Recenzie la romanul „Orologiul” realizata de Pr.Dr. Vasile Gafton, Protopopul Avrigului

MOTTO:

„Domnilor, suntem cu toţii

gropari. Scriem epitafuri

pe monumentele funerare

ale clipelor”

Vasile Chira

Citind romanul Orologiul, de Vasile Chira am luat contact cu o perspectivă plurivalentă. Se resimte discret sau accentuat, pe tot parcursul lecturii, marca personalităţii complexe a autorului: a profesorului, filosofului, teologului, dramaturgului şi, de ce nu, a poetului. Am ţinut să remarc prin această enumerare a diferitelor valenţe ale problemelor vizate de autor, nu  doar faptul că se regăsesc pur şi simplu toate în această compoziţie specială, ci şi pentru că însumarea acestor perspective are ca rezultat un roman ce propune o abordare inedită a două probleme, ambele, poate, în egală măsură interesante şi importante pentru fiecare om şi anume, problema temporalităţii şi cea soteriologică. Într-o legătură firească şi logică cu aceste două probleme apar în roman: problema existenţei, a divinităţii, a omului, a lumii, a universului sau a universurilor paralele.

Lucrarea, o construcţie suficient de complexă pentru a ne duce cu gândul la însăşi complexitatea orologiului, te duce cu gândul la descrierile şi problematicile întâlnite în scrierile unui Umberto Eco, fără a ni se părea deloc forţată comparaţia.

În plus, abundenţa simbolurilor şi, de asemenea, a numelor de locuri şi personaje a căror simplă traducere din limba germană în limba română îţi poate isca întrebări cu privire la înţelesurile lor care să te bulverseze de-a dreptul. Totul este de aşa natură încât să îţi lase impresia că  Orologiul este o carte scrisă nu pentru a fi citită, ci pentru a te afunda în ea, pentru a o conţine şi a fi conţinut de ea, pentru a te pierde şi a te regăsi în ea, tot aşa cum şi timpul este conţinut de noi şi ne conţine deopotrivă. O carte construită ca o întreagă lume, o lume cu de toate, dar lipsită de bucuria vieţii deoarece în această lume gravă timpul se măsoară în morţi şi răniţi.

Romanul Orologiul, pe care autorul ni-l supune atenţiei este o carte ce poate fi (şi este!) un veritabil semnal de alarmă cu privire la faptul că nu utilizăm la modul optim timpul care ne este dat, că îmbătrânim prea repede din cauza vieţii ciudate pe care o trăim sau chiar ne naştem prea bătrâni pentru a duce la bun sfârşit un lucru important pentru care am venit în lume. E plină lumea de ciudăţenii, zice unul din personajele romanului, una dintre aceste ciudăţenii fiind, fără îndoială şi cronopatia, o boală rară de care s-au îmbolnăvit toţi cetăţenii oraşului Leidenstadt.

O serie întreagă de probleme, un întreg ansamblu de stări sufleteşti – între care predominante sunt teama şi tristeţea – o zbatere neobosită şi, în acelaşi timp, zadarnică a Forurilor politice, eclesiale, ştiinţifice aflate la conducerea oraşului lovit de această cumplită calamnitate. Această stare este cauzată de o minoră defecţiune a orologiului din turnul catedralei, turn care, bolnav fiind, nu mai marchează corect scurgerea timpului.

De fapt, orologiul este omul, iar turnul catedralei este cel mai înalt punct în ordinea creată a fiinţelor, punctul cel mai aproape de Dumnezeu, între Dumnezeu şi lume, dar, de fapt, chiar locuinţa lui Dumnezeu. Este locul menit omului, însă, omul nu mai este conştient care îi este rostul în lume pentru simplul fapt că a uitat. Astfel, axul valorilor lui, chiar dacă nu este răsturnat, este, totuşi, puţin înclinat, ceea ce dă în plan temporal efectele greu de imaginat, efecte cu care încearcă să ne familiarizeze (sau să ne avertizeze) autorul scrierii.

Lucrurile evoluează parcă ireversibil şi cu o forţă de neoprit. Devine clar: prin culpa adamică, s-a extins căderea transcendentală şi la nivelul timpului şi al lumii sensibile. Axa temporalităţii este deviată spre abis fiind dislocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin. Acest dezechilibru ontologic al timpului face posibilă moartea.

Descrierile detaliate ale evenimentelor, dar mai ales precizările teoretice şi expunerile docte pe care le fac rând pe rând personajele romanului cu refeire la timp şi efectele generate de alterarea lui te fac, pur si simplu, să te situezi cumva într-o dimensiune atemporală. Tot şi toate se învârt în jurul timpului. Odată ce orologiul se îmbolnăveşte, se îmbolnăveşte şi lumea pentru că se ghidează după un mod eronat de calcul/măsurare a clipelor, a duratelor. „Orologiul emană un timp inconsistent, pervers şi deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemărginită suferinţă. Trecând pe nesimţite de la o cifră la alta, acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de existenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia plăcerii.”

