Dependența de Dumnezeu(Teoadicția). Studiu inter-, pluri-, și transdisciplinar

         Cea mai mare  glorie  a  omului nu este obsesia  de a  nu cădea niciodată, ci puterea de a se ridica la fiecare cădere (Confucius)

         Dependenţa e rea. Inclusiv dependenţa în dragoste, pentru că lanţul rămâne lanţ chiar dacă e de aur (Teodor Burnar)

        Orice formă de dependenţă este rea, indiferent dacă narcoticul este alcoolul, morfina sau idealismul (Carl Gustav Jung)

        Când poți să te oprești, nu vrei, când vrei să te oprești, nu poți ( Luke Davies)

        Beau ca să uit de rușinea că beau (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț)

 CUPRINS:

1.Introducere

2.Etimologie

3.Fenomenologia adicției

4.Clasificarea dependențelor

5.Dependența de substanțe

6.Dependențe legate de comportament

7.Patologia legată de controlul impulsurilor

8.Adicția de propria persoană.Egoadicția

9.Profilul personalității adictive

10.Cauzele adicției

11.Teoria Ontologică a Adicției (OAT)

12. Vidul sufletesc și lipsa de sens

13. Căutarea Edenului pierdut

14. Obsesia și povara trecutului

15.Teama de  viitor

16.Frica de moarte /Thanatophobia

17.Aparență și realitate

18.Platon.Mitul peșterii

19.Pre-adicția

20.Tabloul simptomatic

21.Toleranța

22. Sevrajul

23.Modificări cerebrale, psihice și somatice

24.Adicția și bioneurologia

25. Dependență și compulsie

26. Psihologia și metafizica voinței

27. Necesitate și libertate

28.Este adicția o boală a liberului arbitru ?

29. A face ce vrei dar a nu putea vrea să vrei

30.Stigmatizarea socială a dependenților

 31.Există adicții pozitive?

 32.De la adorarea Divinității, la  adicție

 33.Patologia pistică

 34.Teoadicția

35. Misterul teogoniei

36.Autoinstalarea lui Dumnezeu în real

37.“Dictatura “ metafizică

 38.Taina antropogoniei

39.Revărsarea iubirii divine și extaza cosmică

 40.Nevoia lui Dumnezeu de alteritate și “imperfecțiunea” ființei divine

 41.De ce nu ne cunoaștem tatăl ontologic?

42.Orfanismul metafizic și traumele psihice ale ființei umane

43.Dependența de Dumnezeu în literatura biblică

44.Dependența  de Dumnezeu în literatura patristică

45.Sfântul Ioan Gură de Aur

 46.Maxim Mărturisitorul

47.Dependența și păcatul

48. Erosul divin la Maxim Mărturisitorul

49.Relația perihoretică între sinele divin și sinele uman

50.Teo-omul sau ontologia siameză

51.Imposibilitatea ieșirii din interioritatea perihoretică

 52.Acceptarea, negarea și  ignorarea relației teandrice

53.Claustrofobia ontologică

54.Sufocarea multiplului în Unu

55.Emanciparea Unului față de Multiplu

56.Transcendența  lui Dumnezeu în raport cu omul

57.Transcendența omului în raport cu Dumnezeu

58.Antropoadicția. Adicția lui Dumnezeu față de om

59.Adicția și filautia

60.Patologia dependenței de Dumnezeu

61.Cauzele adicției de divinitate

62.Stima de sine  scăzută și dependența religioasă

63.Imaginea paternă a divinității

64.Comportamentul religios adictiv

65.Intoleranța extremă

66.Detașarea de lumea reală

67.Dependența de duhovnic

68.Transferul comportamentului adictiv de la dependențele profane, la dependența religioasă

69.Terapia adicției

70.Mindfulness și filosofia budistă

71.Psihoreapia  adicției de Dumnezeu

72.Concluzii

1.Introducere

          Oamenii au  dezvoltat dependențe  față de  anumite substanțe,  de mâncare, de ființe, de sex, etc., încă de la apariția lor pe scena istoriei, însă comportamentul aditciv a fost teoretizat doar în perioada modernă.

