Pentru că unii dintre voi m-ați rugat să vă vorbesc despre proiectele mele de viitor (literare/filosofice/teologice/ științifice/artistice) vă ofer aici o scurtă listă cu titlurile la care încerc să lucrez atunci când timpul îmi îngăduie.
Nu este nici urmă de fală, de vanitate, de îngâmfare în acest gest, în afară de o simplă informare, iar dacă totuși aș fi ispitit să vizez și un alt scop, acela ar fi legat de asigurarea că în cazul în care nu voi putea duce la bun sfârșit aceste proiecte, cineva va afla de intențiile mele.Și asemenea acelor păsări cu aripile tăiate dintr-un poem românesc, voi fi mai puțin trist, dacă voi ști că am arătat cu cioturile direcția spre care aș fi vrut să zbor.
Cu prețuire și recunoștință,
Vasile Chira
Roman:
Fuga din marsupiu (roman)- în pregătire
Leul (roman)- în pregătire
Un om în cer (roman)- în pregătire
Spitalul (roman) – în pregătire
Căpuşa(roman)-in pregătire
Academia(roman)-în pregătire
Lucidul(roman)-în pregătire
Nota de plată(roman)-în pregătire
Gemenii(roman)-în pregătire
Calista, zeița apiculturii (roman)-în pregătire
Poezie:
Odiseea ființei (Poemul fără sfârșit)
Eseu:
Despre charisma
Despre anonimitate
Despre turismul cultural
Metafizica numerelor
Despre tafofobie
Despre exces
Despre prostia altinică(Stultitia alta)
Despre plăcere
Dumnezeu este de stânga sau de treapta?
Fizica și metafizica zodiilor.Despre scorpion
Metafizică și infrafizică
Despre adevăr
Despre originile limbii române
Transcendență și transdescendență
Metafizica fizicii cuantice
Despre teoadicție
Despre bioadicție
Despre arhitectura interioară
Republica pisicilor sau despre detronatrea omului din calitatea de rege al ființei
Berkeley și mecanica cuantică
Despre limbă, limbaj și metalimbaj
Despre metateologie
Despre principiile teologiei naturale
Despre imprevizibil
Psihologia scriitotului și fenomenologia personajului
Ne putem aștepta la un process al creștinismului?
Despre povara invidiei
Corectitudinea politică și „Corectitudinea” teologică
Le mauvais demiurge și atributele etice ale Divinității creștine
Fețele și contrafețele Infinitului teologic
De ce nu are creștinismul o teogonie ?
Asceza misticului și asceza filosofului
„Contractele” ontologice încheiate de Dumnezeu cu regnul angelic și cu perechea umană primordială
Eonul eshatologic și „vacanța” divină
„Apusul de zeitate” și greva metafizică
Politică și literatură
Concubinajul dintre Biserica Ortodoxă și partidele politice
Consecințele etice ale panteismului
Panteism și panenteism
Credința și luciditatea metafizică
Henologie și multiplicitate ontologică
Sexualitatea ca autoerotism metafizic
Tratat:
Scurt tratat de qudistică
Dicţionar al graiului maramureşean.Aria subdialectală Mara – în pregătire;
Introducere în sophoterapie
Nostalgia neființei.Introducere în oudemiologie
Limba latină pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei
Limba greacă veche pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei
Introducere în transfilosofie ( prezentarea propriului sistem filosofic)
Introducere în onto- și transliteratură(prezentarea propriului program/current literar)
Proiecte artistice:
Anotimpurile ființei. Devenirea umană în folclorul maramureșean
Because some of you have asked me to talk about my future projects (literary/philosophical/theological/scientific/artistic) here is a short list of titles I try to work on when time permits.
There is no trace of grace, of vanity, of conceit in this gesture, apart from a simple information, and if I were still tempted to pursue another goal, that would be related to the assurance that in the event that I will not be able to complete these projects, due to historical weathering, health reasons, etc., someone will know my intentions.
And like those birds in a Romanian poem, whose wings were cut off, I will be less sad, if I will know that I showed with the stumps the direction to which I wanted to fly.
With appreciation and gratitude,
Vasile Chira
Novel:
The escape of marsupium(novel) – in preparation
The Lion (novel) – in preparation
A man in the Heaven(novel) – in preparation
The Hospital (Romanian) – in preparation
The tick(novel) – in preparation
Academy (novel) – in preparation
The lucid man (novel) – in preparation
The bill (novel) – in preparation
The Twins (novel) – in preparation Calista, the goddess of beekeeping (novel) – in preparation
Poetry:
Odyssey of being (The never ending poem)
Essay:
About charisma
About anonymity
About cultural tourism
The metaphysics of numbers
About taphophobia
About excess
About altinic stupidity (Stultitia alta)
About hedonism
Is God a left-wing or right-wing ?
The physics and metaphysics of the zodiac . About Scorpio sign
Metaphysics and Infraphysics
About the truth
About the origins of the Romanian language
Transcendence and Transdescenndence
The metaphysics of quantum physics
About theoaddiction
About bioaddiction
About the interior architecture
The Republic of Cats or about the dethronement of man as king of being
Berkeley and quantum mechanics
About language and metalanguage
About metatheology
On the principles of natural theology
About the unpredictable
Psychology of writing and phenomenology of character
Can we expect a process of Christianity?
About the burden of envy
Political correctness and theological „Correctness”. Le mauvais demiurge and the ethical attributes of the christian Divinity Why doesn’t Christianity have a theogony? The asceticism of the mystic and the asceticism of the philosopher The ontological „contracts” made by God with the angelic kingdom and the primordial human pair The eschatological aeon and the divine „holiday”. „The sunset of deity” and the metaphysical strike Politics and literature The concubinage between the Orthodox Church and political parties The Ethical Consequences of Pantheism Pantheism and Panentheism Faith and metaphysical lucidity Henology and ontological multiplicity Sexuality as metaphysical autoerotism
Treatises:
Short treatise on qudistics
Dictionary of Maramures County dialect / Romania. Mara subdialectal area – in preparation;
Introduction to sophotherapy
Nostalgia of non-being. Introduction to oudemiology
Latin language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Ancient Greek language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Introduction to transphilosophy (the presentation of my own philosophical system)
Introduction to onto- and transliterature (the presentation of my own literary program )
Artistic projects:
The seasons of being. Becoming human in folklore of Maramureș County / Romania
(Lucrare de licenţă în Litere despre romanul meu, OROLOGIUL , susţinută de absolventa Borceanu Beatrice-Larisa, sub îndrumarea Domnului Conf. univ.dr. Pompiliu CRĂCIUNESCU, la UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA, iunie 2018 )
Introducere
Lucrarea de față este intitulată Fantasticul realității cuprinzând o analiză asupra romanului Orologiul, scris de Vasile Chira. Tema principală a romanului fiind timpul și temporalitatea, roman apărut la Editura Dacia XXI, în anul 2010 la Cluj-Napoca.
Autorul romanului este profesor de teologie, istorie și filosofie la Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu, activează ca scriitor, dramaturg, eseist, poet și prozator român. Acesta este originar din Maramureș, făcând școala generală în localitatea Breb din județul Maramureș, apoi continuă studiile la Cluj- Napoca, unde finalizează și Facultatea de Istorie și Filosofie, specialitatea Filosofie din cadrul Universității “Babeș-Bolyai”.
Pr. Dr. Vasile Gafton realizează o recenzie a romanului Orologiul pentru a evidenția calitățile de scriitor alea lui Vasile Chira, pe care o deschide cu un motto așa cum se poate remarca în întreg paragraful de mai jos.
„ MOTTO:
Domnilor, suntem cu toţii
gropari. Scriem epitafuri
pe monumentele funerare
ale clipelor” de Vasile Chira
,,Citind romanul Orologiul, de Vasile Chira am luat contact cu o perspectivă plurivalentă. Se resimte discret sau accentuat, pe tot parcursul lecturii, marca personalităţii complexe a autorului: a profesorului, filosofului, teologului, dramaturgului şi, de ce nu, a poetului. Am ţinut să remarc prin această enumerare a diferitelor valenţe ale problemelor vizate de autor, nu doar faptul că se regăsesc pur şi simplu toate în această compoziţie specială, ci şi pentru că însumarea acestor perspective are ca rezultat un roman ce propune o abordare inedită a două probleme, ambele, poate, în egală măsură interesante şi importante pentru fiecare om şi anume, problema temporalităţii şi cea soteriologică. Într-o legătură firească şi logică cu aceste două probleme apar în roman: problema existenţei, a divinităţii, a omului, a lumii, a universului sau a universurilor paralele.”[1]
Toponimele ce apar în roman bulversează cititorul, deoarece în momentul în care se încearcă o traducere a acestora se întâmpină cu ușurință greutăți, fiindcă romanul presupune o cercetare în timpul lecturii, în care să te afunzi cu plăcere. ,,În plus, abundenţa simbolurilor şi, de asemenea, a numelor de locuri şi personaje a căror simplă traducere din limba germană în limba română îţi poate isca întrebări cu privire la înţelesurile lor care să te bulverseze de-a dreptul. Totul este de aşa natură încât să îţi lase impresia că Orologiul este o carte scrisă nu pentru a fi citită, ci pentru a te afunda în ea, pentru a o conţine şi a fi conţinut de ea, pentru a te pierde şi a te regăsi în ea, tot aşa cum şi timpul este conţinut de noi şi ne conţine deopotrivă. O carte construită ca o întreagă lume, o lume cu de toate, dar lipsită de bucuria vieţii deoarece în această lume gravă timpul se măsoară în morţi şi răniţi.”[2]
Romanul Orologiul, pe care autorul ni-l supune atenţiei este o carte ce poate fi un veritabil semnal de alarmă cu privire la faptul că nu utilizăm la modul optim timpul care ne este dat, că îmbătrânim prea repede din cauza vieţii ciudate pe care o trăim sau chiar ne naştem prea bătrâni pentru a duce la bun sfârşit un lucru important pentru care am venit în lume. Una dintre aceste ciudăţenii fiind, fără îndoială şi cronopatia, o boală rară de care s-au îmbolnăvit toţi cetăţenii oraşului Leidenstadt.
O serie întreagă de probleme, un întreg ansamblu de stări sufleteşti – între care predominante sunt teama şi tristeţea – o zbatere neobosită şi, în acelaşi timp, zadarnică a Forurilor politice, eclesiale, ştiinţifice aflate la conducerea oraşului lovit de această cumplită calamnitate. Această stare este cauzată de o minoră defecţiune a orologiului din turnul catedralei, turn care, bolnav fiind, nu mai marchează corect scurgerea timpului.”[3] Timpul este tratat din două perspective și anume: ceea ce se întâmplă cu locuitorii orașului dacă acesta are o scurgere mult prea rapidă și respectiv, ce se întâmplă cu locuitorii orașului Leidenstadt, dacă timpul are o scurgere mult prea lentă. Tot odată, catastrofele produse de cronopatie nu întârzie să apară, iar locuitorii sunt afectați de ceea ce se petrece cu timpul și cu ceasurile acestora care indică fiecare un alt timp. Aceasta capacitate a conceptului de timp de a se raporta la persoană și de putea fi măsurat prin intermediul ființei stă și în atenția filosofului Heidegger, care face o analiză a ființei Dasein așa cum o interpretează acesta.
,,De fapt, orologiul este omul, iar turnul catedralei este cel mai înalt punct în ordinea creată a fiinţelor, punctul cel mai aproape de Dumnezeu, între Dumnezeu şi lume, dar, de fapt, chiar locuinţa lui Dumnezeu. Este locul menit omului, însă, omul nu mai este conştient care îi este rostul în lume pentru simplul fapt că a uitat. Astfel, axul valorilor lui, chiar dacă nu este răsturnat, este, totuşi, puţin înclinat, ceea ce dă în plan temporal efectele greu de imaginat, efecte cu care încearcă să ne familiarizeze (sau să ne avertizeze) autorul scrierii.”[4]. Singurul care poate ajunge cu adevărat în turnul catedralei este Abraham Gottfried, cel care va și repara orologiul orașului, salvând locuitorii de boala timpului. Acesta este singurul care ajunge la punctul maxim de ascensiune prin faptul că acesta este singurul capabil să salveze omenirea.
