Dragi prieteni cititori,

Scriind un eseu despre geniul componistic, poetic și vocal al țăranului român, am reascultat-o pe maramureșeanca noastră, Casandra-Maria Hauși, cea mai mare, mai abisală voce feminină, din folclorul românesc, de la Maria Tănase încoace.

Rezonanțele mistice din glasul ei, armonicele grave, cosmice, funcționează ca un soi de anamnesis edenic, ne mijlocesc starea de seraficitate, fericirea, condiția angeloformă a primilor oameni, dar și tristețea pierderii harului în urma culpei originare.

Dacă filosoful Emil Cioran spunea despre Bach că este un ”agent al despământenirii”, eu aș spune că muzica acestei artiste ne despământenește cu tot cu pământ, ne proiectează în spațiul primordial cu tot cu lume, cu suferință, însă de la un punct încolo lacrimile, deși izvorăsc din ochii ființei umane, se preling ,curg în broboane de lumină lichidă pe obrajii lui Dumnezeu.

Ascultând-o pe Maria Casandra Hauși îl vezi parcă pe Adam, îmbrăcat cu ițari, arând cu boii în hotarele fostului Paradis, umplute de ciulini și pe Eva venind la el cu mâncare în traistă, vezi cuci și privighetori cântând în pomul din ale cărui fructe, illo tempore, diavolul deghizat în șarpe a luat una și i-a îmbiat, dar și sorii fierbinți reflectați în boabele de rouă ale dimineții spiritului.

Iată de ce m-am hotărât să împărtășesc aceste perle sonore cu voi.