Almighty Lord

Almighty Lord,

1. Forgive me for daring to intrude upon Your impenetrable thoughts, but it is my sufferance that entitles my action.
2. I am a young man suffering from AIDS, a walking shadow, helpless and wretched.
3. My friends are shunning me, my fellows lend no ear to my cry, the dead do not yet admit me as one of their own, and above all, Heaven itself is set against me.
4. This illness is far more ruthless than the pains Your Son has experienced.
5. AIDS is a cross of torment, which allows no liberation despite all bursting iconostases, and all the clouds obscuring the face of the world,
6. a stake that burns you, but offers no easy consummation, a perfidious death which endlessly kills you and brings you back to life.
7. Were they to suffer from such a disease, the stoics would have burned away their treatises and Job himself would have attempted suicide.
8. My days are growing less, and the earth is about to gulp me down in its relentless Leviathan gut which is too narrow to hold the universe I shall descend with, and yet too spacious for a handful of flesh defiled by the claws of this disease, as if by the claws of a bird of prey.
9. I am young, my Lord, and my voice is fading out, my feet are growing weak and my mouth is embittered.
10. My chest is burning and flames are scorching my throat.
11. Why do you send me to my grave in the prime of my life? The world is dear to me and I do not wish to die!
12. If I do not disturb the peace of your heavenly abode, why do You not allow me to enjoy my earthly ways?
13. Let the pyre of my pain find consummation on the pyre of the world!
14. In breezy levitations let me soar above the oceans to cool my greenish flames.
15. Were I to drip only a drop of the venom that You gave me, it would suffice to kill Your universe.
16. The very serpents are queuing up to quench their thirst thus in my venom.
17. Crushed between heaven and earth, celestial morning stars keep twinging at my skull and grass is sprouting on my entrails.
18. Oh Lord, despite my ever-clenching fists, life is still slipping out of my hands like a slimy fish.
19. Exhaustless spring of feverish waters is my forehead, and death has nestled in my face.
20. Oh, God, set the azure afire!
21. Clouds of soot, funereal birds are flooding Your suns and mine.
22. Reach out, oh Lord, Your right arm to one wallowing among despised, a body tattered with leafy and foul-smelling wounds;
23. for, Your punishing fire is burning me beyond endurance.
24. If only I had been a sun wandering on the azure, and no one would have dared to meet my glow;
25. if only I had been a wild tree, and no one would have bitten of my bitter fruit; or a wild whirling water, to have the covetous drowning in my waves;
26. an edelweiss on edgy cliffs or an eagle, to fly and behold the approaching peril.
27. If I have sinned, it is because You made me powerless.
28. There shall never be justice between the two of us, for I am a handful of ashes, whereas You – an infinite uncreated cosmic giant who stands beyond pain but freely distributes it to mortals at the desk.
29. For how long will You still mock this fistful of clay, are Your cheeks never wet?
30. Do not grow angry with Your servant, for You have endowed me with reason.
31. As long as I am awestricken by Your infinity, I shall not cease asking You questions.
32. Why do You keep revealing Your hands but never unveil Your face?
33. Why would You wreak Your wrath upon a blade of grass, which is already bent by dewdrops and twisted by the wind?
34. You have attired me with corruptible coats of skin, whereas Your own is a woven garb of shadow.
35. I know myself to be mortal, but still allow me to die with dignity, let me in my very death feel Your goodness.
36. My eyes have ceased to be of service, they have lost their brightness, like two wrinkled almonds they are hiding in my rotting orbits.
37. Oh Lord, do not deprive me of my sight, for I still need it to sense Your Heavens!
38. If by yesterday, I kept filling the world with graces, and women were so ready to feast their eyes on me, today not even ravens would defile their beaks onto my carcass.
39. The pendants of heaven keep swaying, the world is shattered to its very foundations, and You are unbending in Your wrath.
40. The flesh on my bones is coming loose and my wounds are reeking.
41. Will the stench of my body ever reach Your senses?
42. I wither with thirst for life at the gate of Your house, and cannot understand why You enjoy the music of my wailing.
43. Have You by any means not forbidden Satan to touch the soul of Job? So, why am I forsaken to the will of the evil one?
44. Oh God, AIDS envenoms the soul, gnaws off the brain, rusts away the spindle of the spirit.
45. Why have You called me into being imperfect and free, and if so, why do You still judge me?
46. If You have known me to use my freedom wrongly, why did You bestow it on me?
47. Oh Lord, are we not both powerless, me as unable to act and You as unable to eschew from acting?
48. Oh, sun above all suns, in what fathomless depths do You soar?
49. The gleam flickering between us is the gleam of powerlessness, and my mind cannot tell who is more powerless of the two.
50. Why have You poured out the utmost of Your love into Your creatures? Did trinity love not suffice?
51. How can a good God create an evil world? If You are the absolute wholeness, how can the abysm exist beyond You?
52. How can You behold Yourself in my mirror reflection and stand Yourself in this condition, or am I not indeed after Your image?
53. Why do You thrust thistles at my body that is itself now but a thorn?
54. Why do You work in darkness, You that have called Yourself “Light”?
55. I do not accuse You, Lord, of having infected me with AIDS, but am instead wondering why have You tolerated such a thing to happen,
56. do not the reigns of this world belong to You to the very end?
57. Your absence from my life during the night when I caught the disease proves to Your lack of care for Your own creatures.
58. Your interference equals thus coercion, for I did nothing beside what You knew I would do.
59. Oh God, am I indeed to blame for the sin I have committed?
60. You knew that AIDS would bring my death even before I was begotten in my mother’s womb.
61. Thus, I could not but die of this disease, for Your design is for once and for all times,
62. and if by any chance, my life had triggered second thoughts about my ending, You knew from the very beginning that You would reconsider Your decisions and also in what manner.
63. So, was my freedom simply my ignorance of what my God had known?
64. You did not force me, but knew what I would choose. While bringing me into being, the choice was already made.
65. By calling me into being, You have essentially encouraged my choice.
66. In order to accomplish Your design, and what You knew that I would choose, You have guided me from the very womb of my mother by giving me a sensuous character, then You have awoken my drives by creating images that aroused my lust.
67. Even if You had not known beforehand, for Your thoughts are beyond time, when seeing me simultaneously as baby, student and then suffering from AIDS, You would still deny me my freedom.
68. You should not see my actions, but ignore me, for me to be indeed free.
69. Full freedom includes also awareness. As long as I have no foresight of all paths, I am not free to make my choice.
70. During the evening when I caught the disease, I had a number of possibilities ahead of me:
71. a friend had invited me to dinner, mother asked me to stay at home, I wanted to take a stroll through the park,
72. yet something had induced me into entering the nightclub that I had seen several weeks before – but never thought that I would ever visit.
73. It was there, during that night, that I met the being that would share with me untimely death.
74. Only now do I realize that my first seeing the club was not haphazardly.
75. You showed me the place, for me to know the path leading there, where only a few weeks later, death would await me.
76. You had known all along – otherwise You would not be All-knowing, and I did exactly what You knew I would do.
77. I might have stayed at home, yet ever since the beginning of time You had known my bed to remain empty during that night.
78. I should have been aware of all the real circumstances that concerned me, including the fact that I would die of AIDS, for me to have been truly free during that night. Had I but known this fact, I would never have entered the club, and consequently had been able to make a free choice.
79. It is said that although You are All-knowing, You do not force us into obedience, like a doctor who, although aware of the fatal disease, does not force the patient into dying.
80. Indeed my Lord, but the doctor only assesses the disease, he is not involved in its production; while, on the other hand, You are the absolute wholeness and the entire causal chain is known to You.
81. Though having knowledge of all things my Lord, why do You not determine them too?
82. Is it indeed within my power to act beyond Your infinity?
83. Being free means being able to make a choice guided by reason and not by lust.
84. What am I to do furnished with a cartful of freedom, a mountain of pleasure and a grain of will when faced with woman’s irresistible beauty?
85. The honeycomb You seeded into her body entices me to drink now of its sweetness.
86. Why have You conveyed her trembling breasts so alluring and her eyes so full of abyss?
87. Why have You sown in men the hunger of one another, why should we ravenously bite of each other as is feeding on ripe fruit?
88. Were it not better to have been two roses, and lovingly to open our blossom to each other and then to keep thus blooming forth?
89. Now that I have to leave this earthly paradise and to descend into the depth, my soul is freezing and my heart keeps thumping at my chest as if a hammer.
90. Allow me some more time, my God, for I have not yet settled my deal with the world.
91. I am young, my Lord, and do not wish to die.
92. My Lord, I do not know yet how to die. If only You could die my deadliness!
93. Enlighten the minds of the learned to find a cure to this disease, for terrible is my torment in its claws.
94. Command them to inspect the sand of deserts, the dust on the moon, the caves’ intestines,
95. the entrails of the earth, sarcophagi of pharaohs, the serpents’ venom, the blue of the sky and the morning dew.
96. Angels, Archangels with swords of fire, Cherubims, Dominions, Thrones, Principalities, Powers and Flights, many-winged Seraphims,
97. you, who abide around the Almighty’s tent, ask Him to take pity on his being.
98. Help me my God, for we cannot go on one without the other. You need to exist and I need to witness Your existence,
99. You need to help me and I stand in need of Your help.
100. I can neither live, nor die without You, my thoughts are like sprouting leafs of Eschaton.
101. I can already hear the knocking hammer that sews up my coffin and myriads of spades are digging me down.
102. Maybe the next toll of the bell will swallow up my last of smiles. Yet there is fire ahead, and behind there is only water.
103. My Lord, You have dumbly tied us to the pillar of existence. Are You not touched beneath Your mantle?
104. You are thus bathing Your feet in the azure, while my very entrails are rotting.
105. Do not put me into the ground!
106. Had I but known my fate was thus to rot, when playing in the mud I would have made friends with the maggots, but as it is, now I am but a stranger to them.
107. Dear God, the cherry trees are blooming, the osier is now green while I begin to rot.
108. Please die in my stead or at least descend with me in the ground and protect me from the maggots,
109. and if the graves – the broad, the narrow graves – cannot so hold You, then bury me under Your throne of stars.
110. And thus, from time to time bring my self back to life, with my one arm to slap You and with the other to caress You – just as You do to Your creatures of clay.
111. I am dried up my Lord and pale as wax.
112. Let thunderbolts from heaven lighten me up.
113. Under Your very eyes and the eyes of angels that contemplate from heaven’s balconies, I shall burn out like a candle of sacrifice.
114. Now, at the end of the road, allow me God to approach Your Heaven.
115. Break up the window of my being with the shafts of Your endless love!
116. I wonder, might Your overflowing infinite love be yet hindered in any way by my finite freedom?
117. Mourn for me, oh Heavens, you grieving maidens mourn for my soul.
118. I weep like the woman who had sinned, I utter the robber’s words on the cross,
119. forgive me, You Who love men, Jesus, Son of God,
120. deliver me. Bestow on me the gift on endurance and wisdom, and then let my body bend under the burden of my pain.
121. Almighty, You Who have seen Your Mother wailing at your cross, You know that there is nothing more cruel and unnatural in this world than the offspring dying before their parents.
122. And if I die, I beg of you descend on tardy nights and whisper in their ears that I am indeed alive in Your Heaven.
123. Do but stay in my stead and watch them in their old age!
124. You have been on the cross for few hours, while my disease is gnawing at my body for years on end, and every moment is a Golgotha.
125. Jesus Christ, Son of God, You Who at the wedding in Cana have turned the water into wine, for the guests to continue in their mirth,
126. descend even now from above and witness the wedding of my sufferance.
127. I do not ask of you to turn the water into wine, my vine has borne enough and I have far too much drunk of its fruit.
128. Transform yet, if you will, my wine into some water.
129. How very small my torment would appear to me when I behold it in Your Light, how very soon my torment would thus thaw when meeting the warmth of Your Being, yet far away I stand from You, and so Your star flickers of death on the sky of my wandering.
130. Awaiting thus an answer, I burn and bow before what is above my understanding.