Totuşi, mai există o speranţă. Această speranţă este legată de singurul care ar putea să remedieze toate anomaliile provocate de înclinaţia axei orologiului – Ceasornicarul, fiinţă ce are acces la toate formele/treptele de manifestare ale timpului, de la clipe până la eoni. Abraham Gottfried este cel care poate remedia problema curgerii galopante a clipelor pentru că este singurul care, în virtutea îndeletnicirii sale, poate să stea pe loc. Astfel, urcând în turnul catedralei, ajunsese la ultima treaptă care în miezul ei le conţinea pe toate celelalte şi care era scara însăşi. Când puse piciorul pe marginea ei se auzi un sunet nedefinit care semăna mai degrabă cu acordul consonant al unor cristale ciocnite. Privită de sus, scara era transparentă. Treptele ei nenumărabile păreau să fie făcute dintr-un soi de diamante sau alte asemenea materii translucide ce alcătuiau un infinit sistem de sfere concentrice în care se reflecta întregul univers. Primul Motor generează mişcarea, fixat într-o eternă imobilitate. Nimeni până acum nu a reuşit să urce în turn pentru că nimeni n-a reuşit să stea cu adevărat pe loc.

Ceasornicarul este, constatăm noi, un maestru nu al mecanismului, ci al timpului însuşi.

Lucrurile însă nu se opresc aici.În oraşul suferinţei îşi face apariţia fiul ceasornicarului, Emanuel Gottfried. Acesta încearcă să convingă pe toată lumea că, într-adevăr, ceva e defect, ceva nu funcţionează, în acest caz timpul, însă, problema este în noi, spunea tânărul.

Avem toate motivele să afirmăm că ne aflăm în faţa unui roman cu profundă miză teologică şi cu un accentuat caracter mesianic. Un roman care concentrează toată istoria universului, a creaţiei şi a mântuirii prin rememorarea originilor. Ei bine, această rememorare este tot una cu îndreptarea axului orologiului, axul fiind, aşa cum am spus deja, omul – această fiinţă strâmbă datorită păcatului săvârşit.

Discursul fiului ceasornicarului vizează îndreptarea de sine a locuitorilor oraşului cu orologiul bolnav, pe care îi încredinţează că în scurt timp ceasul va fi reparat, însă, este exclus orice rezultat mulţumitor fără implicarea lor, fără conlucrarea lor la această misiune dificilă. De asemenea, faptul că el era fiul ceasornicarului şi, mai ales, că acceptase să îşi asume condiţia lor, trebuia să constituie un plus cu adevărat motivant. Desigur, cei de faţă nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinşi nici măcar de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Această formulare ne duce cu gândul la Descartes care afirmase că nu poate fi gândit nicicum existenţa ceasornicului fără un ceasornicar.

Dar Ceasornicarul este întotdeauna în turn, indiferent de percepţia pe care o au oamenii.  Dovada în acest sens fiind aceea că prezenţa Lui poate fi simţită de cei care vor să creadă, asemenea parohului din roman, care a simţit venirea lui Abraham Gottfried ca un fior pe care-l simţise la intrarea lui şi pe care-l pusese pe seama unei potenţări a graţiei (căci se afla în momentul culminant al messei).

Romanul se încheie, cum altfel, decât cu izbăvirea locuitorilor oraşului Leidenstadt de boala timpului. Preţul, ca şi în cazul Domnului nostru Iisus Hritos, este sacrificiul suprem. Emanuel Gottfried împreună cu tatăl său îndreaptă axul orologiului, fapt care duce la reaşezarea timpului şi, implicit a oraşului cu locuitorii şi instituţiile lui în matca firească a lucrurilor.

Cu siguranţă această prezentare este mult prea puţin extinsă pentru a putea surprinde şi alte aspecte ce apar pe parcursul romanului, însă, nu ne îndoim că interesul cititorilor care vor avea curiozitatea să-l parcurgă îi va duce la identificarea lor, sustrăgându-i măcar pentru o vreme de la cotidianul acesta fluid, despre care începem să credem că se resimte de pe urma prea profundei lui impregnări cu un timp… bolnav.

Pr.Dr. Vasile Gafton

Protopopul Avrigului

 

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2011/02/27/recenzie-la-romanul-orologiul-realizata-de-pr-dr-vasile-gafton-protopopul-avrigului/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: