silesc, fatalmente să-l poarte”.[62]
În încheierea acestui subcapitol al studiului nostru, ne mai rămâne să răspundem la întrebarea dacă nihilismul este sau nu este o specie apofatică.Legat de acest aspect, unii filosofi și mai ales teologi ar spune că nihilismul este o formă de apofatism, doar atâta timp cât are o intenție pozitivă. În contrast cu această idee, considerăm că orice variantă udemiologică se constituie pe grade apofatice speciale, fie că vorbim de nihilism metafizic, meonic, etic, social etc.
E adevărat, în viziunea apofatismului areopagitic, misticul se cufundă în neantul pur, iese de acolo pe cale intuitivă și exprimă transraționalitatea cunoașterii, însă și marii nihiliști, Gorgias, Nagarjuna, Schopenhauer, Nietzsche, Cioran etc. practică o formă de apofatism, fie el și meontic, tocmai prin faptul că experiază abisul.Apofatismul este în definitiv o cale mistică de cunoaștere nonrațională, prin care omul îl descoperă pe Dumnezeu, prin care îi constată prezența, dar și lipsa, nimicul pur. Există nu doar o revelare a Ființei pure, ci și o revelare a neantului, a nimicului pur, iar la un nivel mai profund aceste forme revelatoare coincid.
4.5.Cioran, un mistic inversat
Poziția metafizică a lui Cioran sfidează principiul noncontradicţiei, fiind expresia unui soi de mistică inversată: “Căci tot ce este dezminte şi confirmă Divinitatea. În aceeaşi clipă, blestemul şi rugăciunea sunt egal îndreptăţite. De pot fi făcute deodată – cu o mână ameninţând şi cu alta însemnând o cruce – te-ai apropiat până la identitate de Echivocul Suprem şi pari a fi Dumnezeu de câte ori ştii dacă exişti sau nu”[63].
Emil Cioran a rescris pe dos Psalmii lui David, a redactat o antipsaltire.La fel ca David, Cioran a fost atașat, obsedat de Dumnezeu, însă spre deosebire de regele psalmist, care avea o relație rezonabilă cu divinitatea, chiar dacă se simțea uneori abandonat de ea, autorul Demiurgului cel rău, recurge la interogații insinuante, la invective și chiar la negație :” Dacă ar exista un Dumnezeu, ne-ar fi cruţat de corvoada de a hrăni un hoit sortit putrezirii, de a târî un trup”;”Față de întrebările mele, Dumnezeu este mic cât un plutonier major” ;”Dumnezeu este, chiar dacă nu este” (Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972); ”În Dumnezeu eşti mai singur decât într-o mansardă pariziană”(Amurgul gândurilor); “Istoria omului şi a lui Dumnezeu este istoria unei decepţii reciproce”(Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972);” Dumnezeu : cădere perpendiculară peste spaima noastră, mîntuire prăvălindu-se ca un trăsnet în mijlocul căutărilor noastre pe care nici o speranţă nu le înşală, nimicire fără ocolişuri a mîndriei noastre nemîngîiate şi care nu vrea să se mîngîie, mers al individului pe un drum ce nu duce nicăieri, şomaj al sufletului în lipsa neliniştii”(Tratat de descompunere )
Pe de altă parte panseuri precum: ,, În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu”[64];ori ,,Toată viaţa l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-l găsi”[65]; ,,Totul fără Dumnezeu este neant, iar Dumnezeu este neantul pur”[66]; ,,Doamne fără tine sunt nebun şi cu tine înnebunes[67]; ,,Doamne eu nu spun că Tu nu eşti, eu spun că nu mai sunt”[68]; sau ,,Leucemia este grădina în care înfloreşte Dumnezeu”[69]; ,,Dumnezeu este chiar dacă nu este”[70] frizează de departe o vocaţie mistică ratată, o poziţionare antitetică faţă de transcendenţă, un demers apofatic cu intermitenţe meonice cauzate, pe de o parte de tendinţa de antropomorfizare a divinului, de nevoia imperioasă a fenomenalizării sacrului, dar şi de conştientizarea imposibilităţii unei astfel de metamorfoze senzitive a instanţei inteligibile.
5.Sfințenia și extazul mistic
În cazul lui Cioran, vorbim de o ecuație sufletească cel puțin interesantă, paradoxală, mai exact de o coabitare a unui mistic cu un sceptic :”Apostat cu vocaţia sfinţeniei, negator care plânge în faţa seducţiei Transcendenţei, personaj anarhic, contestatar iremediabil, Cioran rămâne sensibil la nostalgia sfinţeniei, la convulsiile şi tensiunile care i-au fost refuzate, dar pe care le intuia cu atâta intimitate. Pasionat de sfinţenie şi mai ales de sfinte, Cioran are tentaţia unei indiscreţii morbide de a explora amestecul impudic dintre sfinţenie şi erotism”[71].
Cioran a fost obsedat de idea de a fi secretarul sfintelor, a amantelor “logodnicului ceresc”, fiind gelos pentru faptul că nu este el obiectivul acestor patetisme, erotice şi sacre: “A fost o vreme când fie şi numai rostirea numelui unei sfinte mă umplea de încântare, când îi invidiam pe cronicarii mănăstirilor, pe intimii atâtor isterii inefabile, ai atâtor iluminări şi palori. Socoteam că a fi secretarul unei sfinte e cea mai înaltă carieră hărăzită unui muritor. Şi-mi imaginam întruna rolul de duhovnic al preafericitelor împătimite…”[72]
Inaccesul la grația divină, incapacitatea de a deveni sfânt constituie una dintre sursele nihilismului cioranian : “Aforistica cioraniană pune în evidenţă raportul dintre adulator şi apostat, dintre negator şi apologet, arătând de fapt sursa negaţiei, a scandalului dintre nihilist şi Divinitate, refuzul graţiei, insaţietatea extatică a nihilistului. Un Dumnezeu care se refuză adoraţiei noastre devine un Dumnezeu obiect al contestării noastre, iar setea imensă de Eternitate devine forţă activă a detractării ei. Astfel, putem spune că violenţa antidivină a lui Cioran se configurează ca un infinit reproş adus Divinităţii pe toate nuanţele şi tonalităţile posibile. Ea poate fi înţeleasă în regimul unei denigrări frenetice a cărei sursă rămâne, de fapt, o sete apologetică ratată.Negaţia devine, astfel, o simplă deviere, o schimbare de semn algebric a erosului transcendent. Mistica şi muzica, borne ale Absolutului în memoria noastră metafizică, devin substanţa şi sursa de inspiraţie pentru negarea Transcendenţei şi nostalgia ei, pentru dispreţul în faţa vitalităţii sănătoase şi dorul după convulsiile sublime şi bolnave ale sfinţeniei”[73].
Așa cum am văzut, Cioran este extrem de sensibil la problematica mistică. Un aforism ca acesta: “Mările şi oceanele sunt lacrimile vărsate de Dumnezeu sub impresia singurătăţii materiei” sau : “Deşerturile sunt parcurile lui Dumnezeu” rivalizează cu acea împletire organică ce există în scrierile misticilor, între experienţa extazului şi frumusețea exprimării poetice.
6.Cioran și mistica apuseană
Legat de mistica apuseană, trebuie spus că fondul psiho-cultural al poporului italian era profilat pe fondul ideatic al stoicismului târziu și pe structurile dreptului roman.Pariul lui Toma de Aquino a fost și acela de a împăca în plan economic, politic, aceste structuri absatracte cu religia, de a juridiciza teologia creștină, folosindu-se evident și de logica aristotelică. În Orient neexistând o tradiție a logicii, așa cum a existat în Occident, a apărut această formă de iraționalitate religioasă: mistica. Sigur, asta nu înseamnă că nu există și o mistică occidentală.Fenomenul mistic în Occident, în raport cu amploarea pe care a luat-o în Biserica de Răsărit, ține de excepție, însă figurile mistice, atâtea câte au fost, sunt de excepție. Ne amintim de mistica italiană(Angela de Foligno, Francisc de Assisi), de mistica spanioă(Sfânta Tereza de Ávila și Sfântul Ioan al Crucii), de mistica renană(Meister Eckhart, Johannes Tauler etc).
Doctrina socială a Bisericii catolice este mai legată de spiritul practic, de tradiția juridică romană, de gestionarea vieții sub aspect economic, social etc. în timp ce schimnicii orientali au ignorat lumea aceasta, încercând să se unească mistic cu Divinitatea.
După traducerea operei lui Aristotel în spațiul occidental , teologii catolici au avut enorm de câștigat pentru că filosofia Stagiritului le-a permis să dezlege misterele, legile naturii.Scolasticii însă au epuizat doctrina aristotelică, au dus-o uneori în ridicol (pentru că Aristotel nu cunoștea legea inerției, ei au afirmat că îngerii împing planetele cu umerii ca să se miște. Mai rămânea ca un înger să dea cu biciul și un altul să bată ritmul pe tobă, ca la corăbiile antice cu galere).
Aristotel fiind deci osificat de către teologii scolastici, era nevoie de un nou suflu spiritual. Tocmai de aceea a apărut Academia platonică din Florența (1459 – 1521), întemeiată de Marsilio Ficino.
Mai târziu, apele filosofice se vor despărți într-un curent empirist, dezvoltat pe filieră aristotelică (Toma de Aquino, Thomas Hobbes, Francis Bacon, John Locke, George Berkeley și David Hume ) care va face uz de metoda inductivă și un curent raționalist, bazat pe deducție, care pleacă în definitiv de la filosofia lui Platon( Descartes, Spinoza și Leibniz).
Cioran vorbește de erotismul misticii feminine, de identificarea aproape organică dintre sfântă şi “Logodnic”, acuzând insuficienţa spirituală a femeii, incapacitatea ei de a se raporta la Dumnezeu într-un mod care să depăşească senzualitatea. O frumuseţe mistică, în cazul extazului feminin se manifestă ca frumuseţe erotică, o frumusețe care amestecă splendoarea cu indecenţa, cu masochismul afectivităţii feminine, a cărei fervoare este adesea alimentată de refuz: “Când Domnul îmi vorbea, iar eu îi contemplam minunata frumuseţe, vedeam dulceaţa şi uneori severitatea cu care gura lui atât de frumoasă şi divină rostea cuvintele, simţeam o uriaşă dorinţă să-i ştiu culoarea ochilor şi proporţiile trupului, ca să pot vorbi despre ele: niciodată n-am fost vrednică să le cunosc. Orice strădanie e aici pe de-a-ntregul zadarnică”. După ce citează aceste cuvinte din Sfânta Tereza de Avila, Cioran adaugă: “Culoarea ochilor… ce impură e sfinţenia femeiască !” [74]
Un anume simț carnal în mistica apuseană nu poate fi negat. Există la Tereza de Avilla câteva pasaje care pot sugera acest tip de mistică pseudoerotică : ”adeseori Hristos imi spune: De acum Eu sunt al tau si tu a mea. Aceste mângâieri ale Dumnezeului meu mă fac să mă rușinez nespus. In ele simt și durere și desfătare, împreună. Aceasta este o rană prea dulce(…).Eu am văzut un înger care ținea în mană o suliță lungă de aur cu vârf de fier pe care ardea o mică limbă de foc. Acest înger, din când în când imi infingea sulița in inimă ți în alte organe ale trupului meu. Iar când o trăgea inapoi, atunci mi se părea că mi se scoate afară tot lăuntrul meu. Durerea din cauza acestor răni a fost atât de puternică încât eu gemeam, dar și desfătarea a fost atât de mare încât nu puteam să-mi doresc să înceteze vreodată această stare. Cu cât de adânc îmi intra în mine sulița, cu atât mai mult creștea durerea, dar și desfătarea devenea mai puternică, mai dulce.”[75]
Fericita Angela de Foligno, de asemenea, vedea Sfânta Cruce ca pe un pat nupțial.La un moment dat aceasta mărturisește că și-a droit să-l vadă pe Iisus la la modul fizic și că acest lucru s-a și întâmplat:”Am văzut pe Hristos aplecându-și capul în mâinile mele. Și atunci El mi-a descoperit gâtul si mâinile Sale, iar gâtul lui avea o frumusețe de nespus”.
Pentru a explica acest mod de raportare la Iisus, această formă de amor mistic, trebuie să luăm în calcul. pe de o parte, accentuarea carnalității din pictura realistă, prezentă în spațiul catolic, în contrast cu imaginarul pictural bizantin, arid, descărnat, axat mai mult pe dimensiunea spirituală decât pe aspectul corporal, terestricitatea, fenomenalitatea, filosofiei aristotelice, filtrate de Toma de Aquino în catolicism și prezentă în inconștientul colectiv, dar și modul tipic al femeii de a se raporta la sacru, dictat de natura feminină, de sensibilitate, de maternitate, de nevoia de a intui, a cunoaște și a-și proteja obiectul iubirii.
Până la urmă, nu e nimic rău în acest mod de adorare, pentru că aceasta este structura mentală, spirituală, intelectaulă a femeii. Așa a creat-o Dumnezeu, mai senzorială, mai practică, mai puțin înclinată spre abstractizare, mai ancorată în lumea sensibilă, decât în cea inteligibilă, mai legată de microfizică, decât de metafizică.
7.Cioran și povara lucidității
Față de preeminența Divinității, de caracterul ei omniprezent, proniator, așa cum apare în literatura biblică și patristică, la Cioran, Dumnezeu are, mai degrabă, semnificaţia unui Deus otiosus şi a unui Deus absconditus. Prin urmare, în viziunea lui Cioran, Dumnezeu este responsabil de absurdul lumii.
Autarhul ceresc nu-și poate stăpânii propensiunea creatoare, însă tocmai prin această manifestare, generează imperfecţiunea, deschide abisul, introducând astfel în cosmos disarmonia. Pentru Cioran, istoria nu este decât încă o dovadă a absurdului cosmic.
Dacă referatul biblic al creației leagă corupţia cosmică de culpa primordială, creaţia divină, fiind iniţial perfectă, nealterată, la Cioran, actul unei elecţiuni umane originare lipsește, ceea ce face ca întreaga răspundere pentru disarmonia cosmică să-i aparțină Creatorului. Din acest motiv, Cioran exclude posibilitatea mântuirii, soteriologia fiind substituită la el, într-un sens care aminteşte de Schopenhauer şi budism, prin nostalgia extincţiei .
Într-un cosmos în care nu omul este vinovat, ci însuşi Dumnezeu, nu poate fi vorba despre o reabilitare ontologică. De aici suferința lui Cioran, o suferință constantă, funciară, nu una pasageră, cauzată de evenimente cotidiene.
Luciditatea la Cioran nu are valoarea unui episod nevrotic, ci are un sens metafizic. Prin urmare în cazul moralistului din Rășinari, vorbim de un autentic homo lucidus, chiar dacă, nu putem exclude anumite trăsături histrionice, cameleonice de care a dat dovadă, cel puțin în anumite momente din viața lui.
Filosoful conștientizează precaritatea ființei umane și lipsa oricărui fundament soteriologic. Acest act de cunoaştere ultimă, dobândit prin starea de luciditate, explică apologia pe care Cioran o face suicidului. Într-un cosmos absurd, unica soluţie pare să fie refuzul participării la coruptibilitatea istorică, sabotarea spectacolului mundan, grotesc și inutil, prin “demisie metafizică”.