Humbly yours,
ONE THAT SHALL BE NO LONGER

Beloved being,

1. I am the depth of Light for Whom time itself is a mere fleck of dust.
2. When facing me, the ageless intelligence of angels cannot but awe, for they find their origins, their rest, their sight and ecstasy in the music of My infinity.
3. Nothing that has spirit may thus enter My heavens without already existing within Me.
4. Nothing can find its balance and its drive beyond Me.
5. In My presence not only time, but the abyss itself is embarrassed by its pettiness.
6. I play with time as a child would with a flake of snow – lest his smile were as enchanting as not to crush it.
7. The restless abysm does stand still in My presence and the gorge, endless in its chasm, finds its peace.
8. In order to cast what is beyond any shape, I have ordered the hidden structure of the world in spheres whose secret consonance is known only to angels.
9. My inner Self is an ocean of love, yet love which is overflowing and in its fathomless depth freely creates heavens, eons, spheres, time, light, angels, men, butterflies.
10. In the centre of the world, I have placed Adam, mediator between heaven and earth, animals and angels, body and spirit – in whom the entire creation was brought together and who bore in his depth My ineffable Image.
11. The universe was a vast chord in which the visible and the invisible harmoniously resounded, alike to atoms and constellations, the blade of grass and the progress of suns?
12. Man suffered from blessed ignorance, not knowing of hatred, possession, repulsion, sickness or death.
13. The cosmos was transparent to the light by which I revealed the abyss of My love, all things facing the unfathomable inward of My Being.
14. From the highest of abodes, an angel around the throne of Infinity turned his face away from Me, estranged the eye of his spirit from the Light of My Self, choosing instead the wasteland of madness and destruction.
15. His fall turned him into a fiend, to Me but also to himself.
16. Still, it was only through Adam that sin could touch the very foundations of the cosmos. Had he resisted the temptation of knowing evil, creation would have remained undamaged.
17. Not one being can resemble Me in My knowledge of good and evil, for no one can know what is inside and what is outside, lest endlessness be within himself.
18. Evil had so deeply pervaded the human nature – that I Myself had to descend in time in order to deliver it from the tyranny of darkness.
19. I have chosen you from the very womb of your mother. Then I have let you enjoy the light of day, to grow and be strong and to rule the world.
20. Do not feel overwhelmed by My endlessness and do not ignore the light that burns its flame inside you.
21. Behold the fire-flies and you will see they do not wail over their short-lived glow when faced with the moon’s splendour on the sky.
22. Are you indeed much greater than they are, and is your sparkle so much brighter?
23. Lest I did care for you, you would at once return so to the nought whence you were brought to life,
24. but I have begotten everything for life, not to enjoy the dying of the living.
25. My fight is thus set not against you, but against the evil within you.
26. I have admitted sufferance not to kill you, but for you to be akin to Me.
27. Not I, but you want to kill Me by doubt, rebellion and negation.
28. Oh, human being, when shall you understand your calling?
29. So far you have looked at the world and squandered prodigally in its company.
30. Now you have turned your sight to Me and now you gather the fruits of benefit.
31. I thus have set an order which governs the world of nature, and do not interfere in the progress of all things.
32. It was not I that punished you, I am not human to bear you any grudge,
33. but it was your own self who has chosen the circumstances that led to the disease.
34. Although I am your God, I cannot force you into acting right, for I have endowed you with free will,
35. but when your choice is wrong, I suffer for your sorrow.
36. Human suffering is not alien to me, for through My Son I have experienced your life from cradle to the very grave.
37. Why do you weep for your bones when you know their fate?
38. Why are you dismayed when you see flesh going the way of all things?
39. Is its destination not the same despite your over-worry?
40. Why do you keep traversing time, when I have designed time to traverse you?
41. Even when you raise your fist against Me, I still do love you.
42. I envelop your face with kisses and my kiss does scorch you.
43. I cannot bear the evil, and when it enters your life, I try to turn it into goodness.
44. Bear your disease with dignity and patience and with My help, you shall transform it into a liturgy I shall attend without delay!
45. Life is a gift that you return to Me sanctified on the cross. I accept your gift with joy and My resurrection shall turn you into a son of eternity.
46. You are light from My Light. My One Reason is undividedly divided into your reason.
47. Who called you powerless?
48. Within you my power rests, stronger than storms at sea and thunderbolts slitting the air.
49. You man, are not a handful of ashes but a chosen vessel, a God-cub.
50. In My Being Almightiness and Will are one. I can do anything I wish to, yet I do not wish to do as much as I can.
51. I am unable to do evil, yet evil stands not beyond my power.
52. Being powerless means not being able to do good.
53. Freedom rests at the bosom of my infinite Being and thereby its mystery stands within Myself.
54. Beyond Me there is only eternal bondage.
55. The ultimate proof of love is offering freedom, thus I have given man the most precious of all gifts and he has fallen into sorrow, for no freedom can bear being lost if limited.
56. Freedom could not find consummation but in Myself, for I am boundless.
57. And where would you be free unless you had space?
58. And where would you find this space, if beyond Me there is nought?
59. My cognition is not temporal, mediated or fragmented.
60. I do not think, I do not know, I do not see the way you do, but in a manner that is beyond you, that are born of flesh.
61. I am the Being of absolute freedom, the pure Indeterminate, yet in spirit – that grain of eternity which I have sowed into your being – I have called you as well to enjoy this freedom.
62. You cannot share my freedom, for you are a created being, and the limits of creation are the very limits of your freedom.
63. My freedom is not only a freedom of choice, but is beyond any choice.
64. I do know everything beforehand, but My cognition is beyond time.
65. Past, present and future are concentrated in one instant, a perpetual present time.
66. Although I foreknow your actions, I am not the cause of your deed, which stands within the power of your will.
67. I knew you would be infected with AIDS, but I have not forced you into it.
68. The reality of your actions does not depend on the fact that I know them, but my cognizance is determined by your acts.
69. I foresee your deeds simply as outcome of your absolute freedom.
70. If I know that some shall be redeemed while others will be doomed, this is due to my foreknowledge in eternity, and does by no means determine you to choose evil, for you act at a different level in my Omniscience where for one moment you are absolutely free to choose.
71. If you direct your steps unawares toward something that might cause you harm, I enlighten your mind to comprehend the consequences of your deed, but I do not coerce you neither into your good actions, nor into your faulty ones.
72. You are truly free only when your will is in accord with Mine, when you accept the bondage of goodness, of love towards Me.
73. You ask of Me, beloved creature, to ignore you, to turn My face away from you when you act, in order not to deface your freedom.
74. Oh, if only you loved Me, you would ask Me to come closer, so much closer that I Myself could act within your self.
75. And still how could you be completely free when clothes of clay burden your body?
76. Why do you keep craving for that freedom you cannot bear? My freedom would scorch your garb of flesh.
77. Your earthly life is a ceaseless fight, a trial, a passage to eternity, an instance of choice I have bestowed on you. It would be absurd for this dream, this mere fume to be your ultimate existence.
78. True life begins with that slumber that you call death.
79. I have not created death, but a free being who has turned his face from My Own by choosing instead the darkness of night.
80. In suffering and dying for you, My Own Son has vanquished death.
81. By becoming One with Him, you also partake in His Resurrection, and, like His death, your death will also be a slumber from which you shall awake again to eternal life.
82. Why do you see the handful of ashes but not the sheaf of beams?
83. Why do you tremble at the voice of the earth which is asking for its right, but do not lend your ear to My Word which summons you wholly.
84. Being born again in Me through death, you cast off the heavy mantle of your corruptible body, and with this spiritual being you will traverse the Heavens and find rest in the world of pure beings.
85. Not wanting to tell apart the physical nature, I have not created the human pair from the very beginning, but have first called into being man.
86. I have created woman not out of mere clay but out of your own rib, for you to keep looking for each other, you for the rib, she for the spot of her origins.
87. I have given you the woman to help you, to prevent loneliness and to offer you fulfillment in love, for true love is exchange of being. Neither am I, your God, an only person.
88. Woman has been given unto you to fill the world with her smiles and candour, and like flowers to cheer you up at all times.
89. You said My torment had lasted a few hours, but do you indeed know the nature of time?
90. Do you indeed know at what times I have suffered?
91. Can you at least suspect that in those hours were compressed and embraced all seconds of the world’s sorrow and all the instances of your anguish?
92. Should thus the artist be scolded for his work of art?
93. Is the work of his hands not to be honoured?
94. Have I not embellished the Universe as the bride trims the house while waiting for her groom?
95. Why do you judge me in your ignorance, as if you yourself had set the foundations of the world?
96. Why do you wish to split the rays of the sun with your mind instead of delighting your eyes with their light?
97. Who are you, man, to take to task the One Who makes all things perfect? How will you judge Me if you have never seen Me?
98. Do you by any means sharpen the blade of grass that breaks through the earth’s crust and spreads over the ground?
99. Do you command the clouds to gallop from one end to the other of the sky?
100. Have you been present when I separated the ground from the water, or have you perhaps smoothed out the expanse of the sea?
101. Have you placed the skylights above the earth, and have you ever strolled beyond My heavens?
102. Do you quite know the range of My overflowing Spirit?
103. Do you support the planets on your shoulders and prevent their fall on the earth, what about men, is it you who stops them from falling into the sky?
104. Who breaks loose the rain in midsummer when the ground keeps cracking in the heat and the mouths of all creatures are scorched with thirst?
105. If you have done none of this, why do you raise your voice against Me?
106. Take heed, My son, and talk to Me! Have you perhaps given Me something that I have to return?
107. Have I not given you life as a gift and created all the things around you to your delight?
108. If you are now in pain, this is a sign of My love for you.
109. My love is not hampered by the briefness of your life but by its very eternity.
110. Could I love you in any other way but eternally?
111. Do not despair, beloved creature, lift up your mind toward your Creator, break you heart for your trespasses, for I will send My Spirit to protect you.
112. I shall put on your head a crown that is more brilliant than gold itself, and out of bolts of thunder shall I weave your garment.
113. Thus shall you enter My heavenly abode and rejoice unto ages in Me.
114. I am your good willing and loving Father who never deserts you in pain and sorrow.
115. When you seem to be alone, I simply disappear from the horizon of your finite understanding. Moreover, when you are in times of trouble I hold you in My arms, and maybe this is why you cannot see Me.
116. Even if you had not been ill with AIDS, at some time you should have died your death.
117. Your thirst for being cannot be quenched but in Myself.
118. The more you approach Me, the deeper I shall rest into your bosom, until our mutual Love shall turn Me into man and you into God.
119. Do not stop weeping, beloved being, for in your tears My Spirit perspires within you,
120. all heavens are melting and dripping through your eyes.
121. Weep on, for your tears fall onto Me like a fertile rain ascending from the ground to the very heaven.
122. I shall count your tears one by one and fashion a halo of morning stars around your head.
123. The begetting of this world has been planned since the very dawn of time, and out of love have I arranged its path towards redemption.
124. How could I now turn My Face away from My creature?
125. I have devised the world with laws for the entire creation to follow, yet if I find it necessary, I shall raise My right arm above the laws of nature,
126. light from above shall descend upon the minds of the learned and at the given time their wisdom shall discover the cure of this murderous affliction.
127. Has there ever been any pestilence ravaging the earth, which did not mark My heart? Do not despair, for once again I shall not let My creature perish.
128. Sufferance, sickness, death are your mere limits, but keep in mind that, where there are limits, there must also be something beyond.
129. Are the seeds of trees afraid of the handful of earth covering them, as the commanding voice of the sun calls them forth to radiant light?
130. If they did waver the way you do, no oak trees would open their crowns to embrace the sky?
131. If I have not answered your questions, it is either because it would have been of no use to you, or because the truth would have been overwhelming to you, for your mind cannot comprehend My infinity and your ear is not accustomed to My thunderous words.
132. Lest for the answers, your very questions would not have been possible.
133. Keep looking for Me in your very sufferance, in your questions, and beyond any answer you shall find Me wholly in all My glory and mystery.
134. Until we meet again in heavenly abodes, where your body cleansed of all wounds shall bathe into My Light, I bless you in My peace and hold you to My fatherly bosom.