         Cuvântul adicție în limba română provine din  substantivul latin  “addictio”= „adjudecare  hotărâtă de pretor”( din vb. addico= “a vorbi, pentru, a vorbi în favoarea cuiva, a da pe datornic drept sclav  creditorului, a adjudeca, a vinde la mezat “ – din ad “spre, către ” + dico= a spune), moștenit  prin filieră franceză( addiction= dependență).Deci etimologic,  adictia se referă la faptul de a-ți da corpul  zălog, gaj, garanție  creditorului pentru o datorie neplătită.

          De altfel, ideea de sclavie este prezentă nu doar în etimonul cuvântului adicție, ci și în mecanismele  cerebrale, psihologice, voliționale, comportamentale ale celor ce suferă de această boală deoarece le este  extrem de greu, uneori imosibil să renunțe la obiectul adictogen.

         Adicția este definită de către Societatea Americană pentru Medicina Adicţiei (ASAM)astfel  : „adicţia este o boală cronică, primară, a motivaţiei, memoriei şi a circuitelor neuronale asociate. Disfuncţii în aceste circuite conduc la manifestări biologice, psihologice, sociale şi spirituale caracteristice. Aceasta se manifestă în urmărirea patologică de către cineva a satisfacţiei şi/sau liniştirii prin utilizarea de substanţe sau alte comportamente”[1].

          Unele substanțe cu caracter psihotrop, psihoactiv, capabile să creeze  dependență au fost cunoscute încă din antichitate.Poetul grec Hesiod  vorbește despre sucul de mac,  folosit pentru inducerea somnului,ca să nu mai vorbim de vin  care a avut și un zeu pe Dionysos(Bacchus la roamani), la sărbătoarea căruia grecii făceau concursuri de băut, se îmbătau, duceau butoaie cu vin în altarul zeului și aveau loc tot soiul de urgii, inclusiv sexuale.Menadele(bacantele, preotesele lui Bacchus la romani), nimfele lui Dionysos se îmbătau și intrau într-o stare de extaz. Dansau și strigau orbite de excitație, angajându-se  în relații sexuale fără nicio reținere.

         Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, elevul lui Aristotel era cunoscut pentru consumul  de vin și de opiu, iar iubitorii de înțelepciune din Atena, după cină, obișnuiau să discute probleme  de filosofie și să bea  mult vin, deseori până spre dimineață, așa cum prezintă Platon acest obieci în celebrul său Symposion(Banchetul), în care doar Socrate, desi bea la cot cu ceilați convivi, reușea să rămână treaz.

          Împăratul roman și filosoful stoic Marcus Aurelius, cerea medicului său Galen  să-i administreze opiu. Se spune de altfel că din cauza acestui tip de sevraj de opiu  a avut un rezultat mai slab în timpul  unei campanii militare.

          Medicul și filosoful persan Avicena (Ibn Sina), dar și filosoful creștin Augustin din Hipona au  fost dependenți, cel puțin o lungă perioadă din viață, de sexualitate.

           În  tratatele de Morală creștină[2],  în lucrările de „psihoterapie ortodoxă”[3],  comportamentul adictiv este considerat  o patimă, un păcat. De altfel cele opt patimi identificate de ascetica creștină, respectiv  lăcomia, desfrânarea, avariţia, akedia, tristeţea, mânia, slava deşartă şi mândria pot fi  considerate, cel puțin unele dintre ele, veritabile  adicții[4].

          Pentru Maxim Mărturisitorul, patima este ”o mişcare a sufletului împotriva firii”( Πάθος ἐστὶ κίνησις ψυχῆς παρὰ φύσιν) [5]

          Prin fire/natură(φύσις), Maxim înțelegea   condiția  umană, legătura  ontologică a  creaturii cu Creatorul ei. Dumnezeu aduce ființele la existență prin acele „raţiuni divine”, care nu sunt altceva decât  gândurile Lui, un soi de idei platonice, dar nu statice, eleate, plasate undeva  în exteriorul ființei umane, ci dinamice, interioare omului. Acestea nu se confundă nici cu esența Divinității, nici cu creaturile, ci rezidă mai degrabă în energiile divine necreate.