8.Fenomenul muzical ca șantaj al Divinității
Preocuparea lui Cioran pentru muzică nu este nici culturală, nici estetică, nici „existenţială”, ci este legată mai degrabă de o memorie a unei Transcendenţe pierdute, de o nostalgie edenică.
Structura dubitativă, contradictorie, antinomică, paradoxală a lui Cioran îl condamnă deopotrivă, la experienţe extatice şi la negarea lor. De fapt, contradicţiile lui Cioran proiectate la scară metafizică nu sunt altceva decât contradicţiile Divinităţii.
Fenomenul muzical are calitatea de a șantaja nihilistul. În faţa muzicii, propensiunea negatoare a lui Cioran suferă o stranie paralizie. Filosoful care îl hulește pe Dumnezeu, cosmosul, omul, viaţa, femeia, care deconstruiește toate valorile, este incapabil să blasfemieze muzica. Prin urmnare, muzica devine limita nihilismului cioranian: „Când toată existenţa devine muzică şi toată fiinţa ta un tremur, iată unde încetează regretele”[76].
Melosul, ca „limbaj al transcendenţei”, este cea care oferă scepticului sentimentul nemuririi: „Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire. Acele zile senine în care inima ia culoarea cerului şi-n care renasc extaze sonore cu amintiri de dincolo de orizont! În zadar ai mai căuta atunci lacrimi pentru timp”[77].
Muzica îi actualizează lui Cioran regretul Paradisului: „Mozart mă face să regret eroarea lui Adam”[78].
Compozitorii care au reușit să surprindă măreția infinitului divin sunt Bach şi Mozart : „Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, facerea ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să îi datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.”[79]; „Bach este agentul direct al despământenirii. E atâta transcendenţă în câte o vibraţie de violă, pare că se presară zăpadă pe inimi de îngeri, În Bach nu există «sentimente», ci numai lumea şi Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi.”[80]; „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune», trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu… Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa Lui, uitând singurul argument valabil: Bach.”[81]; „În biserica Saint-Severin, ascultând, la orgă, Arta fugii, nu încetam să-mi repet: Iată infirmarea tuturor anatemelor mele.”[82]
Mozart nu este doar compozitorul care-L revelează pe Dumnezeu ci și artistul, geniul care poate fi esenţial nu în nefericire, ci în seninătate: „Omul nu poate fi esenţial decât în nefericire. Oare Mozart ne atrage numai ca excepţie? Oare numai la Mozart am învăţat adâncimea seninătăţilor? De câte ori ascult această muzică, îmi cresc aripi de înger. De ce nu m-am prăbuşit? M-a salvat ceea ce era mozartian în mine.”[83]
Pe lângă detenta ei metafizică, muzica are un caracter consolator, escapist, compensatoriu, ca mistica și poezia, domenii ale spiritului care fac viața suportabilă.
Concluzii
Nihilismul împinge individul spre o bornă peratologică abisală, lucru care obligă negatorul să se confrunte cu propria lipsă de temei. Această confruntare poate constitui sursa unor noi invective la adresa unui posibil principiu transcendent, însă cu riscul visceralizării interogaţiilor, asumarea vidului existenţial, generator de angoase și suferinţe, pentru că nimic în această lume nu este mai dureros decât coabitarea cu nonsensul, această formă de cancer al spiritului. Nu există nici un alt instrument de tortură care să strivească mai tare egoul uman ca menghina neantului. Răul din lume, bolile, moartea, războaiele, hecatombele, catastrofele naturale şi nucleare, regimurile politice dictatoriele, crimele etc sunt lucruri care nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât nu cadrează cu un Dumnezeu bun, binevoitor, iubitor, provident, omnipotent și omniscient.
Sfâşiat între cer şi pământ, devenit o minge de fotbal pe care și-o pasează de la unul la altul cei doi Giganți metafizici, Dumnezeu și Diavolul, omul îşi suportă existenţa, îşi suferă mai degrabă viaţa decât şi-o trăieşte. În ciuda sistemelor de teodicee articulate în teologie şi filosofie, de la Augustin, la Leibniz, sensul ultim al suferinţei rămâne un mister.
Întrebări precum : Care este contractul ontologic dintre cele două forțe transcendente ? De ce are Dumnezeu nevoie de acest partener malefic? De ce suferă omul drept dacă Dumnezeu este bun?Cum e posibil ca Dumnezeu să știe tot, dar să nu producă tot? Dacă Dumnezeu este omniscient, de ce acceptă să alegem răul? etc. încă nu au primit un răspuns credibil, nici din partea teologilor, nici din partea filosofilor.
Singurele soluţii pentru omul obișnuit în faţa suferinţei sunt tăcerea, asumarea misterului divin, răbdarea, bărbăţia şi speranţa în restaurarea eshatonică a fiinţei.Geniul însă, sămădăul ființei, creatorul, lucidul, în orgoliul său, în calitatea lui de paratrăznet al Divinității, de codumnezeu terestru, se revoltă, îi cere, pe bună dreptate, socoteală Absolutului pentru această coerență cosmică ratată[84].
Geniul, omul lucid, hipersensibil, hiperinteligent, instruit cultural, mitologic, filosofic, științific, nu mai are puterea, entuziasmul, naivitatea, ignoranța, virginitatea noetică, determinatrea psiho-emoțională, modestia, smerenia, frica de pedeapsa divină etc. și alte elemente care fac posibilă credința solidă, neîntrebătoare.Dacă omul simplu ajunge să aibă o credință robustă determinat de evidența suferinței din lume, de tanatofobie și alte frici existențiale, de sentimentalisme, pietisme, ignoranțe, naivități, iluzii și profitorime și manipulări metafizice, pentru un om de cultură este mult mai greu să se instaleze într-una dintre cele câteva zeci de mii de credințe, confesiuni, secte, denominațiuni și facțiuni religioase. Un intelectual rasat, instruit , informat, citit, lucid, nu poate fi decât cel mult un creștin cu mii întrebări, nu poate avea decât un angajament pistic de tip cultural sau în orice caz unul arhetipal, identitar, mai puțin ancorat în certitudini metafizice.
Autoinstalarea în real a unei Ființe omnipotente, omnisciente, care crează forme de existență conștientă fără să le întrebe în prealabil dacă vor să vină în acest spital cosmic, dictatura celestă, povara conștiinței și a lucidității, finalitatea tragică a omului, inestetica morții, aruncarea corpului uman după moarte în pământ, pentru a deveni drept hrană râmelor și a altor lubricidae, dar și posibilii viermi animici, pihofagi care pot ciopârți sufletul, îl pot încarcera în morminte exhatonice provizorii, purgatorice sau definitive, tartarice, infernale, calitatea de victimă, de sclav ontologic, îl fac pe omul lucid să-și autoconteste existența, să perceapă mult mai acut decât ființele de turmă, orfanismul cosmic, să chestioneze statutul unui posibil zeu personal, faptele Lui arbitrare și implicit nevoia Lui de a ieși din anonimatul metafizic prin creație.
Ceea ce trebuie să înțelegem în urma acestor analize, prolegomene și glose cioraniene, este că filosoful din Rășinarii nu a fost ateu, ci un creștin cu miliarde de întrebări. Însă, apropos de gândirea lui Cioran, întrebarea abisală, generatoare de vertij pe care ne-o punem atunci când tematizăm condiția divină, este dacă teologul, cel care vorbeste despre Dumnezeu, trebuie să fie credincios, să se raporteze la El sentimental, obedient, să creadă orbește, aproioric în existența Lui să recurgă la rugăciuni, la acte de adorare, gesturi de prosternare, la atitudini doxologice sau să adopte o poziție neutră, distantă, științifică ?Mai exact a fi teolog înseamnă a vorbi despre Dumnezeu sau a vorbi cu Dumnezeu?A te ruga lui, a recurge la devoțiuni sau a-L studia detașat ?
Eseistica cioraniană, opera lui aforistică, dar închegată tematic, sugerează, instituie, nu doar un alt tip de filosofare, o ontofilosofie, o transfilosofie, dar și o altă manieră de teologhisire, profană, lucidă, nonomiletică, noncultică, nonobedientă, o teologie transpistică, naturală, obiectivă, fără raportare psiho-afectivă, o arheologie metafizică, interogativă, apofatică, o teologie vie, noncadaverică, nonrepetitivă, o teoarheologie, o căutare științifică, inter-, pluri- și transdisciplinară, a temeiului trancendent al lumii.
Pe de altă parte, ultrasensibilul, misticul, lucidul, însetatul de Absolut Cioran l-a căutat în tratatele de teologie și de filosofie pe acel Dumnezeu afectiv, bun, iubitor, milos, provident și nu l-a găsit.Nereușind să idetifice în divinitate această dimensiune paternă, ci dimpotrivă confruntându-se cu imaginea unui zeu abstract, abscons, sugerat doar de volutele sonore ale muzicii clasice, glacial, indiferent, Emil Cioran s-a repliat în agnosticism, scepticism, udemiologism, nihilism, apofatism meonic, prometeism, faustism ontologic. Cu alte cuvinte, a vrut să găsească un Dumnezeu care să-i pese de om.
Toată viața lui Cioran a fost o pendulare „ între nevoia de credință și imposibilitatea de a crede”[85] Filosoful și-a droit să aibă puterea, naivitatea, darul credinței, însă acest lucru nu a fost posibil structural, din cauza naturii lui dubitative, a hipersensibilității, a lucidității, trăsături care-l condamnau să pună totul sub lupa analizei, a problematizării :„ negația în mine a fost întotdeauna mai mare decît afirmația. Latura mea demonică, dacă vreți. Din cauza asta nu am putut niciodată să cred profund în ceva. Aș fi vrut, dar nu s-a putut[86]. ; „N-am devenit religios, nici nu sînt religios, dar prezența religiei în mine este permanentă…”[87]
De altfel Cioran va scrie undeva că atunci când privești viața cu atenție, nu mai există viață”.Pe de altă parte, ca oameni, de unde știm că interogația sinceră, îndoiala, agnosticismul, atitudinea sceptică, negația nu sunt forme inversate ale rugăciuni ?
Modul de raportare atipic a lui Cioran la transcendență constituie în ultimă instanță credința lui, o credință specifică ființelor lucide, geniilor cărora cu siguranță Dumnezeu le va evalua sentimentele față de El în funcție de calitățile și defectele în exces cu care i-a înzestrat, conform acelui dicton latin :” Quod licet Iovi, non licet bovi”( Ceea ce îi este permis lui Jupiter nu îi este permis boului).
Într-un interviu pe care l-a dat cu puţin timp înainte de a trece la cele veșnice, Părintele Dumnitru Stăniloae, întrebat despre destinul spiritual al unor intelectuali români din diaspora, bântuiţi de morbul dubitaţiei și al nihilismului, a făcut o afirmaţie care a surprins pe unii teologi care nu înțeleg metabolismul spiritual atipic al geniului: ,, Ca să se mântuiască, Cioran trebuia să mai facă doar un A mare de tipar, atât de aproape a fost de Dumnezeu.”
Personal, cred că un Dumnezeu care nu ar lua în considerare, neliniștile, căutările febrile, insomniile, setea de infinit al unuia dintre cei mai fervenți arheologi ai Săi, s-ar compromite pe Sine.
Lector Univ. Dr. VASILE CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Cioran, Emil, Lacrimi și sfinți, Humanitas, București,1995, p.123-124.
[2] Cioran, Emil, Despre Dumnezeu, Humanitas, București, 1997, p. 191.
[3] Ibidem, p.30.
[4] Cioran, Emil, Demiurgul cel rău, Bucureşti, Humanitas, 1996, p.168.
[5] vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Universităţii „ Lucian Blaga”, Sibiu, 2006 p.137.
[6] Ibidem, p.138.
[7] Ibidem, p.141.
[8] Ibidem, p.145
[9] Pascal, Cugetări, Text stabilit de Leon Brunschvicg, ediţia a doua, trad. de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Aion, Oradea, 2000, p. 130.
[10] Vasile Chira, Dominantele gândirii … op. cit. p.148-150.
[11] Ibidem, p.209.
[12] Ibidem, p.153.
[13] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op. cit., p. 75.
[14] Vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii …160.
[15] Cioran, Emil (citat de către Bondy Francois în “Akzente”, februarie, 1980), apud. G. Liiceanu, Cearta cu filosofia, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 146.
[16] Vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii…op. cit., p.2011.
[17] vezi și G. Liiceanu , Excurs asupra câtorva termeni heideggereni , în Heidegger, Fiinţă şi timp, trad. G. Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, 2012, p . 609; Vezi și Vasile Chira, Liber miscellaneus, Editura ASTRA Museum, Sibiu , 2014, p. 170-171
[18] Vasile Chira, Analitica existențială la Cioran, Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2014, p.104.
[19] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 79.
[20] Ibidem, p. 77-78.
[21] Ibidem, p.82
[22] Ibidem 88.
[23] Ibidem 66.
[24] Cioran, Emil, Căderea în timp, Trad. de Irina Mavrodin, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.170.
[25] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, București, 2017, p. 98-99.
[26] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p. 114.
[27] Cioran, Emil, Lacrimi și sfinți , op.cit., p. 100-101.
[28] Ibidem, p.101
[29] Cioran, Emil, Căderea în timp, op. cit., p. 107-108.
[30] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, Trad. de Nicolae Bârna, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 37.
[31] Ibidem, p.155.
[32] Cioran, Emil, Sfârtecare, Trad. de Vlad Russo, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 117.
[33] Vezi Cioran, Emil, Însemnări despre moarte, “Gândirea”, XIII, nr.4, apr. 1933.
[34] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinți, op.cit., p.125 et sqq.
[35] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 121.
[36] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, op. cit., p. 121-122.
[37] Vezi Mariana Şora, Despre, despre, despre…, Nemira, București, 1995, p.80.
[38] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op. cit. p.32-33.
[39] Cioran, Emil, Demiurgul cel rău, op. cit., p. 73.
[40] Ibidem , p.186.
[41] Ibidem, p.87.
[42] Ibidem, p.75.
[43] Vasile Chira, Dominantele gândirii …op. cit., p. 46. ; Kant Immanuel, Critica raţiunii pure, Trad. de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 444- 451.
[44] Vasile Chira, Dominantele gândirii …, op.cit, p. 48.
[45] Ibidem, p.51-52.
[46] Vezi Pascal, Blaise, Cugetări, Text stabilit de Leon Brunschvicg, Ediţia a doua, trad. de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura AION, Oradea, 2000, p. 109.
[47] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, op. cit., p. 88-89.
[48] Ibidem, p.10.
[49] Vezi Vasile Chira Dominantele gândirii …op.cit., p.70.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem, p.54.
[52] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Ediţia a 4-a, Humanitas, Bucureşti, 2001, p.21.
[53] Ibidem, p.142-143.
[54] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, op.cit., p. 66.
[55] Vezi Vasile Chira Dominantele gândirii …op. cit., p.59.
[56]Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, op. cit., p. 82.
[57] Vezi Vasile Chira, Studii de inter- pluri- și transdisciplinaritate, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, 2012, p.150
[58] Ibidem, p.153.
[59] Ibidem, p.155.
[60] Ibidem, p.156.
[61] Ibidem, p. 158
[62] Ibidem, p.161.
[63] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, p. 88.
[64] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op.cit., p. 164.
[65] Cioran, Emil, Cioran despre Dumnezeu, (antologie), op.cit., p. 67.
[66] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op.cit., p. 61.
[67] ibidem p. 80.
[68] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op.cit. p. 168.
[69] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op.cit., p. 37;
[70] Cioran, Emil, Despre neajunsul de a te fi născut, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 200.
[71] Vasile Chira, Dominantele gândirii… op. cit., p.71.
[72] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, op. cit., p. 194.
[73] Vasile Chira, Dominantele gândirii…,op.cit., p.75.
[74] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, op.cit., p.197.
[75] Diacon Andrei Kuraev, Vizov ecumenizma, p.133.
[76] Cioran, Emil, Cioran şi muzica (antologie). Selecţia textelor de Aurel Cioran, Ediţie îngrijită de Vlad Zografi, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 61.
[77] ibidem, p. 34.
[78] ibidem, p. 35.
[79] Ibidem, p. 112.
[80] ibidem, p. 111.
[81] ibidem, p. 113.
[82] ibidem, p. 112.
[83] ibidem, p. 38.
[84] Vezi Vasile Chira, Studii de inter- pluri- și transdisciplinaritate, op. cit., p.147-148.
[85] G. Liiceanu, Apocalipsa după Cioran, Humanitas, București, 1995, p. 115.
[86] Ibidem, p.397.
[87] Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 271.
Dragi prieteni,
În data de 1 iunie, vineri ora 18:00, la Sala Thalia din Sibiu, Institutul de Studii Pluri- Inter-, şi Transdisciplinare /Institute of Pluri-, Inter- and Transdisciplinary Studies( IPITS) din Sibiu, al cărui preşedinte de onoare este Acad. Prof. Univ. Dr., Dr. h.c.mult. Basarab Nicolescu(Centre International de Recherches et Etudes Transdisciplinaires- CIRET, Paris), împreună cu studenţii anului II ai Facultăţii de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, organizează Simpozionului-spectacol, ANOTIMPURILE FIINŢEI . METAFIZICA ŞI PSIHOLOGIA DEVENIRII UMANE ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC.
Acest Simpozion –spectacol de muzică tradiţională românească este organizat în colaborare cu Facultatea de Teologie”Andrei Şaguna” din Sibiu şi cu binecuvântarea Inalt Prea Sfinţitului Părinte Prof. Univ.Dr.Dr.h.c. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului şi este destinat publicului sibian , cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri din 1918.
Vor fi abordate din punct de vedere etnografic, antropologic, teologic, psihologic, literar şi muzical toate evenimentele majore din viaţa omului ,aşa cum sunt acestea trăite în societatea tradiţonală : naşterea, botezul, iubirea, hora, nunta, înstrăinarea de sat , mersul la cătănie, războiul, bătrâneţea , boala, moartea şi înmormântarea.
În cadrul Simpozionului-spectacol vor cânta: Maestrul GHEORGHE TURDA , VASILE CHIRA şi grupul folcloric “Dacii liberi”, din Maramureş (Vioară: Dumitru Hârb, zongoră: Grigore Chira, membru al grupului folcloric “Iza” ,dobă:Adrian Vârsta).
Spectacolul va fi prezentat de către solista de muzică populară Anca Mărginean.
Riturile de trecere ale omului din societatea tradiţională vor fi tematizate de către scriitorul ,filosoful şi teologul Lector univ.Dr.Vasile Chira , de la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu.
Intrarea este liberă!
Vă aşteptăm cu drag!
Dacă doriţi să sprijiniţi financiar acest eveniment ,va oferim mai jos datele de contact:
ASOCIAŢIA Institutul de Studii Pluri-,Inter- şi transdisciplinare, cu sediul în Sibiu, str. Mitropoliei, nr. 27, Cod Fiscal 28867909, cont IBAN RO21BRDE330SV56589663300, deschis la BRD GSG SIBIU, reprezentată prin VASILE CHIRA, în calitate de PREŞEDINTE(Tel .0756 378 841).
Vasile Chira
INSTITUTUL DE STUDII PLURI-, INTER- ŞI TRANSDISCIPLINARE/
INSTITUTE OF PLURI-, INTER- AND TRANSDISCIPLINARY STUDIES
(IPITS)
ÎN COLABORARE CU :
FACULTATEA DE TEOLOGIE „ANDREI ŞAGUNA’’ ŞI
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA”DIN SIBIU
ORGANIZEAZĂ SIMPOZIONUL SPECTACOL
TEOLOGIA ŞI FILOSOFIA MUZICII
INVITAŢI
GHEORGHE TURDA
ŞI GRUPUL VOCAL DACII LIBERI DIN MARAMUREŞ
SALA THALIA, MIERCURI, 27 mai/2015, ORA 16 :00
MODERATORI :
Pr.CĂTALIN DUMITREAN(Director Radio Trinitas,Sibiu)
Lector univ.Dr.VASILE CHIRA(Scriitor)
INTRAREA LIBERĂ!
VĂ AȘTEPTĂM CU DRAG !
PROGRAMUL
SIMPOZIONULUI SPECTACOL
TEOLOGIA ŞI METAFIZICA MUZICII
Sibiu, 27-28 mai 2015
P R O G R A M
Miercuri, 27 mai,2015 (Sala Thalia,Filarmonica de Stat Sibiu,str.Cetăţii nr.3-5 ):
Moderator :Lect. univ. Dr.Vasile Chira ,Universitatea ”Lucian Blaga”,Sibiu,Preşedintele Institutului de Studii-, Pluri-, Inter- și Transdisciplinare / Institute of Pluri-, Inter- and Transdisciplinary Studies (IPITS).
16:00 – 16:05 –– Cuvânt de deschidere :Pr.Prof. univ.Dr.Pavel Aurel,Decanul Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” Sibiu
16:05 – 16:15 –– Sigmund Freud şi muzica (Psiholog Drd.Mihai Copăceanu)
16:15 – 16:45 –– Teologia şi metafizica muzicii (Lect. Univ.Dr.Vasile Chira, Universitatea ” Lucian Blaga”,Preşedinte IPITS)
16:45 – 17:05––Cântecul de uliţă din zona Maramureşului (Prof.Gheorghe Turda,Bucuresti)
17:05 – 17:10 –– Intrebări si comentarii
17:10 – 17:30 –– Pauză
Recital de muzica clasica :
Recital de romante :
17:40– 18:00––Bas-baritonul Vasile Chira
18:00– 18:20––Bas- baritonul Gheorghe Turda
Recital de muzica populara sibiana si maramureseana :
18:20 – 18:50––Sebastian Stan(Sibiu)
18:50– 19:30-Vasile Chira si Grupul Dacii liberi din Maramures(Dumitru Hârb-vioară;Miţiţi Gheorghe-zongoră;Salucă Adrian -dobă).
19:30-20:30-Gheorghe Turda(Maramures/Bucuresti)
Joi ,28 mai ,2015 (Aula Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” Sibiu,str.Mitropoliei nr.20)
Moderator: Pr.Prof.Univ.Dr. Vasile Grăjdian,Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu
15:00 – 15:45 ––Functiile psihoterapeutice ale muzicii sacre (Prof. Univ. Dr.Ioan-Bradu Iamandescu,Universitatea din Bucuresti)
15:45-16:15––Teologia muzicii creştin-ortodoxe( Pr.Prof.Univ.Dr. Vasile Grăjdian,Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)
16:15 – 16:30 – Intrebari si comentarii
16:30-16:45 –– Pauza
16:45 – 17:15 –Recital de muzica religioasa(Dirijor Lector univ.Dr. Sorin Dobre)
17: 15- 17:30 –– Titlu rezervat(Lector univ Dr.Sorin Dobre, Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)
17:30 – 17:45 –– Titlu rezervat(Asistent univ.Dr.Dan Streza,Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)
17:45 – 18:30 – Intrebari si comentarii
COMITETUL DE ORGANIZARE:
Pr.Prof .Univ.Dr.Aurel Pavel (Decanul Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” Universitatea ” Lucian Blaga” Sibiu)
Conf.univ.Dr.Sebastian Moldovan) Facultatea de Teologie „Andrei Saguna” Universitatea ” Lucian Blaga” Sibiu)
Pr.Prof.Univ.Dr.Vasile Grajdian(Facultatea de Teologie
„Andrei Saguna” Universitatea ” Lucian Blaga „ Sibiu)
Conf.univ.Dr.Dana Preda(Facultatea de Teologie
„Andrei Saguna” Universitatea ” Lucian Blaga” Sibiu)
Lector univ.Dr.Sorin Dobre (Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)
Lect. Univ. Dr. Vasile Chira( Universitatea ” Lucian Blaga”Sibiu,Preşedinte IPITS)
Asistent univ.Dr. Dan Streza(Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu) VA ASTEPTAM CU DRAG
Pentru că unii dintre voi m-ați rugat să vă vorbesc despre proiectele mele de viitor (literare/filosofice/teologice/ științifice/artistice) vă ofer aici o scurtă listă cu titlurile la care încerc să lucrez atunci când timpul îmi îngăduie.
Nu este nici urmă de fală, de vanitate, de îngâmfare în acest gest, în afară de o simplă informare, iar dacă totuși aș fi ispitit să vizez și un alt scop, acela ar fi legat de asigurarea că în cazul în care nu voi putea duce la bun sfârșit aceste proiecte, cineva va afla de intențiile mele.Și asemenea acelor păsări cu aripile tăiate dintr-un poem românesc, voi fi mai puțin trist, dacă voi ști că am arătat cu cioturile direcția spre care aș fi vrut să zbor.
Cu prețuire și recunoștință,
Vasile Chira
Roman:
Fuga din marsupiu (roman)- în pregătire
Leul (roman)- în pregătire
Un om în cer (roman)- în pregătire
Spitalul (roman) – în pregătire
Căpuşa(roman)-in pregătire
Academia(roman)-în pregătire
Lucidul(roman)-în pregătire
Nota de plată(roman)-în pregătire
Gemenii(roman)-în pregătire
Calista, zeița apiculturii (roman)-în pregătire
Poezie:
Odiseea ființei (Poemul fără sfârșit)
Eseu:
Despre charisma
Despre anonimitate
Despre turismul cultural
Metafizica numerelor
Despre tafofobie
Despre exces
Despre prostia altinică(Stultitia alta)
Despre plăcere
Dumnezeu este de stânga sau de treapta?
Fizica și metafizica zodiilor.Despre scorpion
Metafizică și infrafizică
Despre adevăr
Despre originile limbii române
Transcendență și transdescendență
Metafizica fizicii cuantice
Despre teoadicție
Despre bioadicție
Despre arhitectura interioară
Republica pisicilor sau despre detronatrea omului din calitatea de rege al ființei
Berkeley și mecanica cuantică
Despre limbă, limbaj și metalimbaj
Despre metateologie
Despre principiile teologiei naturale
Despre imprevizibil
Psihologia scriitotului și fenomenologia personajului
Ne putem aștepta la un process al creștinismului?
Despre povara invidiei
Corectitudinea politică și „Corectitudinea” teologică
Le mauvais demiurge și atributele etice ale Divinității creștine
Fețele și contrafețele Infinitului teologic
De ce nu are creștinismul o teogonie ?
Asceza misticului și asceza filosofului
„Contractele” ontologice încheiate de Dumnezeu cu regnul angelic și cu perechea umană primordială
Eonul eshatologic și „vacanța” divină
„Apusul de zeitate” și greva metafizică
Politică și literatură
Concubinajul dintre Biserica Ortodoxă și partidele politice
Consecințele etice ale panteismului
Panteism și panenteism
Credința și luciditatea metafizică
Henologie și multiplicitate ontologică
Sexualitatea ca autoerotism metafizic
Tratat:
Scurt tratat de qudistică
Dicţionar al graiului maramureşean.Aria subdialectală Mara – în pregătire;
Introducere în sophoterapie
Nostalgia neființei.Introducere în oudemiologie
Limba latină pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei
Limba greacă veche pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei
Introducere în transfilosofie ( prezentarea propriului sistem filosofic)
Introducere în onto- și transliteratură(prezentarea propriului program/current literar)
Proiecte artistice:
Anotimpurile ființei. Devenirea umană în folclorul maramureșean
Spectacol de muzică tradițională
Solist vocal: Vasile Chira
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Dear reader friends,
Because some of you have asked me to talk about my future projects (literary/philosophical/theological/scientific/artistic) here is a short list of titles I try to work on when time permits.
There is no trace of grace, of vanity, of conceit in this gesture, apart from a simple information, and if I were still tempted to pursue another goal, that would be related to the assurance that in the event that I will not be able to complete these projects, due to historical weathering, health reasons, etc., someone will know my intentions.
And like those birds in a Romanian poem, whose wings were cut off, I will be less sad, if I will know that I showed with the stumps the direction to which I wanted to fly.
With appreciation and gratitude,
Vasile Chira
Novel:
The escape of marsupium(novel) – in preparation
The Lion (novel) – in preparation
A man in the Heaven(novel) – in preparation
The Hospital (Romanian) – in preparation
The tick(novel) – in preparation
Academy (novel) – in preparation
The lucid man (novel) – in preparation
The bill (novel) – in preparation
The Twins (novel) – in preparation
Calista, the goddess of beekeeping (novel) – in preparation
Poetry:
Odyssey of being (The never ending poem)
Essay:
About charisma
About anonymity
About cultural tourism
The metaphysics of numbers
About taphophobia
About excess
About altinic stupidity (Stultitia alta)
About hedonism
Is God a left-wing or right-wing ?
The physics and metaphysics of the zodiac . About Scorpio sign
Metaphysics and Infraphysics
About the truth
About the origins of the Romanian language
Transcendence and Transdescenndence
The metaphysics of quantum physics
About theoaddiction
About bioaddiction
About the interior architecture
The Republic of Cats or about the dethronement of man as king of being
Berkeley and quantum mechanics
About language and metalanguage
About metatheology
On the principles of natural theology
About the unpredictable
Psychology of writing and phenomenology of character
Can we expect a process of Christianity?
About the burden of envy
Political correctness and theological „Correctness”.
Le mauvais demiurge and the ethical attributes of the christian Divinity
Why doesn’t Christianity have a theogony?
The asceticism of the mystic and the asceticism of the philosopher
The ontological „contracts” made by God with the angelic kingdom and the primordial human pair
The eschatological aeon and the divine „holiday”.
„The sunset of deity” and the metaphysical strike
Politics and literature
The concubinage between the Orthodox Church and political parties
The Ethical Consequences of Pantheism
Pantheism and Panentheism
Faith and metaphysical lucidity
Henology and ontological multiplicity
Sexuality as metaphysical autoerotism
Treatises:
Short treatise on qudistics
Dictionary of Maramures County dialect / Romania. Mara subdialectal area – in preparation;
Introduction to sophotherapy
Nostalgia of non-being. Introduction to oudemiology
Latin language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Ancient Greek language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Introduction to transphilosophy (the presentation of my own philosophical system)
Introduction to onto- and transliterature (the presentation of my own literary program )
Artistic projects:
The seasons of being. Becoming human in folklore of Maramureș County / Romania
Traditional music show
Lead singer: Vasile Chira
Description: The author is participating as the research associate of Dean Prof. Dr Jerry Pillay, Faculty of Theology and Religion, University of Pretoria.
“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”
( Matei 6:22)
“Ochii, asemeni unor santinele, ocupă poziția cea mai înaltă a corpului”.
(Marcus Tulius Cicero)
“Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”.
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I)
„O imagine valorează cât o mie de cuvinte”.
(Proverb chinezesc)
“Ochii, aceste limbi tăcute ale iubirii”
(Miguel de Cervantes)
“Ochii celorlalți, închisorile noastre; gândurile lor, coliviile noastre”.
(Virginia Woolf)
„Tot ceea ce vedem ar putea fi şi altfel”
(Wittgenstein)
“Lacrimile sunt loțiunea naturală a ochilor. Ochii zăresc mai bine atunci când sunt spălați de lacrimi”.
(Christian Nestell Bovee)
Cuprins:
1.Introducere
2.Anatomia și fiziologia ochiului
3.Patologia ochiului
4.Animale fără ochi și animale care au renunțat la vedere
5.Ochiul în literatură
6.Ochiul în artă
7.Simbolismul Ochiului
8.Ochiul în filosofie
9.Ochiul și imaginea
10.De la homo sapiens la homo digitalis
11.Homo classicus vs.Homo videns
12.Homo sentiens vs. Homo cogitans
13. Metafizica ochiului
14.Cine a făcut această ingenioasă camera de luat vederi ?
15.Fiziologia cosmică
16.Geografia corpului uman
17.Cosmologia sarxică
18.Ochii, cei doi aștri ai Cerului personal
19.Cel de-al treilea ochi (ochiul interior)
20.Ochiul lui Horus
21.Limbajul ocular
22.Neantul oftalmic
23.Coitul vizual
24.Ochii și Deochiul
25.Ochii negri și căprui
26.Ochii verzi și albaștri
27.Vederea și orbirea
28.Orbul macroscopic
29.Orbul microscopic(cuantic)
30.De ce ar trebui să purtăm cu toții bastoane albe ?
31.Orbul metafizic,
32.Cecitatea spirituală
33.Ochiul și fizica cuantică
34.Observatorul în fizica cuantică
35.Interpretarea Copenhaga
36.Experimentul celor două fante
37.Colapsul cuantic
38.Starea de superpoziție cuantică
39.Este Universul în stare de superpoziție cuanică ?
40.Conștiința și colapsul cuantic (Interpretarea Von Neumann–Wigner)
41.Experimentul lui John Wheeler din 1978(„Experimentul cognitiv al alegerii întârziate”)
42.Experimentul lui Andrew Truscott de la Research School of Physics and Engineering( Universittea Naţională din Australia)
43.Superconștiința transcendentă
44.Panvăzătorul
45.Panoptikonul divin și libertatea electivă
46.Poate viitorul influența trecutul?
47.Derularea timpului dinspre viitor spre trecut
48.Mecanica cuantică și transfilosofia
49.Văzutul și nevăzutul
50.Vederea cu Duhul
51.Despre vederea lui Dumnezeu
Concluzii
Introducere
Se spune că Dumnezeu l-a creat pe om asemenea unui sac de piele în care a făcut două tăieturi, ochii, aceste feresre ale sufletului, prin care să se vadă în adâncul ființei lui. De altfel, această idee este în mare parte coerentă cu conceptul patristic de tunici de piele ( δερματινη κινοτες).
Când se întălnesc doi oameni, primul contact este de natură vizuală.Deci, ochii sunt primii care comunică.Abia după aceea intră în acțiune, susțin dialogul celelalte simțuri, facultăți, calități ale omului.
Ochiul nu este numai organul vederii, ci și al iubirii.Când un bărbat se îndrăgostește de o femeie sau invers, 99% dintre motivele pentru care se întâmplă acest lucru este legat de ochi. De altfel, această idee apare și în floclorul românesc : “Ochii și sprâncenele / Fac pe lume relele”;“De n-ar fi ochi și sprâncene /N-ar mai fi pe lume rele”;“Ochii tăi mă bagă-n boală/Sprâncenele mă omoară” .
Există ochi blânzi, calzi, expresivi, dulci, veseli, sclipitori, sensibili, guri de rai și ochi reci, șterși, spălăciți, insensibili, de păstrăv mort, de acvilă răpitoare, guri de iad, abisuri oftalmice, găuri negre, care înghit și sfărâmă în malaxorul lor sentimentele, gândurile, faptele ființelor bune.
În ochi se vede iubirea, bucuria, inteligența, sensibilitatea, bunătatea, cultura, tristețea, altruismul, normalitatea, nebunia, frumusețea sufletului sau urâțenia lui, indiferența, superficialitatea, abisul sufletesc, profunzimea, prostia, grobianismul.
Prin lentilele biconvexe ale ochiului se pot zări straturile de flori multicolore, câmpurile cu maci, livezile de cireși încărcate de rod, izvoarele sincerității câzând în cascade limpezi, fagurii grei de miere din prisaca sufletului, dar și ierburile negre, șesurile cu ciulini uscați, deșerturile, Siberiile, puhoaiele tulburi ale neantului. În oglinda lor zobară îngeri, valsează imponderabil serafimi sau se încaieră făpturi hidoase, diavoli cu coarne răsucite de berbec.
Pentru Pitagora din Samos, ochii sunt „porţile Soarelui” în timp ce Empedocle din Agrigent vorbește de ochi, în spiritul principiilor sale de „despărțire” și „unire” a elementelor fundamentale(pământul, apa, focul şi aerul), respectiv a celor două forţe cosmice, iubirea (filia) şi ura (neikos) care sunt într-o permanentă luptă : “Precum omul în vreme de iarnă iese afară cu o flacără, punând scut în jurul ei o lampă care s-o apere de suflul vântului, tot astfel în acele vremuri primul foc, închis în membrane, a dat naştere pupilei rotunde îmbrăcată în membrane fine ce ocrotesc ochiul”(în Aristotel, De sens. 2, p. 437 b23);“La începuturi forţele oarbe au creat membre separate: ochi, capete şi braţe. Ochii priveau singuri, căutând o frunte şi capetele căutau trupuri cu gât. Apoi iubirea le-a unit la întâmplare. În acest fel au luat naştere monştri cu trei capete şi zece mâini însă n-au supravieţuit decât aceia care au reuşit să se adapteze” ( Fragmentele: 57, 58, 60, 61).
Dacă la unii filosofi presocratici întâlnim concepții mai mult sau mai puțin naive despre ochi, Leucip din Milet și în general atomiștii sunt mult mai aproape de datele științifice actuale: “Lucrurile degajă mici imagini (eidola) care se reflectă în ochi”, va afirma Leucip( Pentru o prezentare mai amplă a concepțiilor celor trei filosofi presocratici citați, a se vedea Vasile Chira, Istoria filosofie presocratice în 492 de capete, Editura Universității “Lucian Blaga ”, Sibiu, 2007).
În ce-l prvește pe Platon, pentru a explica natura ontologică a Binelui, mai exact raportul pe care îl are Binele cu inteligibilele şi cu sensibilele, va spune că după cum vederea are nevoie, pentru contactul cu obiectele văzute, de un al treilea termen care este lumina solară, tot astfel şi cunoaşterea are nevoie, prin analogie, de un termen mediu, de un soare care să facă posibilă contiguitatea dintre cel cunoscut şi cunoaşterea însăşi. Există, aşadar, un fel de lumină a inteligibilului, un soare inteligibil, aidoma luminii sensibile care întemeiază raportul dintre văzut şi văzător. Aceasta este deci idea de bine, ideea ideilor care are un caracter suprainteligibil în raport cu celelalte paradime (vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Editura Universității “Lucian Blaga ”, Sibiu, 2006, p.40).
De retinele ochilor se lovesc fotonii și fac posibilă extaza vizuală, adulmecarea omului și a universului.
Conform mecanicii cuantice, un rol decisiv în configurarea realității fizice îl are observatorul.Acest lucru poate fi dedus din experimentul celor două fante.
Experimentul celor două fante, a fost realizat între anii 1923 și 1927 de către fizicienii americani Clinton Joseph Davisson și Lester Halbert Germer la Western Electric (mai târziu Bell Labs)din SUA. Cei doi cercetători au bombardat cu fasciculi de electroni un cristal de nichel, descoperind astfel fenomenul de difracție a electronilor, care a confirmat teoria fizicianului francez, Louis de Broglie, din 1924, legată de proprietatea de dualitate undă-corpuscul a materiei. Ulterior experiemntul a fost repetat de mulți alți fizicieni.
Dar să vedem în ce constă acest experiment.Atunci când prin fanta verticală din mijlocul unui paravan propulsăm obiecte minuscule de materie, de pildă, bile de ceramică, să spunem prospăt vopsite, pe peretele din spatele paravanului vom observa urme sub forma unei singure linii.Dacă mai facem o fantă în paravan, de aceeași formă și dimensiune și repetăm aruncarea bilelor, pe peretele din spate, vom avea obține, firesc două linii.
Daca însă în loc de bile direcționăm unde spre un paravan cu o singură fantă, acestea, odată ajunse în dreptul fantei suferă fenomenul de difracţie. Linia luminoasă de pe peretele din spatele paravanului va fi similară cu linia pe care au produs-o bilele de ceramică. Dar dacă trecem undele printr-un paravan cu două fante, rezultatul va fi total diferit. Undele se ating intre ele, dincolo de paravan și anulându-se una pe alta, formează alte unde noi. Dacă se întâlnesc două vârfuri de val, undele se unesc, iar dacă se întâlnește un vârf cu un punct minim de val, se anulează. Se înghit, se desfac și se recompun, fenomen cunoscut în comportamentul undelor de apă.
Acolo unde structurile maxime ale undelor se intalnesc, va exista o mai mare intensitate și linia desenată pe perete va fi luminoasă, iar acolo unde se anulează, vom avea spatiu liber.
Daca trecem la nivel cuantic și în cadrul acestui experiment am folosi în loc de bile sau de unde electroni, ar trebui să obtinem acelasi rezultat, devreme ce și electronul este o particula infimă de materie, însă spre surpriza cercetătorilor, lucrurile se schimbă radical.Dar să vedem mai exact despre ce tip de schimbări este vorba.
Atunci cand electronii sunt trași printr-o singura fantă, pe peretele din spate, va apărea o singură linie, așa cum am avut în cazul experimentului la scara mai mare, cu bilele de ceramică.
În schimb, atunci când electronii au fost direcționați prin două fante, în loc să apară două linii pe peretele din spate, a apărut un model de interferență, ca în cazul undelor. Văzând acest lucru, fizicienii au crezut că după ce trec de paravanul cu fante, electronii se lovesc unii de alții și formează un model de interferență. Pentru a evita acest lucru, au propulsat, pe rând, doar câte un electron, dar spre stupoarea lor, rezultatul a fost același.
Pentru a observa prin care dintre cele două fante trece de fapt electronul a fost insatlat un aparat de masură, de observare. Acest lucru însă a făcut ca electronii să se comporte, nu ca unde, ci ca particule de materie, asemenea bilelor de ceramică, adică să lase pe peretele din spate două linii.În mod bizar, electronii și-au schimbat comportamentul tocmai din cauza faptului că au fost observați.
Prin urmare, electronul poate trece nu doar printr-o singură fantă, ci concomitent prin două fante, lucru de altfel imposibil în cazul în care electronul ar fi exclusiv corpuscul. Din caest motiv, fizicenii cuantici acceptă faptul că electronul nu este nici undă, nici particulă. ci un amestec de energii, de corpusculi și de unde.
Influențarea particulelor de către observator(colapsul cuantic) este o dovadă a faptului că observatorul poate configura realitatea. La acest aspect se referă fizicianul austriac Erwin Schrödinger, când într-o scrisoare către Einstein din 1935, vorbește de o pisică ipotetică, închisă într-o cutie de oțel, în care există un flacon cu otravă închis, dependent de un mecanism care putea elibera otrava la întâmplare. Probabilitaea ca felina să moară era de 50 % .Deci pisica era teoretic în același timp și vie și moartă. Nu se putea ști dacă trăiește sau nu, decât în momentul în care se deschidea cutia și se observa starea ei. Prin acest exercițiu mental cu pisica în aceșași timp vie și moartă, Schrödinger a vrut să ilustreze plastic situația bizară a superpoziției cuantice, așa cum era văzută ea de paradoxul EPR, numit după cei trei autori Einstein, Podolsky și Rosen.
Iată în continuare un fragment din scrisoarea lui Schrödinger : „Putem imagina chiar cazuri destul de ridicole. O pisică este închisă într-o cameră din oțel, împreună cu următorul dispozitiv (care trebuie să fie ferit de interacțiunea directă cu pisica): într-un detector Geiger-Müller se află o cantitate mică de material radioactiv, atât de mică încât, în decurs de o oră, doar un singur atom probabil se va dezintegra, sau cu egală probabilitate, poate niciunul; dacă totuși se întâmplă, detectorul Geiger va genera un semnal si prin intermediul unui releu eliberează un ciocan care sparge o mică fiolă de cianură. Dacă lăsăm nesupravegheat întregul sistem timp de o oră, putem spune că pisica trăiește încă dacă în acest timp nici un atom nu s-a dezintegrat. Funcția de undă a întregului sistem va exprima acest fapt având în ea pisica vie-și-moartă (scuzați expresia) sau împrăștiată în părți egale. Este tipic pentru aceste cazuri ca o nedeterminare localizată inițial la nivel atomic să fie transformată într-o nedeterminare la nivel macroscopic, care poate fi apoi rezolvată prin observare directă. Asta ne împiedică să acceptăm în mod naiv ca valid un „model neclar” pentru a reprezenta realitatea. Prin el însuși el nu conține nimic neclar sau contradictoriu. Există o mare diferență între o fotografie mișcată sau nefocalizată și o fotografiere clară a norilor și a pâlcurilor de ceață.”
În 1950, Albert Einstein îi dă următorul răspuns : „Ești singurul fizician contemporan, în afara lui Laue, care observă că nu putem face supoziții asupra realității — dacă suntem corecți. Cei mai mulți dintre ei pur și simplu nu văd ce joc riscant joacă cu realitatea — realitatea este ceva independent de ceea ce se stabilește experimental. Interpretarea lor este, oricum, înlăturată cel mai elegant de sistemul tău cu atomul radioactiv + amplificator + încărcătura de praf de pușcă + pisica într-o cutie, în care funcția undă a sistemului conține atât pisica vie cât și împrăștiată în bucățele. Nimeni nu se îndoiește cu adevărat că prezența sau absența pisicii este ceva independent de actul observării.”
Fizicienii nu pot oferi un răspuns cert la întrebarea: Cine și ce anume provoacă acest colaps cuantic, declanșat de observator, de măsurător ? S-au emis tot soiul de soluții . Unii fizicieni cred că acest colaps este dat de conștiința umană, alții exclud conștiința, considerând că inclusiv măsurătorile nonumane, nonconștiente, aparatele, etc. pot fi responsabile de schimbarea realității. Alții aduc în discuție temperatura, interacțiunea cu laboratorul în care are loc experimentul cuantic, interacțiunea cu gravitația etc. Fizicianul american Hugh Everett a contrazis interpretarea de la Copenhaga, conform căreia colapsul funcției de undă este provocat de observator, propunând în replică conceptul de „MWI” („Many-worlds interpretation”), „interpretarea lumilor/Universurilor multiple” , cunoscută în lumea științifică și ca „interpretarea Everett” a universurilor paralele.