With endless love,
THE ONE THAT ALWAYS IS

Reclame
Published in: on iunie 18, 2010 at 6:28 pm  Lasă un comentariu  
Tags: ,

Requiem. Dialogul lutului cu Fiinţa


(fragment din cartea Scrisoarea unui bolnav de SIDA catre cer. Perspective medicale si teologice ale infectiei cu HIV/SIDA, tiparita cu binecuvantarea IPS Bartolomeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, ed. Dacia, Cluj-Napoca 1999)

Atotputernice Stăpâne,

1. Iartă-mă că îndrăznesc să-Ţi ispitesc nepătrunsul gândurilor, dar o fac cu dreptul celui care suferă.
2. Sunt un tânăr bolnav de SIDA, un mort umblător, neajutorat şi trist.
3. Prietenii mă ocolesc, semenii nu-mi aud strigătul, morţii încă nu mă recunosc, iar Cerul mi-e potrivnic.
4. Această boală este mai grea decât suferinţele pe care le-a îndurat Fiul Tău.
5. SIDA este o cruce pe care te zbaţi şi nu-ţi poţi da duhul chiar dacă toate catapetesmele plesnesc şi lumea se întunecă de nori,
6. un rug care te arde fără să te mistui degrabă, o moarte perfidă ce te omoară şi te învie de infinite ori.
7. În faţa acestei boli, stoicii şi-ar fi pus tratatele pe foc, iar Iov ar fi recurs la suicid.
8. Zilele mi se împuţinează şi pământul aşteaptă să mă soarbă în pântecul lui de Leviatan neînduplecat, prea strâmt pentru universul cu care voi pogorî în el şi prea larg pentru un pumn de carne batjocorit de căngile păsării SIDA.
9. Sunt tânăr, Doamne, şi glasul îmi piere, picioarele-mi slăbesc, iar gura mi-e plină de fiere.
10. Pieptul îmi arde şi pară de foc coboară pe grumazul meu.
11. De ce mă bagi în floarea vieţii în pământ? Mi-e dragă lumea şi nu vreau să mor!
12. Dacă eu nu Te împiedic să ceruieşti, Tu de ce nu mă laşi să lumesc?
13. Arde rugul meu pe rugul lumii!
14. Poartă-mă peste oceane în reci levitaţii să-mi potolesc văpăile verzi.
15. De voi picura un strop din otrava ce mi-ai dat, va fi îndeajuns să-Ţi omori universul.
16. Până şi şerpii îmi stau la rând să se adape.
17. Strivit între cer şi pământ, luceferi din Tării îmi împung creştetul şi iarba îmi creşte în viscere.
18. Doamne, îmi scapă viaţa din mâini ca un peşte cleios, oricât aş strânge pumnii, oricât i-aş strânge.
19. Izvor nesecat de ape fierbinţi mi-e fruntea, şi moartea sa cuibărit în chipul meu.
20. Doamne, arde azurul!
21. Nori de funingine, potop de păsări negre vin să se aşeze pe sorii Tăi şi ai mei.
22. Întinde, Doamne, dreapta Ta celui ce se tăvăleşte printre scuipaţi, cu trupul zdrenţuit de răni înfrunzite şi rău mirositoare,
23. că peste măsură mă arde focul pedepselor Tale.
24. Mai bine eram un soare rătăcind pe azur şi nimeni nu îndrăznea să-mi înfrunte dogoarea,
25. copac pădureţ cu fruct augurid şi nimeni nu venea să-mi muşte din rod, sau apă cu susur nebun să-mi înec în valuri pizmaşii,
26. floare de colţ pe muchii de stânci sau vultur, să zbor văzând cum osânda mă paşte.
27. Dacă am păcătuit e pentru că m-ai făcut neputincios.
28. Niciodată nu va fi dreptate între noi, căci eu sunt o mână de cenuşă, iar Tu, un gigant cosmic necreat şi infinit, care nu cunoşti suferinţa, ci o împarţi muritorilor la ghişeu.
29. Cât vei mai batjocori, Doamne, acest pumn de pământ, nu-Ţi umezesc obrajii?
30. Nu te mânia, Doamne, pe robul Tău, căci Tu m-ai zidit fiinţă cugetătoare.
31. Atâta vreme cât mă voi simţi speriat de infinitul Tău, nu voi înceta să Te întreb.
32. De ce-mi arăţi peste tot mâinile Tale şi nu-Ţi descoperi niciodată faţa?
33. De ce vrei să-Ţi verşi mânia asupra unui fir de iarbă pe care-l apleacă stropul de rouă şi-l încovoaie vântul?
34. M-ai îmbrăcat în haine de piele stricăcioase, iar Tu Ţi-ai ţesut veşmânt de umbră.
35. Ştiu că sunt muritor, dar dă-mi o moarte demnă, fă-mă să simt şi-n moarte bunătatea Ta.
36. Ochii nu mă mai slujesc, şi-au pierdut sclipirea, ca două migdale uscate stau ascunşi în orbite canceroase.
37. Doamne, nu-mi lua vederea, căci vreau să-ţi adulmec Tăriile!
38. Dacă până mai ieri umpleam lumea cu zâmbete şi oamele erau gata să-mi soarbă chipul, azi nici măcar corbii nu şi-ar murdări ciocurile cu leşul meu.
39. Se clatină pandantivii cerului, s-au frânt încheieturile lumii, iar Tu eşti neînduplecat în mânia Ta.
40. Carnea de pe oase mi se desface şi rănile împrăştie putoare.
41. Când va ajunge la nările Tale duhoarea trupului meu?
42. Mă usuc de dor de viaţă la poarta casei Tale şi nu pot pricepe de ce Îţi place muzica tânguirii mele.
43. Oare n-ai poruncit Tu Satanei să nu se atingă de sufletul lui Iov? Atunci pe mine de ce mă laşi cu totul celui rău?
44. Doamne, SIDA otrăveşte sufletul, roade creierul, rugineşte osia spiritului.
45. De ce m-ai făcut, Doamne, imperfect şi liber, iar dacă m-ai făcut aşa, atunci de ce mă judeci?
46. Dacă ai ştiut că-mi voi folosi rău libertatea de ce m-ai înzestrat cu ea?
47. Doamne, oare nu suntem neputincioşi amândoi, eu pentru că nu pot şi Tu pentru că nu poţi decât să poţi?
48. O, soare mai presus de sori, în ce genuni îndepărtate pluteşti?
49. Din neputinţă e împletită raza ce se zbate între noi şi mintea mea nu se pricepe să spună a cui e neputinţa.
50. De ce Ţi-ai vărsat preaplinul iubirii în făpturi? Nu Ţi-a ajuns iubirea intratreimică?
51. Cum poate un Dumnezeu bun crea o lume rea? Dacă Tu eşti plinătatea absolută, poate exista un neant în afara Ta?
52. Cum poţi să Te priveşti în oglindă prin mine şi să Te suporţi în asemenea stare, au nu sunt eu chipul Tău?
53. De ce înfigi spini în trup când trupul însuşi e un ghimpe?
54. De ce lucrezi în întuneric, Tu, Cel ce Te-ai numit „Lumină”?
55. Eu nu Te acuz, Doamne, că Tu m-ai îmbolnăvit de SIDA, dar Te întreb de ce ai îngăduit acest lucru,
56. au nu-Ţi aparţin până la capăt frâiele acestei lumi?
57. Dacă Tu ai fost absent din viaţa mea în noaptea în care m-am îmbolnăvit de SIDA înseamnă că nu porţi de grijă făpturii Tale.
58. Dacă ai intervenit înseamnă că m-ai silit pentru că eu n-am făcut decât ceea ce ştiai Tu că voi face.
59. Doamne Dumnezeul Meu, oare sunt vinovat pentru fărădelegea mea?
60. Tu ştiai că eu voi muri de SIDA mai înainte ca mama să mă fi zămislit.
61. Atunci eu nu puteam să mor decât de această boală, pentru că Tu gândeşti o dată pentru totdeauna,
62. iar dacă viaţa mea Te-ar fi determinat să-mi schimbi sfârşitul, ştiai de la început că vei reveni asupra propriilor hotărâri şi ştiai şi în ce fel o vei face.
63. Atunci eu am fost liber numai pentru că nu ştiam ceea ce ştia Dumnezeul meu?
64. Tu nu m-ai silit, dar ai ştiut ce voi alege. Aducându-mă la fiinţă, m-ai adus cu alegere cu tot.
65. Alegând să mă înfiinţezi mi-ai susţinut fiinţial alegerea.
66. Ca să fac ceea ce ai ales Tu, ceea ce ştiai Tu că voi alege, m-ai ajutat încă din pântecele mamei mele prin faptul că mi-ai dat o fire senzuală, apoi m-ai stimulat în plan afectiv, aducându-mi înainte imagini care să-mi aţâţe pofta trupească.
67. Chiar dacă Tu nu ştiai dinainte, deoarece gândeşti în afara timpului, văzându-mă simultan sugar, student şi bolnav de SIDA, tot nu-mi oferi libertate.
68. Ca să fiu liber ar trebui să nu mă vezi ce fac, să mă ignori.
69. O libertate deplină implică şi cunoaştere. Atâta vreme cât nu-mi sunt cunoscute dinainte toate căile, nu sunt liber să le aleg.
70. În seara în care m-am îmbolnăvit aveam în faţă mai multe posibilităţi:
71. un prieten mă invitase la cină, mama m-a rugat să rămân acasă, eu vroiam să mă plimb prin parc,
72. însă ceva mă împinsese de spate să intru într-un local de noapte pe care-l văzusem cu câteva săptămâni în urmă, dar fără să mă gândesc că voi intra acolo vreodată.
73. Acolo, în acea noapte, am cunoscut fiinţa care înainte de vreme mi-a împărtăşit moartea.
74. Abia acum realizez că atunci când am văzut pentru prima dată localul n-a fost întâmplător.
75. Mi-ai arătat locul, ca să ştiu merge acolo unde peste câteva săptămâni avea să mă aştepte moartea.
76. Tu ştiai acest lucru, astfel nu ai fi Atotştiutor, iar eu am făcut ceea ce Tu ştiai că voi face.
77. Aş fi putut să rămân acasă, dar atunci Tu ştiai din eternitate că în aceea noapte patul meu va fi gol.
78. Ca să fi fost liber în acea seară trebuia să am în faţă toţi factorii reali care mă priveau, inclusiv faptul că voi muri de SIDA. Dacă ştiam acest lucru nu intram în local, deci alegeam liber.
79. Se spune că Tu chiar dacă ştii totul nu sileşti, asemenea medicului care, deşi cunoaşte boala fatală, nu-l sileşte pe bolnav să moară.
80. Da, Doamne, dar medicul constată doar boala, nu este implicat în producerea ei, pe când Tu eşti totalitatea absolută şi cunoşti tot lanţul cauzal.
81. Cum poţi, Doamne, să ştii tot, dar în acelaşi timp să nu produci tot?
82. Oare pot făptui eu ceva în exterioritatea infinitului Tău?
83. A fi liber înseamnă a putea alege raţional nu orbit de pofte.
84. Ce să fac eu cu un car de libertate, cu un munte de plăcere şi un grăunte de voinţă în faţa irezistibilei frumuseţi a femeii?
85. Fagurele de miere pe care l-ai sădit în trupul ei mă îndeamnă să-i sorb dulceaţa.
86. De ce ai pus în tremurul sânilor atâtea chemări şi în ochii ei atâta abis?
87. De ce ai sădit în om foamea de celălalt, de ce trebuie să muşcăm unii din alţii cu nesaţ ca din fructe pârguite?
88. Nu era mai bine să ne fi făcut ca doi trandafiri, să ne deschidem unul spre celălalt petalele în semn de iubire si apoi să florim mai departe?
89. Acum când trebuie să părăsesc paradisul terestru şi să cobor în adânc, îmi îngheaţă sufletul şi inima îmi loveşte pieptul ca un butuc.
90. Mai lasă-mă, Doamne, o vreme că nu mi-am încheiat socotelile cu lumea.
91. Sunt tânăr, Doamne, şi nu vreau să mor.
92. Doamne, eu nu ştiu să mor. Mori-mi Tu murirea!
93. Luminează, Doamne, minţile învăţaţilor să găsească un leac acestei boli că cumplit mă zbat în gheare ei.
94. Porunceşte-le să caute în nisipul deşerturilor, în pulberea selenară, în intestinele peştilor,
95. în măruntaiele pământului, în sarcofagele faraonilor, în veninul şerpilor, în albastrul cerului şi în roua dimineţii.
96. Îngeri, Arhangheli cu săbii de foc, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, puteri şi cete, serafimi cu multe aripi,
97. voi care staţi în preajma cortului Celui Prea Înalt, rugaţi-L să se milostivească de făptura Sa.
98. Ajut-mă, Doamne, că nu putem unul fără celălalt. Tu ai nevoie să exişti, iar eu să iau act de fiinţa Ta,
99. Tu ai nevoie să mă ajuţi, iar eu de ajutorul Tău.
100. Nu pot nici trăi nici muri fără Tine, mi-au înfrunzit gândurile în Eshaton.
101. Aud bătăile ciocanului ce-mi coase sicriul şi mii de lopeţi mă sapă.
102. Poate următoarea scăpătare a orologiului îmi va înghiţi ultimul surâs. Dar înainte e foc, dar îndărăt e apă…
103. Doamne, ne-ai legat ca pe necuvântătoare la ţăruşul fiinţei! Nu Te cutremuri sub mantia Ta?
104. Tu îţi scalzi picioarele în Azur, iar mie îmi putrezesc măruntaiele.
105. Nu mă băgaţi în pământ!
106. Dacă ştiam că voi putrezi, când mă jucam în ţărână m-aş fi împrietenit cu viermii, dar aşa, mă înfăţişez ca un străin înaintea lor.
107. Doamne, înfloresc cireşii, înverzeşte răchita, iar eu mă duc să putrezesc.
108. Mori Tu în locul meu ori coboară cu mine în ţărână şi mă apără de viermi,
109. iar de mormintele, largile, strâmtele, nu Te încap, îngroapă-mă sub tronu-Ţi de stele.
110. Şi din când în când mă învie, cu o mână să te pălmuiesc, iar cu cealaltă să Te mângâi aşa cum faci Tu cu făpturile de lut.
111. Sunt uscat Stăpâne şi galben ca ceara.
112. Trimite fulger din cer şi aprinde-mă.
113. Sub ochiul Tău şi al îngerilor ieşiţi la balcoanele Cerului, voi arde ca o lumânare de jertfă.
114. Fă, Doamne, ca acum, la capătul drumului, să mă pot apropia de Cerul Tău.
115. Sparge fereastra fiinţei mele cu razele Iubirii Tale nemărginite!
116. Putea-va oare libertatea mea finită să împiedice revărsarea Iubirii Tale infinite?
117. Plângeţi-mă Tării, voi fecioare despletite pe mine mă plângeţi.
118. Ca femeia păcătoasă lăcrimez, ca tâlharul glăsuiesc,
119. iartă-mă Iubitorule de oameni, Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu,
120. tămăduieşte-mă. Împodobeşte-mă cu harul răbdării şi al înţelegerii şi apoi apleacă-mi spinarea cu greutatea durerilor.
121. Doamne, Tu care Ţi-ai văzut mama plângând la poalele crucii, ştii că nimic nu este mai nefiresc şi mai crud pe această lume decât să se stingă vlăstarele înaintea părinţilor.
122. Dacă voi muri, rogu-Te, coboară în nopţi târzii la căpătâiul lor şi spune-le că trăiesc în Cerul Tău.
123. Rămâi Tu în locul meu şi le veghează bătrâneţea!
124. Tu ai stat câteva ceasuri pe cruce pe când din mine boala mănâncă ani în şir şi fiece moment e o Golgotă.
125. Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care la nunta din Cana ai prefăcut apa în vin, pentru a nu întrerupe veselia nuntaşilor,
126. purcede şi acum din înălţimi la nunta suferinţei mele.
127. Nu-Ţi cer să prefaci apa în vin, căci viţa mi-a rodit îndestul şi din rodul ei m-am adăpat peste măsură .
128. Prefă-mi, Doamne, de poţi, vinul în apă!
129. Cât de mic mi-aş vedea chinul la lumina Luminii Tale, ce curând s-ar topi de căldura Fiinţei Tale, însă departe sunt de Tine şi a moarte licăreşte steaua Ta pe bolta pribegiei mele.
130. În aşteptarea unui răspuns ard şi mă plec în faţa neînţelesurilor.