           În mod natural, sufletul nu ar trebui să se miște  împotriva firii, ci  spre  ţinta(telos), spre scopul lui, care coincide cu cauza lui,  cu originea lui.

          Relația dintre om și Dumnezeu este mediată de iubire, de iubirea agapică,  din partea omului și de un eros supra-natural din partea   Creatorului.[6]

          În 2011, experţii Societăţii Americane pentru Medicină Adictivă /American Society of Addiction Medicine (ASAM) au ajuns la concluzia că adicția  nu ține  doar de  un anume comportament social, de substanțe opiacee, de alcool, de internet, de  jocuri de noroc,  de  cumpărături sau de sex, ci este o boală cerebrală  cronică: “Adicţia nu este doar o problemă socială sau morală sau infracţională. Este o problemă cerebrală ale cărei manifestări se răsfrâng în toate aceste zone”(Dr. Michael Miller) [7].

           Cauzele, tabloul simptomatic , consecințele psihice și somatice, recuperarea etc. fac din adicție un fenomen  medical și social care nu poate fi abordat decât dintr-o perspectivă inter-, pluri-și  transdiscipălinară.E nevoie de concursul  medicinei, biologiei, neurologiei, psihiatriei,  farmacologiei, asistenței sociale, a psihologiei somatice, a științelor juridice, a sociologiei, a  eticii , politicii etc.

           Dar fenomenul adicției trebuie abordat în primul rând  din perspectivă filosofică  și spirituală pentru că este o chestiune legată de sensul vieții.Viața oului nu este posibilă fără dependențe, fără atașamente de oameni, de lucruri sau de zei.Unul este dependent de sexualitate, altul de vodcă, altul de  heroină, altul  de euharistie. Obiectul diferă însă toate procură un soi de extaz, îl dizlocă pe om din imediatețe, din cotidianul  searbăd, monoton.

          Oamenii cu adicții sunt adesea ființe hipersensibile, inteligente,  chinuite de întrebări, de neliniști metafizice, de mustrări de conștiință, de melancolii și anxietăți, de crize identitare, de contradicții logice, tocmai de aceea, pe lângă suportul emotional, pe lângă ședințele de psihoterapie,  au nevoie și de un psiholog existențial, de filosof și de teolog care să le clarifice anumite lucruri legate de autocunoaștere, de libertate și necesitate, de biologia și metafizica voinței, de sensul vieții, de sursa ontologică, de conștință și inconștient, de distincția dintre realitate și  iluzie, de chimismul cerebral, de rațiune și credință, de trihotomia naturii umane, de filosofie și teologie morală etc.

           Satisfacerea nevoii de infinit cu obiecte finite, amăgirea, iluzionarea, confundarea aparențelor cu realitatea a fost descrisă de către Platon în Mitul(Alegoria) Peșterii, încă de acum 2400 de ani.Asemenea prizonierilor din fundul peșterii, omul postmodern, dependent de diverse substanțe,  ființe, activități, obiecte  sau fenomene confundă aceste umbre, aceste surogate ale realității cu relitatea însăși. Cu ajutorul psihologul existențialist, a filosofului, sau a propriei lucidități, întemnițatul își poate rupe lanțurile de la mâini și de la picioare, poate  evadata din peșteră. Însă odată convins de adevărata realitate, se va întoarce cu siguranță în peșteră ca să îi ajute și pe foștii lui  tovarăși  de lanțuri să înțeleagă iluzia și minciuna în care se complac.

            Este evident că orice adicție, orice viciu, orice patimă este o  sete  de infinit camuflată, contrafăcută, satisfăcută în zona finitului însă  și aici se ridică unele întrebări : de ce natura lucrurilor finite a fost făcută în așa fel încât să le confundăm cu infinitul? Cine și de ce inițiază acest joc cu ființa umană? În momentul în care ne apropiem  de  infinitul teologic, adică de Dumnezeu, de ce și El crează dependență ? Nu cumva acest “absolut religios” este și el un surogat al necunoscutului ? Nu cumva ne încăpățânăm să găsim ceea ce  nu poate fi găsit? Nu cumva  încercăm să găsim  un infinit  care  nu există de fapt, sau cel puțin nu există în maniera în care ni-l imaginăm?