Experiențele cuantice de acest tip nasc o întrebare cât se poate de logică :dacă mintea, conștiința, rațiunea umană are o altă structură, origine, esență, decât așa-zisa materie, cum este posibil ca ea, prin observare, meditație, atenție, focusare să influențeze procesele de interferenţă de la nivel cuantic?
Existăm pentru că am fost și suntem priviți/observați unii de alții, dar mai ales, existăm pentru că suntem priviți/observați de acea Conștiință Universală, de Acel Ochi infinit, de acel Panoptikon, Panvăzător, pe care oamenii îl numesc Dumnezeu.
Această Superconștiință transcendentă este, firește, de natură energetică, iar noi, în calitate de extensii ale ei, de stații terestre, avem o dublă constituție: suntem pe de o parte, corpuri alcătuite din materie, din atomi, făpturi cu creier de carne prin care preluăm semnalele de la sursa ontologică, iar pe de altă parte, ființe de lumină, unde electromagnetice, pachete de energie cuantică .
Totul se iubește pe tot. Totul este atras de tot.Totul se învârte în jur la tot. Suntem făpturi văzător-scrutătoare, observatoare, iubitoare, unduitoare, învârtitoare, rotitoare, rotude ! Planetele se învârt în jurul soarelui, sistemele solare se învârt în jurul centrului Galaxiei, pământul se rotește în jurul axei sale, galaxille se în vârt în jurul altor galaxii, electronii se învârt în jurul nucleului, bărbații se învârt în jurul femeilor, femeile în jurul bărbaților, tulpinile de fasole în jurul aracilor, fluturii în jurul lămpii, câinii se învârt în jurul cozii, filosofii în jurul ideilor și ochii în orbite. Tot ce este pe lumea aceasta are organe de percepere a luminii. Totul vede pe tot.Totul este văzut de tot.Numai ei, ochii nu se văd pe ei înșiși !
În anul 2015, un studiu publicat în Nature Physics de către profesorul asociat Andrew Truscott, de la Research School of Physics and Engineering, din cadrul Universității Naţionale din Australia (ANU), împreună cu Roman Khakimov, doctorand la Școala de Cercetare de Fizică și Inginerie, a confirmat interpretarea Copenhaga a fizicii cuantice și anume faptul că realitatea nu există decât atunci când ete observată.
Cercetătorii austrieci au reușit să ducă la bun sfârșit experimentul teoretizat și început de către fizicianul american John Wheeler din 1978, numit „Experimentul cognitiv al alegerii întârziate” , despre care se spunea că nu va putea fi niciodată realizat. Din acest motiv a primit numele de „Experimentul cognitiv al alegerii întârziate” (teoretic/cognitiv pentru că efectiv nu putea fi pus în practică).
John Wheeler și-a propus să facă un experiment prin care să afle răspunsul la următoarea întrebare : Când are loc colapsul cuantic, mai exact, în ce moment alege fotonul să se comporte ca o particulă sau ca o undă? Atunci când pornește, înainte de a trece prin fantă sau după ce a trecut de fantă, adică înainte de a ajunge la peretele din spatele ecranului cu fante?
Astfel, Wheeler a propus în tipul său de experiment teoretic/cognitiv introducerea unui al doilea ecran, însă instalarea lui a fi trebuit să se facă abia după ce fotonul a trecut deja de primul ecran. Exista evident o dificultate de ordin tehnic pentru că nimeni nu a putut să introducă al doilea ecran imediat după ce fotonul a trecut de primul şi înainte de a ajunge la perete, din cauza timpului extrem de scurt.
Ei bine, fizicienii austrieci se pare că au reușit să depășească și acest obstacol, reluând cu succes, după aproape o jumătate de secol experimentul lui Wheeler, folosind atomi de heliu, trecuţi prin fasciculul unui laser.
Echipa lui Andrew Truscott a adus atomi de heliu într-o stare suspendată( stare numită în știința fizicii “condensatul Bose-Einstein”), iar apoi i-a ejectat până când a rămas doar un singur atom. Acest atom a fost lăsat să treacă printr-un fascicul laser, un fel de grilaj, asemănător sistemului de fante, care împrăştie lumina.Imediat după trecerea atomului prim primul grilaj a fost adăugat aleator cel de-al doilea grilaj de fascicule laser.
Înteresant a fost faptul că atunci când au fost pornite ambele grilaje laser, atomii de heliu s-au comportat de fiecare dată ca unde, fenomenele de interferență arâtând ca și cum atomul s-ar fi deplasat simultan pe cele două căi. Însă atunci când nu a fost introdus cel de-al al doilea grilaj, nu s-a produs nicio interferenţă, ceea ce înseamnă că atomul a ales o singură cale, aceea de particulă.Atomul de heliu nu şi-a determinat natura înainte de a fi măsurat a doua oară.
Deci un eveniment viitor, adică activarea celui de-al doilea grilaj din sistem a fost în măsură să determine starea din trecut a atomului de heliu.Practic timpul s-a scurs din viitor spre trecut, invers decât îl percepem în mod obișnuit.
Andrew Truscott încearcă să explice acest fenomen : “Atomii nu au parcurs distanţa dintre punctele A şi B. Abia când au fost măsuraţi, la sfârşitul drumului, a devenit reală una dintre cele două stări posibile, de particulă sau de undă. Dacă ar fi să credem că aceşti atomi chiar au ales o anumită cale, sau căi, atunci trebuie să acceptăm că o măsurătoare viitoare determină trecutul acestor atomi” ( vezi A. G. Manning, R. I. Khakimov, R. G. Dall & A. G. Truscott, Wheeler’s delayed-choice gedanken experiment with a single atom, Nature Physics, volume 11, p.539–542, 25 May 2015).
Cu alte cuvinte, dacă atomul de heliu apare ca particulă sau ca undă este determinat cu precizie de ceva ce încă nu s-a întâmplat, ci urmează să se întâmple în viitor. În concluzie, acest experiment straniu, anulează înclusiv conceptul classic de liber arbitru.
Legat de problema libertății, atunci când avem vise premonitorii, clarviziuni, etc.particulele elementare, moleculele din care suntem alcătuiți, fiind racordate la nivel de câmp cuantic, unde nu există prezent trecut și viitor, ne oferă anunmite informații.În cazul unor oameni hipersensibili, cu puteri paranormale, inconștientul selectează din acel amalgam probabilistic, exact variantele care se vor actualiza.Acest lucru anulează libertatea.De ce ? Pentru că noi trăim în cadrul unor categorii temporale, adică prezent, trecut și viitor.Deci noi primim informații despre viitorul nostru macroscopic, din prezentul continuu cuantic, în prezentul nostru macroscopic uman.
Nu poate fi însă exclusă nici posibilitatea ca la nivelul conștiinței umane, a rețelelor neuronale să existe o structură de tip cuantic, responsabilă de un anume nedeterminism care comunică direct cu particulele elementare.
Starea firească a materiei este de superpoziție cuantică, adică atomii sunt simultan în mai multe locuri, în toate pozițiile lor posibile, cel puțin aceasta era opinia lui Schrodinger.
Dacă particulele elementare suferă un colaps cuantic, deci își modifică radical comportamentul în prezența observatorului, înseamnă că au în structura lor ceva de ordin spiritual.
Fizica cuantică ne dezvăluie un univers microscopic extrem de complex, controversat, instabil, straniu, misterios încât unii cercetători din acest domeniu pun la îndoială inclusiv realitatea materiei. O astfel de opinie a fost exprimată chiar de fizicianul danez Niels Bohr, care a avut o contribuție essentială la teoretizarea modelului atomic, dar și la înțelegerea mecanicii cuantice:„Dacă mecanica cuantică nu te-a şocat profund, înseamnă că nu ai înţeles-o încă. Tot ce numim real este alcătuit din lucruri care nu pot fi considerate reale.”
Mai precis, dacă disecăm materia până în ultimele ei elemente, aceste particule elementare își pierd caracterul lor fizic, consistența, fiind mai degrabă structuri energetice, vibraționale,Fizicienii cuantici se confruntă cu situații neverosimile. Măriți la microscop, atomii se dovedesc a fi niște structuri energetice, vârtejuri de cuarci și fotoni. Dacă se crește gradul de magnificență electronica, structurile subatomice devin cu totul indecelabile.Atomul este gol, imaterial, particulele ultime fiind în esența lor de natură energetică, spirituală, mentală.
Între nucleu și orbitele electronilor există un spațiu gol de 90%. Apropos de vid, se pare că budismul Mahāyāna și Nāgārjuna au avut dreptate când avansau doctrina śūnyatā.
În cazul particulelor împletite cuantic, dacă una dintre ele este observată, colapsul cuantic, modificarea pe care o produce observatorul se transmite și celeilalte particule, chiar dacă ea se află la mii de kilometri.Asta înseamnă că, la nivel subatomic, există un mod de transmitere a gândului, a informației, la distanță, că în spatele oricărei particule se ascunde o inteligență, așa cum spunea Max Plank.Probabil, particulele elementare au nu doar inteligență, ci și o formă de conștiință, devreme ce interacționează cu conștiința umană.Impulsul informațional se transmite instantaneu celeilalte particulă.Deci nu se supune legilor fizicii newtoniene și relativiste, anulează inclusiv viteza luminii.
Particulele elementare apar și dispar, se descompun, trăiesc foarte puțin. Aceste transformări sunt conștiente sau inconștiente?Cu alte cuvinte, au particulele elementare inteligență, conștiință sau există o suprastructură cuantică conștientă, în baza căreia funcționează acel impuls instantaneu de la particula observată, la particular împletită cuantic, aflată la distanță?
E clar că dacă particulele elementare nu ar avea inteligență, nu ar putea transmite acel impuls și particulei partenere.Dacă particulele au conștiință, această conștiință este una divină, sau este situată în afara conștiinței divine ? Particulele sunt influențate de acele microscoape, calculatore, aparate de măsură sau sunt influențate de conștiința observatorului? Acest lucru este extrem de important, pentru că dacă sunt influențate de conștiința observatorului, înseamnă că trebuie să renunțăm la tot ce am învățat până acum în materie de teologie, matematică, fizică, psihologie, antropologie, filosofie. Există inclusiv implicații teologice pentru că avem de-a face cu alt concept de Dumnezeu, cu un Dumnezeu impersonal, cu un câmp energetic cuantic, înzestrat cu conștiință, la care sunt conectate toate particulele elementare din care suntem noi constituiți.
Așa cum am văzut, fizicienii afirmă faptul că dacă observăm particulele elementare, acestea își pierd superpoziția, se schimbă, dar există și posibilitatea ca o astfel de colapsare să aibă loc și dacă nu le observăm.Iar dacă totuși stabilim că din cauza observatorului lucrurile se schimbă, fie că este vorba de observator uman sau nonuman, instrument de măsurare etc. se pune întrebarea :față de ce reper stabilim că s-a produs o schimbare? Care este elementul de referință, de comparație ? Sigur, atunci când observăm, noi credem că ceva se schimbă, iar dacă nu observăm, nu avem posibilitatea să realizăm dacă se schimbă ceva. Practic avem de-a face cu un cerc vicios.
Pe de altăparte, dacă observatorul schimbă starea de superpoziție cuantică, de ce nu se întâmplă acest lucru și la nivel macroscopic ? De ce atunci când privim un copac, un câine nu își schimbă forma, aspectul, textura dimensiunile, culoarea, de ce nu vedem în loc de un cireș, un acordeon sau în loc de un câine, un elefant?De asemenea, dacă doi oameni se întâlnesc, în virtutea observării recicproce, ar trebui să se schimbe, după cum soarele care este privit zilnic ar trebui să nu mai rămână egal cu sine, ceea ce ar contrazice principiul identității, formulat de către Aristotel.
Unii fizicieni sunt de părrere că inclusiv la nivel macroscopic, oamenii, lucrurile sunt în stare de superpoziție cuantică în sensul că aici pe pământ avem acces la o poziție, la o variantă, în timp ce în alte Universuri există toate variantele posibile.
Ce s-ar întâmpla însă dacă în laborator ar fi doi sau trei observatori? Care, pe care observație se anulează ? Atunci când fizicienii fac experimente pentru a verifica impactul observatorlui asupra particulelor elementare, a conștiinței, ar tebui să aducă în laborator și un mort și cu un orb și un om care vede, dar care să stea cu ochii închiși și de asemenea să fie adus și un câine sau o pisică sau un iepure, ca să vadă ce anume determină colapsul cuantic: prezența fizică, umană sau animală, vederea , conștiința etc.
De fapt, teoria cuantică în întregime stă pe nisipuri mișcătoare. Nu știm dacă există mai multe particule sau Universul însuși este o particulă mai mare în interiorul căruia se află o infinitate de particule.Nu știm cine pe cine observă: noi observăm materia /energia din Univers sau Universul ne observă pe noi. Nu știm cum se comportă materia din Univers atunci când nu o observăm.Nu știm dacă prin experimente și măsurtori nu deranjăm Universului din starea sa naturală de superpoziție cunantică sau dacă nu cumva îi facem un imens bine observându-l, resuscitându-l prin colapsarea cuantică.
Un lucru este cert: ca oameni suntem simultan observatori și observați. Suntem simultan și pe rând corpusculi și unde, păstori și păstoriți ai ființei. Suntem în același timp și materie și spirit.Suntem și nu suntem și acest lucru nu face decât să împiedice orice demers cognitiv obiectiv. Observând paticulele elementare, nu facem decât să ne angajăm într-un proces cognitiv tautologic, pleonastic redundant.Nu facem decât să ne observăm pe noi, ca parte din acest tot, din această hologramă, compusă din atomi, electroni, fotoni, cuarci , bosoni, leptoni sau gluoni.
Anularea funcției de undă cuantică în prezența unui observator face necesară existența unei Entități Supreme, conștiente, personale, care să fi creat din nimic Universul, prin observare și care să-l țină în ființă, privindu-l.
Când privim, observăm particulele elementare, cărămizile realului, nu facem decât să creăm în direct, să ne actualizăm funcția ktiseologică, în calitate de continuatori ai ceației divine, de Dumnezei tereștri.
Iată de ce, la nivel ultim, orice experiment, orice observare a particulelor elementare în laborator, cu o fantă sau cu două fante, cu lasere și instrumente de măsură electronice, orice informație, orice entuziasm, orice bucurie științifică ar putea să nu constituie decât autocunoașterea propriei noastre nudități, să nu fie decât orgasme inconsistente, produse de autoerotismul nostru cuantic, imatur și compulsiv.
În fond, ceea ce se înțelege în general prin fizica cuantică, nu reprezintă un model fizic absolut, complet, infailibil, confirmat integral prin experimente obiective. Dimpotrivă, în cadrul ei, există diverse curente, poziții , interpretări diferite, chiar diametral opuse.
