Multe lucruri, pentru care nu se pot lua măsuri, vor ieşi mai bine datorită întâmplării/ Multa, quae provideri non possint, fortuito in Melius Caesura/ (Tacitus, Ann. 2, 77)
Totul se poate întimpla, când o pune la cale zeul (Sophocles, Αi. 86)
Deci, aceasta, spusei eu, ar fi una dintre legile privitoare la zei şi un mod de exprimare, după care va trebui să se vorbească şi să se facă versuri : că zeul nu e cauza tuturor (întâmplărilor), ci (numai) a celor bune/ Ούτος μεν τοίνυν, ήν δ’ εγώ, εις αν είη τών περί θεούς νόμων τε και τύπων, έν ω δεήσει τους λέγοντας λέγειν και τους ποιουντας ποιεϊν, μή πάντων αίτιον τον Οεόν αλλά τών αγαθών (Platon, Rep. 2, 19)
Întîmplările conduc pe oameni şi nu oamenii întâmplările (Herodotus, 7, 49)
Cât de adesea se realizează datorită intâmplării şi hazardului ceea ce n-ai îndrăzni să doreşti!/Quam saepe forte temere/ Eveniunt quae non audeas optare ! (Terentius, Phorm. 757 sq.)
Mare rol joacă întîmplarea, sau, mai bine zis, ea e totul în toate acţiunile omeneşti (Demosthenes, Ol. 2, 22)
Să cercetăm dacă nu cumva şi lucrurile despre care se spune că sunt întâmplătoare nu sunt supuse unei anumite legi şi dacă nu cumva nimic din lumea aceasta nu se iveşte pe neaşteptate sau în afara ordinei/ Quaeramus an et haec, quae fortuita dicuntur, certa lege constricta sint nihilque in hoc mundo repentinum aut expers ordinis voluteiur (Seneca, Epist. 117, 19 )
Tot ce se întîmplă fiecăruia foloseşte întregului /Οσα έκάστφ συμβαίνει, ταύτα τω ολω συμφέρει. (Marcus Aurelius, Τὰ εἰς ἑαυτόν, 6, 45)
Acestui mundus phaenomenon, în care domină întâmplarea, îi stă Ia bază totdeauna şi pretutindeni un mundus intelligibilis, care stăpîneşte însăşi întâmplarea/Diesem mundus phaenomenon, in welchem der Zufall herrscht, liegt zum Grunde durchgängig und überall ein mnundus intelligihilis, welcher den Zufall selbst beherrscht. (Schopenhauer, Absichtl. p. 189)
Cuprins :
1.Introducere
2.Cuvinte românești intraductibile în alte limbi
3. Geniul anonim al limbii române
4. Terminologia filosofică și teologică
5.A ființa, a înființa și a desființa
6.Lume și lumină
7.Zeu și Dumne(zeu)
8.Înzeire și îndumnezeire
9.Durere și dor
10.A fi fire, a lumi lumire și a muri murire
11.Grija și grijania
12.Constantin Noica și rostirea filosofică românească
13.A comunica și a cumineca
14. Infinitul și infinirea
15.Prepoziția “întru” ca operator onologic
16.Modulațiile ontologice în viziunea nicasiană: “n-a fost să fie”; “era să fie”; “va fi fiind”; “ar fi să fie”; “este să fie”; “a fost să fie”
17.Trecere, petrecere și petrecanie
18.Termeni filosofici cantemirieni: ceință, feldeință și câtință
19.Etimologia cuvântului “întâmplare”
20.A se în(tâmpla) în templu
21.A se întâmpla în afara templului
22.A se întâmpla să se întâmple
23.A nu fi fost să fie sau a nu se întâmpla să se întâmple
24.A se întâmpla fără să se întâmple
25.A nu se întâmpla când se întâmplă
26.Întâmplare și noroc.
27.Concluzii
1. Introducere
Întâlnim adesea în limbajul comun, exprimări de tipul : „Nu-i nimic întâmplător”, „Ce-i al tău e pus deoparte”, „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. În alte contexte, auzim cuvinte cu sens adverbial, locuțiuni adverbiale sau alte tipuri de formulări diametral opuse cu primele, cum ar fi de pildă :„Din întîmplare”, „ Întâmplător”, „Întâmplarea a făcut să… ” „S-a întâmplat” „A lăsa la voia întâmplării” etc.
Dacă oamenii de rând, vorbitorii supreficialii, aparatele de vorbit cu propulsie sangvină, tuburile digestive ambulante trec ușor peste aceste sintagme nu doar profunde, insolubile în esența lor, dar și antitetice, opozabile, omului sensibil, reflexiv, filosofului, teologului, astfel de expresii îi crează serioase crampe mentale, logice, cognitive.
Verbul reflexiv a “se întîmpla” și substantivul “întâmplare” au o origine incertă. S-au emis mai multe ipoteze : din lat. *templāre, de la “templum “ care desemna acel spațiu imaginar, desenat pe cer de către augurii romani cu o cârjă numită “littuus”, pentru a prezice viitorul, fenomene meteorologice, necazuri, bunăstare, moarte, războaie, molimi etc.De aici avem și cuvintele “tâmplă”(“catapeteasmă”, “iconostas” sau “cele două părți laterale ale capului”), “tâmplar” și “con-templare”.Zborul păsărilor care intrau în acel “templum” arătau voința zeilor legată de evenimentele care urmau să se întâmple (*in-templāre), de unde “întâmplare”. Dacă se întâmpla de pildă ca păsările să intre în “templum” din partea stângă, acesta era un semn (omen) bun, iar dacă veneau din dreapta, acestea prevesteau un lucru rău, în timp ce un corb venit din partea dreaptă și o cioară zburând din partea stângă anunțau un eveniment favorabil(Sulică, Antropomorfisme, Brașov, 1900, 77; Pușcariu, 884; DAR; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356); din lat. “templum”, care ar putea fi un diminutiv al substantivului “tempus”(“timp”), deci fără nici o legătură cu limbajul augural. În acest caz, sensul initial a fost acela de „a se petrece”, “a se produce în timp” (Scriban, 1939); de la lat. “intempĕrāre” (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32).
Nu este exclus ca denumirea de tâmplar să aibă la origine construirea unei Biserici de către un meșter lemnar. Inclusiv riturile de trecere celebrate în lăcașul de cult prin slujbe, rugăciuni(Botez, Cununie, Înmormântare) erau de fapt în-tâmplări (in-templări) deosebite care aveau loc în viața comnuităților rurale.Pornind de la cuvintele Apostolului Pavel: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”( I Cor. 3, 16), părintele Dumitru Stăniloae, merge și mai departe opinând că “tâmpla” omului, oasele frontale constituie un fel de catapeteasmă, de os, luminată de globii oculari, în spatele căreia sălășluiește altarul minții, a conștiinței, a spiritului care liturghisește prin gând, prin rugăciune continua (A se vedea Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232).
Mergând mai adânc pe linie etimologică, latinescul “templum” este înrudit cu alte cuvinte latinești “temno,-temnere, -tempsi”, “contemno”, “tondeō”, “tempus”. În greacă avem verbul “τέμνω”=”a tăia”, ”a delimita“. Atât latinescul “temno” cât și grecescul “τέμνω” provin din limba proto-indo-europeană *tm̥-ne-h₁-ti, infix nazal din *temh₁- (“ a tăia)”.
Corespondentul cuvântului latinesc “templum” este în ebraică “beth Elohim”(“Casa lui Dumnezeu”), iar în greacă veche pentru “templum” avem “ναός”, tot un fel de casă a zeului(οἶκος του Θεού).
În limba română, cuvântul Biserică derivă din lat. “Basilica”(lat.”basilica domus” =”sala regală”, “casa regelui”, grec. βασιλική /“bazilike”- („[casă] împărătească”, “sală regală”). În limba greacă” ἐκκλησία”(“adunare)”, lat. “Ecclesia”, provine din “ἐκ “+ “καλέω” (“kaléō ”) = ”a chema”.Cuvântul grecesc ἐκκλησία”(ekklesia), e întâlnit în antichitatea greacă, având sensul de (“adunare a poporului )”, iar cu sensul lui religios de biserică apare frecvent în Septuaginta, așa cum putem citi, de pildă, în I Samuel : “Și toată adunarea (lit.: biserica) aceasta va cunoaște că nu cu sabia și cu sulița izbăvește Domnul, căci acest război este al Domnului și El vă va da în mâinile noastre”(I Samuel 17:47).
Cuvântul grecesc “ekklesía” a trecut din latină și în limbile romanice greacă: “église”, în franceză, “iglesia”, în spaniolă, “chiesa”, în italiană etc.Limbile germanice și slave au preluat cuvântul grec “κυριακῇ “(“Kyriakê”), cu sensul de (“casă) a Domnului, domnească, împărătească” de la “ κύριος, -ου”(kyrios), κῦρ (kûr) în greaca bizantină: “church”,în engleză, “Kirche”, în germană, “kyrk”, în suedeză, “Kirk” în scoțiană, “kerk” în neerlandeză, “церковь”( țercovi), în rusă etc.
Inclusiv termenul de “profanes”( “profan” ) „nesfânt, neconsacrat” provine din “fanum”, o formă mai veche a substantivului “templu”, precedat de prepoziția “pro”. Deci “pro”(“inainte”) + “fano”(Ablativ sing. neutru de la “fanum”)=”profan”. Deci profan s-ar traduce “ad literam” cu “ în fața, în afara templului”.
Dacă acceptăm atribbutul de omnisciență a unei transcendențe personale, o cunoaștere în act și nu în potență, o inteligență cuantică, o noosferă în care plutește o realitate anticipativă, dacă acceptăm profețiile veterotestamentare și visele predictive, nu mai putem vorbi de întâmplare, ci de o actualizare a lui “nu a fost încă”, de un tranfer de conținut din “mundus intelligibilis”în spațiul mundan.
Desigur, dacă ne gândim că evenimentele deja cunoscute la nivel inteligibil se actualizează, se petrec în spațiul terestru, atunci putem accepta că există întâmplare, în sensul că “păsările” faptelor întră din stânga și din dreapta, vin din toate punctele cardinale în templul temporalității, a vieții, ca ciorile și corbii în porțiunea de cer studiată pe vremuri de auguri.
Noi suntem liberi pentru că nu știm ceea ce știe Dumnezeu că vom face, dar nu putem face altceva decât ceea ce știe El că vom face. Avem desigur mai multe variante între care putem opta, însă nu facem decât să alegem ceea ce deja a ales Dumnezeu pentru noi. Ar fi absurd ca niște biete mamifere efemere, cu căi urinare, unghii și măsele să surprindă absolutul, să facă mutări inedite pe tabla de șah a Infinitului. Nu degeaba, un teolog genial ca părintele Constantin Galeriu spunea că “ nu este nimic întâmplător, ci totul este proniator”.
Nu suntem liberi pentru că ideile ne vin dintr-un spațiu pe care nu îl putem controla. Vorba lui Schopenhauer, noi putem face ce vrem, dar nu putem să vrem ceea ce vrem, nu putem să vrem să vrem, adică nu ne putem induce vrerea, decât să executăm ceea ce ne vine în minte dintr-un spațiu noetic care ne scapă cognitive.Dar asta nu înseamnă că suntem păpuși în mâna unui păpușar divin, ci ființe create, egouri umane, conectate la o Superconștiință transcosmică, la un Transegou.
Probabil forma absolută de libertate înseamnă a te lăsa robit de intelecția lui Dumnezeu, a accepta planul lui cu tine, ați încredința mintea ta subiectivă, sinapsele tale făcute între țesuturile unui creier perisabil, de carne spongioasă pusă într-o cutie de os, unui creier infinit, unui hard transcendent.”Robește-mă Doamne ca să fiu liber”, spunea un sfânt al Bisericii.
Cuvântul “întâmplare” face parte din acel fond lexical al limbii române profund, unic, cu conotații poetice, metafizice, teologice, dintre care amintim:
– cuvântul ”lume” provine din substantivul latin “lumen, inis”, care înseamnă ”lumină”;
-cuvântul ”dor ” deriv[ de la latinescul ”dolor, doloris ” , care înseamnă “durere” ;
-cuvântul “Dumnezeu“ este compus din substantivele latinești “Dominus “(Domn ) +“Deus“=”Zeu” prin contragere. Practic românul îi spune zeului, creatorului lumii, “Domnul Zeu” etc. După înviere, apostolii, i-au spus mântuitorului “Kyrios Iisus”, sau “Kyrios Hristos,” proabil chiar “Kyrios Theos” (“Domnul Dumnezeu”) tocmai pentru a-I accentua dumnezeirea. La fel au procedat și autorii creștini post- apostolici(a se vedea Dumitru Staniloae, Ortodoxie și nationalism, Supergraph, București, 2011,p.134).
Apropos de latinescul “Deus”, nu este foarte clar pentru lingviști dacă grecescul “θεός” face parte din familia lexicală a acestui cuvânt, deoarece literei Theta( Θ) nu-i corespunde la începutul cuvintelor latinești dentala “d”, ci fricativa labiodentală “f ”. Înrudit cu “Deus” este mai degrabă grecescul “Δῖος”.În latină “Deus” provine din “Deivus”(v intervocalic a căzut). De asemnea diftongul, vocala lungă “ei” s-a scurtat și în acest fel s-a ajuns la “Deus” și la formele lui de plural “Dii”, “Diis”. Concomitent cu acestă formă contrasă, s-a păstrat în latină și “Deivus” care a devenit “Divus”(vezi Ioan Nădejde, Amelia Nădejde Gesticone, Dicționar Latin-român, Editura Adevărul S. A., București, 1913, p.183).
Româna este probabil unica limba dintre cele 230 de limbi vorbite în Europa și probabil dintre cele 7000 de limbi vorbite la nivel mondial, care are un astfel de nume reverențios pentru Divinitate.Spre deosebire de celelalte limbi care numesc Zeul : “Yahweh”, în ebraică( יהוה), “Allah”, în araba( الله), “God”, în engleză, “Gott”, în germană, “Dio”, în italiană, “Dieu”, în franceză, “Dia”, în irlandeză, “Zoti” în albaneză, “Gud”, în daneză, “Bog” în rusă, Bože, în slovacă, “Déu”, în catalană, “Diu” în corsicană, “Jumal”, în estonă, “Dieve”, în lituaniană, “Alla”, în malteză, “Isten”, în maghiară, “Dios” în spaniolă, “Ilaah”, în somaleză etc., limba română respectă Zeul și la nivel lingvistic.
Limba română este prin structura, melodicitatea, poeticitatea, profunzimea ei o limbă filosofică.La dezvoltarea terminologiei filosofice românești au contribuit decisiv Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Conta, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga sau Constantin Noica.
E adevărat că România a fost ruptă de limbile europene, pentru că o lungă perioadă de timp limba oficială era slavona, iar sistemul de învățământ s-a dezvoltat târziu, în secolul al XIX-lea. Abia generația interbelică a reușit să integreze cultura, inclusiv cea filosofică în marea cultură europeană și universală (citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
vasilechira
Blogul lui Vasile Chira 
Lasă un comentariu