         Ideea  budistă de Samma sati,  care se referă la conștientizarea și observarea senzatiilor, a gândurilor, a stărilor mentale revine în psihoterapia modernă sub numele de Mindfulness[8]. De altfel, acest principiu face parte dintre cele patru adevăruri budiste, care pe lângă credința în reîncarnare (samsara) și “raiul”  budist(Nirvana), constituie  esența doctrinei lui  Budha:

         1.“Suferinţa. Iată, o călugări, adevărul sfânt despre suferinţă: naşterea este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim este suferinţă, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim este suferinţă, neîmplinirea dorinţelor noastre este suferinţă.

         2.Dorinţa . Iată, o călugări, adevărul sfânt despre originea durerii. Este setea neostoită de la o naştere la alta, însoţită de plăcere şi de lăcomie, care îşi găseşte ici şi colo plăcerea: setea de plăcere, setea de existenţă, setea de nepermanență.

         3.Eliminarea dorinţei. Iată, o călugări, adevărul sfânt despre înăbuşirea suferinţei: domolirea setei acesteia prin anihilarea totală a dorinţei, alungând dorinţă, renunţând la ea, eliberându-ne, nelăsându-i loc.

         4.Calea izbăvirii de suferinţă. Iată, o, călugări, adevărul sfânt despre drumul ce duce la înăbuşirea suferinţei: este drumul sacru cu opt încrengături, care sunt următoarele: privirea dreaptă, judecata dreaptă, vorbirea dreaptă, purtarea dreaptă, îndeletnicirea dreaptă, fapta dreaptă, memoria dreaptă, meditaţia dreaptă ”[9]

        În ultimii ani,  psihologii au conștientizat faptul că în descrierea și tratarea afecțiunilor  psihice, a problemelor de comportament  trebuie să facă apel și la  anumite cunoștințe și concepte filosofice și teologice pentru că omul este o ființă complexă cu o natură dihotomică, chiar trihotomică, lucru de care nu putem  face abstracție .

        În acest fel a apărut Teoria Adicției  Ontologice/Ontological Addiction Theory  (OAT)[10] inspirată din filosofia budistă conform căruia  toate fenomenele, inclusiv  Sinele, nu se manifestă  independent.

        În cadrul OAT, Shonin și colab. (2016, p. 666) propun  trei faze de abordare a tratamentului dependenței ontologice: 1. devenirea conștientă de sine; 2. deconstruirea eului imputat ;3. reconstruirea unui sine dinamic și non-dual. Paul Barrows  și William Van Gordon, în  Ontological Addiction Theory and Mindfulness-Based Approaches in the Context of Addiction Theory and Treatment, explică  cele trei faze: “Prima fază este să devii conștient de faptul că sinele este o construcție a minții și că nu există temeiuri credibile pentru a crede că există un „eu” existent în mod inerent care funcționează independent de orice altceva. Prin urmare, această etapă se concentrează pe îmbunătățire, conștientizare de sine și stabilirea bazelor logice pentru principiile non-sinelui (sau vacuumul) care poate favoriza realizarea mai profundă a naturii interioare a fenomenelor.