Dilemele, incertitudinile, necunoscutele nu sunt deloc, nici mărunte și nici puține.Nu poate fi determinat cu exactitate locul exact al electronului pe orbită.Nu este predictibil comportamentul particulelor. Nu există nici o explicație rezonabilă logic și științific pentru întanglementul cuantic la nivel micro- și chiar macroscopic etc.
Nu este deloc exclus ca actuala paradigmă a științei occidentale, esența modeluui cognitiv să fie parțial eronată sau incompletă, devreme ce nu acordă conștiinței o cauză metafizică, ci doar una legată exclusiv de resorturi fiziologice materiale. În condițiile unui univers ostil omului, dominat de suferință, entropie, descompunere, moarte, uitare, aneantizare a eului, o astfel de poziționare științifică, gnoseologică, epurată de orizont transcendent nu poate genera decât lipsă de sens, dezgust de viață, indiferență, cinism, abulie, singurătate, orfanism cosmic, tulburări de personalitate, depresie, comportament suicidar, nihilism etc.
De asemenea, nu este foarte sigur că anumite “teorii” și “necunoscute” ale fizicii cuantice nu servesc anumite ideologii . Dacă îi spui sistematic omului că realitatea este o iluzie, că electronul nu există, că existența lui se încheie odată cu moartea fizică etc. nu faci decât să încurajezi hedonismul, consumerismul, să induci, nesiguranță și confuzie.
Nu mă refer aici evident la clasicii fizicii cuantice, la părinții ei fondatori, la Wolfgang Pauli, Max Planck, Erwin Schrödinger, Werner Heisenberg, Louis de Broglie, Einstein, Paul Dirac sau Max Born, ci la ipotezele unor fizicieni mai noi.
Din păcate în ultimul timp, așa cum s-a văzut și în perioada pseudo-pandemiei de COVID-19, din oportunism, pentru funcții, premii, bani și alte privileigii, oamenii de știință acceptă cu ușurință să se vândă, să justifice minciuna, nu adevărul.
Oricum nu ar fi prima dată, când descoperirile științifice, în speță ale fizicii sunt instrumentate politic Ne amintim de proiectul de cercetare Manhattan, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, care a dezvoltat primele arme nucleare, proiect la care au contribuit mari fizicieni ai vremii, precum Robert Bacher, Hans Bethe, Niels Bohr, Norris Bradbury, James Chadwick, John Cockcroft, Harry Daghlian, Enrico Fermi, Val Fitch, James Franck, Klaus Fuchs, George Kistiakowsky, George Koval, Norman Ramsey, Isidor Isaac Rabi, James Rainwater, Bruno Rossi, Glenn Seaborg, Emilio Segrè, Louis Slotin, Edward Teller Stanisław Ulam, John von Neumann, John Wheeler, Eugene Wigner, Robert Wilson etc.
În orice caz, chiar dacă fizica cuantică nu este politizată, incertitudinile ei avantajează ideologia neomarxistă.
Dummezeu pare să-și ascundă secretul creației față de om.Din acest punct de vedere, fizica cuantică este o ilustrare perfecta a fiosofiei lui Lucian Blaga în care Marele Anonim este gardianul propriilor mistere, istituind celebra cenzură transcendentă. De altfel una dintre sursele nerecunoscute a filosofiei lui Blaga a fost și fizica cuantică teorie cu care autorul a fost familiarizat încă din timpul misiunilor diplomatice pe care le-a avut în străinătate.
Noi nu putem vedea la nivel supramacroscopic, inteligibil.Avem ontologic o formă de ochi primitiv, un protoochi, carent cognitiv. Cu milioane de ani în urmă, unele animale au avut niște fotocelule electrice, sensibile la lumină, deci un protoochi.La alt nivel suntem cârtițe, e drept raționale care sapă în solul întunecat al realității.
Desigur că ochiul reflectă realitatea, dar nu o gândește, nu o poate problematiza singur.El are nevoie de rațiune.Rațiunea lucrează cu idei abstracte, însă se folosește de ochi.Prin asta ajungem la Kant, care a împăcat empirismul cu raționalismul.Percepem realitatea exterioară cu ajutorul simțurilor, dar le preluăm cu ajutorul intelectului, al rațiunii.
De ce nu ne-a făcut Dumnezeu în așa fel încât să putem vedea existența și la nivel infra, microscopic? De ce ne-a pus acești ochelari anticuantici? De ce a instituit această formă de cenzură transcendentă?Oare Dumnezeu nu a putut să facă omul văzător și la nivel cuantic sau nu a vrut ? Ce se întâmpla dacă noi puteam vedea aceste amănunte din lumea cuantelor ?
În mod paradoxal, deși omul și-a adjudecat statutul de “ființă rege”, el nu vede tot. Nu vedem nici lucrurile prea mari și nici lucrurile foarte mici.Vorba unui om de știință:”Noi oamenii suntem prea mari ca să vedem lucrurile microscopice și prea mici ca să vedem Universul, macrocosmosul”.
Probabil formele spațiului ne-au configurat gândirea, ne-au configurat natura anatomo-cognitivă.Dacă am fi trait într-un alt spațiu, cu o altă configurație, cu o altă densitate, cu alte raporturi spațio-temporale, am fi gândit cu siguranță altfel.
La un moment dat, Caragiale a dormit la un hotel unde erau gândaci și ploșnițe, care i-au inoculat o frică irațională față de felul în care suntem invadați de aceste ființe minuscule, urâte, grețoase.A notat undeva acest lucru :”simt enorm și văz monstruos”.
Orice fobie potențează funcționarea morală a simțurilor noastre.Ne mijlocește accesul la lumea minusculă, la lumea microscopică.Cu alte cuvinte, faptul că nu avem acces la spectacolul subatomic este un avantaj. Probabil că o astfel de vedere ar face imposibilă viața, pentru că acolo totul este bazat pe devenire, totul se stinge și se aprinde ca în filosofia lui Heraclit din Efes.Este suficient că asistăm la spectacolul macroscopic, la lanțul trofic, unde diferitele specii de animale se mănâncă între ele. Este destul că asistăm la un lanț trofic macroscopic, la un coșmar chimic nu mai este nevoie să asistăm și la un vis microscopic, cuantic.
Munca aceasta cu fizica particulelor e foarte riscantă pentru că situează cercetătorul la granițele cunoașterii, unde totul este imprevizibil, totul contrazice totul, unde nu există fundamente, grund.De aceea unii cercetători ajung să se sinucidă. Ludwig Eduard Boltzmann, fizician austriac al fluidelor, care a anticipat anumite probleme de fizică cuantică, a orbit în urma unor experimente și, în cele din urmă, ajungând să se îmbolnăvească psihic, s-a sinucis. Fizicianul chinez american, Zhang Shoucheng de asemenea s-a sinucis .
Dacă Isac Newton îndemna fizicienii să ocolească întrebările metafizicii (“Fizică, ferește-te de metafizică !”), astăzi, date fiind dimensiunile spirituale ale fizicii, neputințele ei, irezolvabilele ei, un fizician inteligent ar trebui să spună:”Fizică, apropie-te de metafizică !”
Așa cum gândirea și limbajul se autolimitează reciproc( „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”, scrie Ludwig Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus), nici prezența omului în lume nu este o garanție a cunoașterii autentice:
“Unde oare în lume este de găsit un subiect metafizic?
Tu spui că aici lucrurile stau în același fel ca și cu ochiul și cu câmpul vizual. Dar , în realitate ochiul nu îl vezi.Iar nimic din ceea ce ține de câmpul vizual nu ne face să conchidem că el este văzut de către un ochi” (Ludwig Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, 5.631–5.6331).
Wittgenstein vrea să spună că nu cunoaștem în fond natura legilor fizice, ci doar le vedem, le percepem.Avem aici de-a face mai degrabă cu o revelație naturală, cu o formă de epifanie a legilor naturii.
Deci nu eul meu creaza lumi ca la Berkeley.Fiecare eu are o viziune despre lume, în funcție de cultură, sensibilitate. Noi oamenii creăm, nu lumi, ci viziuni despre lume.“Lumea mea” se referă la viziunea mea despre lume, nu la lumea creată de eul meu solipsist.
Ca să trasăm limitele gândirii ar trebui să trasăm negânditul .Noi suntem răspunzători de gândire, dar nu de negândire.Limitele gândirii nu pot fi trasate pentru că nu avem acces la spațiul negândibilului:”Nu putem spune așșadar nici ceea ce nu putem gândi ”(5.61), scrie Wittgensrein în Tractatus.
Bergson spune că avem acces la negândit prin intuiție, iar teologii cred ca avem acces prin mistică. De fapt, inclusiv Wittgenstein în Cercetări filosofice pare să vireze spre un soi de mistică . ” Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” scrie Ludwig Wittgenstein”, în încheierea celebrului său Tractatus. Adică doar pe calea misticii putem avea acces la negândit, la această nedeterminare și imposibilitate cognitivă.
Sigur, nici la Wittgenstein lucrurile nu sunt foarte limpezi. Probabil și el ca orice filosof, lasă intenționat o anume echivocitate a limbajului și a expresiei, ca să facă loc interpretărilor, ca să rămână dezchizător de drumuri.
Dacă fizica clasică newtoiană stă sub semnul școlii eleate, fizica cuantică este o expresie a devenirii heracltice.În ecuația fizicii lui Einstein și a fizicii cuantice, intervine factorul temporal.În mecanica cuantică, timpul și spațiul au de asemenea un rol decisiv, deoarece timpul devine reversibil, iar atributele clasice ale spațiului se modifică, după cum materia însăși suferă mutații de structură, devenind un amestec de energie, de undă, de plasmă, fără densitate și textură.
Televiziunea a apărut ca o consecință firească a unor descoperiri științifice însă după revoluția culturală, sexuală din anii 70, a fost instrumentalizate.Televiziunile, canalele video etc. țin de o anumită viziune ideologică sistemnatică pentru a hiperextinde vizualul oamenilor, pentru a-i animaliza, pentru a le crea nevoi.
Dacă le pui copiilor în față o tabletă, un Laptop etc. ei nu se mai duc la Bibliotecă, îi îndpărtezi de carte. În acel moment, nu faci decât să îl pregătești pe tânăr pentru mediul corporatist. Giovanni Sartori vorbește, în Homo videns, de video-copil, în sensul că viitorul om pierde limbajul abstract care era o constantă a lui Homo sapiens.
Postmodernii revin din nou la lumea de dinaintea lui Kant, adică la empirism. Ei pun între paranteze rațiunea și pariază pe senzorial, pe concret, pe imagine, pe video.
O astfel de paradigmă nu face decât să livreze ființele umane materialismului, senzualismului, hedonismului. Trăim vremuri în care nu mintea, ci ochiul cunoaște pe celălalt.Imaginea însă poate fi înșelătoare.Ochiul ne păcălește. De ce ? Pentru că acest organ, această cameră de luat vederi, e adevărat performantă, nu e capabilă să realizeze că ceea ce este frumos, senzual, ceea ce excită, este perisabil și oricum nu va fi doar al tău. De aceea se spune că cei mai frumoși ochi sunt cei care te privesc pe tine cu drag și cu iubire.
Din nefericire, tinerii din generația digitală se văd, se raportează unul la altul, doar ca obiecte sexuale. Imaginea, mai ales cea erotică, se impune cu o extraordinară forță, în lumea postmodernă, din cauza faptului că se adresează direct instinctelor de bază, instinctului de conservare, de reproducere .
Tinerii digitali și digitalizați nu se îndrăgostesc de suflet, de calitățile intelectuale și etice ale partenerului, ci de imaginea corporală. Tocmai de aceea căsătoriile nu durează mult timp.
Uneori fetele sunt atrase de oameni culți, de bărbați inteligenți, scriitori, de artiști etc. pentru că o astfel de relație le crește stima de sine.Însă aceste relații/căsătorii, mai devreme sau mai târziu se destramă, deoarece, după ce se consumă iubirea inițială, admirația, femeia nu se poate acomoda cu atipiile lor comportamentale, cu metabolismul lor spiritual, cu dilemele, interogațiile și tristețile lor. Apropos de tristețe, ne amintim de Kierkegaard, care, deși rugat în genunchi de Regina Olsen să nu rupă logodna, i-a spus jovialei domnișoare: ”Sunt prea trist pentru veselia ta !”
Televiziunile au produs această mutație de la gândirea prin cuvinte, la gândirea prin imagini. În lipsa aparatului lingvistic nu este posibil spiritul critic, pentru că imaginile în televiziune, în video se derulează rapid.Ele se insinuează la nivel inconștient, iar după aceea trec în conștient și se exprimă la nivel comportamental.
Deja a trecut vremea lui Homo cogitans, a lui Homo interrogans. De câțiva ani buni omenirea a trecut în epoca lui Homo videns, a lui homo ciberneticus care a glisat, pe nesimțite, de la lumea reală, la lumea virtuală. O lume de cibernnavigatori cool, fără întrebări, fără cunoașterea rădăcinilor istorice, fără viață interioară, fără religie, fără simț cosmic și metafizic, par să contureze noua lume a unui “animal social”, gol pe dinăuntru, nemobilat cultural, fără gândire, fără logică, un soi de “homo insipiens ”, de “homo sentiens”, care în anumite privințe, nu diferă foarte mult de “homo stultus” . E adevărat, tinerii din generația nouăzecistă, douămiistă sau postdouămiistă au o inteligență operativă ceva mai crescută decât cei din anii 60 sau 70 de pildă(folosesc preponderant emisfera cerebrală dreaptă, lobii frontali). Însă din nefericire , din cauza adicției de calculator, internet, telefon etc. din lipsa socializării față către față, au un coeficient de inteligență emoțională și de inteligență spirituală mai scăzute. E deja cunoscut faptul că inteligența emoțională favorizează creația, reușita profesională, echilibrul în relațiile conjugale etc.
Există și studii care vorbesc de o creștere a inteligenței emoționale la generația postdouămiistă(vezi Naomi Paymal, Copiii mileniului III: Transformari de ordin psihologic, psiho-emotional si neurologic, Pedagogia 3000, Un Ghid Practic pentru Profesori, Parinti si Sine,2015).
Dacă ne referim la varianta slabă a inteligenței emoționale, adică la dezinhibare, la nonșalanță, la manifestarea nevoilor primitive, la instinctualitate, la cinismul social, la lipsa controlului rațional, la ușurința cu care tinerii din generația milenialilor se angazează în relații sexuale etc, atunci, aceste studii au evident dreptate.Însă dacă ne referim la varianta tare a inteligenței emoționale, la forma ei superioară, care presupune empatie, sensibilitate, altruism, creație etc. concluziile respectivelor cercetări bat câmpii cu succes.
Cum să vorbești de o explozie a inteligenței emoționale în condițiile creșterii anxietăii sociale, a suicidului la tineri, a dependenței de droguri, de alcool, de smartphone, de social media, de jocuri video etc.?
“Televederea”, așa cum o numește politologul și scriitorul italian Giovani Sartori, a afectat și lectura. Peste 90 % dintre oameni nu mai citesc nicio carte. Dar chiar și postdouămiiștii, homines videntes, ciberlectorii, twitter-iștii, instagramiștii, nu citesc mai mult de o jumătate de pagină.Renunță inclusiv la video-urile, la postcast-urile mai lungi. Tocmai de aceea a apărut TikTok.