Cu adâncă smerenie
CEL CE NU VA MAI FI

Preaiubită făptură,

1. Eu sunt adâncul de Lumină în faţa căruia timpul apare ca un fir de praf.
2. În faţa Mea inteligenţele eonice ale îngerilor se cutremură, căci ele îşi află izvorul, odihna, vederea şi extazul în muzica infinităţii Mele.
3. Nimic din ce e spirit nu poate intra înăuntru fără a fi înlăuntrul Meu.
4. Nimic nu-şi poate afla cumpăna şi axul fără Mine.
5. În faţa Mea nu timpul, ci abisul însuşi se ruşinează de puţinătatea lui.
6. Eu Mă joc cu timpul cum s-ar juca un prunc cu fulgul de zăpadă de ar avea în surâsul lui atâta taină, încât să nu-l strivească.
7. În faţa Mea neantul fără de odihnă stă liniştit, iar genunea ce nu are capăt în propria-i surpare, îşi găseşte pacea.
8. Pentru a turna în forme ceea ce-n nici o formă nu poate să încapă am ordonat structura ascunsă a lumii în sfere a căror consonanţă o cunosc doar îngerii.
9. Interiorul Meu este un ocean de iubire, dar iubirea-i revărsare şi-n adâncirea ei de sine creează liber ceruri, eoni, sfere, timp, lumină, îngeri, oameni, fluturi.
10. În centrul lumii L-am pus pe Adam, mijlocitor între pământ şi cer, animal şi înger, trupesc şi pnevmatic ce concentra în sine întreaga creatură şi purta în adâncul său inefabilul Meu chip.
11. Universul era un vast acord în care rezonau vizibilul cu invizibilul, atomii cu constelaţiile, firul ierbii cu mersul sorilor.
12. Creatura suferea de o binecuvântată ignoranţă, neştiind ce înseamnă ura, posesia, repulsia, boala, moartea.
13. Cosmosul era transparent la lumina prin care făceam cunoscut abisul Iubirii Mele, toate fiind îndreptate cu faţa înspre interioritatea intangibilă a Fiinţei Mele.
14. Din cele mai înalte locaşuri, un înger de sub tronul Infinitului şi-a întors faţa de la Mine, şi-a înstrăinat ochiul spiritului de la lumina interiorităţii Mele alegând pustiul nebuniei şi al distrugerii.
15. Căderea lui l-a transformat în vrăjmaş al Meu şi al lui însuşi.
16. Numai prin Adam răul putea atinge articulaţiile cosmosului. Dacă el ar fi refuzat tentaţia cunoaşteri răului, creatura ar fi rămas integră.
17. Nimeni nu se poate asemăna cu Mine în cunoaşterea binelui şi răului, căci nimeni nu poate şti şi ce-i înăuntru şi ce-i în afară dacă nu are în el nemărginirea.
18. Atât de adânc a pătruns răul în fire, încât a fost nevoie să cobor chiar Eu în timp pentru a-l scoate din robia întunericului.
19. Încă din pântecele mamei tale te-am ales. Am rânduit apoi să te bucuri de lumina zilei, să creşti în putere şi să stăpâneşti lumea.
20. Nu te simţii strivit de nemărginitul Meu şi nu nesocoti lumina ce-şi joacă flacăra în tine.
21. Priveşte licuricii şi vei vedea că nu-şi plâng puţinul strălucirii lor în faţa măreţiei lunii de pe cer.
22. Cu cât eşti tu mai mare decât ei şi scânteierea ta cu cât mai departe răzbate?
23. Dacă nu ţi-aş purta de grijă pe dată te-ai întoarce în neantul din care ai fost adus la fiinţă,
24. dar Eu am zămislit lucrurile spre viaţă şi nu Mă bucur de moartea celor vii.
25. Lupta Mea nu e îndreptată împotriva ta, ci împotriva răului din tine.
26. Eu am îngăduit suferinţa nu ca să te omor, ci ca să devii asemenea Mie.
27. Nu Eu, ci tu vrei să Mă ucizi prin îndoială, revoltă şi negaţie.
28. O, fiinţă, când vei înţelege chemarea ta?
29. Până acum ţi-ai aţintit privirile spre lume şi ai risipit împreună cu ea.
30. Acum ţi le-ai întors spre Mine şi aduni în folosul tău.
31. Eu am aşezat o ordine după care lumea naturală se conduce şi nu forţez evoluţia lucrurilor.
32. Nu Eu te-am pedepsit, căci nu sunt ca omul, să Mă supăr,
33. ci tu ai fost cel ce ai ales aceste împrejurări care te-au dus la boală.
34. Cu toate că sunt Dumnezeul tău, nu te pot sili să faci binele, căci te-am înzestrat cu voinţă liberă,
35. dar atunci când alegi răul sufăr pentru durerea ta.
36. Nu sunt străin de suferinţa umană, căci prin Fiul Meu am cunoscut viaţa voastră de la leagăn la mormânt.
37. De ce te tânguieşti pentru oasele tale când cunoşti calea lor?
38. De ce te îngrozeşti văzând carnea ce-şi urmează drumul?
39. Oare nu tot acolo va merge cu toată grija ta cea multă?
40. De ce te mişti prin timp, când eu am făcut timpul să se mişte prin tine?
41. Chiar şi atunci când ridici pumnul împotriva Mea, Eu te iubesc.
42. Îţi împresur chipul cu sărutări şi sărutarea Mea te arde.
43. Nu voiesc răul, ci atunci când îşi face loc în existenţa ta încerc să-l convertesc în bine.
44. Poartă-ţi boala cu vrednicie şi cu răbdare şi cu ajutorul Meu o vei strămuta într-o liturghie la care nu voi întârzia să iau aminte!
45. Viaţa e un dar pe care tu Mi-l înapoiezi sfinţit prin cruce. Primesc cu bucurie darul tău şi prin înviere te voi face fiu al eternităţii.
46. Tu eşti lumină din Lumina Mea. Raţiunea mea unică este împărţită în chip neîmpărţit în raţiunea ta.
47. Cine ţi-a spus că eşti neputincios?
48. În tine zace puterea Mea, mai tare decât furtunile mărilor şi fulgerele ce spintecă văzduhul.
49. Omule, tu nu eşti un pumn de cenuşă, ci eşti un vas ales, un pui de Dumnezeu.
50. În fiinţa Mea, Atotputernicia şi voinţa sunt una. Eu pot să fac tot ce vreau, însă nu voiesc să făptuiesc atâtea câte pot.
51. Nu-mi stă în putinţă să fac răul, dar asta exclude neputinţa.
52. A fi neputincios înseamnă a nu putea face binele.
53. Libertatea odihneşte în infinitul Fiinţei Mele şi prin aceasta îşi află în Mine taina.
54. În afara Mea nu este decât robie eternă.
55. Suprema lege a iubirii este aceea de a-i dărui celuilalt libertatea, astfel I-am dat omului cel mai preţios dar şi omul s-a cufundat în suferinţă, căci nici o libertate nu-şi poate îndura pierderea dacă este mărginită.
56. Împlinirea libertăţii nu se poate face decât în Mine, căci numai în Mine este loc.
57. Şi unde aţi fi voi liberi, dacă nu aţi avea loc?
58. Şi unde v-aţi găsi locul dacă în afara Mea nu-i decât neant?
59. Cunoaşterea Mea este netemporală, nemijlocită şi nefragmentară.
60. Eu nu gândesc, nu ştiu, nu cunosc, nu văd ca voi, ci într-un fel mai presus decât cei născuţi din carne.
61. Eu sunt Fiinţa absolut liberă, Nedeterminatul pur, dar prin spirit, acel grăunte de eternitate pe care L-am sădit în fiinţa ta, te-am chemat şi pe tine la libertate.
62. Tu nu poţi fi liber ca şi Mine, pentru că eşti o făptură creată iar limitele creaturii sunt şi limitele libertăţii.
63. Libertatea Mea nu este doar o libertate electivă, ci este mai presus de orice alegere.
64. Eu ştiu dinainte totul, dar Ştiinţa Mea este în afara Timpului.
65. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt concentrate într-un singur punct, într-un prezent neîntrerupt.
66. Chiar dacă preştiu ceea ce vei face tu ca fiinţă, fapta ta nu-şi are cauza în Mine ci stă în puterea voinţei tale.
67. Eu ştiam că te vei îmbolnăvii de SIDA, dar nu te-am silit să faci acest lucru.
68. Existenţa faptelor tale nu depinde de faptul că Eu le cunosc, ci cunoştiinţa Mea este determinată de faptele tale.
69. Eu îţi prevăd faptele doar ca efecte ale libertăţii tale absolute.
70. Dacă cunosc că unii se vor mântui, iar alţii se vor îndrepta spre osândă, acest lucru se bazează pe preştiinţa Mea din veşnicie, iar aceasta nu te determină pe tine să faci răul, căci făptuieşti la un alt nivel în Atotştiinţa Mea, unde, pentru un moment eşti absolut liber să alegi.
71. Dacă îţi îndrepţi paşii inconştient spre un lucru care ar putea să-ţi pricinuiască rău, Eu îţi luminez mintea spre a putea înţelege consecinţele faptei tale, dar nu te silesc nici atunci când faci binele nici când săvârşeşti răul.
72. Eşti liber cu adevărat numai atunci când îţi acorzi voinţa cu a Mea, când accepţi robia binelui, a iubirii faţă de Mine.
73. Îmi ceri, preaiubită făptură, să te ignor, să-Mi întorc faţa de la tine când făptuieşti, pentru a nu-ţi leza libertatea.
74. O, de M-ai iubi, M-ai ruga să vin mai aproape, atât de aproape, încât nu tu, ci Eu să făptuiesc în tine.
75. Cum ai putea fi cu totul liber când haina de humă îţi apasă mădularele?
76. De ce râvneşti la o libertate pe care n-o poţi purta? Libertatea Mea ţi-ar arde veşmântul de carne.
77. Viaţa voastră terestră este o luptă neîncetată, o probă, o tindă a veşniciei, un moment electiv pe care vi l-am acordat. Ar fi absurd ca acest vis, acest abur să fie viaţa voastră ultimă.
78. Adevărata viaţă începe o dată cu acel somn pe care voi îl numiţi moarte.
79. Eu nu am creat moartea, ci o făptură liberă care şi-a întors faţa de la Chipul Meu, alegând noaptea.
80. Pătimind şi murind pentru tine, Fiul Meu a biruit moartea.
81. Prin unirea cu El te faci părtaş al Învierii Lui şi, asemeni morţii Lui, şi moartea ta va fi un somn din care vei reveni la viaţa veşnică.
82. De ce vezi pumnul de cenuşă şi nu vezi mănunchiul de raze?
83. De ce te cutremuri la glasul pământului ce-şi cere partea şi la Cuvântul Meu care te cere întreg nu-ţi pleci urechea?
84. Născându-te întru Mine prin moarte, îţi lepezi mantia grea a trupului stricăcios şi, cu această fiinţă spirituală, vei străbate Tăriile, adăstând în lumea fiinţelor pure.
85. Pentru a nu diferenţia firea trupească, nu am creat de la început perechea umană, ci am zidit mai întâi omul.
86. Pe femeie n-am făcut-o din ţărână, ci din coasta ta, ca să vă căutaţi unul pe celălalt, tu coasta, iar ea locul de unde a fost luată.
87. Ţi-am făcut femeie să te ajute, să te ferească de singurătate şi să va desăvârşiţi în iubire, căci iubirea adevărată este schimb de fiinţă. Nici Eu, Dumnezeul Tău, nu sunt o singură persoană.
88. Femeia vă este dată să umple lumea cu zâmbetele şi duioşia ei şi, precum florile de-a pururi să vă înveselească.
89. Mi-ai spus că suferinţa Mea pe cruce a fost de câteva ceasuri, dar cunoşti tu natura timpului?
90. Ştii tu în ce timp am suferit Eu?
91. Poţi măcar bănui că în acele ceasuri erau adunate şi îmbrăţişate toate secundele suferinţei lumii şi toate clipele suferinţei tale?
92. Se cuvine dojenit artistul pentru opera sa?
93. Oare lucrarea mâinilor lui nu se cuvine pusă la loc de cinste?
94. N-am împodobit Eu Universul precum mireasa îşi găteşte casa în aşteptarea mirelui?
95. De ce judeci cu nepricepere, ca şi cum tu ai fi aşezat temeliile lumii?
96. De ce vrei să împarţi cu mintea razele soarelui în loc să-ţi bucuri ochiul de lumina lor?
97. Cine eşti tu, omule, să ceri socoteală Celui ce le face pe toate bune? Cum Mă vei judeca dacă nu M-ai văzut niciodată?
98. Ascuţi tu firul ierbii să poată sparge scoarţa pământului şi să-l acopere de verdeaţă?
99. Porunceşti tu norilor să fugă de la un capăt la altul al Cerului?
100. Fost-ai tu de faţă când am despărţit uscatul de ape, netezit-ai tu întinderile mărilor?
101. Pus-ai tu luminători deasupra pământului, dar dincolo de cerurile Mele umblat-ai vreodată?
102. Ştii tu până unde se revarsă Duhul Meu?
103. Ţii tu cu umerii planetele să nu se prăbuşească asupra pământului, dar oamenii, tu îi opreşti să nu cadă spre cer?
104. Cine iscă ploaia în miez de vară când crapă pământul de fierbinţeală şi gurile făpturilor se tăbăcesc?
105. Dacă toate acestea nu le-ai făcut, de ce ridici glasul asupra Mea?
106. Ia seama, fiul Meu, şi grăieşte-Mi! Oare Mi-ai dat tu ceva ca să fiu nevoit să-ţi dau îndărăt?
107. Nu ţi-am dat Eu viaţa în dar şi toate cele dimprejur nu le-am creat pentru desfătarea ta?
108. Dacă acum suferi, e semn că am căutat cu iubire spre tine.
109. Iubirea Mea nu se poticneşte de vremelnicia vieţii voastre, ci de eternitatea ei.
110. Oare v-aş putea iubii Eu altfel decât etern?
111. Nu deznădăjdui, preaiubită făptură, ridică-ţi cugetul la Creatorul tău, frânge-ţi inima pentru fărădelegile tale, căci voi trimite Duhul Meu asupra ta.
112. Coroană mai strălucită decât aurul voi pune pe capul tău şi din fulgere îţi voi ţese veşmânt.
113. Aşa te vei înfăţişa în locaşurile cele mai presus de fire şi te vei veseli de-a pururi întru Mine.
114. Eu sunt Părintele tău bun şi iubitor care nu te părăseşte nici în suferinţă.
115. Atunci când ţi se pare că eşti singur Eu dispar doar din orizontul înţelegerii tale limitate. Dimpotrivă, atunci când îţi este mai greu, te ţin în braţe, poate de aceea ţi-e cu neputinţă să Mă vezi.
116. Chiar dacă nu ai fi bolnav de SIDA, o dată tot ar trebui să-ţi mori moartea.
117. Foamea de fiinţă nu ţi-o vei sătura decât în Mine.
118. Pe măsură ce te vei apropia de Mine, Eu mă voi sălăşlui mai adânc înăuntrul tău, încât Iubirea noastră reciprocă va face din Mine om şi din tine Dumnezeu.
119. Nu înceta să plângi, preaiubită fiinţă, căci prin lacrimi Duhul Meu transpiră în tine,
120. Tăriile cerului se topesc şi curg prin ochii tăi.
121. Plânge, căci lacrimile tale cad înspre Mine ca o ploaie de jos în sus aducătoare de rod.
122. Voi număra lacrimile tale una câte una şi din ele îţi voi face nimb de luceferi.
123. Din veşnicie am avut în fiinţa Mea planul zămislirii acestei lumi şi din iubire i-am rânduit mersul spre mântuire.
124. Oare îmi voi întoarce faţa acum de la creatura Mea?
125. Eu am pus în lume legi după care să se conducă toate cele ce sunt, dar dacă voi găsi de cuviinţă, dreapta Mea se va ridica mai presus de legile firii,
126. lumină din cer va coborî peste capetele învăţaţilor şi, la vremea cuvenită înţelepciunea lor va găsi leacul acestui morb ucigător.
127. Fost-a molimă pustiitoare pe pământ la care inima Mea să se învârtoşeze? Nu deznădăjduiţi, că nici de această dată nu voi lăsa să piară făptura Mea.
128. Suferinţa, boala, moartea sunt doar limitele tale, dar ia aminte, că acolo unde se află o limită există ceva şi dincolo de ea.
129. Oare seminţele copacilor se înfricoşează de mâna de ţărână ce le apasă când glasul poruncitor al soarelui le cheamă la lumină?
130. De-ar şovăi cum şovăiţi voi, ce stejari şi-ar mai deschide coroanele spre cer?
131. Dacă nu am răspuns tuturor întrebărilor tale este pentru că ori nu ţi-ar fi de folos ori adevărul te-ar copleşi, căci mintea ta este neîncăpătoare pentru infinitul Meu şi urechile tale sunt neînvăţate cu tunetul vorbelor Mele.
132. Dacă n-ar exista răspunsurile n-ar fi posibile nici întrebările tale.
133. Caută-Mă în însăşi suferinţa ta, în întrebările tale şi dincolo de orice răspuns, în Taina Mea Mă vei găsi întreg.
134. Până ne vom întâlni în lăcaşurile cereşti unde trupul tău curăţit de răni se va scălda în Lumina Mea, har, pace şi părintească îmbrăţişare.

Cu nemărginită iubire, CEL CE ESTE

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira

Published in: on iunie 18, 2010 at 6:27 pm  Comments (3)  
Tags:

Homo interrogans

I
Lui Blaise Pascal

Stăpâne, Tu, Cel ce domneşti peste eoni,
Cu ce Te-a vătămat coroana
Supusului Tău?
Dacă m-ai detronat, împrumută-mi Nimbul
Să pot împărăţi peste propriul abis!
Ca un Lear încovoiat cerşesc
La Curţile Fiinţei şi câinii văzduhului
Mă încolţesc.
Hai, Doamne, să ne împărţim cerurile,
Să sfârtecăm infinitul pe din două.
Mă strivesc nemărginirile Tale,
Sferele mă iau în rotirea lor,
Stelele joacă demente pe portativul tăriei
Muzici triste, acorduri contrapunctice
Curg din Înalt ca din mii de alămuri.
Ameţesc în lumina albastră gigantă şi rece.
Tălpile îmi ating norii şi creştetu-mi
Se loveşte de munţi îngheţaţi.
Tot golul lumii l-ai vărsat în măruntaiele mele.
Câtă risipă de atomi pentru a-Ţi desfăşura măreţia.
În faţa unui ţânţar!
De ce-ai pus, Doamne, cuget în căpăţâna unui vierme
Şi pietrelor le-ai dăruit muţenie?
Căror muşte, căror leviathani,
Le-ai ţesut atâtea pânze galactice,
Dar bolovanii siderali,
După cine-i vei azvârli?
Tată, unde eşti
Mă sperie neglăsuirea spaţiilor Tale fără sfârşit,
Asurzesc de urletul acestor tăceri.
Ah, chipul meu de nălucă cosmică,
Cu cioturi de aripi sub omoplaţi,
Cu unghii şi dinţi fioroşi.
Nici pui de cer, nici câine de pământ,
Orgă cu intestinele mâncate de cancer,
Lut luminos.
Negrăniţatule,
Neunde Pestetotule
Cu ce eşti Tu mai presus decât nimicul
Ca să tronezi în locu-i,
Iar dacă nu cunoşti decât a fi fiire,
Pe mine de ce m-ai înfiinţare?
De ce-ai făcut, Doamne, numerele,
Semnele Infinitului,
Şi mai ales de ce m-ai lăsat să desfrânez
Cu ceea ce poartă semnul doi?
Deschideţi braţele, Elohime,
Cad răsucindu-mă,
Mă prăvălesc în cerul Tău,
Ca-ntr-o genune.

II

Vai ţie timpule,
Ocean sanguin, strigăt al robilor, hecatombă a lumii.
De ce n-ai spulberat cruzimea când te-ai coborât la noi, Nazarinene?
Mă doare distanţa dintre mine şi oştirile Tale de sori.
Dacă eşti Spirit, de ce ai rănit vidul cu coloşi de piatră?
De ce-ai întins imensitatea pentru un biet furnicar?
Puteam să agonizăm cu toţii pe un biet mormânt,
Nu era nevoie de un bulgăre gigant de argilă!
De ce surâsul Tău se ascunde în lacrimile noastre
Şi plânsul lumii este pragul împărăţiei Tale?
Arată-ţi Obârşia.
Unde-i străfundul Tău, noian fără stavilă?
Care-i Temeiul Tău înspăimântător?
Cum vei putea să îmi pipăi durerea
dacă neclătinarea Ta nu are ştiinţă de ea?
Cum vei putea să-mi înduri înserarea,
dacă stai fixat în prăpastia Luminii din Tine?
De ce Ţi-ai ales o gânganie minusculă,
Un spectator cu măsele,
să-Ţi contemple căscat rotaţia lumilor în jurul Tău?
Cum îţi apleci raza să se răsfrângă într-un ciob ruginit?
Cărei Taine Te-ai lăsat înduplecat când m-ai adus în fiinţă?
Sau te atrage fără scăpare aşteptarea nimicului?
Îţi place să te joci cu Adâncul?
Ceasornicarule, arată-Ţi Faţa.
Opreşte-Ţi orologiul, căci mă zdrobeşte între roţi!
Ştiu Elohime că dansezi printre spaţii,
Că te joci cu geometrice lumi,
Dar adu-Ţi aminte de mine, fluture îngheţat
Părăsit bolnav în frigul polului cosmic.
Tată scump, vino să cinăm
Să Te sărut pe nimb ca un copil cuminte
Sau vrei să mă urc în ceruri să cerşesc orfan sub tronul Tău?
Atunci va curge din ochiul Tău fără fund,
O lacrimă în care heruvimii să spele pământul?

Implozie

I

Lucrurile se retrag din prezent.
Rămâne doar trupul meu mărşăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură.
Zero-ul a adormit visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în faţă este o retragere,
sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici, se înghesuie în ghindă,
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei,
Şi alfabetul începe cu Ω.
Cifra şapte se prăbuşeşte-n unu
Ce stă aplecat pe margine golului.
Trezeşte Doamne
încă un pas, ne strângem şi nu vom mai fi.

II

Noapte
Nu-ţi lepăda mantia!
Cad pulberi fotonice
Să-ţi piardă tăcerea.
Se naşte ziua
Timp infectat
Cu pulsaţia siderală a luminii.

Colosale rotaţii se aud în eter…

Colosale rotaţii se aud în eter,
Cad muzici din adâncuri cereşti,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire,
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul şi nu noaptea,
Zvonul ceresc şi nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul judecăţii să zgâlţâie bezna,
Măreţia să-şi zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri ţesute din fulgere.
Tremură lumile, se topesc
Şi cad aprinse în lacrimile Luminii

Published in: on iunie 18, 2010 at 6:25 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

PĂLTINIŞANA UPANIŞAD REQUIEM AETERNAM

(POEM RECITAT LA COMEMORAREA A 20 DE ANI DE LA TRECEREA IN ETERNITATE A FILOZOFULUI ROMAN CONSTANTIN NOICA, LA MORMANTUL DE LA SCHITUL PALTINIIS)

I

Sori de abanos
Împrăştiau funingine în văzduh,
Biserici se surpau
Sub bătaia aripilor de oţel.
Ale îngerului morţii.
Sacerdoţii purtau botniţe de plumb,
Şi înţelepţilor li se tăia limba,
Copiii îşi dădeau sufletul
În aşteptarea pâinii,
Şi părinţii tremurau îngheţaţi,
Acoperindu-şi cu ruşine
Pustulele roşii,
Braţele mâncate
De lepra de la Răsărit.
Călăii băteau cu putere pe tobe
Să acopere strigătul robiilor,
Urletul sângelui spumegând
Din hecatombele timpului.
Numai el, criminalul noetic,
Sutor Augustus,
Rânjea printre osanale.
Era vremea devenirii întru nefiinţă.

II

Într-o dimineaţă,
Pe când îngerii scăldau aripile
În luminăDumnezeu chemă un arhanghel
Şi-i zise:
„Am văzut Sodogomora din Carpaţi
Spiritul în doliu.
Caută-l pe robul meu Constantin
Şi urcă-l în munte,
Căci Eu nu grăiesc muritorilor
Decât pe vârfurile eterate
Unde odihnesc aquilele albastre.
Am şezut în Horeb,
În Sinai şi pe Tabor,
Voi coborî acum la Păltiniş ”.

III

Printre paltini înalţi
Şi miros de răşină,
Îşi face loc o umbră pleşuvă
Cu nas aquilin şi sânge elen,
Purtând în spinare
Evangheliile întrebătorilor.

IV

Tufele se prefăcură în condeie
Şi roua în cerneală.
Şoimii îşi smulgeau penele
Şi-l îmbiau să scrie.
Un vârtej se iscă în eter.
Pe funii de aur
Coborau înţelepţii Eladei
Şi filosofii teutoni.
Concepte se încrucişau
Ca nişte săbii de foc,
Fulgerele se arcuiau
Printre multiplii şi câtimi
Raze scânteiau din trupul Unului.
În noaptea rece,
Platon şi Hegel, se îmbrăţişară
Sub privirile eonilor.
Atunci Dumnezeu scăpă un surâs.
Iar la Păltiniş începu
Banchetul devenirii întru Fiinţă.

V

Într-o zi, împovărat de gânduri,
Înţeleptul pleşuv
Adormi la umbra schitului.
Cu capul pe tomuri
Şi nu se mai trezi.
O undă seismică
Se desprinde din Golgota,
Copacii din grădina lui Akademos
Se prăbuşesc,
Se răstignesc cifrele
În tratatele de logică,
Curg râuri de cerneală
Din rănile terţului exclus.
Katholita a înmuiat
Coarnele cerbilor,
Şi cetina brazilor s-a uscat.
Huruie ca din mii de mori
Funebre simfonii de granit.
Numai cârtiţele upanişează
Despre agonia universalelor.
Vântul încovoaie
Lujerele de fier ale paltinilor.
Păsările s-au înşurubat în stânci
Ca-n imense fluiere de piatră.
Timpul îşi uneşte capetele
Înaintea tronului Eternităţii.
Unde eşti Sămădăule?
Ai emigrat de pe Terra
Printre constelaţii
Pentru a ne veghea coacerea,
Dânsul pe sârmă al omului
Ce trebuie depăşit.
Odihneşte-te vedere!
Legănată de seminţele facerii
Ce-ai şoptit în timpanele surzilor,
Cântecul neauzit al luminii,
Pulsaţia de aur a Cuvântului
În trupul împrimăvărat al Materiei!
Odihneşte-te planând în rotaţii cereşti
Până la Înfricoşătoarea Judecată a Sofiei!
Când Logosul va lăsa să cadă
Lumina peste sisteme,
Când El, Feciorul Fiinţei,
Judecătorul judecat,
Ne va sufla cenuşa
Prin găurile de vierme
Ale istoriei,
Spre imperiul sorilor îmbrăţişaţi.

Published in: on iunie 18, 2010 at 6:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Moartea lui Dumnezeu

lui Friedrich Nietzche

Sunt Cel ce Sunt
Glăsuia frenetic Stăpânul Atoate.
Stingherită, de veacuri lumea urzeşte o moarte.
O mână adulteră înjunghie pânza celestă.
Transcendenţa împresură noaptea funestă cu răcnete.
Dâra de sânge se prelunge pe Calea Lactee.
Constelaţiile aleargă ciocnindu-se-ntre ele.
În cădere, pleoapele demiurgice
Scapără fulgere. Tună.
Plouă cu lacrimi serafice, nebună furtună.
Copacii se topesc în flăcări sângerânde.
Sihaştrii-şi pun cenuşă pe umbrele plăpânde.
Ochiul faustic sfidează păzitorii de dogme.
Sub cerul străpuns, siluete diforme
Gătesc îngroparea.
Un sarcofag din piatră concubină
Coboară chipul bătrânului Tricefal
În temniţa Nefiinţei…
Vagabonzi metafizici împroaşcă cu bulgări…
Dar huma se mânie, azvârle jeratic,
Se spânzură vulturi, agonizează speranţe.
Florile se ceartă.
Nevrând să-şi îmbie darul,
Mamele adapă jivine.
Pulberea cosmică se adună în Nimburi,
Vântul se goneşte pe sine,
Chemând din genuni
Glasul Celui ce Este.
Roşesc călăii, văzându-şi înşelarea,
Fiinţa are nevoie de tată
Şi cerul şi pământul şi marea…
Setea de logos încheagă cuvinte.
Heruvii-şi acordă lirele sfinte
Cântând către gloate
Sunt Cel ce Sunt: Alfa şi Omega
Stăpânul Atoate.

Published in: on iunie 18, 2010 at 6:19 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

O noapte cu Dumnezeu

I

Amurgul se roşeşte
Până devine negru pur,
Tot universul bea din cupa morţii,
Iese furul la pândă,
Bufniţele şi liliecii
Împânzesc văzduhul.
Greieri poligloţi,
Piane cu picioarele înfipte în mlaştini,
În diastola nopţii
Pulsează vocea zădărniciei.

II

Asemeni pământului,
Ce nu-şi poate vedea lumina
Aşa stau eu cu spatele
La Lumina Ta,
Autoeclipsă, eclipsă de Dumnezeu.
Iartă-mă, Prăpastie supraluminoasă,
N-am ochi de acvilă
Să-ţi privesc abisul de foc.

III

Ştiu Doamne,
Că eşti autorul acestei fugi cosmice,
Dar cum te împaci cu disonanţele?
Ciuma bubonică, războaiele, lepra, roata, holera, rugul,
Sifilisul, cutremurele,
Auschwitz-ul, cancerele, nebunia.
De ce amesteci miliarde de başi
Cu sunetul firav al unui flaut crăpat?
De ce sileşti bemolii
Să sângereze pe portative,
Şi notele să sughiţe
Înecate în lacrimi,
De dragul unor armonii
Doar de urechea Ta desluşite?
Numai Tu scrii pentru contrabas
Cu pereţi de cavou,
Pentru viori cu gât îndoliat
Şi corzi de intestine bolnave.
Te întreb Elohime,
De ce îţi place să creezi
În cheia MOR?

IV

În sanatoriul Tău cosmic
Roiesc fiinţe bipede
Contaminate cu virusul fiinţei.
E o rumoare macabră,
Ca o polcă bătută
În jurul unui sicriu.
Îngropăciune cu iz de carnaval
Şi nimeni Doamne, nu plânge
În acest spital,
Doar strigăte de mulţumire
Se aud pe la colţuri.
O clinică, am spus,
De-aţi înălţa măcar o clinică
Să vindece viaţa…

V

Simt Infinitul în agonie
Strivit între coordonatele lui Cartesius,
Ca un râu curge cerneala din cifra unu,
Hematii albastre se desprind din azur,
Cancere rebele
Rod şiruri de ecuaţii
Şi nihil negativum
Cu fălci negre
De aligator bătrân,
Aidoma unor vectori
Sătui de fizica neantului,
Mănâncă flămând
Din nimenea mea.

VI

Îndărătul cifrei zero,
Domnule Cantor,
Sunt tot atâtea imperii,
De minus transfiniţi
Câte ai văzut tu
Între zero şi plus infinit.
Clasa vidă
Este un pod
De sub ale cărui picioare adânci
Ţâşnesc în două direcţii,
Spre plus şi minus infinit,
Cascade spumegânde de alefuri
Acolo se dă bătălia cea mare.
Invizibile lănci
Se rup de cuirase eonice,
Strategi heruvimici
Îşi dispută hărţile vârstei de fier.
Acolo, în acel punct,
Se odihnesc
Principii numerelor,
Acolo se ridică veşnic de la sine
Omega la puterea omega.

VII

Pământul este un cer însămânţat cu cruci.
În Ziua de Apoi
Cimitirele vor deveni constelaţii.

VIII

A trăi pentru a putrezi
În împărăţia cârtiţelor.
Iată pubisul lumii
Mâncat de şancru,
Cămaşa poetului
Pătată cu sânge de înger,
Spitalul cu metafore înjunghiate
De mercenarii neantului.
Adânc Adâncit în Adâncurile Adâncimii,
Monadă cu ochiul atins de cataractă supralunară,
Mâinile Tale paralizate
De dirijor al orchestei fiinţei
În care moirele desfrânează cu însângerate harfe
Şi gropari trişti
Suflă în tube.
Tu, particulară elementară,
Stropeşte coapsele nefiinţei
Cu sămânţa luminii!

IX

Geniul este omul
Al cărui timp este
Fereastra Eternităţii.

X

Vreau să te sărut Elohime,
Dar Tu nu ai gură,
Nici obraji să Te mângâi.
Lasă-mă să-mi culc capul de lut
Pe lumina Ta,
Până când raze
Îmi vor creşte în loc de păr,
Să smulg sărutări de tată
De pe buzele Tale
Mânjite cu palizi fotoni.

XI

Când plusul şi minusul
Îşi vor cere iertare
Pentru adulter aritmetic,
Atunci sfera infinită
Îşi va comprima axa,
Lumina se va strânge,
Într-un punct inform,
Într-o particulă elementară
Cu trei homoiomeri
Care nu se vor mai împărţi decât la ei înşişi.

XII

Doamne voi muri
Şi nu va mai fi cine să-ţi plângă angoasele
De dinaintea Creaţiei.
La ce bun să iubeşti în afară,
Să-ţi lungeşti braţele
Pentru a Te îmbrăţişa
Cu mâinile noastre ?

XIII

Toţi morţii sunt nesimţiţi
Pentru că nu se mai întorc
Să ne dea un semn.

XIV

Iată mijesc zorile,
Cerul ar trebui să plouă cu lacrimi
Şi soarele să răsară
Cu mijlocul înfăşurat
Într-o panglică neagră.

Published in: on iunie 18, 2010 at 6:17 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Dreptul la teofagie

Greul spiritului
E neîndurător cu umerii de carne,
Pâine şi timp.
Nu-mi mai îngăduie gâtlejul,
Nu mai e loc în fiinţă
De mâncare sublunară.
E ţărână pretutindeni,
Neant solidificat.
Daţi-mi o cupă de ambrozie
Stoarsă din părul lui Elohim.
Când îl năpădeşte sudoarea
Sub povara nimbului.
O felie de azur
Cu unt de pe Calea Lactee,
Luceferi înăbuşiţi în sânge de pui de cer,
Infinit pe pâine,
Din făină măcinată între roţile eonilor,
De o astfel de mâncare
Să fiu mâncat mi se cuvine.
Mie, neomului, mie arheului
Care veghez pentru voi
Când doarme Dumnezeu.

Published in: on iunie 18, 2010 at 6:16 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Jocul eonilor

I

Suferinţa din ospicii
Revoluţii, boli, războaie,
Triste apusuri de imperii,
Premature morţi de genii
Toate stau desfăşurate
Într-un cosmic joc de şah
Mută îngerii monadici
Judecăţi şi acte pure,
E ospăţ de matematici
Scapără din minţi eonii
Şi istoria e un joc,
Iar Tu eşti şi nu eşti
Şi taci şi grăieşti
Maiestate.
II
Sunt numai coarde vibrante
Un pian fără margini
Rătăcind pustiu printre spaţii.
Pe claviatura mea, imponderabil,
Valsase Dumnezeu desculţ.
Odată a uitat să-şi lepede sandalele.
„Doamne mă dezacordezi
Şi nu te vei mai cânta prin mine”, strigai,
Dar El se crispa în înalturi
Rostogolindu-şi lumina în transcendente rotaţii
Peste pulberea mea.
De atunci rătăcesc prin ospicii
Îngânând rapsodia nefiinţei.

III

Mă adie un tremur
Viscolind din Adânc,
O frică petrificată în colţuri
Striată,
Triunghiulară,
Pătrată.
Unde-i femeia?
Gravidă de sfere.
În cerc ameţit să mă pierd
Să simt cum cerurile devin fluide
Şi curg prin ochii lui Dumnezeu
Şi ai mei
A venit femeia
A venit
O serpentină mărginită
De două paralele
Ce curg în infinit.
A venit femeia
Să-mi vindece frica în colţuri
Striată
Triunghiulară
Pătrată
A plecat femeia,
Dasein-ul cu rochie.
Din pânză ţesută în Eden şi Abis,
Dar frica nu-mi mai trece
Athanor, Athanor,
Toridă peşteră rece.

IV

Mă răstignesc pe o cruce
Cu o infinitate de braţe,
Cu o infinitate de răni care strigă muzica suferinţei.
Durerea are multe întinsuri
Spaţii înroşite de sânge şi spălate în lacrimi.
Spinii cugetului,
Coroana celui care domneşte peste împărăţia lamentaţiei
În locul în care râsul este hohot de jale
Nesomnul,
Dilatare hidoasă a conştiinţei că sunt,
Candelă în noaptea nepăsării.
Tristeţea,
Stigmat purtat de nomazii cereşti,
Într-un tărâm fără noimă apăsat şi zdrobit
De densitatea opacă a materiei.
O, singurătate, deşert al timpului
Ce întoarce spatele Luminii,
Lepădându-şi nimbul în genuni.

V

Lucrurile se retrag din prezent
Rămâne doar trupul meu
Mărşăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură
Zero-ul a adormit.
Visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în faţă este o retragere,
Sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici
Se înghesuie în ghindă
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei
Şi alfabetul începe cu Omega.
Cifra şapte se prăbuşeşte-n unu
Ce stă aplecat pe marginea golului.
Trezeşte-Te Doamne!
Încă un pas, ne strângem şi nu vom mai fi.

VI

Colosale rotaţii se aud în eter
Cad muzici din adâncuri cereşti,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul şi nu noaptea,
Zvonul ceresc şi nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii.
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul Judecăţii să zgâlţâie bezna,
Măreţia să-şi zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri ţesute din fulgere,
Tremură luminile, se topesc
Şi cad aprinse în lacrimile Luminii.

VII

Ştiu, sunt putregai,
Timp cu intestine.
M-am jucat cu viermii
Am înghiţit ţărână.
Am degustat întunericul
Dar nu mă pot împăca
Cu împărăţia nopţii.
Lasă-mi forma Stăpâne!
Ochii, braţele, genunchii pe care
M-am târât căutându-Te ostenit.
Ia-mi cărţile, apă ce adapă-ntrebătorii
Inaintând în deşert,
Dar nu-mi lua
Trupul meu, prietenul
Pe care l-am ferit de frig.
Lasă-mi forma, Elohime,
Nu mă strica!
Dar mai ales de forma femeii
Nu te atinge.
Vreau trup cu sâni,
Vreau coapse de carne
Nu coloane reci de lumină
Doamne, de ce-ţi negi
Arhitectura?

VIII

Timpul este o cârjă
Pe care a purtat-o
Dumnezeu
Când era bolnav.

IX

Artistul este profetul
Care are vedenia coagulării
Rănilor Luminii.

Published in: on iunie 18, 2010 at 6:11 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Jocul eonilor

I

Suferinţa din ospicii
Revoluţii, boli, războaie,
Triste apusuri de imperii,
Premature morţi de genii
Toate stau desfăşurate
Într-un cosmic joc de şah
Mută îngerii monadici
Judecăţi şi acte pure,
E ospăţ de matematici
Scapără din minţi eonii
Şi istoria e un joc,
Iar Tu eşti şi nu eşti
Şi taci şi grăieşti
Maiestate.
II
Sunt numai coarde vibrante
Un pian fără margini
Rătăcind pustiu printre spaţii.
Pe claviatura mea, imponderabil,
Valsase Dumnezeu desculţ.
Odată a uitat să-şi lepede sandalele.
„Doamne mă dezacordezi
Şi nu te vei mai cânta prin mine”, strigai,
Dar El se crispa în înalturi
Rostogolindu-şi lumina în transcendente rotaţii
Peste pulberea mea.
De atunci rătăcesc prin ospicii
Îngânând rapsodia nefiinţei.

III

Mă adie un tremur
Viscolind din Adânc,
O frică petrificată în colţuri
Striată,
Triunghiulară,
Pătrată.
Unde-i femeia?
Gravidă de sfere.
În cerc ameţit să mă pierd
Să simt cum cerurile devin fluide
Şi curg prin ochii lui Dumnezeu
Şi ai mei
A venit femeia
A venit
O serpentină mărginită
De două paralele
Ce curg în infinit.
A venit femeia
Să-mi vindece frica în colţuri
Striată
Triunghiulară
Pătrată
A plecat femeia,
Dasein-ul cu rochie.
Din pânză ţesută în Eden şi Abis,
Dar frica nu-mi mai trece
Athanor, Athanor,
Toridă peşteră rece.

IV

Mă răstignesc pe o cruce
Cu o infinitate de braţe,
Cu o infinitate de răni care strigă muzica suferinţei.
Durerea are multe întinsuri
Spaţii înroşite de sânge şi spălate în lacrimi.
Spinii cugetului,
Coroana celui care domneşte peste împărăţia lamentaţiei
În locul în care râsul este hohot de jale
Nesomnul,
Dilatare hidoasă a conştiinţei că sunt,
Candelă în noaptea nepăsării.
Tristeţea,
Stigmat purtat de nomazii cereşti,
Într-un tărâm fără noimă apăsat şi zdrobit
De densitatea opacă a materiei.
O, singurătate, deşert al timpului
Ce întoarce spatele Luminii,
Lepădându-şi nimbul în genuni.

V

Lucrurile se retrag din prezent
Rămâne doar trupul meu
Mărşăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură
Zero-ul a adormit.
Visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în faţă este o retragere,
Sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici
Se înghesuie în ghindă
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei
Şi alfabetul începe cu Omega.
Cifra şapte se prăbuşeşte-n unu
Ce stă aplecat pe marginea golului.
Trezeşte-Te Doamne!
Încă un pas, ne strângem şi nu vom mai fi.

VI

Colosale rotaţii se aud în eter
Cad muzici din adâncuri cereşti,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul şi nu noaptea,
Zvonul ceresc şi nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii.
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul Judecăţii să zgâlţâie bezna,
Măreţia să-şi zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri ţesute din fulgere,
Tremură luminile, se topesc
Şi cad aprinse în lacrimile Luminii.

VII

Ştiu, sunt putregai,
Timp cu intestine.
M-am jucat cu viermii
Am înghiţit ţărână.
Am degustat întunericul
Dar nu mă pot împăca
Cu împărăţia nopţii.
Lasă-mi forma Stăpâne!
Ochii, braţele, genunchii pe care
M-am târât căutându-Te ostenit.
Ia-mi cărţile, apă ce adapă-ntrebătorii
Inaintând în deşert,
Dar nu-mi lua
Trupul meu, prietenul
Pe care l-am ferit de frig.
Lasă-mi forma, Elohime,
Nu mă strica!
Dar mai ales de forma femeii
Nu te atinge.
Vreau trup cu sâni,
Vreau coapse de carne
Nu coloane reci de lumină
Doamne, de ce-ţi negi
Arhitectura?

VIII

Timpul este o cârjă
Pe care a purtat-o
Dumnezeu
Când era bolnav.

IX

Artistul este profetul
Care are vedenia coagulării
Rănilor Luminii.

Published in: on octombrie 15, 2008 at 6:13 pm  Lasă un comentariu  

Dreptul la teofagie

Greul spiritului
E neîndurător cu umerii de carne,
Pâine şi timp.
Nu-mi mai îngăduie gâtlejul,
Nu mai e loc în fiinţă
De mâncare sublunară.
E ţărână pretutindeni,
Neant solidificat.
Daţi-mi o cupă de ambrozie
Stoarsă din părul lui Elohim.
Când îl năpădeşte sudoarea
Sub povara nimbului.
O felie de azur
Cu unt de pe Calea Lactee,
Luceferi înăbuşiţi în sânge de pui de cer,
Infinit pe pâine,
Din făină măcinată între roţile eonilor,
De o astfel de mâncare
Să fiu mâncat mi se cuvine.
Mie, neomului, mie arheului
Care veghez pentru voi
Când doarme Dumnezeu.

Published in: on octombrie 15, 2008 at 6:12 pm  Lasă un comentariu  

O noapte cu Dumnezeu

I

Amurgul se roşeşte
Până devine negru pur,
Tot universul bea din cupa morţii,
Iese furul la pândă,
Bufniţele şi liliecii
Împânzesc văzduhul.
Greieri poligloţi,
Piane cu picioarele înfipte în mlaştini,
În diastola nopţii
Pulsează vocea zădărniciei.

II

Asemeni pământului,
Ce nu-şi poate vedea lumina
Aşa stau eu cu spatele
La Lumina Ta,
Autoeclipsă, eclipsă de Dumnezeu.
Iartă-mă, Prăpastie supraluminoasă,
N-am ochi de acvilă
Să-ţi privesc abisul de foc.

III

Ştiu Doamne,
Că eşti autorul acestei fugi cosmice,
Dar cum te împaci cu disonanţele?
Ciuma bubonică, războaiele, lepra, roata, holera, rugul,
Sifilisul, cutremurele,
Auschwitz-ul, cancerele, nebunia.
De ce amesteci miliarde de başi
Cu sunetul firav al unui flaut crăpat?
De ce sileşti bemolii
Să sângereze pe portative,
Şi notele să sughiţe
Înecate în lacrimi,
De dragul unor armonii
Doar de urechea Ta desluşite?
Numai Tu scrii pentru contrabas
Cu pereţi de cavou,
Pentru viori cu gât îndoliat
Şi corzi de intestine bolnave.
Te întreb Elohime,
De ce îţi place să creezi
În cheia MOR?

IV

În sanatoriul Tău cosmic
Roiesc fiinţe bipede
Contaminate cu virusul fiinţei.
E o rumoare macabră,
Ca o polcă bătută
În jurul unui sicriu.
Îngropăciune cu iz de carnaval
Şi nimeni Doamne, nu plânge
În acest spital,
Doar strigăte de mulţumire
Se aud pe la colţuri.
O clinică, am spus,
De-aţi înălţa măcar o clinică
Să vindece viaţa…

V

Simt Infinitul în agonie
Strivit între coordonatele lui Cartesius,
Ca un râu curge cerneala din cifra unu,
Hematii albastre se desprind din azur,
Cancere rebele
Rod şiruri de ecuaţii
Şi nihil negativum
Cu fălci negre
De aligator bătrân,
Aidoma unor vectori
Sătui de fizica neantului,
Mănâncă flămând
Din nimenea mea.

VI

Îndărătul cifrei zero,
Domnule Cantor,
Sunt tot atâtea imperii,
De minus transfiniţi
Câte ai văzut tu
Între zero şi plus infinit.
Clasa vidă
Este un pod
De sub ale cărui picioare adânci
Ţâşnesc în două direcţii,
Spre plus şi minus infinit,
Cascade spumegânde de alefuri
Acolo se dă bătălia cea mare.
Invizibile lănci
Se rup de cuirase eonice,
Strategi heruvimici
Îşi dispută hărţile vârstei de fier.
Acolo, în acel punct,
Se odihnesc
Principii numerelor,
Acolo se ridică veşnic de la sine
Omega la puterea omega.

VII

Pământul este un cer însămânţat cu cruci.
În Ziua de Apoi
Cimitirele vor deveni constelaţii.

VIII

A trăi pentru a putrezi
În împărăţia cârtiţelor.
Iată pubisul lumii
Mâncat de şancru,
Cămaşa poetului
Pătată cu sânge de înger,
Spitalul cu metafore înjunghiate
De mercenarii neantului.
Adânc Adâncit în Adâncurile Adâncimii,
Monadă cu ochiul atins de cataractă supralunară,
Mâinile Tale paralizate
De dirijor al orchestei fiinţei
În care moirele desfrânează cu însângerate harfe
Şi gropari trişti
Suflă în tube.
Tu, particulară elementară,
Stropeşte coapsele nefiinţei
Cu sămânţa luminii!

IX

Geniul este omul
Al cărui timp este
Fereastra Eternităţii.

X

Vreau să te sărut Elohime,
Dar Tu nu ai gură,
Nici obraji să Te mângâi.
Lasă-mă să-mi culc capul de lut
Pe lumina Ta,
Până când raze
Îmi vor creşte în loc de păr,
Să smulg sărutări de tată
De pe buzele Tale
Mânjite cu palizi fotoni.

XI

Când plusul şi minusul
Îşi vor cere iertare
Pentru adulter aritmetic,
Atunci sfera infinită
Îşi va comprima axa,
Lumina se va strânge,
Într-un punct inform,
Într-o particulă elementară
Cu trei homoiomeri
Care nu se vor mai împărţi decât la ei înşişi.

XII

Doamne voi muri
Şi nu va mai fi cine să-ţi plângă angoasele
De dinaintea Creaţiei.
La ce bun să iubeşti în afară,
Să-ţi lungeşti braţele
Pentru a Te îmbrăţişa
Cu mâinile noastre ?

XIII

Toţi morţii sunt nesimţiţi
Pentru că nu se mai întorc
Să ne dea un semn.

XIV

Iată mijesc zorile,
Cerul ar trebui să plouă cu lacrimi
Şi soarele să răsară
Cu mijlocul înfăşurat
Într-o panglică neagră.

Published in: on octombrie 15, 2008 at 6:11 pm  Comments (1)  

Moartea lui Dumnezeu

lui Friedrich Nietzche

Sunt Cel ce Sunt
Glăsuia frenetic Stăpânul Atoate.
Stingherită, de veacuri lumea urzeşte o moarte.
O mână adulteră înjunghie pânza celestă.
Transcendenţa împresură noaptea funestă cu răcnete.
Dâra de sânge se prelunge pe Calea Lactee.
Constelaţiile aleargă ciocnindu-se-ntre ele.
În cădere, pleoapele demiurgice
Scapără fulgere. Tună.
Plouă cu lacrimi serafice, nebună furtună.
Copacii se topesc în flăcări sângerânde.
Sihaştrii-şi pun cenuşă pe umbrele plăpânde.
Ochiul faustic sfidează păzitorii de dogme.
Sub cerul străpuns, siluete diforme
Gătesc îngroparea.
Un sarcofag din piatră concubină
Coboară chipul bătrânului Tricefal
În temniţa Nefiinţei…
Vagabonzi metafizici împroaşcă cu bulgări…
Dar huma se mânie, azvârle jeratic,
Se spânzură vulturi, agonizează speranţe.
Florile se ceartă.
Nevrând să-şi îmbie darul,
Mamele adapă jivine.
Pulberea cosmică se adună în Nimburi,
Vântul se goneşte pe sine,
Chemând din genuni
Glasul Celui ce Este.
Roşesc călăii, văzându-şi înşelarea,
Fiinţa are nevoie de tată
Şi cerul şi pământul şi marea…
Setea de logos încheagă cuvinte.
Heruvii-şi acordă lirele sfinte
Cântând către gloate
Sunt Cel ce Sunt: Alfa şi Omega
Stăpânul Atoate.

Published in: on octombrie 15, 2008 at 6:10 pm  Lasă un comentariu