           A doua fază este de a cultiva și practica o varietate de capacități spirituale centrate pe componentele eticii și înțelepciunii menționate mai sus ale pregătirii budiste[…] A treia etapă finală a acestui tratament, implică reconstruirea unui sine care este de natură dinamică și non-duală. În această etapă, deși indivizii recunosc natura iluzorie a sinelui, ei înțeleg, de asemenea, că trebuie să opereze în continuare într-un mod adaptiv într-o lume în care  sunt întruchipați ca entităţi distincte, supravieţuind într-un potențial mediu ostil. Recunoscând însă vidul existenței inerente, adevăratul sine poate fi asumat în scopul funcționării în lume. Acest eu reformat, fiind bazat pe intuițiile derivate din primele două faze, există totuși ca o profundă entitate interconectată cu o recunoaștere a inseparabilității sale finale de condițiile și fenomenele din jurul lui. Înțelegând că noi și situațiile în care ne aflăm noi înșine sunt faze inseparabile ale aceluiași întreg, este argumentat că putem răspunde mai fluid, spontan și constructiv la provocările vieții. Fiind mai puțin preocupați de sine, suntem astfel mai capabili să vedem imaginea de ansamblu, suntem mai puțin predispuși la interes personal restrâns şi mai puţin sensibili la procesele cognitiv-afective dezadaptative în care ego-ul poate  deveni încurcat”[11].

            Dependența de Dumnezeu, ca sursă ontologică a omului,  atunci când  este  trăită în limitele normalului este evident un lucru pozitiv. Există însă și cazuri  în care   acest atașament  îmbracă formele patologice ale  adicției religioase, când adorarea se transformă în fanatism.  În astfel de situații, adeptul  devine  total dezinteresat de  responsabilitățile familiale, sociale, profesionale, își părăsșește familia și se asociază cu  grupuri dedicate  total practicilor religioase, este obsedat de respectarea  amănunțită a preceptelor, regulilor, canoanelor, ,  dezvoltă  tot soiul de comportamente compulsive,  are stări de euforice, iar atunci când, din diverse motive, nu  participă la slujbe, ritualuri  etc., acuză stări de rău fizic, indispoziție, anxietate, vinovăție, evită  pe cei ce nu-i  împărtășesc ideile.

           Adesea persoanele  suferinde de  teoadicție, mai ales femeile,  se indrăgostesc de preoți, de pastori, de stareți, de călugări, de episcopi, de cardinali. Datorită autorității lor harice, a uniformei, a veșmintelor   sacre care îi învăluie într-o aură   de mister, îi  identifică inconștient  cu Logosul.La toate acestea se adaugă și magnetismul întreținut de fructul oprit. Amvonul, ca și catedra de altfel  sunt obiecte erotice!

          În literatura de specialitate există numeroase cărți care abordează   subiectul credinței toxice[12].  Stephen  Arterburn și   Jack Felton în  „Toxic Faith: Understanding and Overcoming Religious Addiction”[13]  oferă un chestionar pentru  autodiagnosticarea celor afectați de  teoadicție:

1. Familia ta s-a plâns că mergi mereu la o adunare a bisericii în loc să petreci timp cu ea?

2. Te simți extrem de vinovat pentru că ai lipsit   doar o duminică de la Biserică?

3. Simți că Dumnezeu se uită la ceea ce faci și, dacă nu faci suficient, s-ar putea să se întoarcă împotriva ta sau să refuze să te binecuvânteze?

4. Le spui adesea copiilor tăi ce să facă fără să le explici motivele, deoarece știi că ai dreptate?

5. Simți că nu mai ai timp să te relaxezi din cauza faptului că ești ocupat să slujești în comitete și să frecventezi  diverse  grupuri bisericești?

6. S-au plâns  cunoscuții că folosești atât de multe citate din Biblie în conversația ta, încât le este greu să comunice cu tine?

7. Dăruiești bani unei slujiri pentru că crezi că Dumnezeu te va face bogat dacă dai?

8. Ai fost vreodată implicat relații sexuale cu un pastor în afara căsătoriei?

9. Îți este greu să  iei  o decizie, chiar și pentru probleme mici,  fără să te consulți cu pastorul/preotul?

10. Îți vezi pastorul/preotul ca fiind mai puternic decât alți oameni?

11. Te-a determinat credința ta să duci o viață izolată, simțind că este greu să relaționezi cu familia și cu prietenii ?

12. Ai simțit de-a lungul vieții  nevoia  presantă de a căuta pastorul/preotul tău pentru remedierea rapidă a unei probleme ?

13. Te simți extrem de vinovat pentru cele mai mici greșeli sau inadecvari?

14. Observi că relația ta cea mai semnificativă se deteriorează din cauza convingerilor tale puternice, în comparație cu cele ale unui „partener mai slab”?

15. Ai vreodată gânduri că Dumnezeu dorește să te distrugi pe tine însuți sau pe alții, pentru a merge să trăiești cu El?

16. Crezi în mod regulat că Dumnezeu comunică cu tine printr-o voce audibilă?

17. Simți că Dumnezeu este supărat pe tine?

18. Crezi că ești încă pedepsit pentru ceva ce ai făcut în copilărie?

19. Simți că dacă muncești puțin mai mult, Dumnezeu te va ierta în sfârșit?

20. Te-a avertizat cineva vreodată că un slujitor religios îți manipulează gândurile și sentimentele?

          Pe de altă parte, relația noastră cu Dumnezeu este, fără îndoială, una de tip  perihoretic, teandric.Prin urmare, nu putem ieși din această interioritate divină, nu ne putem separa de acest Frate siamez divin.Suntem  fiecare dintre noi claustrați în formele acestei  interiorități ontologice.Dumnezeu este  frate siamez cu toți oamenii, dar totodată separat personal cu fiecare.Ne cară după El.Îl târâm după noi.Mânâncă, se plimbă doarme, se bucură, suferă și plânge împreună cu noi.

           Nu ne putem separa de această relație de co-ousialitate, de siamezitate ontologică decât prin sinucidere, însă nu este exclus ca sinuciderea să ne aducă și mai aprpape de El , așa cum de altfel  se întâmplă în cazul negării lui, a ateismului și mai ales a nihilismului.

           Dar cel mai  adesea omul, opac la sursa lui ontologică,  alege  formele unui   fals infinit, vrea să atingă extazul, nu în genunchi, ci “pe burtă și se desfată cu  un scâncet în treacăt, numind fericire esența echivocă a absolutului din șira spinării” [14](citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).

               Lector univ.Dr.Vasile Chira

       Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”

      Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

               Scriitor, filosof și teolog

---

[1] „Addiction is a primary, chronic disease of brain reward, motivation, memory and related circuitry. Dysfunction in these circuits leads to characteristic biological, psychological, social andspiritual manifestations. This is reflected in an individual pathologically pursuing reward and/or relief by substance use and other behaviors.”, American Society of Addiction Medicine, 2011, http:// http://www.asam.org/quality-practice/definition-of-addiction, accesat la 7.08.2023.

[2] Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Editura Bizantină, Jean Ansaldi, Éthique et Sanctification, Labor et Fides, Genève, 1983, Hristu Andrutsos, Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan şi  prof. Ermis Mundopoulos, Sibiu, 1947; Teologia morală ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1979, vol I şi II; Ioan Zăgrean, Manual pentru seminariile teologice. Editia a V-a, Editura Renasterea Cluj, 2006.

[3] Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophia, 2016; Idem, The Science of Spiritual Medicine: Orthodox Psychotherapy in Action, Birth of the Theotokos Monastery, 2010; Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Ed. Sophia, 2005; Id., Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe, Ed. Sophia, 2007; Pr. Vasilios Thermos, Om la orizont! Psihologia si psihiatria ortodoxă, Ed. Sophia, 2010; ***, Lupta cu patimile. Metode ascetice şi psihologice, Ed. Sophia, 2015; Sehovtova Larisa, Zenko Iuri, Elemente de psihologie ortodoxă, Ed. Sophia, 2016 etc.

[4]  Vezi  Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, 2001 ; Nichifor Crainic, Sfinţenia: împlinirea umanului, Editura Trinitas, Iaşi, 1993 ; Savin, Ioan Gh., Mistica și ascetica ortodoxă, Sibiu, 1996; Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1992; Sorin Cosma,  Ascetica, Timișoara, Editura Marineasa, 2003. Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin. I. Manual sistematic. Traducere și prezentare: diac. Ioan I. Ic jr., Cuvânt înainte: P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 1997 etc.

[5]Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 2,16,  în Filocalia, vol. II, Sibiu, p.57.

[6] Vezi Sebastian Moldovan, Adicţiile şi spiritualitatea ortodoxă. Cu privire la pasivitatea ontologică,  Revista Teologică, Sibiu,  98 (2016), nr. 4, p. 126-144.

[7] http://www.medscape.com/viewarticle/748867, accesat  la 5 august 2023.

[8] Alsubaie, Modi, Rebecca Abbott, Barnaby Dunn, Chris Dickens, Tina Frieda Keil, William Henley, and Willem Kuyken. 2017. Mechanisms of action in mindfulness-based cognitive therapy (MBCT) and mindfulness-based stress reduction (MBSR) in people with physical and/or psychological conditions: A systematic review. Clinical Psychology Review 55: 74–91; Bayot, Marie, Nicolas Vermeulen, Anne Kever, and Moira Mikolajczak. 2020. Mindfulness and empathy: Differential effects of explicit and implicit Buddhist Teachings. Mindfulness 11: 5–17; Groves, Paramabandhu. 2014. Buddhist Approaches to Addiction Recovery. Religions 5: 985–1000; Mason-John, Valerie, and Paramabandhu Groves. 2014. Eight-Step Recovery: Using the Buddha’s Teachings to Overcome Addiction. Cambridge: Windhorse Publications; Shonin, Edo, William Van Gordon, and Mark D. Griffiths. 2014. The emerging role of Buddhism in clinical psychology: Toward effective integration. Psychology of Religion and Spirituality 6: 123–37; Shonin, Edo, William Van Gordon, Nirbhay N. Singh, and Mark D. Griffiths. 2015. Mindfulness of emptiness and the emptiness of mindfulness. In Buddhist Foundations of Mindfulness. Edited by Edo Shonin, William Van Gordon and Nirbhay N. Singh. New York: Springer; Van Gordon, William, Edo Shonin, Mark D. Griffiths, and N. N. Singh. 2015b. There is only one mindfulness: Why science and Buddhism need to work together. Mindfulness 6: 49–56; Van Gordon, William, Edo Shonin, and Mark D. Griffiths. 2017a. Buddhist emptiness theory: Implications for psychology. Psychology of Religion and Spirituality 9: 309–18 etc.

[9] Mahavagga,I,6, 19-22.apud H. Oldenberg, Die Religion des Veda, Berlin, 1894, p.128; Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975, p.226.

[10] Van Gordon, William, Edo Shonin, Sofiane Diouri, Javier Garcia-Campayo, Yasuhiro Kotera, and Mark D. Griffiths. 2018. Ontological addiction theory: Attachment to me, mine, and I. Journal of Behavioral Addictions 7: 892–96; Shonin, Edo, William Van Gordon, and Mark D. Griffiths. 2016. Ontological Addiction: Classification, etiology, and treatment. Mindfulness 7: 660–71; Van Gordon, William, Edo Shonin, Sofiane Diouri, Javier Garcia-Campayo, Yasuhiro Kotera, and Mark D. Griffiths. 2018. Ontological addiction theory: Attachment to me, mine, and I. Journal of Behavioral Addictions 7: 892–96 etc.

[11] Paul Barrows  and William Van Gordon, Ontological Addiction Theory and Mindfulness-Based Approaches in the Context of Addiction Theory and Treatment, Religions 2021,12(8), 586, p.67.https://doi.org/10.3390/rel12080586.

[12] Leo Booth, When God Becomes a Drug: Book 1, Understanding Religious addiction & religious abuse, SCP Limited, 1998; Robert N. Minor, When Religion Is an Addiction, Humanity Works. 2007; by Matthew Linn , Sheila Fabricant Linn , Dennis Linn, Healing Spiritual Abuse and Religious Addiction, Paulist Press, New York,1994 etc.

[13] vezi Stephen  Arterburn,  Jack Felton ,„Toxic Faith: Understanding and Overcoming Religious Addiction”(Credință toxică: înțelegerea și depășirea dependenței religioase), Thomas Nelson Inc, Nashville, Tennessee, SUA, 1991.

[14] Emil Cioran, Îndreptar pătimaș, Humanitas, București, 1991,p.38.