Probabil artizanii globalismului, ideologii neomarxiști au nevoie de această globalizare a informației, de cetățeni planetari inculți, decebralizați, instinctualizați, pentru a institui acel mult visat Guvern unic, pentru a tranforma întreaga lume într-o megacitadelă, într-un ciberpolis.
Deși este mai abil ocular, mai versat oftalmic(în nici un caz oftalmologic, pentru că ecranele tuturor calculatoarelor, gadget-urilor, device-urilor afecteaza grav vederea), Homo videns, omul post-gândirii este, după Giovani Sartori, “incapabil de reflecție abstractă şi analitică, este tot mai bâlbâit în demonstrația logică şi în deducția rațională”.
Sartorii afirmă că imaginile în sine nu pot crea concepte, așa cum spunea odinioară Kant despre posibilitatea imaginării celor o sută de taleri, care nu asigură cu necesitate existența unei entități divine, adică a acelei Ființe “decât care nu există alta mai mare ” :“E adevărat că o imagine poate valora mai mult decât o mie de cuvinte. Dar e şi mai adevărat că un milion de imagini nu creează nici măcar un singur concept.
Rezum în trei puncte.Primul: vederea nu înseamnă cunoaştere.Al doilea: cunoaşterea poate fi ajutată de vedere.Al treilea: aceasta nu constituie o piedică pentru ca acea cunoaştere prin concepte (cunoaşterea în sensul puternic) să se desfşoare cu totul în afara vizibilului.
Imi pare rău pentru tele-vedere, dar așa stau lucrurile”.( Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gândirea., Editura Humanitas, 2005, p.58”).
E adevărat, toate descoperirile științifice au împins omenirea spre progres, de la foc, roată, scriere, tipar, energie electrică, telefon, la radio și televiziune. Dacă toate acestea au avut un impact pozitiv asupra ființei umane, există pericolul ca era imaginii, epoca lui Homo ciberneticus, videns, digitalis, a lui homo transhumanus etc. să destructureze efectiv eul, să producă mutații antropologice și chiar ontologice greu de estimat. O astfel de schimbare paradigmatică, o virare a minții umane de la noosferă, de la mundus intelligibilis, la mundus sensibilis, de la gândirea altinică, rarefiată, la simțuri, de la Spirit la spirt, de la eoni, la pietoni ,un astfel de atac la edificiul noetic al lui homo sapiens, e logic să antreneze urmări catastrofale pe termen lung, la nivelul umanității.
În orice caz, date fiind progresele tehnologice, revoluția digitală și odată cu ea, globalizarea au extrem de puține șanse să mai poată fi oprite, așa cum n-au putut fi oprite revoluția lui Gutenberg, electrificarea sau industria automobilelor.
Postmodernii, oamenii care trăiesc în această era a imaginii seamănă izbitor de mult cu prizonierii din Mitul peșterii povestit de către Platon în Republica.Ce sunt altceva filmele, Canalele video de pe internet, Televiziunile decât umbre care se perindă prin fața noastră și pe care, după zeci de ani de sclavie virtuală, le luăm drept realitate?
Nu evadăm din această peșteră pentru că nu ne putem debarasa de utilitatea umbrelor, dar și pentru că ne ne este teamă să ne expunem oprobiului majorității, asemenea celui evadadat din peștera imaginată de Platon.
Prin capacitatea de a percepe realitatea din jur, formele lucrurilor, culorile, ochii, aceste sfere de carne se constituie într-un îngenios instrument optic, într-un apparat foto ultraperformant, care developează imaginile instantaneu și căruia îi datorăm peste 80 % dintre amintirile pe care le avem de-a lungul vieții.
Cu ochii vedem lumea , cu ochii ne ascundem de realitate, îi închidem când aceasta ni se pare crudă, oribilă. Cu ochii luăm primul contact cu lumea, când ieșim din habitatul uterin, cu ochii ne îndrăgostim, cu ochii iubim, cu ochii închiși ne reproducem ca ființe, cu ochii dormim în sensul că îi închidem, cu ochii plângem, ne alinăm necazurile, ne descărcăm tensiunile sufletești, supărările și în cele din urmă, cu ochii murim pentru că îi închidem, sau ni-i închid alții, când ne dăm ultima suflare.
În Upanișade se spune că ființa umană este asemenea unei cetăți cu zece porți, adică doi ochi, două urechi, două nări, gura, uretra/vaginul la femeie și uretra la bărbat prin care omul comunică în exterior. A zecea poartă este reprezentată de cel de-al treilea ochi(ajna chakra), a șasea chakra, „chakra fruntii” și are rolul de a media relația cu interioritatea, cu tărâmul conștiinței( Atharva-Veda, X, 8, 43: „lotusul cu noua porti” si Prajna-Upanishad, IV, 3).Se spune, de asemnea că după ce zeul Tvashtri a creat fiintele și a perforat găurile simturilor, zeii au intrat prin aceste orificii (kha) in corpul uman, transformându-l astfel într-un un loc preferat al lor. (Atharva-Veda, XI, 8, 18).
Al treilea ochi (ochiul interior)mai este identificat cu glanda pineală, despre care Descartes spunea că este „sediul sufletului“.În literatura mistică și inițiatică, activarea acestei glande oferă omului puteri paranormale, precum călătorii în timp, telepatie, vedere cu duhul, abilități profetice etc.
Ochii nu sunt doar porți ale sufletului, guri de paradis, ci și instrumente de cunoaștere, detectoare estetice, senzori ai iubirii, ai adevărului, ai dreptății, martori ai conștiinței, cuiburi ale sensibilității.
Prin ochi scrutăm Universul, infinitul și tot prin ochi, suntem văzuți, scrutați de oameni, dar și de către Dumnezeu.Ochiul nu este doar un analizator vizual, ci și un analizator metafizic, pentru că prin el avem acces la revelația naturală.Cu ajutorul ochilor și al rațiunii facem uz de ceea ce se numește cunoaștere katafatică.E adevărat, vederea metafizică, la fel ca vederea interioară pe care și-o dezvoltă nevăzătorii, trebuie dezvoltată.Orbii își găsesc o cârjă existențială pe lângă acel baston alb.
Noi oamenii suntem de trei ori orbi. Suntem orbi cuantici, microscopici pentru că nu putem vedea lumea particulelor elementare.Suntem orbi la nivel macroscopic, ultim pentru că nu putem vedea cele peste două mii de miliarde de galaxii cu miliardele lor de sori verzi, galbeni, albaștri, roșii și portocalii. Suferim de asemenea de cecitate la nivel metafizic, pentru că nu avem niciodată acces la spațiul inteligibil, nu ne întâlnim temeiul ontologic, nu putem sta cu Dumnezeu la o cafea. Ar trebui să purtăm cu toții câte trei bastoane albe ! De fapt, ar trebui să purtăm patru bastoane albe ca să ne diferențiem de orbii din naștere, care poartă un singur baston(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
Când se face câte o numire la vreun minister, ai impresia că persoana în cauză este fericita câștigătoare a unui concurs de incompetență, de proști.
Cum să pui un popă la în fruntea Ministerului Agriculturii, un medic la Ministerul Culturii și un contabil la Ministerul Sănătății ? Cum să pui la Ministerul Educației licențiați în căi ferate, drumuri și poduri, cum a fost cazul lui Cristian Mihai Adomniței sau specialiști în navigație și transport naval , așa cum este Doamna Ligia Deca?
Explicații există, desigur, inclusiv pentru acest ultim caz: 1.această Doamnă nu are nimic de-a face cu învățământul ; 2. Proaspăta ministră a făcut parte din armata de obedienți iohanniști, însărcinați cu formularea și implementarea politicului, utopicului proiect preziențial ”România Educată”.
Adevărații miniștri români ai Educației au fost Andrei Marga, Mircea Miclea, Mircea Dumitru, oameni cu experiență didactică, universitară, managerială, cu activitate științifică serioasă, chiar dacă nu au avut timp fizic sau nu au fost lăsați să-și ducă până la capăt proiectele ministeriale.
Cum să vorbești de un popor educat, de o Românie educată, de un învățământ autentic, serios, de o cercetare eficientă în condițiile în care România este țara cu cel mai mic buget alocat Educației, în condițiile în care profesorii își duc traiul de pe o zi pe alta?România nu numai că nu se aliniază la nivelul procentelor europene din PIB destinate Educației, dar nu respectă nici măcar articolul 8 al Legii 1/2011, care spunea că ”pentru finanțarea educașiei naționale se acordă annual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din Produsul Intern Brut al anului respectiv”. Mai concret, bugetul pentru Educație ar trebui să se ridice undeva la 79 de miliarde de lei. În 2021, bugetul alocat pentru Educație a fost de 3,6% din PIB, adică 39,6 miliarde lei.
Vina nu este a clasei politicie, a establishment-ului, care nu reprezintă decât o mână de oameni, dacă acești veleitari, cabotini, trădători, slugi ale Înaltelor porți, de la Bruxelles, și Washington, mai pot fi numiți ființe umane, ci a noastră a celor mulți, a milioanelor de cetățeni, de electori. De ce este vina noastră ?Pentru că îi răbdăm, pentru că îi votăm, pentru că îi girăm, pentru că le permitem să-și bată joc de noi, pentru că acceptăm să ne chinuie și să ne chinuim la infinit, de parcă am fi un neam de masocchiști.
E normal ca într-o țară în care există mii de oameni instruiți, inteligenți, culți, universitari, buni comunicatori, cu abilități discursive, cu competențe lingvistice, să tolerăm în fruntea Guvernului un analfabet, un căprar, care nu poate produce o propoziție coerentă, pus acolo de neomarxiștii globaliști doar pentru ca inconștientul sau conștientul populimii să facă un transfer de credibilitate de la armată, la clasa politică, doar pentru ca hainele cazone și galoanele lui militare să insufle autoritate și încredere în odioasa si criminala campanie de vaccinare? O paiață așezată la Palatul Victoria ca sa execute militărește, slugarnic, ordinele venite de la Bruxelles și Washinghton, menite să intensifice crizele economice, alimentare, energetice ! Un ofițer agramat, obedient partenerului strategic care l-a investit în această funcție cu trei luni înainte de a începe războiul din Ucraina, despre al cărui debut gardienii planetei știau cu exactitate !
Cum să pui în frunea Guvernului un Ciucă, atâta timp cât acestă funcție a fost deținută de Mihail Kogălniceanu, de Iorga, de Goga, de Titu Maiorescu de Theodor Rosetti?
Cum să numești o marinăreasă la Ministerul Educației când acest portofoliu a fost deținut de Petre P. Carp, de Spiru Haret, de filosofii Ion Petrovici, Athanase Joja, Mihai Șora, Andrei Marga sau Mircea Dumitru?
Iohannis are nevoie de oameni fideli, de executanți.Pe Ciucă l-a tolerat până acum pentru că este un tip docil, pentru că este militar obișnuit să execute ordinele, dar și pentru că este încă în grațiile americanilor. Deși în acest moment, Iohannis este pus într-o situație delicată din cauza acuzelor de favorizare a contractelor oferite prietenului său Michael Schmidt. Ca să iasă din această situație, să-și refacă imaginea publică, va fi probabil nevoit ,fie șă recunoască ajutorul oferit prietenului bavarez, fie sa-l sacrifice pe Ciucă pe motiv de plagiat, așa cum s-a întâmplat și cu ministrul Educației, Sorin Câmpeanu.
Nu este deloc exclus ca Iohanis să-l înlocuiască pe premierul Ciucă, atât la Guvern, cât și la conducerea PNL cu Ligia Deca. Numind în aceste funcții o femeie, își va atrage simpatia, atât în țară, cât și pe plan extern. Ca să nu mai vorbim de faptul că va câștiga capital electoral și în rândul sexului frumos din România.După modul în care această Doamnă a fost prezentată de Iohannis la investirea în funcția de ministru al Educașiei, după atenția care i s-a acordat, se vede că președintele țării are intenții mai mari cu ea. A fost probabil un semnal către oamenii din Guvern că această marinăreasă va fi la un moment dat șefa lor.
Culmea, acestor trepăduși, nu li se potrivește nici măcar replica din nuvela lui Costache Negruzzi despre Alexandru Lăpușneanu : “Proşti, dar mulţi“ Ei nu sunt mulți, sunt puțini, dar în schimb, au bani mulți.Prin urmare, dacă ar fi să actualizăm vorba pusă de Negruzzi în gura celebrului domn moldovean, ar trebui să spunem despre cei ne conduc:”Puțini, proști , dar cu bani mulți”.
Ca să-și promoveze oamenii, indiferent de calitatea intelectuală sau umană, PSD şi PNL dau bani presei cu nemiluita. Numai în primele şapte luni din anul 2022, cele două partide au plătit presei peste 10 milioane de euro, bani proveniți de la Bugetul se Stat, după cum afirmă jurnaliștii de investigații de la Recorder. Printre Televiziunile și publicațiile cu care partidele au încheiat contracte se află Antena 3, Digi24, Hotnews, Newsweek, Știripesurse. B1 TV, România TV, Realitatea Plus, Aleph News etc.
Aceste contracte se semnează culmea în condițiile în care după lege, formațiunilor politice nu le este permisă cumpărarea de spațiu editorial la posturile de Televiziune, decât în perioada campaniilor electorale.
În general, Partidele, cu excepția AUR, cheltuie aproape 50% din banii primiți, pentru presă și propagandă. În 2021, suma cumulată cheltuită pentru presă a celor două partide mainstream a fost de aproape 12 milioane de euro, în sensul că PSD a dat presei aproape 8 milioane de euro, iar PNL aproape 4 milioane de euro. Cel mai puțin a cheltuit USR, în jur de 200.000 de euro.
Până în acest moment, AUR, așa cum a promis în campania din 2020, nu a folosit subvențiile de la stat în folosul partidului, ci intenționează să-i cheltuie pentru interesele românilor: „Sunt bani nemeritați și prea mulți. Vorbim despre zeci de milioane de euro primiți anual de către partidele politice. Sunt banii românilor. În general acești bani sunt delapidați de conducerea partidelor și nu o spunem noi ci curtea de conturi care descoperă în fiecare an nereguli foarte mari. Noi am promis că nu vom folosi subvenția publică decât pentru a pune un spital la dispoziția românilor și așa vom face” a declarat cu veva timp în urmă, președintele George Simion.
E adevărat, Legea finanțării Partidelor politice nu este foarte clară cu privire la cheltuirea banilor proveniți de la Stat, în sensul că desi prevede printre altele și bunuri imobiliare, nu se specifică destinația lor.Din acest motiv, AUR a depus două proiecte legislative, unul pentru eliminarea subvențiilor publice, iar altul pentru permisiunea de a construi pe acești bani așezăminte sociale sau instituții de sănătate.Din nefericire, ambele legi au fost respinse de PSD, PNL, UDMR și USR.
În ciuda faptului că AUR nu își cheltuie sumele alocate de stat Televiziunilor, această formațiune a crescut și continua să crească în preferințele electoratului, așa cum se poate vedea din ultimul sondaj făcut de Sociopol la sfârșitul lunii august, sondaj care a constatat că AUR are un procent de 25% , fiind pe locul al doilea după PSD cu 32%, devansând PNL-ul cu 10 procente.
Dar să revenim la comerțul intelectualului rasat, a omului de cultură cu politica.Există desigur multiple explicații pentru numirea oamenillor politici fără expertiză științifică de specialitate în mistere. Frica de a nu fi eclipsați de intelectuali, de a nu fi sabotați, concurați, săpați etc., desi acest lucru nu e justificat pentru că un adevărat om de cultură, născut iar nu făcut, nu e capabil de astfel de disonanțe etice și spirituale.Spiritele superioare, înalte, cu adevărat înalte, nativ altinice, nu cocoțate pe catarige șubrede, au înainte de toate omenie !
Orice partid politic este o structură de putere, formată în general din oameni pragmatici, simpli, în spatele căreia se ascund multe interese economice, strategice. Intelectualii vin cu o anume notorietate, cu un discurs rafinat, mai limpede, cu priză la elite și atunci oamenilor de afaceri, din partid le este teamă să nu fie eclipsați .Se simt timorați, complexați de ei și prin urmare fac tot ce le stă în putință să-i excludă, să-i marginalizeze, așa cum s-a întămplat, cu ani în urmă cu Toader Paleologu, pe care Vasile Blaga nu a vrut să-l pună pe listă la alegerile parlamentare, în condițiile în care omul a fost ministru al culturii. Avem în acest exemplu un caz tipic care pune față în față cele două tipologii de oameni politici:pe de o parte omul de afaceri, carieristul politic, fripturistul agramat, oligarhul corupt, cu dosare penale pe rol, iar pe de altă parte, intelectualul, omul cult, onest, sensibil, empatic, bun orator, cu mare priză, nu doar la electoratul cultivat, ci la orice cetățean de bun-simț.
Să ne înțelegem, orice partid are nevoie și de bani, și de oameni de afaceri onești, dar o formațiune politică autentică, credibilă, nesinucigașă pe termen lung, nu poate avea doar afaceriști, ci trebuie să facă loc în partid și creierului, nu doar cardului, să se se deschidă și spre spirit, spre cultură.
Partidele comandă sondaje interne pentru a lua pulsul electoratului, prin care identifică acele categorii sociale la care prinde mesajul respectivei formațiuni politice.Dacă nivelul de cunoaștere al electoratului este scăzut, dacă este preponderant cu studii medii, mesajele sunt adaptate în mod cu totul greșit, acelui grup electoral țintă.
Refuzând intelectualii, partidele greșesc enorm, deoarece, avand doar politicieni oameni simpli, cu priză la masele de jos, pierd un segmet electoral important, exact publicul cult care reprezintă o mare parte din acel procent de peste 60% dintre românii catre nu se prezintă la vot, scârbiți până la vomă de secăturile politice, de penali, de carieriști, de trădători de țară, de de proști cu bani.
Omul cult, intelectualul rasat își poate oricând adapta discursul la nivelul cetățenilor simpli, cu studii medii, în timp ce oligarhul agramat care își cumpără locul pe listele electorale cu bani mulți( se vorbește că în partidele mainstream, respectiv în PSD și PNL un loc în parlament se cumpără cu sume care oscilează undeva între 200 și 300 de mii de euro !) e incapabil să se ridice la nivelul oamenilor instruiți.
Acuza că politica are nevoie de sloganuri practice, percutante, care se adresează instinctualității, iar intelectualii vin cu idealisme, cu discuții mai abstracte și îndepărtează votanții simpli, care nu empatizează cu ei, care nu sunt capabili să le înțeleagă discursul, e de asemena falsă. Un intelectual autentic, un om de cultură aduce mai multă plus valoare în partid, mai mulți votanți, mai multă credibilitate, decât 100 de afaceriști corupți.
În condițiile în care s-au înființat în ultimul timp în România o puzderie de partide naționaliste(în țara noastră sunt deja înregistrate peste 200 de partide de toate culorile și orientările) și prin care există riscul să se compromită idea națională, să se disperseze voturile în campaniile electorale din 2024, orice intelectual vizibil, orice om de cultură ar trebui să fie primit în partide, ajutat, pus la muncă.Pentru că intelectualii au idei, mânuiesc cuvântul, contribuie la cristalizarea doctrinei patidului, la promovarea, explicitarea și apărarea ei.
Multe partide recent apărute nu au nevoie de oameni serioși, de patrioți autentici, de intelectuali, de oameni de cultura sinceri, care să își ia în serios ideologia națională, tocmai pentru că aceste formațiuni doar mimează, ocultează idea suveranistă, încercând să blocheze partidele autentice cu același profil .
În actualul context geopolitic, într-o lume a interdependențelor, a interconectivității informatice, economice etc, idea de suveranitate trebuie foarte bine cumpănită. Trebuie trecută prin filtrul rațiunii, al lucidității, al realităților istorice, economice, tehnologice, militare .Suntem o țară mică, fără industrie proprie, fără un sistem bancar propriu. Prin urmare , o ieșire în acest moment, din UE și NATO, așa cum cer unele partide suveraniste, nu ar face decât să ne condamne la izolare internațională, la pierderea securității economice și militare. Soluția nu este exit-ul, ci negocierea, în baza statutului României de țară membră UE, situată pe locul șapte între cele 28 de state, în privința populației.Dar ca o astfel de negociere sa fie posibilă, e nevoie de oameni capabili, de intelectuali cu expetiză, curajoși, demni.
Atunci când partidele mai primesc câte un om de cultură în partid, o fac probabil din obligație, ca să arate că au deschidere si față de această categorie socială, ca să respecte prevederile din statut.Din păcate, ei nu reprezintă decât cireașa de pe tort, adică au rol strict ornamental.
La partidele mainstream se întâmplă ca în piesa “O scrisoare pierdută”, unde candidatul, Agamiță Dandanache este impus de la centru.Sau, mă rog dacă nu e impus de la centru, ca în comedia lui Caragiale, este impus de la județ.De fapt , oriunde s-ar face listele candidaților, mai ales la alegerile parlamentare, Dumnezeul sau mai bine zis Diavolul acestui mod infracțional de a face politică este banul, sutele de mii de euro sub formă de donații sau oferite la negru liderilor de partide.
Un singur partid din România, respectiv Alianța pentru Unirea Românilor(AUR) s-a angajat public să facă excepție de la astfel de mizerii, să promoveze oamenii în partid pe criterii meritocratice, să primească și intelectuali . De ce? Pentru că toți cei de la vârful partidului, înainte de a fi politicieni sunt și scriitori, iubitori de cultură.
AUR este un partid credibil pentru că tot ce a promis până acum, a făcut. Acest lucru este un indiciu etic că AUR va gestiona cu aceeași onestitate și credibilitate și campaniile electorale din 2024, când se vor definitiva listele candidaților, la cele patru categorii de alegeri, dar mai cu seamă la alegerile parlamentare unde miza e întotdeauna mai mare.
Dar până la acel examen general pe care îl va avea în fața națiunii la scrutinele din 2024, AUR mai are o presesiune, în sensul că trebuie să se prezinte la un alt examen, toamna aceasta, până la sfârșitul lunii noiembrie, în fața nemitarnicului professor, care este Măria sa poporul român. Dar să vedem despre ce este vorba mai exact.
În luna septembrie, AUR a lansat pe propriul site o campanie de înscriere pentru cele patru tipuri de alegeri din anul 2024(locale, europarlamentare, parlamentare și prezidențiale), îndemnând și încurajând românii să candideze sub sigla acestei formațiuni politice : ”În ultimii 30 de ani, am fost conduși de oameni slab pregătiți, coruptibili, șantajabili, iar asta a dus România pe marginea prăpastiei. Pentru salvarea ei, e nevoie de implicarea fiecăruia dintre noi.
Alianța Pentru Unirea Românilor (AUR) îți dă acum posibilitatea de a te implica, la nivel local, central sau european.
Pentru cele 4 rânduri de alegeri, din anul electoral 2024, este nevoie de foarte mulți candidați. Noi ni-i dorim pe cei mai buni.
Ai o echipă, un program politic sau idei bune, care crezi că ar putea fi implementate? Ești patriot, onest și dispus la sacrificii, pentru binele comun? Dacă da, te invităm să te înscrii pentru a candida pe listele AUR.
Candidații selectați vor beneficia de suport de specialitate și cursuri de pregătire a campaniilor electorale din 2024”.
Viitorilor candidați li s-a cerut să trimită un CV, să își descrie experiențele civice, politice, să menționeze județul, localitatea, tipul de alegeri pentru care intenționează să candideze și să atașeze , după caz, un minim program electoral. Această sesiune s-a încheiat pe 30 septembrie 2022(pentru locale, europarlamentare, parlamentare) și după cum era de așteptat, se pare că a avut un mare succes. AUR are acum o bază de date constituită din resurse umane, o pepinieră de candidați din care îi poate alege pe cei mai buni. Mai ales că oferta e generoasă , deoarece printre cei ce și-au exprimat dorința de a candida sunt nu doar oameni de afaceri, ci și personalități, jurnaliști, activiști publici, scriitori, profesori universitari, oameni cu expertiză culturală, științifică, politică, etc.
Până cel târziu la finele lunii noiembrie 2022, aplicanților, pretendenților la aceste nobile funncții, urmează să li se comunice daca au fost sau nu au fost selectați pentru cele trei categorii de alegeri(locale, europarlamentare, parlamentare) din anul 2024.
Pentru alegerile prezidențiale din anul 2024, înscrierile s-au desfășurat în perioada 1 septembrie – 15 octombrie 2022, urmând ca până la data de 18 octombrie 2022, dosarele de candidatură să fie verificate de către Comisia Electorală Centrală și făcute publice pe site-ul AUR.
Deși a fost pe nedrept criticată la acel moment de către unii jurnaliști, fiind văzută ca o metodă de “manipulare a maselor” , de “atragere de noi membri de partid”, de “refacere a imaginii partidului”, șifonată după acuzele de “rusofilie” în contextul războiului din Ucraina, inițiativa liderilor AUR este salutară, reparatorie. Nu face altceva decât să instituie normalitatea în procedura de desemnare a candidaților pe listele electorale.
Pe de altă parte, dincolo de ineditul lui în spațiul politic autohton, acest proiect responsabilizează enorm de mult Partidul AUR. De gestionarea onestă, transparentă a lui, lucru de care nu mă îndoiesc câtuși de puțin, depinde destinul electoral al acestei formațiuni politice, respectiv rezultatul de la urnele de vot din 2024.
Avem deplina convingere, că AUR este un partid nou, onest, virgin, nededat la curvăsării electorale, că este o formațiune politică dedicată interesului național, că nu va sprijini, interesele de grup, aranjamentele de culise, matrapazlâcurile financiar-clientelare, că își va onora angajamentul de a promova o politică centrată pe transparență, pe meritocrație, că este un partid dedicat promovării valorilor, competențelor, că va da tonul unei politici radical diferite de cea bizantinistă, pe care au practicat-o, începând cu anul 1990, partidele mainstream.
AUR este acuzat, pe nedrept, din toate părțile și pe toate canalele mass-media posibile, inclusiv de către facțiunea progresistă din BOR, care are o pondere deloc neglijabilă în cadrul acestei instituții, de faptul că este un partid extremist, ultranaţionalist, antimodernist, antioccidental, legionar, filoortodoxist, filetist, dacopat, antisistem, antisemit, eurosceptic, primitivist, narodnicist, rusofil, putinist, paseist, protocronist, etnocentrist, populist, atiglobalișt, antivaccinist, xenofob, homofob, antiamerican și alte etichete de altfel, false, forțate, inexacte. Dar cine să explice, să nuanțeze, să combată astfel de blazoane, să facă exegeza acestor etichete false, forțate, inexacte, să prezinte obiectiv curentele istorice, politice, sociale la care trimit aceste acuzații ? Nici într-un caz asistentele medicale, poștașii, sudorii, frezorii, ci intelectualii, mai ales cei cu profil umanist, oamenii de cultură.Dar pentru a fi cababil să înțelegi, să tematizezi, să clarifici public aceste lucruri rezonabil, corect, științific, nu într-un mod lăutăresc, rapsodic, trebuie să faci apel la cultură, la istorie, la geopolitică, la politologie, la literatură, la teologie, la sociologie, la psihologia maselor etc., iar astfel de competențe se dobândesc în decenii de studiu, lreflecție, după parcurgerea unui vagon, ca să nu spun vagoane, de cărți.
A nu se înțelege că aceste categorii socio-profesionale sunt irelevante, că oamenii simpli sunt inferiori , neimportanți într-o societate. Personal nu sunt elitist, ci dimpotrivă empazizez cu acești profesioniști, funcționari, meseriași, îi respect, după cum apreciez și înțeleg metabolismul spiritual, psihologia oamenilor de la talpa țării, pentru că m-am născut și am copilărit într-o familie de țărani săraci, dar onești și credincioși, într-un sat mic, izolat, din Maramureșul voievodal.
Nu cred că mai e cazul să recurg la cunoscutul, mult uzitatul proverb„Omul potrivit, la locul potrivit”. Ceea ce am vrut însă să spun este că, nu doar AUR, ci toate partidele au nevoie de intelectuali rasați, de oameni de cultură, de buni oratori, comunicatori, de persoane charismatice, de oameni onești și înainte de toate curajoși. Repet, AUR are câțiva astfel de oameni titrați intelectual, cultural, la vârf și în Parlament însă nu sunt suficienți pentru un partid atât de mare, cu speranțe de guvernare după 2024, dar din nefericire, încă neînțeles, marginalizat, atacat, ridiculizat de publicul cult.
Apropos de materia cenușie din politică, mai trebuie spus ceva : există și teama că intelectualii știu prea multe și din această cauză e mai greu să fie prostiți, manipulați.E adevărat însă oricum nici omul simplu, dar nici măcar naivul, prostul nu poate fi prostit la infinit, după cum nici prostirea, manipularea, minciuna nu pot dura etern.Și în acest caz, vorba filosofului:”E mai bine să ai un dușman inteligent, decât un prieten prost ” !
Legat de condiția preamult-știutorului, îmi aduc aminte de o anecdotă care circula în epoca ceaușistă și care suna cam așa: ”La un concurs de intrare în Departamentul Securității Statului, s-au prezentat trei candidați.Intră primul la Comisie și trage un bilet. Citind cerința ( Cât fac 1+1?) care i se părea foarte simplă, concurentul a vrut să răspundă pe loc. Comisia însă i-a recomandat să mediteze o jumătate de oră asupra întrebării, așa cum prevedea legea, și abia după aceea să ofere răspunsul. Acesta a refuzat și a insistat să răspundă pe loc, spunând că 1+1=3 .Al doilea candidat insistă și el să răspundă pe loc la întrebarea Cât fac 2×2 ?. Răspunsul lui a fost promt: 2×2 =6.Al treilea candidat trage biletul și insistă de asemenea să ofere răspunsul pe loc, la întrebarea Cât fac 2+3 ?.Răspunsul lui a fost că 5+3= 5.
După analizarea răspunsurilor, Comisia de examen anunță rezultatele: primul și al doilea sunt admiși, iar al treilea este respins.Al treilea, ofuscat, face Contestație, care îi este respinsă cu motivația că știe prea multe”.
Lector univ.Dr. Vasile Chira
Scriitor, filosof şi teolog
Blogul lui Vasile Chira 