,,Lucrurile evoluează parcă ireversibil şi cu o forţă de neoprit. Devine clar: prin culpa adamică, s-a extins căderea transcendentală şi la nivelul timpului şi al lumii sensibile. Axa temporalităţii este deviată spre abis fiind dislocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin. Acest dezechilibru ontologic al timpului face posibilă moartea.
Descrierile detaliate ale evenimentelor, dar mai ales precizările teoretice şi expunerile docte pe care le fac rând pe rând personajele romanului cu refeire la timp şi efectele generate de alterarea lui te fac, pur si simplu, să te situezi cumva într-o dimensiune atemporală. Tot şi toate se învârt în jurul timpului. Odată ce orologiul se îmbolnăveşte, se îmbolnăveşte şi lumea pentru că se ghidează după un mod eronat de calcul/măsurare a clipelor, a duratelor. Orologiul emană un timp inconsistent, pervers şi deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemărginită suferinţă. Trecând pe nesimţite de la o cifră la alta, acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de existenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia plăcerii.”[5]
Făcând referire la studiul lui Cioran despre ceea ce reprezintă timpul și respectiv la raportarea ființei la timp, din perspectiva acestuia ființa este destinată spre o cădere în timp, așa cum se întâmplă și în romanul lui Vasile Chira. În viziunea lui Cioran, omul nu este destinat către o moarte, mai întâi acesta este destinat spre o cădere în timp care produce moartea, o cădere care este inevitabilă. Omul este chemat spre decădere și nu are nimic de-a face cu ratatul, decăzut din alte puncte de vedere, ci este chemat spre o decădere în timp, de la Infinitate spre Eternitate.
,,Ceilalți cad în timp; eu unul am căzut din timp. Eternității ce se înălța deasupra lui îi urmează o alta ce se situează dedesupt, zonă sterilă unde nu mai simți decît o singură dorință: să intri iar în timp, să te înalți până la el cu orice preț, să-ți însușești din el o părticică în care să te așezi spre a-ți da iluzia unui cămin. Dar timpul e închis, dar timpul e de neatins; iar această eternitate negativă, acestă eternitate rea este făcută din imposibilitatea de a pătrunde în timp.”[6] Referitor la căderea omului în timp este necesară și o meditație asupra faptului că omul decade în timp, deși acestuia îi este imposibil să ajungă la el.
În oraşul suferinţei îşi face apariţia fiul ceasornicarului, Emanuel Gottfried. Acesta încearcă să convingă pe toată lumea că, într-adevăr, ceva e defect, ceva nu funcţionează, în acest caz timpul, însă, problema este în noi, spunea tânărul. Discursul fiului ceasornicarului vizează îndreptarea de sine a locuitorilor oraşului cu orologiul bolnav, pe care îi încredinţează că în scurt timp ceasul va fi reparat, însă, este exclus orice rezultat mulţumitor fără implicarea lor, fără conlucrarea lor la această misiune dificilă. De asemenea, faptul că el era fiul ceasornicarului şi, mai ales, că acceptase să îşi asume condiţia lor, trebuia să constituie un plus cu adevărat motivant. Desigur, cei de faţă nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinşi nici măcar de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Această formulare ne duce cu gândul la Descartes care afirmase că nu poate fi gândit nicicum existenţa ceasornicului fără un ceasornicar.
Emannuel Gottfried este cel care îndeamnă locuitorii să caute salvarea în interiorul lor, în adâncul sufletului, pentru că acolo este adevărata soluție pentru problemele cu care se confruntă orașul Leidenstadt, dar totodată este și cel care va fi alungat și batjocorit așa cum a fost și Iisus în momentul în care a împărtășit oamenilor cuvântul Tatălui Său.
,,Romanul se încheie, cum altfel, decât cu izbăvirea locuitorilor oraşului Leidenstadt de boala timpului. Preţul, ca şi în cazul Domnului nostru Iisus Hritos, este sacrificiul suprem. Emanuel Gottfried împreună cu tatăl său îndreaptă axul orologiului, fapt care duce la reaşezarea timpului şi, implicit a oraşului cu locuitorii şi instituţiile lui în matca firească a lucrurilor. Cu siguranţă această prezentare este mult prea puţin extinsă pentru a putea surprinde şi alte aspecte ce apar pe parcursul romanului, însă, nu ne îndoim că interesul cititorilor care vor avea curiozitatea să-l parcurgă îi va duce la identificarea lor, sustrăgându-i măcar pentru o vreme de la cotidianul acesta fluid, despre care începem să credem că se resimte de pe urma prea profundei lui impregnări cu un timp… bolnav.”[7]
Am intitulat lucrarea Fantasticul realității, deoarece timpul este un concept destul de dificil de înțeles, aproape imposibil la care ne raportăm zilnic, în fiecare clipă deși nu îl înțelegem. Este o realitate ce reprezintă altceva pentru fiecare dintre noi altceva, în momentul în care facem raporatea la timp și ne integrăm în acest concept. Pentru că timpul este dificil de definit, nu se poate știi cu exactitate atunci când discutăm despre acest concept la ce moment ne referim. Timpul poate înseamna trecut, poate fi viitor, dar totodată poate reprezenta și prezent. Poate reprezenta pe rând câte o valență temporală sau, fie și un melanj între cele amintite, respectiv trecut- prezent, prezent- viitor sau trecut- viitor. Totul depinde de momentul la care se face raportarea și ceea ce reprezintă valența temporală pentru persoana în cauză care discută despre timp.
Se poate spune că timpul este un fantastic al realității, deoarece sunt foarte multe discuții cu privire la acest concept, foarte multe studii de cercetare cu privire la timp, câteva dintre acestea fiind prezentate și în lucrarea de față, din care se pot deprinde mai multe definiții ale conceptului de timp, dar niciuna dintre acestea nu este validată ca fiind unică. De pildă, dacă se face raportarea la viziunea pur creștină, conceptul de timp este echivalent cu Dumnezeu, cu Infinitul cu Eternitatea, la care se poate ajunge doar prin implinirea unor virtuți pe care trebuie să le îndeplinească monahul sau creștinul pentru a ajunge să-l cunoască. Cunoașterea timpului în viziunea creștină de face prin intermediul săvârșirii unor momente de încercare prin care trbuie să treacă omul, renunțarea la vicii și la păcatele lumești pentru a ajunge să cunoască Eternitatea, Infinitul care este echivalentul lui Dumnezeu. De asemenea, pentru perspectiva filozofului, timpul reprezintă un concept, pe o axă temporală care conduce omul spre viitor, s-a născut din Infinit și se întoarce la el, reprezentând o contradicție pentru viziunea filosofică. Așadar, fantasticul realității este reprezentat de timp și de ceea ce reprezintă conceptul acesta de timp, raportat la fiecare dintre noi. Realitatea mea nu este aceeași cu cea a interlocutorului meu și nu este identică cu ceea ce reprezintă realitatea pentru oricine altcineva, poartă amprenta fiecăruia dintre noi, tot așa cum și timpul poartă amprenta celui care se raportează la el și e identifică prin acesta. Când spun identificare, mă refer la momentele trăite, clipe care le-a petrecut sau care fac parte din prezentul său, singura valență temporală cu care nu se poate identifica este viitorul, deoarece acesta este incert pentru fiecare dintre noi. Poate fi influențat de ceea ce își propune fiecare, dar nu poate fi cunoascut înainte, ci abia la momentul oportun.
Lucrarea cuprinde două capitole în care se regăsește o analiză a romanului Orologiul pe baza unor studii despre temporalitate realizate atât de filosofi precum Bergson, Heidegger, Aristotel cât și din categoria Sfinților Părinți, de exemplu studiile despre timp ale Sfântului Augustin, cumulate în primul capitol al lucrării. Al doilea capitol cuprinde un studiu aplicat tot pentru ceea ce reprezintă cnceptul de timp, o paralelă realizată între romanul lui Vasile Chira, mai exact pentru simbolul scării care în romanul ales pentru analiză reprezintă o scară a timpilor în comparație cu scara Sfântului Ioan Scărarul, din romanul Scara Raiului, care este întemietorul scării virtuților pe care trebuie să le îndepliească un bun creștin pentru a ajunge în Rai. Punctul comun al acestui simbol îl reprezintă calitatea supremă de a fi drept pentru a putea păși pe treptele scării, deoarece romanul lui Vasile Chira îl înfățișează pe ceasornicarul Abraham Gottfried, singurul care poate sta pe loc pentru a repara orologiul care a generat cronopatia în orașul Leidestadt, așa cum și scara lui Ioan Scărarul oferă drept exemplu bunul creștin și monahul, care îndeplinește virtuțile amintite de acesta pentru a putea urca pe scară. Se observă cu ușurință melanjul de filosofie și teologie din romanul Orologiul, deoarece amprenta scriitorului nu întârzie să apară, dar mai bine spus amprenta profesiei scriitorului se deprinde din rândurile romanului și din situațiile dificile la care sunt supuși locuitorii orașului Leidenstadt.
Dubla perspectivă a timpului îi conferă statutul de a fi un timp ce are o scurgere mult prea rapidă și produce dezastre în rândul vieții locuitorilor orașului și nu numai. Nașterile premature din care copii nu supraviețiesc, casele care se constuiesc și în același timp se și dărâmă, locuitorii agitați pentru că ceasurile acestora nu mai funcționează datorită orologiului ce a îmbolnăvit întreg orașul, până la o scurgere a timpului mult prea lentă, ce a provocat de această dată nașteri ale unor copii deja îmbătrâniți, dar pe care profesia mamei i-a afectat. De exemplu, cazul lui Horațiu, copilul născut deja bătrân și care recita versuri din Iliada lui Homer în latină, fiindcă profesia mamei era de cadru didactic pentru limba latină. Restaurantele erau pline de oameni agitați și nervoși fiidcă mâncarea ajungea deja alterată pe mesele acestora datorită cronopatiei care a împânzit întreg orașul care va fi salvat abia la venirea lui Abraham Gottfried, meșterul ceasornicar care va reinițializa timpul pentru locuitorii din Leidenstadt, deoarece acesta era singurul care putea repara orologiul ce a generat cronopatia în oraș și l-a îmbolnăvit complet.
După cele spuse, lucrarea de față reprezintă o analiză a conceptului de timp cu privire la romanul Orologiul scris de Vasile Chira și evidențierea faptelor și a evenimentelor ce cuprind valențele temporale ale timpului trecut, prezent și viitor în drumul său spre Infinit, spre Eternitate, în baza studiilor filosofice și teologice amintite.
Fețele timpului
Romanul care se regăsește la baza acestei lucrări este intitulat Orologiul[8]și este scris de Vasile Chira. A apărut în anul 2010 la editura Dacia XXI, Cluj-Napoca și este structurat pe nouă capitole, fiecare cu un titlu sugestiv pentru conținutul său.
Tema majoră a romanului este timpul și temporalitatea, infinitul și eternitatea, privite în toate valețele sale, acesta fiind urmat de o succesiune de teme, precum: creștinătatea, ciclul naștere-viață-moarte, tema morții, familia, relația tată-fiu, creația, relația omului cu Dumnezeu, obsesia și nebunia, ce se regăsesc cu precădere în întreaga literatură română, de la origini și până în prezent.
Romanul Orologiul înglobează succesiunea de teme prezentate mai sus în tema timpului și oferă două perspective de reflecție cititorului: ce se întâmplă cu omenirea dacă timpul are o scurgere mult prea rapidă și, respectiv, dezastrele pe care le poate cauza această disfuncționalitate a timpului, iar cealaltă: ce se întâmplă cu omenirea dacă timpul are o scurgere foarte lentă și efectele negative care se produc din acestă cauză.
Înainte de a discuta depre conținutul romanului trebuie să explic semnificația titlului. Explicația pe care o oferă Dicționarul explicativ al limbii române[9] pentru acest cuvânt este următoarea: ,,orologiu= orologii s.n. Ceas cu dimensiuni mari, fixat pe fațada unei clădiri sau pe un perete interior, pe o coloană etc. și de obicei prevăzut cu un mecanism cu sonor care anunță principalele unități de timp. – Din lat. horologium, it. orologio”. În momentul în care citești o asemenea explicație, întelegi, că orologiul reprezintă un obiect, un instrument de măsurare a timpului și nicidecum ,,un ochi rău al timpului” (p.129) așa cum îl descrie autorul în al șaselea capitol al romanului, sosirea ceasornicarului, fiind, în cele din urmă, direct răspunzător pentru toate neînțelegerile și pentru tot haosul creat într-un oraș. Orologiul nu reprezintă doar un instrument ce măsoară timpul, ci măsoară și răbdarea pe care o au cetățenii orașului Leidenstadt (cântecul evereului Fredericks Goldman-Jones, născut în 17 în Leidenstadt, evreu de origine, iar mama sa de origine germană. Cântecul face referire la instaurarea regimului nazist și la Primul Război Mondial). Orologiul este generator de obsesii și nebunie, ajungând să ,,îmbolnăvească” un întreg oraș, în loc să îl coordoneze într-o mișcare liniară și organizată a timpului până la Infinit.
,,Fiecare instrument de măsurare a timpului trebuie să fie vehicul simbolic pentru înțelegerea timpului însuși” (p.105). Aceasta este afirmația autorului în al patrulea capitol al romanului, dar sunt potrivite și întrebările: Dar cum se poate ca un instrument ce trebuie să fie vehicul simbolic pentru înțelegerea timpului, să fie generator de haos? Când tocmai acest intrument trebuie să confere o ordine absolută a lucrurilor și a întâmplărilor? La aceste întrebări se va răspunde în demersul de explicare și încercarea definirii conceptului de timp, dar pentru a putea oferi aceste răspunsuri trebuie aruncată o privire și peste conținutul romanului.
Așa cum am precizat, romanul este structurat pe nouă capitole, fiecare cu un titlu sugestiv pentru conținutul său, cel dintâi fiind intitulat Cronopatia. Acest capitol deschide romanul Orologiul cu afirmația: ,,Până în urmă cu câteva luni, viața locuitorilor din Leidenstadt, departe de a fi prosperă, era totuși mulțumitoare.” (p.7). Afirmația aceasta tinde spre a induce cititorul în lumea pe care o construiește Frantz Kafka, scriitorul de origine cehă, în romanele sale (vezi Procesul, Metamorfoza), unde personajul este orice altceva numai suflet nu: ,,La bancă nu ești persoană, ci creditor sau debitor, după cum în lume ești orice altceva (pe stardă pieton, în tren călător, la bibliotecă cititor, la primărie cetățean, la biserică credincios, în piață client și în cimitir mort) numai ființă nu.”[10] Se poate observa, cum încă de la începutul romanului autorul anticipează avenimentele ce vor urma și care nu sunt defel plăcute de personajele din roman, deoarece vor instaura o stare de suferință absolută exact ca și personejele din romanele lui Kafka, cărora le-a fost interzisă degustarea mierii, aducătoare de fericire și stare de plăcere pură.
În incipitul romanului este precizat numele unui oraș, și anume Leidenstadt, care de altfel nu reprezintă un oraș real, existent pe hartă, ci unul imaginar. Dar dacă ar fi să explicăm semnificația acestui cuvânt, înainte de toate, este un substantiv compus din limba germană, din Leiden, care însemnă suferință și din Stadt, care însemnă oraș. Deci, Leidensatdt se poate traduce drept ,,orașul suferinței”, scriitorul explicând inclusiv prin numele orașului, starea ce va genera peste întreaga comunitate.
Ce reprezintă cronopatia?
Cronopatia poate fi înțeleasă ca un virus al timpului ce produce efecte dezastroase, cauzator de boală și suferință în univers, care conduce la sfârșitul unor generații infectate de scurgerea mult prea rapidă a timpului. Este o disfunționalitate a timpului. De la întârzieri ale ceasurilor care nu pot fi explicate, până la accidente grave care cauzează moarte multor persoane, de la pregătirea cinei care în mod normal necesită câteva minute și ajunge să dureze câteva ore, până la mesele luate în oras, dar datorită scurgerii mult prea rapide a timpului, o accelerare a acestuia se poate spune. Mâncarea ajunge să se altereze și nu se mai poate servi. De la construcții care sunt în proces de edificare, dar datorită accelerației timpului se ruinează fiindcă materialul se descompune, până la zgomotele bizare pe care le aud oamenii în încăperi, deoarece viteza sunetului ajunge mult prea rapid de la unii vecini la alții, deși acțiunea acestora nu a fost deja începută. De la nașterile pe care le au mamele oripilate de urâțenia copiilor și de bătrânețea instaurată prematur bebelușilor, până la cele care ajung să își piardă viața în sălile de operație, deoarece medicii nu pot ajunge la preluarea cazului, fiindcă nu mai există coordonare temporală între ceasurile acestora și respectiv între ceasurile pacienților lor.
Așadar, datorită accelerării timpului, evenimentele deja petrecute de unii ajung să fie retrăite de alții, datorită buclelor temporale ce se instaurează între timpii deja scurși și cei care urmeză se se petreacă. Acestea reprezintă doar câteva din gravele probleme cu care se confruntă orașul Leidenstandt din pricina instaurării cronopatiei în interiorul comuntității ce îl construiește. Cronopatia, se intitulează primul capitol al romanului Orologiul, ce prezintă drama unei familii ce își doreau un copil, care se adeverește a fi un monstru născut într-o buclă temporală, ce s-a dezvoltat fizic și psihic cu mult peste limitele normale ale unui făt normal la naștere: ,,În acest timp, profesorul primi vizita frizerului care se puse repede pe treabă, cu toate că nu înțelegea prea mare lucru din ceea ce-i spuse profesorul despre înfățișarea acestui copil. Începu cu barba ale cărei smocuri le reteză mai întâi cu foarfecele, apoi o săpuni, și cu mare atenție îndepărtă țepii aspri împlântați pe suprafața obrajilor, lăsând în urmă o piele fleșcăită, striată de riduri adânci. La scurt timp isprăvi și cu tunsul însă lucrurile au ajuns să se complice când frizerul constată că, în timp ce-i scurtase părul, barba crescuse din nou aproape un centimetru. Depășit de situație, cu gesturi nervoase o luă de la început, silindu-se să-i taie țepii cu un milimetru sub piele, după care își turnă între palme câteva picături de after shafe și i le aplică pe fața proaspăt rasă, sperând să împiedice o nouă creștere. Fiind atent la barbă, nu observă că părul începu și el să crească cu și mai mare viteză decât barba.” (p.56). Acesta este Horațiu, ,,nou-născutul” bătrân, bolnav de cronoză, nefiind vinovat de viața pe care o trăise în burta mamei sale ,,-La urma urmei, îndrăzni Horațiu, eu nu fac decât să recit din ceea ce știu, din ceea ce am fost obligat să învăț în viața mea uterină. La rândul meu, v-aș putea și eu reproșa faptul că nu m-ați adus pe această lume tânăr, că mi-am cheltuit copilăria și adolescența într-o bășică umedă unde nu vedeam decât furia unor lichide roșii ce-mi inundau trupul țintuit în acestă cavernă care mi-a fost și școală și casă și bibliotecă și pat. Cu ce sunt eu de vină pentru starea mea, nu voi ați fost cei care ați verticalizat arbitrar un spermatozoid? Nu sunt eu rodul copt și inoportun al jocurilor voastre erotice? Mi-ați cerut vreodată permisiunea de a mă arunca în jocul funebru al ființei? Atunci de ce vă răzbunați pe un biet bătrân decripit care, iată, e aproape silit să sară din pântece în sicriu? Ce identitate am eu în acest univers, nu numai ca bătrân, dar pur și simplu ca om? Cine sunteți voi? Cine sunt eu? Ce-am făcut de trebuie să mor?” (p.57), deoarece Horațiu este creația realizată într-un moment în care timpul a scăpat de sub controlul orologiului.
Dar totuși, ce vină au aceste rezultate ale creației de acest virus al timpului? Mircea Eliade explică în ce manieră angoasa morții împiedică apariția unui om nou. Acest lucru se poate afirma și despre existența personajului Horațiu, care are o reacție plângacioasă după afirmația pe care o face, deși este bătrân și și-a petrecut viața toată în pântecul mamei, a fost protejat într-o oarecare măsură, în preajma morții, pe care nu o tratează defel cu resemnare, ci plânge de teama ei a împiedicat oarecum nașterea într-un cadru normal, dar este resemnat în privința morții: ,,Și dacă am putea traduce angoasa omului modern în termenii propriei sale experiențe și ai limbajului său simbolic, un primitiv ne va spune urmăroarele: e marea probă inițiaică,pătrunderea în labirintul sau în jungla bântuită de demonii și sufletele strămoșilor, jungla care corespunde Infernului, celeilalte lumi, e marea spaimă care-l paralizează pe aspirantul la inițiere, când este înghițit de monstru și se trezește în întunericul pântecului său, unde se simte tăiat în bucăți și digerat pentru ca să se poată naște ca un om nou.”[11]
Firește că omul se raporetază mereu și caută răspunsurile în altceva decât în propria persoană, dar tocmai în acest fapt constă rezolvarea. Cei îmbolnăviți să caute remediul raportându-se în sine și la sine. Referitor la întrebările pe care scriitorul le adresează sugestiv prin intermediul acestui personaj, Horațiu. Autorul adresează cititorului întrebări privitoare la propria existență și la care răspunsurile sunt multiple, privind perspectiva fiecăruia.
Răspunsul mamei, Damaris Sorge, oripilată fiind de ceea ce a trăit și văzut, tot hausul din jurul acesteia, de timpul care nu întrebă nimic pe nimeni, ci pur și simplu trece, nu întârzie să apară: ,,-N-am vrut să nasc decât un copil, nu un monstru diform. Dumnezeu e nedrept și răzbunător, asemeni zeilor de pe Olimp. Cerul e pustiu, Andreas, nu există acolo niciun Părinte. Suntem orfani cosmici, iar dacă există este un Infinit impersonal și insensibil ce se joacă cu timpul și cu inimile noastre fragile. Nu am nevoie de un Dumnezeu care mi-a răpit bucuria de a naște un copil frumos. Acesta este bastardul duratei, fructul curviei lui Dumnezeu cu timpul, nu e copilul meu. Nu-l recunosc! Cum să-mi dezvelesc sânul și să-l las supt de un bărân de 70 de ani care are pretenția nerușinată că-mi este fiu. Să-l hrănească Dumnezeu cu toți îngerii Lui caraghioși. Dacă exiști arată-Te! Nu Te ascunde după ce mi-ai închiriat pântecul ca pe un cufăr ruginit unde ți-ai vărsat tot cancerul și puroiul scurs din cifrele Tale bolnave cu care calculezi distanța dintre eoni!” (p.58). Acesta este în cele din urmă, un soi de discurs ateist, deoarece se poate observa cu ușurință împotrivirea față de divinitate pe care o exprimă Damaris Sorge. Viziunea credinței în ceea ce este vizibil și palpabil, într-un obiect sau ceva ce impune o stare materială, nu într-o imagine iluzorie, creată în mintea și în viziunea fiecăruia, o divinitate întruchipată de mintea fiecăruia fară a avea un echivalent în realitate, deoarece nu a fost văzut niciodată. Afirmația acesteia: ,,Cerul e pustiu, Andreas, nu există acolo niciun Părinte.” (p.58) o putem corela de afirmația filosofului Frederich Nietzsche care susținea că Dumnezeu este mort și cerul e gol.
Dar cum poate omul să fie capabil să discute despre Dumnezeu, când cei doi fac parte din categorii tempoarele diferite? Pe de o parte Dumnezeu, reprezentând Infinitul, Eternitatea, iar pe de altă parte omul reprezentând un timp ireversibil, care mai devreme sau mai târziu are un sfârșit, omul fiind o ființă perisabilă. Răspunsul îl oferă Spinoza ,,Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanță alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare din ele exprimând o esență eternă și infinită.”[12]
Capitolul al doilea al romanului este intitulat Primarul, consemnează și el câteva din gravele probleme pe care le întâmpină orașul Leidenstadt în plină criză temporală, confruntându-se cu un timp virusat care a indus tot orașul în largi cofuzii și a terorizat cetățenii acestuia. Dar, fiindcă orice problemă are o rezolvare, propunerea de a salva orașul de sub microbul timpului vine de la un profesor de fizică din oraș, Dr. Haus Steinberg, care susține că orologiul din turnul catedralei catolice este cel care a adus toată nenorocirea asupra Leidenstadt-ului, deoarece a fost rău proiectat încă de la început. Acesta a indicat greșit timpul încă de la prima utilizare, fiindcă a întârziat cu câteva miliardimi de secundă timpul generat de orologiu.
Soluția salvatoare constă în repararea orologiului din turnul catedralei catolice a orașului Leidenstadt, care nu este o simplă construcție, ci una căruia scriitorul îi dedică un capitol întreg. Dar, profesorul susține că orologiul nu poate fi reparat de către oricine, ci doar de cel care l-a proiectat și anume: Abraham Gottfried. Acesta din urmă provenind dintr-o familie recunoscută de meșteri ceasornicari din nord, care au proiectat orologiul din turnul catedralei și primul care poate interveni pentru a salva orașul de boala timpului, deoarece el este singurul care poate sta pe loc pentru a reinițializa timpul. Acesta este cel care reprezintă însuși timpul, creatorul său. Cu toate acestea, problemele nu au abandonat orașul, acestea accentuându-se: ,,Numărul nașterilor premature era în continuă creștere. Se nășteau fetițe cu sâni mari, albi, cu pilozitate pubiană și băieți cu barbă, de diferite vârste. Unele mame îmbătrâneau în timpul sarcinii, încât imediat după naștere umblau pe corioarele spitalului, sprijinindu-se în bastoane, cocoșate, cu fețe uscate. Altele mureau în timpul travaliului. După ce au decedat câteva zeci de mame, autoritățile orașului din rațiuni economice au hotărât să construiască o casa de naștere în mijlocul cimitirului central. De aici, copiii erau duși casă la rude, iar mamele deja îmbătrânite își ocupau locul de veci. S-a ajuns până acolo încât unele mame nășteau pe marginea gropii.” (p.74).
Este vizibil faptul că, ciclu viață-naștere-moarte este întrerupt, deoarece datorită problemelor cauzate de timp, acesta a fost întrerupt având doar două valențe: naștere și, respectiv, moarte. Toate acestea sunt rezulatate ale cronopatiei instaurate în orașul Leidenstadt. Tot în acest capitol este relatată și soarta pe care a avut-o Damaris Sorge, femeia care l-a născut pe Horațiu, cel care recita din poeme în limba latină, care a înnebunit în urma dramei pe care a trăit-o, sinucigându-se, iar Andreas, tatăl copilului l-a luat pe Horațiu acasă, dar șocul pe care l-a trăit în urma pierderii soției l-a determinat să-și ia viața, atât a sa, cât și pe cea a fiului său. Tot pentru încercarea de a găsi soluții cât mai rapide și eficiente pentru rezolvarea acestei probleme, primarul cere sfatul nu doar profesorului de fizică, de care a fost contactat, ci și clericilor și profesorilor de științe exacte: ,,[…] anume cred că e logic să chemăm și pe cineva din rândul clericilor, episcopul, un profesor de teologie, eventual preotul profesor Dr. Philipp Sandburg, care e licențiat în științe exacte și, evident parohul catedralei cu pricina, deoarece aceasta este o chestiune ce-i privește și pe dânșii. Aș mai propune de asemenea pe un conferențiar de la matematici, Domnul Frederich Edellman, un om foarte ambițios cu cunoștințe de logică și astronomie și, eventual un specialist în cosmologie de la Facultatea de Filosofie, domnul Kurt Kerner.” (p.69).
Un detaliu a scăpat cercetării pe care a făcut-o primarul orașului, sau mai bine spus a fost ascuns de biserica catolică. Și anume că, orologiul a fost defect încă de la început, dar între timp defecțiunea acestuia s-a accentuat. Tot în al doilea capitol apare și o primă descriere a catedralei catolice: ,,Așezată în centru, într-un spațiu cu vegetație săracă, acest loc părea să fi fost ales de către cei vechi după o geografie și logică a căror înțelesuri scapă cu desăvârșire generației actuale. Turnul punctat din loc în loc cu ferestre ogivale se înălța zvelt ca un pilastru imens ce susținea bolta cerească, pierzându-și conturul printre petecele de nori cenușii. Pe cele patru laturi, la o înălțime neobișnuită, se puteau vedea cadranele rotunde, albe, pe care erau țintuite cifre negre de oțel. Numai o astefel de cifră măsura trei metri lungime. În inima turnului trona ca un monstru, mecanismul orologiului care cântărea peste 900 de tone. Deasupra orologiului, pe o piatră imensă încorporată în zid, erau săpate cu litere adânci înțeleptele și zguduitoarele cuvinte care ne îndeamnă să luăm aminte la trecerea implacabilă a celui mai fragil din univers, care este timpul: VULNERANT OMNES, ULTIMA NECAT. Catedrala din Leidenstadt are cel mai mare ceas și cea mai mare orgă din aceste ținuturi.” (p.72). Această descriere a catedralei este întreruptă de explicația profesorului Albrecht Richter, care susține pierderea timpului, deoarece calculele sale arătau ca orologiul din turnul catedralei catolice pierde o secundă, urmând să ofere exemple ce explică ce se poate întampla dacă orologiul ajunge să piardă o secundă la minut: ,, Acest lucru ar însemna ca în loc de 60 de sunde minutul să aibă 59. Următorul minut va fi logic mai scurt. Dar în loc să piardă o secundă din noul minut contractat, el va pierde o secundă echivalentă cu una din minutul inițial. Deci va avea numai 58 de secunde și așa mai departe. În acest caz ultimul minut al orei adică minutul 59 va avea doar o secundă. Practic într-o oră ar dispărea timpul.” (p.79).
Interesantă este și explicația cu privire la cadranele orologiului care scapă timp: ,, Dacă un cadran pierde secunde, există un al doile care dilată timpul, făcându-l să devină mai lung, astfel încât dacă fiecare minut ar câștiga o secundă, am avea un minut de 61 de secunde. Al doilea ar avea 62 de secunde și așa mai departe…, deci timpul s-ar dubla, am trăi 48 de ore în loc de 24.” (p.84)
,,[…] pe al treilea cadran unde acele orologiului se învârt îndărăt pornind de la un ritm lent până când vor ajunge la viteza unui ventilator, […]” (p.85) ceea ce ar însemna o cădere în retrotemporalitate, unde timpul ar fi avut o scurgere spre începuturi, urmărind exemplele oferite de scriitor: casele care se retransformă în copaci verzi înrădăcinați, cărămizile pentru construcțiile ce se ruinează pentru că se scurge apa din material și se reîntoarce în râuri, lâna din haine se reîntoarce pe spatele oilor și așa mai departe sunt doar câteva din anomaliile timpului cu care s-ar confrunta cetățenii din orașul Leidenstadt. ,,Despre al patrulea cadran nu a vorbit nimeni, deoarece acele lui stăteau pe loc.” (p.86). Așadar, scriitorul propune două ipostaze: pe de-o parte cronopatia, iar pe de altă parte retrotemporalitatea, fiindcă ultimul cadran al ceasului este blocat, timpul stă pe loc. Aceste anomalii ale timpului ajung să schimbe propriile valențe ale acestuia, așa cum s-a întâmplat și cu ciclul: naștere-viață-moarte, dar nu modifică doar acest ciclu, ci tocmai valențele sale: trecut-prezent și viitor. Timpul va avea doar două forme: trecut și viitor, deoarece, prezentul este înghițit de trecut tocmai prin viteza de accelerare a timpului.
Într-un studiu intitulat: Timpul logic și logica timpului, de care s-a ocupat Constantin Grecu, profesor la Facultatea de Filosofie și Istorie din Timișoara, preia afirmația Sfântului Augustin, care spunea că: ,,Ce este, deci, timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu, dacă cineva mă întreabă și aș vrea să-i răspund, nu mai știu.”[13]. Așadar, timpul este unitatea ce nu poate fi definită și finită, dar cu toate acestea există interpretarea fiecăruia referitoare la ceea ce reprezintă și este timpul. Fiecare este capabil să ofere un răspuns cu privire la ce însemnă timpul pentru propria persoana, dar acesta este mai mult decât un concept, de aceea nu îl poate defini. Atât timp cât are capacitatea să se folosească de valențele sale cu care operează, omul îl percepe, îl înțelege și îl exprimă. De exemplu, formele verbale de trecut, prezent și viitor, acțiunile pe care le-a încheiat, care sunt în curs de desfășurare sau care vor urma.
Capacitatea de a opera cu aceste valențe ale timpului, prezent-trecut-viitor, reprezintă conștiința morală asupra timpului, dar în lumea obiectului și a obiectivității totale, conștiința nu își are locul, fiindcă trupul uman reprezintă un obiect și are rol de emițător-receptor în lume, poate exista fără conștiință, care este considerată efect al mirajului.
Al treilea capitol al romanului este intitulat Conciliul și prezintă o a doua descriere a catedralei. ,,Palatul era structurat pe două paliere: la etaj o capelă al cărei timpan era decorat cu scene bibilice. Dispunerea vitraliilor, unghiurile ogivelor, ca și culoarea mobilierului semănau izbitor cu interiorul catedralei, încât ai fi zis că au fost proiectate de același arhitect. La parter, lângă apartamentele arhiepiscopului, se deschidea o sală imensă, cu bolți în ogivă, intens luminată de cele câteva breșe ce străpungeau simetric zidurile laterale.”[14], dar cuprinde și conciliul format din episcop, preoți ce iau parte la ședințele ce se organizau pentru problema orologiului, cât si discursul pe care îl ține episcopul enoriașilor săi despre tema timpului: ,,Timpul izvorăște din Eternitate și se reîntoarce în ea ca eon eshatologic, căci capetele timpului se suprapun la Infinit. Lumea s-a făcut prin suprimări parțiale ale adâncului. Prin potență, timpul este asemănător adâncului, iar prin act, Eternității. Este legat de abis în măsura în care implică posbilulu și este asemănător Eternității, care este prezent pur, în măsura în care timpul însemană și prezent. Căderea primordială are două nivele: un nivel angelic și altul adamic. Cea angelică a fost eonică, produsă la scara lumii inteligibile și din punctul acesta de vedere a avut un caracter transcedental, fiindcă nu a privit timpul însuși, ci condițiile lui inteligibile de posibilitate […]” (p. 93).
Prin discursul episcopului, scriitorul tratează cu o ușoară ironie ceea ce a făcut biserica catolică de-a lungul existenței sale, deoarece în roman este precizat faptul că înseși biserica și conducătorii acesteia sunt vinovați de faptul că, orologiul a fost proiectat defect încă de la început, dar au ținut ascuns acest lucru de teama de a nu fi ridiculizați, nu și-au asumat acest fapt, tocmai pentru ca cetățenii să nu ia în derâdere că biserica a acceptat instaurarea orologiului deși acesta era defect. Este cunoscut faptul ca arhivele Vaticanului nu au fost niciodată deschise și că acele documente sunt foarte bine păzite, secretele pe care le dețin sunt închise într-un spațiu în care nu au acces decât mai marii bisericii catolice, începând cu papa. Prin intermediul secretului pe care îl deține biserica catolică, în legătură cu funcționalitatea orologiului proiectat greșit încă de la început, scriitorul atinge cu o ușoară ironie secretele păzite ale Vaticanului, unde se regăsește centrul bisericii catolice, iar din toate acestea omul este singurul care are de suferit: ,,-Ce este așadar timpul? O entitate imaterială ireversibilă și tragică în esența ei ultimă. Unitatea lui de măsură nu este nici ora, nici anul, ci omul, al cărui cadran de carne, acele acestui orologiu cu propulsie sanguină își marchează curgerea, tăind riduri adânci, încrețind pielea și transfomând-o într-o mască tăbăcită și palidă.” (p. 95). Tot așa cum s-a întâmplat si în lumea Leidenstadtului, omul este singurul care are de suferit în urma unor greșeli comise de cei ce guvernează peste legile statului sau peste legile creștinătății.
Gardienii timpului este cel de-al patrulea capitol al romanului, unde scriitorul face o istorie a aparatelor de măsurat timpul si le explică sistemul de funcționare: ,,Obiectele din jur dispuse ca într-un veritabil muzeu făceau să ți se perinde pe dinaintea ochilor ingenioasa și palpitanta istorie a ceasului.” (p. 101). Atelierul de ceasornicărie este asemănat cu un cabinet metafizic, deoarece conține foarte multe instrumente pentru măsurarea timpului, de la cele mai vechi până la instrumentele moderne de măsurare ale acestuia. ,,Călugării indieni purtau întotdeauna cu ei un gnomon, care nu era altceva decât toiagul lor. Acest toiag avea mai multe fețe, reprezentând lunile anului, ținându-se cont în acest fel de faptul că traiectul soarelui variză în funcție de anotimp. Aceasta însemna că lungimea umbrei va fi diferită. La capătul toiagului, fiecare față avea un orificiu în care se introducea un bețișor. Pentru a se citi cât e ora, călugărul întorcea toiagul cu fața care reprezenta luna respectivă spre soare, introducea în orificiul ei bețișorul și după ce ridica toiagul ținându-l atârnat de o sfoară pentru a lua o poziție verticală, se uita la umbra pe care o lăsa bețișorul pe fața toiagului unde erau marcate orele prin crestături.” (p. 102). Dacă ar fi putut proceda la fel și locuitorii din Leidenstadt, ca să calculeze orele ar fi fost foarte bine, numai că datorită timpului virusat, soarele nu mai ajungea pe pământ decât la prânz sau deloc, deoarece distanța de la care răsărea și apunea acesta era mult prea mare, iar întarzierile au afectat proiecția luminii razelor soalare pe pământ. Chinezii, de asemenea, s-au făcut remarcați prin descoperirea clepsidrelor, care la început au fost încărcate cu apă, dar fiindcă au constatat că apa are o curgere mult prea rapidă, au schimbat conținutul apei cu nisipul, care are o scurgere mult mai greoaie prin orificiul clepsidrei. Galileo Galilei, în urma unui accident fericit, dintr-o biserică, lovindu-se de un candelabru legat printr-un lanț de tavanul bisericii și acesta mișcându-se descoperă ceasul cu pendul. Repetând experiența acasă unde atârnă o greutate legată cu o sfoară de tavanul încăperii și astfel ia naștere ceasul cu roți. Primul în secolul al XIII-lea, iar în secolul XVI-lea, la început, Peter Henlein din Hurnberg a inventat ceasul de buzunar.
Prin intermediul aparatului de măsurat timpul descoperit de chinezi, și anume clepsidra, se poate observa eternitatea timpului, deoarece conținutul acesteia rămâne intact. Circularitatea cu care acest timp măsurat se scurge este egală de fiecare dată ,, Infinitul curge prin el însuși.” (p. 105). ,,Semnificația ceasornicului nu mai este una nemijlocit metafizică, ci una mai degrabă cosmologică. Cadranul lui semnifică structura circulară a eonului, făcând astfel legătura dintre timpul cronologic și timpul inteligibil.” (p.106). Se explică infinitatea ce se regăsește într-un ceas, deoarece și timpul necesită timp până la pătrunderea în ceas și respectiv capacitatea de a se lăsa măsurat. Sugestia parohului de a căuta în breasla de ceasornicari din nord pentru repararea orologiului, îl introduce pe Abraham Gotfried în scenă, care oferă explicația originilor lui în breasla de ceasornicari și metodele prin care erau pedepsiți aceștia în cazul în care ceasul a fost rău proiectat sau mecanismul de funcționare al ceasului se defecta.
,,Tânărul doritor să deprindă meseria de ceasornicar trebuia să învețe 5 ani în calitate de ucenic (novellus) la un meșter. Acesta trebuia să se fi născut dintr-o căsătorie legitimă (de thoro conjugali), să fi primit botezul creștin și să fie în deplinătatea facultăților mentale (compos mentis). La sfârșitul celor cinci ani de discipolat, ucenicul devena calfă (fomulus), fiind primit în acestă treaptă în cadrul unui ceremonial la sfârșitul căruia se oferea o masă. Noul promovat în acestă treaptă își alegea un naș și o nașă care trebuiau să stea de o parte și de cealaltă pe tot parcursul serbării. În timp ce două calfe îi țineau farfuria sub barbă, tânărul ridica paharul și închina, bând unul după altul trei pahare de vin: unul pentru Timp, al doilea pentru țară, iar al treilea pentru prosperitatea breslei.” (p. 111). Toate aceste condiții pe care trebuia să le îndeplinească ceasornicarul pentru a intra în breaslă, nu reprezintă altceva decât ritualul de nuntă pe care îl ispășesc tinerii în fața preotului, dar mai ales în fața lui Dumnezeu și care nu ar trebui să fie rupt niciodată. Faptul că trebuie să își aleagă un naș și o nașă care să îi fie alături în momentul jurământului, părinții spirituali ai acestuia, trebuie să fie creștin pentru a putea fi membru din această breaslă, dar mai ales să provină dintr-o familie unită pe font creștin, nu să fie un copil nelegitim.
Asemeni jurământului depus de tinerii căsătoriți în fața lui Dumnezeu și ceasornicarul ispășește acest ritual prin care își depune jurământul față de timp. ,,Dacă se întâmpla ca un ceasornicar să vândă un ceas care într-un interval de 24 de ore rămânea în urmă sau grăbea cu mai mult de 3 secunde, era aspru pedepsit de către magistrul breslei: pe lângă faptul că i se confiscau bunurile mobile, era silit să plătească și o anumită sună de bani în funcție de gravitatea greșelii comise. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat profund. Pe cine să tragi la răspundere pentru capriciile unui orologiu bolnav al cărui ingenios instructor se pierde undeva la originile timpului?” (p. 112).
Timpul a avut o oarecare importanță pentru societățile de atunci, deoarece a fost valorificat în multe alte moduri decât este astăzi. I s-a cunoscut valoarea temporală, importanța clipei trăite, pe de o parte, datorită rigurozității pe care o impunea societatea, pe de altă parte a pedepselor pe care le aveau de suferit ceasornicarii dacă ,,se jucau” cu Infinitul.
Al cincilea capitol este intitulat, Catedrala, unde scriitorul oferă pentru a treia oară în roman o descriere a acesteia, dar de această dată una integrală. Prin intermediul catedralei, un mediator între creștin și Dumnezeu, legătură sensibilă, asemeni relației cu timpul, reprezintă două moduri de interacțiune sensibile pentru Univers. ,,Un pitic neajutorat este omul, o insectă minusculă ce se cațără pe marginea sandalei unui uriaș.” (p. 114). Din acestă afirmație, putem identifica raportul pe care îl stabilește scritorul între om și personajul lui Franz Kafka din Metamorfoza. Tânărul Gregor Samnsa, ,,după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”[15], acesta avea echivalentul într-o gânganie numai într-o ființă normală nu.
În acest capitol apare mitul jertfei creatoare, întâlnit în literatura română și la scriitorul Lucian Blaga în Meșterul Manole, dar în primul rând în Cartea Sfântă, prin Pilda semănătorului, care învață creștinul că pentru a fi un rod bun, sămânța trebuie să moară. Pentru a exista viață trebuie să moară ceva, ca mai apoi să se nască altceva: ,,Infinitul nu poate fi cunoscut decât reiterând una din marile Sale nebunii: aceea de a zidi.” (p. 115). Această afirmație este urmată în roman de descrierea modului în care și-au pierdut viața arhitecții, constructorii, calfe, zidari, ce au contribuit la ridicarea acesteia și modul în care au murit aceștia: unii au murit prin spânzurare, alții prin accidente grave în timp ce cărau material pentru edificiu. ,,Dar moartea n-a fost în stare să oprească această demență colectivă, încăpățânarea de a ajunge la Dumnezeu pe o scară de piatră.” (p. 116). Pentru un creștin, în viziunea lui Mircea Eliade, acesta este capabil să ucidă timpul ce consemnează istoria, ce cuprinde obiectele materiale nu imaterialul, reprezentat de divinitate, pentru ca acesta: ,, El nu comemorează un eveniment, el reactualizează un mister. Pentru un creștin, Iisus moare și reînvie în fața lui, hic et hunc. Prin misterul Răstignirii și al Învierii, crestinul abolește timpul profan și se integrează în timpul sacru primordial.”[16]
Catedrala este dotată cu o orgă imensă, care are o valoare simbolică în roman, deoarece este instrumentul care cuprinde toate valențele timpului trecut-prezent și viitor. Tuburile care îmbracă orga din catedrala catolică” (p. 121). ,,Cei de la Teologie au spus că tuburile gigantice au fost montate în orgă nu pentru a fi folosite, ci pentru a aminti omului de tunetul Judecății și de sfârșitul catastrofic al duratei.” (p. 121) reprezintă orificiile prin care sunetul timpului își face propriul joc, cântă pe note duratele și îl eliberează de velențele sale, îl purifică. Orga reprezintă același obiect, ce a rămas neschimbat de trecerea timpului, iar puritatea prin care circulă sunetul în interiorul tuburilor sale este de neînlocuit, deci, orga este instrumentul care oferă circularitate timpului, deoarece indiferent de instanțele acestuia, obiectul a rămas neschimbat, și a transmis pentru fiecare generație în parte o valență tempoarală nealterată prin intermediul sunetului tuburilor.
În capitolul al șaselea Sosirea ceasornicarului, ce poate fi asociat cu învățăturile pe care le transmite Biblia în raport cu venirea lui Isus din Nazaret, care își trimite profeții să vorbească lumii despre puterea Tatălui din cer și să atragă adepți creștini cu sufletul.
Tânărul ceasornicar a venit să profețească și el oamenilor despre problema orologiului îmbolnăvit încă de la început, dar susținea ideea că problema este în fiecare dintre cei prezenți în orașul Leidenstadt, pentru că și-au legat viața, existența, ideile, absolut totul de orologiul din turn, de timpul pe care îl măsoară, fiindcă fiecare dintre ei și-au setat ceasurile după acesta. Așa au ajuns cetățenii din Leidenstadt să se îmbolnăvească și ei, să își consume existența în câteva clipe care treceau foarte rapid, datorită faptului că și-au raportat întreaga existență la Timp. ,,Acolo bate un vânt liniștitor care oprește nu numai ceasul, dar și suferința.” (p. 126). Tânărul oferă sfatul de a pătrunde în insubstanțialitatea lucrurilor pentru a scăpa de suferintă și pentru a regăsi liniștea și pacea.Tânărul ceasornicar a găsit o soluție a problemei înainte de a ajunge la repararea orologiului, in locuitorii orașului. Aceștia trebuiau să înlăture acestă obsesie generatoare de nebunie, care a condus la moartea multora dintre ei, deoarece peste tot se discuta despre problema orologiului. ,,- Nu trebuie să vă raportați nici la ceasul din turn nici la ceasurile voastre, căci ele au fost făcute de la bun început defecte. Timpul este un fluviu din al cărui iureș mizer trebuie să ne salvăm cât mai repede, altfel vom curge la infinit, înecându-ne și trezindu-ne în fiorul rece, privind tautologic cifrele aceluiași cadran.” (p. 127). Oamenii și-au valorizat fiecare clipă, trăind o viață plină de plăceri, pentru ca au fost mereu conectați la dezastrele din oraș, au pus mai mult preț pe viața trupească decât pe cea sufletească. Alții mergeu la biserică și se rugau, în timp ce unii iși petreceau timpul în alte părți decât la biserică.
Ironia și paradoxul constă în prezentarea crucii de nouă metri împodobită cu tot felul de metale scumpe și pietre prețioase. Defapt simbolul creștinătății ar trebui să îl reprezinte crucea purtată pe umerii lui Iisus și nu cea împodobită de tot ceea ce este scump.
Capitolul se încheie cu venirea ceasornicarului Abraham Gottfried, care a intervenit să tămăduiască orașul de boala morbidă a timpului.
Capitolul al șaptelea este intitulat Turnul, reprezentând o ascensiune spre infinitatea timpului și construiește drumul ceasornicarului spre străfundurile misterului ce va fi elucidat de acesta prin salvarea orașului Leidenstadt de boala timpului, care a generat mari probleme cetățenilor. Capitolul se deschide cu o descriere a turnului ce cuprinde orologiul. Acesta cuprinde o scară interioară, care conduce spre străfundurile sale și o descrie pe trei nivele: ,,Privită de jos, scara era o ascensiune de trepte răsucite care acolo unde-și pierdea conturul, își începea urcușul cu și mai multă grandoare. În nedefinita ei altitudine, scara era structurată pe trei paliere. La bază trona un fluviu de vid de pe a cărui pojghiță lichidă săreau până la marginile primului palier, sau li se părea că sar pentru a cădea apoi în sine, un soi de ființe asemănătoare cu peștii. În acest spațiu sensibil care se desfăcea de pe suprafața fluviului domneau straniile legi ale unui zbor inversat. Aici nu se zbura pentru a avansa, ci pentru a ajunge ireversibil mult îndărătul propriei linii de start. Rareori se vedeau aripi ce băteau înainte. În al doilea palier care separă inteligibilul de sensibil se zbura circular. Aripile fâlfâiau în rotații eonice înscriind în oceanul de eter liniile luminoase ale unor orbite concentrice. Nevoia de zbor coincidea cu zborul în sine, distanța logică dintre act și potență fiind abolită. Drumul spre ultimul palier al turnului era abrupt. Un labirint de trepte conducea la acel spațiu al lui mundus intelligibilis care conserva în nucleul său imaterial genele tuturor lucrurilor și ființelor.” (p. 133-135). Scara, pe care o descrie autorul este tratată în cheie simbolică, deoarece reprezintă drumul spre interiorul umanului, spre străfundurile sufletului și o putem asocia cu casa din visul filosofului Jung, care îl diferențiază totuși de psihanalistul Sigmund Freud. Aceasta este reprezentată pe trei nivele, asemeni scării ce se află în turnul cu orologiu, doar că, locuința din visul lui Jung cuprinde o scară ce coboară spre străfundurile sufletului și reprezintă o ascensiune, cum este în roman.
Jung descrie casa pe trei nivele. Camera de la etaj reprezintă viața lui conștientă. Parterul este inconștientul personal, iar subsolul este reprezentat de adânc, insconștientul colectiv. Acesta face o clasificare a arhetipurilor, marcate de schimbările ce se produc de-a lungul timpului la nivelul psihicului uman cu precizarea că sufletul este singurul care nu suferă modificări deși este marcat de trecerea timpului. Scriitorul face referire la arhetipul soteriologic, cel care reprezintă ,,[…] o reminisciență a revelației primordiale, o revelație a intenționalității divine, întipărită în structurile abisale ale inconștientului colectiv.”[17], unde face o paralelă între viața lui Iisus si Budha, despre care afirmă că s-ar fi născut cu cinci secole înaintea lui Iisus, dar și despre faptul că multe evenimente de natură creștină s-au produs cu diferențe între ele de câteva sute de ani, au fost anunțate, de pildă, în Psalmii regelui David, fie de profeții lui Iisus.
,,Despre existența acestor paralelisme biografice între Budha și Iisus Hristos s-au emis trei ipoteze: 1. Biografia lui Iisus imită momentele vieții lui Budha, care s-a născut cu aproximativ cinci secole înainte;
2. Nici una din cele două biografii nu are temei istoric;
3. Biografia lui Budha este inspirată din viața lui Iisus[…]. Unirea ipostatică a infinitului dă seama de structura paradoxală a istoriei, în sensul că natura umană conținută în ipostasul hristic nu este una obișnuită, ci este natura umană luată în întregul ei. Suferința hristică nu este una individuală, ci, prin crucificare, Logosul suferă pentru întreaga natură umană, epuizând suferința umanității. Esența acestei joncțiuni a două naturi eterogene ontologic într-o unică individuație constă în faptul că acestea își schimbă între ele atributele: timpul se eternizează, iar eternitatea se tempoarlizează.”[18]. De asemenea, în acest capitol este propusă și problema numărării cu infinitului prezentată printr-un sistem de calcul cu niște combinații de litere ale alfabetului ebraic și explicarea mecanismului de funcționare al unui ceas, sub forma unei scări privite de jos în sus. Această imagine înfățișează rotațiile unei piese de ceas, deoarece scara din turnul cu orologiul era infinită.
Penultimul capitol este Orologiul, intitulat la fel cum este și romanul. Prezintă necesitatea timpului de a primi timp,, (Și timpul ca și lumina are nevoie de o durată oarecare ca să ajungă pe pământ. Bunăoară, dacă la un moment dat timpul s-ar opri, toate ceasurile din lume ar continua să funcționeze, iar noi am afla acest lucru abia după câteva ore , adică după timpul necesar timpului să ajungă în ceas).” (p. 139). Acest orologiu putea fi reprat numai cu scopul de a se îndeplini două condiții: fie biserica mărturisea greșeala pe care au ținut-o ascunsă timp de ani și ani. Aceasta constă în faptul că axul orologiului a fost înclinat încă de la început, dar de pe urma căreia întreaga populație a Leidenstadtului a avut de suferit, fie prin sacrificiu, același mecanism prin care a fost creat, deoarece autorul a prezentat o scurtă istorie a celor ce si-au pierdut viața la construcția catedralei cu orologiul din turn. Odată pătruns în interiorul orologiului, pentru al repara, Abraham Gottfried se confruntă cu problema împărțirii timpului, deoarece prin repararea mecanismului se reconstituie o naștere normală a timpului, o renaștere a acestuia. ,,Adânc în fundul orologiului nu se mai zărea nimic. Nu. Acest nimic nu a fost Cuvântul ci absența lui căscată de dinaintea facerii lumii. Acest ,,nu”, acestă negație este umbra unei decizii, cavitatea al cărei străfund trebuia să primească binecuvântarea Luminii. Nu-ul care este mai adânc decât nu-ul, nu-ul care este stăfundul străfundului, adâncul adâncului (abissus abissum invocat), așadar chemarea lui, vocea lui, cântecul lui, înfricoșătoarea ispită a lipsei de capăt, acest întuneric, acest atac de cord al Luminii, spasmul prin care Eternitatea se uită pe sine, această pauză a Substanței, cezura pe care Zeul o pune între Sine și Sine, el este uterul cosmic, oceanul care lasă să răzbată înaintea cerului țarina despicată de fulgerele Paternității, de trăsnetul gurii Lui.”(p.145).
Așadar, se descrie actul creației, care modifică adevărul generat de Biblie cum că ,,La început a fost cuvântul”[19] prin faptul că ceea ce a existat la începuturi a fost negația. De aici, se explică și împărțirea timpului în zile și nopți, asemeni actului creator prin care Creatorul a lăsat viața pe Pământ: ,,Omul este media armonică a etajelor lumii, intersecția arterelor ei. Așadar parte bărbătească și parte femeiască este omul, căci el este chip al Cerului. Iar acesta este nocturn și diurn, noapte și zi.” (p. 147).
,,Și a zis Dumnezeu : ,, Să fie Lumină!” și a fost Lumină. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.”[20] Omul reprezintă dualitatea, suflet-trup, fiind asemănat cu dualitatea diferențiată zi-noapte, respectiv lumină-întuneric. Putem interpreta faptul că întunericul reprezintă adâncul din interiorul umanului, cel care este neatins este generator de rău, iar lumina reprezintă sufletul omului, ziua ce luminează trupul, care ascunde întunericul în propriul corp. De asemenea, repararea orologiului, mecanismul acestuia fiind asemănat cu interiorul uman, care a fost defect încă de la început, deoarece după ceea ce transmite și Scriptura, omul se naște cu păcatul strămoșesc generat de Adam și respectiv de Eva, creația este defectă de la început, este rău proiectată și setată, iar momentul când acesta conștientizează defectul pe care îl are, se inițiază o renaștere în Univers. De la ploi de meteoriți până la nașterea unor noi planete. Deci, pătrunderea spre interiorul său generează repararea mecanismului pentru a scăpa istoria și lumea de probleme reale, o renaștere a timpului în Univers. Adâncirea în mister pentru elucidarea misterului pare să fie soluția cea mai potrivită pentru a face cunoscute tenebrele timpului.
Toate acestea necesită timp, dar un timp nevirusat, sănătos, de la câteva miliardimi de secundă până la câțiva mii de ani. Emmanuel Gottfried se intitulează ultimul capitol al romanului. Acesta consemnează istoria lui Emmanuel, fiul ceasornicarului care a plecat în căutarea tatălui său pentru a-i oferi ajutorul cuvenit în repararea orologiului pentru salvarea orașului Leidenstadt de sub virusul cronopatiei. În momentul în care acesta ajunge în oraș le vorbește cetățenilor despre puterea tatălui său de a scăpa orașul de nenorocirile care îl stăpânesc și se proclama în piețe și locuri publice drept fiul ceasornicarului, cel care repară orologiul ,,Nu ezitase să le spună că el este fiul cesornicarului Abraham Gottfried , constructorul orologiului care a urcat cu ceva timp în urmă în turnul catedralei. Cei de față nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinși nici de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Ce-i drept, acest lucru era o noutate pentru locuitorii orașului căci nimeni nu sesizase venirea lui Abraham Gottfried, nici măcar parohul, care, cu excepția unui fior pe care-l simțise la intrarea lui și care-l pusese pe seama unei potențări a grației (căci se afla în momentul culminant al mesei), nu bănuia nimic.” (p. 160). Aici, se identifică legătura dintre fiul ceasornicarului și Iisus, Cel care împreună cu apostolii ,,În cele din urmă, din cauza modestiei, a blândeții și a forței cu care vorbea își câștigase câțiva simpatizanți cărora le reparase ceasurile de mână și care îl însoțeau adesea în peregrinările sale zilnice”(p.161), a împărtășit lumii vestea venirii Tatălui Său și respectiv existența acestuia, iar pentru acest lucru a fost crucificat de poporul pe care l-a condus. A fost sacrificat așa cum se va întampla si cu Emmanuel, pentru curajul său de a spune cine este și pentru că se proclamă fiul ceasornicarului, pe care nimeni nu-l văzuse urcând în turnul din catedrala catolică.
Ușoara ironie cu care scriitorul tratează acest fapt reprezintă problema ateismului, care revendică existența unei zeități guvernatoare peste tot și toate. În raport de opoziție cu credința creștină sunt și sectele care încearcă să atragă cât mai mulți adepți la cultul acestora ,,Meșteri ceasornicari din rândul tuturor națiilor se întreceau în arta orologeriei. În realitate prestațiile lor erau false căci nu putea fi conceput un ceas independent de sfera temporală a orologiului, însă puși pe căpătuială profitau din plin de pe urma fenomenului cronopatiei.” (p. 162). Tocmai aceste societăți de ceasornicari vor fi cei care îi vor aduce sfârșitul într-o oarecare măsură lui Emmanuel, deoarece din dorința de a profita de fenomenul cronopatiei, pun la cale un plan pentru exterminarea acestuia. Asemănarea cu istoria vieții lui Iisus, care a fost vândut de Iuda pentru treizeci de arginți în Grădina Ghețimani. Christian Baumann este personajul care poate fi discutat din două perspective: pe de-o parte discutat în cheie kafkiană, funcționarul care poate fi identificat cu orice altceva, cetățean, omul de rând, muncitorul, dar nu este identificat cu o persoană și în cheie religioasă, i-l putem atribui ca echivalent pe Sfântul Petru din Scriptură: ,,[…], fericit și recunoscător pentru acestă incredibil recondiționare a unui ceas pentru care pierduse orice speranță, nu-l mai părăsi nici o clipă pe ciudatul ceasornicar.” (p. 163). Toate ceasurile stricate reprezintă câte o problemă a lumii pe care tânărul ceasornicar o repară pentru a instaura o liniște și pace între oameni, asemeni lui Iisus.
Asemănarea și identificarea cu viața lui Iisus este tot mai evidentă ,,Pălmuit și scuipat de soldați, fiul ceasornicarului căzu pe pământ, ceea ce a produs o mare teamă tovarășilor lui încât au luat-o la fugă.“ (p.165), deoarece aceleași evenimente s-au întâmplat și în momentul când Iisus a fost răstignit pe cruce pe Muntele Golgota. Ceasul ruginit, mecanismul stricat îl înfățișează pe om, lăsându-se înghițit de marele timp, de eternitate. După lunga suferință pe care a trăit-o Emmanuel datorită loviturilor puternice acesta reușește să pătrundă în interiorul turnului cu orologiul și urcă treptele spre reîntâlnirea cu tatăl său. Este o ascensiune, o pătrundere în adâncuri pentru inițiere, pentru recunoașterea sinelui, pentru dobândirea eliberării de trup, căutarea sufletului în esența lui.
Acest fapt implică tot odată și mitul jertfei creatoare, necesitatea de a muri ceva, pentru a renaște altceva, dar fiindcă la baza a ceea ce renaște se află un suflet, presupune că ceea ce renaște de pe fundamentul a ceva cu suflet nu va putea fi ruinat.
Acest mit se regăsește și în pildele creștine, spre exemplu în Pilda semănătorului, care spune că : ,,Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și pe când semăna unele semințe au căzut pe lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut în loc pietros, unde n-aveau pământ mult, și îndată au răsărit, pentru că nu era pământ adânc. Iar când s-a ivit soarele , s-au pălit de arșiță și, neavând rădăcină s-au uscat.. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut și le-au înăbușit. Altele au căzut pe pământ bun și au dat rod: una o sută, alta șaizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit să audă.”[21]
Necesitatea de a muri ceva, pentru e se naște altceva. Emmanuel va reuși să-l întâlneacă pe tatăl său , pe care îl ajută la repararea orologiului, dar rănile sale mult prea adânci și oboseala pe care a îndurat-o fiul ceasornicarului îl va îngenunchia în fața morții pe acesta. ,,În acel moment, acele ceasornicului arătau ora cincisprezece. De pe vârfurile lor curgea sânge. Șiroaiele se prelungeau pe cele patru fețe ale turnului și își făceau loc printre straturile de trandafiri din spatele Catedralei. Se auziră tunete. Un cutremur scurt zgâlțăi trupul catedralei fisurând vizibil peretele dinspre Răsărit. Afară se făcuse întuneric. Stelele se stingeau și alergau cu mii de kilometri pe secundă ca niște săgeți de foc scăpate din articulațiile arcului cosmic în noaptea albastră. Speriați de aceste stihii, oamenii se adunară în jurul catedralei și priviră compătimitor sângele curgând printre flori. Acum au realizat că cele spuse de Fiul Ceasornicarului erau adevărate și acest lucru le insuflă o nemărginită speranță.” (p. 170).
Sângele ce se scurge peste mecanismul orologiului are un efect purificator, deoarece prin jertfa creației se instaurează pacea și liniștea mult dorită de orășenii din Leidenstadt. Probabilitatea ca oamenii să refuze adevărul, deoarece au avut beneficii de pe urma acestei adânciri în cronopatie, mai ales breslele de ceasornicari care s-au înfăptuit peste noapte și aveau venituri tot mai mari de pe urma defecțiunilor timpului, l-au determinat pe om să se mulțumească cu o condiție mizeră, de ființă perisabilă, refuzând infinitul, tocmai pentru că nu putea face față acestuia.
,,La origini, omul era chemat să se extindă în Logosferă. Era chemat să intre în expansiunea noetică. Ceruri de o vastitate care umilesc tot ce omul poate reprezenta sau visa în timp, îl așteptau cu tot atâtea patrii ale libertății. Spații inteligibile îi așteptau zborul extatic. Dar omul a ales să devină o pasăre domestică.” (p. 174). Capitolul și respectiv romanul se încheie prin observația conform căreia omul are incapacitatea de a opera și de a se integra în infinit,ceea ce l-a determinat să se mulțumească cu o condiție secundară în cosmos. Doar în momentul în care omul va avea capacitatea de a înțelege ce condiție mizeră a căutat și a dobândit, doar atunci când va fi capabil să conștientizeze ireversibilitatea timpului va putea să se regăsească pe sine, să regăsească lumina.
În concluzie, primul capitol al romanului Orologiul are menirea de a îngloba pe baza comentariului de text, temele pe care le-am amintit încă de la începutul acestuia: creștinătatea, ciclul naștere-viață-moarte, tema morții, familia, relația: tată-fiu, creația, relația omului cu Dumnezeu, obsesia și nebunia, ce se regăsesc cu precădere în întreaga literatură română, de la origini și până în prezent.
Fiecare temă se regăsește și poate rezuma conținutul unor capitole prin simpla enunțare a acesteia. De la o simplă nesincronizare de ceasuri, haosul dintr-un oraș precum Leidenstadt a ajuns să genereze mari probleme care pot fi identificate cu ușurință și în viața reală, nu numai în cea trăită de cetățenii orașului bolnav de cronoză: de la nesincronizări, la întârzieri masive, de la nașteri premature direct la moarte, relația dintre tată și fiu, jertfa creației pentru instaurarea unui nou Univers. Personajele și respectiv construcția acestora permit cu ușurință identificarea unor tipologii atât din literatură, cât și din istoria omenirii. Se pot asemăna, spre exemplu cu modelul lui Iisus pentru creștini, viața lui Budha pentru indieni și alte nume de zități ce au contribuit la instaurarea unei credințe în lume.
Romanul cuprinde, deasemenea și cunoștințe generale despre istoria orologeriei, de la apariția primelor instrumente de măsurare a timpului, până la apariția primului ceas, dar și a meseriei ce se deprinde de pe urma construirii acestui mecanism măsurător de timp.Așadar, tema fundamentală a romanului este timpul, pe care îl întâlnim în toate valențele sale, dar care datorită unui virus: cronopatia, ajunge să piardă din aceste valențe. Problematica timpului, dar și a eternității acestuia stau și în atenția capitolului următor.
Gardienii timpului
Capitolul acesta cuprinde analiza studiilor lui Martin Heidegger cât și o analiză cu privire la viziunea creștină în raport cu timpul și cea din perspectiva filosofului. De asemenea, se regăsește o paralelă între ceea ce constituie scara lui Vasile Chira, una a timpilor și cea a Sfântului Ioan Scărarul, o scară a virtuților creștine. În viziunea lui Ioan Scărarul la baza scării concepută de acesta se află toate păcatele pe care le deține sufletul unui enoriaș, deoarece în concepția acestuia scara reprezintă o acensiune către Rai, către Dumnezeu. În momentul în care enoriașul începe urcarea treptelor, sufletul trebuie să se descătușeze de păcatele sale, să renunțe la ele pentru a ajunge la Divinitate, alegând dreapta cale.Scara concepută de Ioan Scărarul este înfăptuită din treizeci de trepte, deoarece treizeci de ani a avut Iisus Hristos în momentul botezului din apa Iordanului efectuânduse o purificare a sufletului, o aderare la adevărata creștinătate prin Sfânta Treime.
,,1. Simbolul scării în spiritualitatea creștină. Ideea de Scară aplicată urcușului duhovnicesc este mult anterioară Sfântului Ioan Scărarul. Nu ne vom referi la destinul acestui concept în Antichitate, ci ne vom opri doar la înțelesurile lui în creștinism și vom începe prin a arăta că scara a fost identificată ininițial cu însuși Iisus Hristos Domnul. Hristos ne-a învățat că el este calea, dar în același timp și scara. De asemenea, întocmai lui Iisus care s-a urcat pe cruce- crucea înfățișând scara ce duce spre înălțimi- și noi suntem conduși spre cer prin harul ce ni l-a câștigat Domnul pe cruce.
Maica Domnului este însă și ea o scară, anume scara prin intermediul căreia Fiul lui Dumnezeu a coborât la noi și prin care noi urcăm la cer. Cărțile de ritual de inspirație patristică o și numesc scară cerească sau scara dumnezeiască.”[22]Înainte de interpretarea scării apare viziunea sfinților părinți cu privire la ceea ce reprezintă scara în tradiția creștină- ascensiune către Dumnezeu și coborâre tot prin intermediul crucii sale, jertfa lui Iisus pentru creștini privită ca o scară spre Rai. Dacă la Ioan Scărarul la baza scării sunt păcatele enoriașului și la baza scării din romanul Orologiul se indentifică tot un păcat. Cel al nemărturisirii urmat de rușinea absolută. ,,Acest eveniment penibil care a fost ascuns atâta amar de vreme locuitorilor orașului, răbufnea cu violentă în clipa în care orologiul din turnul catedralei își dezvelea în deplină transparență articulațiile. De fapt, rușinea aceea era pur și simplu insuportabilă. În urma unei convenții ale cărei origini se aflau undeva la întemeierea burgului, această infinită rușine, această vină de nemăsurat trebuia definitiv uitată, ascunsă sau mai precis ștearsă din memoria generațiilor viitoare. Astfel se făcu că boala timpului, cronopatia, lovi fără veste, ca o molimă nemiloasă, locuitorii burgului Leidenstad, găsindu-i într-o totală nedumerire și ignoranță în privirea unor evenimente petrecute de demult.”[23] (p. 141). Acest păcat al nemărturisirii i-a determinat pe întemeietorii orașului să-l ascundă generațiilor următoare. Acesta se referă la faptul că orologiul a fost proiectata încă de la început greșit și timpul a fost întârziat cu câteva miliardimi pe secundă, ceea ce a generat starea de haos din oraș și derularea unor evenimente contra naturii. A generat starea de cronopatie.
Sacrificiul este elementul salvator în aces caz, deoarece și în romanul Orologiul cât și în romanul Scara Raiului jertfa creatoare duce la o cunoaștere a Infinitului, încercarea de a-l ajunge prin ascensiune. ,,Rămânea ascuns decisiv, în cea mai cruntă obscuritate, faptul acesta fundamental al sensului esențial al reamintirii petru că iată aici puteau exista două opinii: fie dezvăluirea acelui eveniment originar și cumplit în întreaga putere a rușinii era de natură prin ea însăși să readucă axul principal la ordonata sa ideală (și aceasta era părerea dominantă a societăților de ceasornicari), fie că, așa cum susțineau doar câțiva rătăciți care se credeau posesori ai unor viziuni profetice, rectificarea înclinției axului avea să fie făcută numai prin acel mecanism prin care el a fost creat: sacrificiul.” (p.142) În ceea ce privește interpretarea scării în viziunea creștină, au existat mai multe voci care afirmau faptul că scara este un mijlocior între trup, suflet și Dumnezeu. De la afirmațiile Sfântului Ioan Gură de Aur ,,urmând unei tradiții de acum generalizate, evocă și el efortul cathartic al creștinilor în contextul unui urcuș progresiv de la cele mai ușoare spre cele mai grele.”[24], ale Sfântului Vasile, arhiepiscopul Cezareei. ,,Exercitarea pietății se poate asemăna cu o scară și anume cu scara aceea pe care a văzut-o în vis fericitul Iacob și ale cărei margini erau: una spre cele pământești și mărunte, iar cealaltă se înălța chiar dincolo de ceruri.”[25], ale Sfintei Perpetua, care a avut un vis legat de scară ,,Am văzut o scară de bronz uimitor de mare care se ridica până la cer, dar așa de îngustă, că nu te puteai urca pe ea decât unul câte unul.”[26]continuând și cu viziuniile altor sfinți părinți din tradiția creștină.
Tema scării își are originea în arheologie, deoarece modelul de inspirație al lui Ioan Scărarul, a reprezentat o frescă din prima jumătate a secolului al IV-lea dintr-un cimitir care înfățișa un om urcând o scară la picioarele căreia se afla încolăcit un șarpe, simbol al păcatului în tradiția creștină. ,,Scara din visul patriarhului biblic Icob devine scara virtuților, pe care va trebui s-o urce toți aceia care voiesc să se ridice din noroiul păcatelor prin pocăință, smerenie, lacrimi.”[27]. Așa putem numi și scara lui Ioan Scărarul, o scară a virtuților, deoarece omul trebuie să renunțe la păcate în favoarea virtuților creștinești, dar scara nu reprezintă numai ascensiune, ci și coborîre, astfel că primește întrebuințări variate. ,,O referință oarecum asemănătoare se găsește și la Sf.Ambrozie, care, făcând elogiul lui Eusebiu, episcopul din Vercelli, evocă pătimirile ce le-a îndurat în timpul cât a durat exilul pe care i l-au pus la cale arienii. Datorită statorniciei sale în dreapta credință și în virtute, spune Sf. Ambrozie, el a urcat scara lui Iacob spre cer, pe când arienii au coborît pe aceeași scară în iad.”[28]
Aceeași idee de coborîre se găsește si la filosoful german Carl Gustav Jung, care preia ideea de scară ce conduce spre strafundurile sufletului uman, spre interiorul acestuia, tenebre ascunse și întunecate. ,,Uitându-se mai atent la podea,descoperă într-una din dalele de piatră un belciug. Trăgând de el, dala se ridică înfățișându-i-se înaintea ochilor câteva trepte de piatră, care duceau în adâncuri. Coborând treptele, intră într-o grotă săpată în stâncă. Pe jos, în tărână, văzu oase și cioburi de lut, printre care și două cranii uamane roase de intemperii. Casa era un analog al sufletului. Camera de la etaj reprezenta viața lui conștientă. Parterul era inconștientul personal, iar subsolul (adâncul) închipuia inconștientul colectiv.”[29]
Romanul lui Ioan Scărarul mai este numit și Tablele duhovnicești, deoarece este un îndrumător pentru viața unui bun creștin. ,,Urcușul acesta care se încheie cu Teologia reprezintă în același timp și un proces noetic, pe lângă cel eshatologic. În concepția tuturor Părinților de altfel, năzuitorul spre cunoaștere se ridică din treaptă în treaptă, până ce dă de Negrăit, de Negândit, de Nepătruns. Urcușul sufletului e considerat o trecere prin lucruri, fără ca nimic să-l poată înlănțui definitiv, afară de absolut.”[30] În continuare, făcând referiri la structura scării, Ioan Scărarul constituie acest proces de ascensiune spre divinitate sub forma celor treizeci de trepte ce conduc sufletul la Dumnezeu și descrie scara ca un tratat ascetico-mistic, deoarece scopul propus de el este isihia și apathia echivalente cu liniștea și odihna lui Dumnezeu. Când omul ajunge să-și împlinească viața ca un adevărat isihast prin rugăciune poate ajunge în vârful scării. Astfel, Ioan Scărarul consideră primele trei trepte începătoare în urcușul omului spre Rai și următoarele douăzeci și trei fac referire la viața practică și încadrează patru virtuți fundamentale: ascultarea, pocăința, aducerea aminte de moarte și plânsul. Acestea sunt opuse celor trei virtuți ce constituie efortul ascetic și anume simplitatea, umilința și deosebirea gândurilor, iar în interiorul scării ramân treptele ce cuprind virtuțile ce descriu lupta omului contra cugetelor rele și a celor ce le însoțesc. ,,Acest procedeu nu este prea clat; mai mult, apare obscur și derutant. Numai că autorul însuși este conștient de caracterul misterios al ascensiunii spre Dumnezeu, cum și de faptul că nu e potrivit să lase impresia că este prea simplă sesizarea insesizabilului. El parcă vrea să rezerve înțelegerea problemelor duhovnicești acelora cărora experiența le-a oferit o anumită lumină și, nu mai puțin, să lase fiecăruia libertatea alegerii căilor ce i se potrivesc mai bine. În fine, el vrea să țină seama de propiile-i limite, dându-și seama că n-are dreptul să reducă la propria percepție realitățile duhovnicești.”[31] Scopul lui Ioan Scărarul este să conducă sufletul omului spre împlinire și desăvârșire, astfel că urcând treaptă cu treaptă acesta poate ajunge la Dumnezeu prin săvârșirea virtuților pe care acesta le-a clasificat pe nivelurile scării tot așa cum și Vasile Chira își construiește propriul sistem pentru o instaurare a liniștii în Leidenstadt, jertfit fiind ceasornicarul, meșterul orologiului din oraș care îl va repara înaintând pe scara timpului. Actul creației a fost înfăptuit prin sacrificiu, deși prin aceeași metodă va ajunge și sufletul uman la cunoașterea absolutului, va ajunge la Dumnezeu, în viziunea creștină. Eternitatea va fi cunoscută doar prin atingerea apogeului, când se produce o renaștere a Universului, la o reinițializare a timpului. ,,Splendoarea luminii, zăpada purității, acest îngheț, a implorat ardoarea iubirii. Această separație este în ceruri disticția dintre duhurile pure care slăvesc libertatea nemăsurată a Zeului și cele care se prosternă-n fața arzătoarei Lui iubiri. Oștiri de îngeri, constelații eonice sunt organele lumii, vuietul înfricoșător care proslăvește atotputernicia Infinitului. Acolo și atunci s-a petrecut evenimentul infinitei rușini. Acolo și atunci prin netrebnicia unei făpturi și infiorătoarea viclenie a ispititorului, cosmosul a ajuns mutilat, umbră inlăcrimată a slavei de odinioară. Atunci și acolo, arborele lumii a fost scuturat pentru ca fructele sale să fie mângâiate de palmele vidului. Acolo și atunci, moartea și-a început combustia ei implacabilă. Moartea adevenit din ipoteză ecuație. Iar cum o ecuație are nevoie de materie pentru a ieși din posibil, trupul omului a devenit anatomie, după ce a încetat să mai fie lentilă în care se auzea liniștea începuturilor. Arborele s-a scuturat, grindina roadelor lui a căzut. Semințele lui de foc au rodit un fetus cangrenat. Arborele devine clepsidră anulată în propriul centru din care pornește cu pas vesel și morbid valsul unei stări bolnave a universului.” (p. 147-148). Din citatul de mai sus reiese faptul că timpul este perceput ca fiind impur de către filosofie, deoarece contestă faptul ca Dumnezeu este întemeietorul Universului. Vasile Chira susține ideea că timpul este creat din eternitate, din abis, deoarece doar în eternitate coexistă valențele temporale ce fac prezentă manifestarea unui viitor în prezent. ,,Prin actul creației are loc o extază a Eternității care va întemeia eonul întregii lumi, analog și totodată distinct de Eternitate și se va întoarce la ea ca eon eshatologic. Avem astfel revelată aici suprapunerea capetelor timpului în Infinit. Păcatul originar afectează nu numai coerența cosmică ci și natura tempoaralității alterate și o reintrare în sfera eternității va fi posibilă doar prin înviere.”[32]Prin natura temporalității alterate se explică fenomenele contra naturii ce s-au petrecut în orașul Leidenstadt și care au generat cronoza, în urma căreia întreaga comunitatea a burgului a avut de suferit. Prin natura temporalității alterate se explică fenomenele contra-naturii ce au avut loc în orașul Leidenstadt și care au generat cronoza în urma căreia întreaga comunitatea avut de suferit. Cele două capitole din roman, capitolul al șaptelea intitulat Turnul și resprectiv capitolul al optulea Orologiul constituie două obiecte ce reprezintă ascensiune spre Infinit, spre abis. Turnul reprezintă o construcție grandioasă descrisă ca nefiind pătrunsă de natura umană până la venirea lui Abraham Gottfried, ceasornicarul ce va salva orașul de cronopatie. Scara din turn a fost concepută absolut infinită de la început. „Nu o treaptă, dar nici măcar distanța dintre două fibre ale lemnului nu s-ar fi lăsat parcursă, chiar dacă și-ar fi unit duratele miliarde de vieți. Privită de jos, scara era o ascensiune de trepte răsucite care acolo unde-și pierdea conturul, își începea urcușul cu și mai multă grandoare.” (p. 133).
Odată cu pătrunderea lui Abraham Gottfried în turnul Catedralei din oraș și respectiv gestul de a păși în scara turnului, s-a marcat și pătrunderea în Infinit sau cel puțin punctul de început pentru cunoașterea acestuia. Autorul amintește de păcatul ce stă la baza orologiului din oraș și care a generat cronoza, îmbolnăvind timpul. Cronoza generată de defectul pe care îl avea orologiul încă de la începutul proiectării acestuia, dar mai marii capi ai bisericii catolice au ascuns acest fapt, deoarece credeau că îndreptarea acestuia se face pe percurs fără să fie necesară o anumită intervenție. Și în cazul lui Ioan Scărarul, la baza scării stau păcatele ființei. Doar prin eliberarea de acestea se poate pătrunde în Infinit, se poate ajunge la Eternitate, care este Dumnezeu în viziunea creștină. Deci, pentru locuitorii din oraș, timpul a fost o proiecție bolnăvicioasă și lăsat în tăcere și nepăsare, adevărul a fost scos la suprafață abia în urma stării de cronopatie instaurată în interiorul comunității. ,,Axa temporalității este deviată spre abis, fiind dislocată din înrădăcinarea ei în abisul divin. Această factură abisală a timpului face legătura dintre abis și coruptibilitate și implicit dintre abis și maxima coruptibilitate, care este moatea.” (p. 157). Ceasornicarul Braham Gottfried va fi furat de valențele temporale în momentul în care efectuează manevra de reparare a orologiului, producând astfel o reinițializare a timpului, o reciclicizare a acestuia ceea ce din punct de vedere a unei ordini logice este strict imposibil de reinițializa timpul sau de a-l restaura, fiidcă principala trăsătură a acestuia este perisabilitate si ireversibilitatea. Se poate vorbi de o asemănare între timp și om, deoarece și omul are aceleași trăsături, ireversibilitate și temporalitate. Acesta își marchează prezența prin ceea ce îndeplinește, prin ceea ce săvârșește în cele trei valențe temporale: trecut, prezent și viitor, dar nu își poate reinițializa trăsăturile, nu își poate reinstaura locul în timp, fiindcă perisabilitatea nu îi permite acest lucru. Dacă s-ar îndeplini această funție de reinițializare, s-ar produce un haos în Univers, deoarece s-ar disloca ordinea intaurată. ,,Faptul că timpul și lumea au o structură oscilatorie, între etrnitate și abis existând ritmuri cosmice, afirmă existența unui regim dialectic al timpului și al raportului dintre potență și act în structura temporalității. De aceea, fractura abisală a timpului nu poate fi eliminată decât tot dialectic.”[33] Sfântul Ioan Damaschin explică diferența ce se regăsește între cei doi termeni Infinit și Eternitate. Dacă primul, adică Infinitul, presupune o valență temporală ce se înglobează în Eternitate, al doilea nu poate fi înglobat de ea însăși, dar se poate să fie înghițit de temporalitate, deși cele două se întrepătrund doar în cazul viziunii creștine, într-u Hristos.,, Sfântul Ioan Damanschin susține că deși întrepătrunderea este reciprocă, ea este aici asimetrică: natura eternă pătrunde total natura temporală, cât timp natura temporală nu pătrunde complet natura eternă. Faptul că, în Hristos Eternitatea și timpul sunt cointerioare, suprimă principiul de posibilitate morții[…]. Prin cointeriorizare și prin faptul că în Hristos comunică însușirile, timpul este infinitizat fără a deveni identic cu etrnitatea.”[34] Martin Heidegger, prin conceptul creat de el despre timp, consideră că în momentul în care îți dorești să ascunzi un fapt trebuie să vorbești pentru a păstra ceea ce dorești să ții ascuns. ,,Limbile noatre metafizice sunt, fiecare în felul său, limbi ale gândirii metafizice. Dacă esența limbilor occidentale este în sine doar una metafizică- și de accea marcată în chip definitiv de onto-teo-logie, sau dacă aceste limbi acordă alte posibilități ale rostirii, adică ale unei non-rostiri care să fie în același timp rostitoare- această întrebare trebuie să rămână deschisă.”[35].
Aici, conceptul de timp este privit și discutat din două perspective: tradițional, fiind timpul pentru viziunea creștină considerat pur și cel filosofic considerat impur. Conform cercetărilor ce implică perspectiva tradițională pentru a putea descoperi și discuta despre timp, trebuie pornit de la ceea ce este cunoscut despre aceasta pentru a ajunge la ceea ce este necunoscut, nedescoperit.,, Dacă timpul își află sensul în eternitate, atunci el trebuie înțeles pornind de la aceasta.”[36].
Heidegger tratează cu ironie perspectiva tradițională potrivit căreia Eternitatea este Dumnezeu. ,,Fiind Dumnezeu, calea de acces către cunoașterea Lui va fi credința. Însă cum nimic din ceea ce iese din sfera credinței nu are acces de etrnitate, nici filosofia nu se poate servi de acest punct de plecare pentru cunoașterea timpului, devreme ce ea deține credința. Eternitatea, se spune la începutul conferinței nu va putea fi nicând utilizată, metodologic, ca perspectivă posibilă pentru o discuție asupra timpului. Filosofia nu va putea depăși nicând acest impas.”[37] Conceptul tradițional de timp nu este decât modificarea celui originar și aceasta trebuie înteleasă ca o îndepărtare d origine și de tradiția creștină, ca o andonare a originii, dar care totuși poară rămășițele acesteia cu sine. Filosofia contrariază ceea ce spune tradiția despre conceptul de timp, deoarece acesta se desprinde din temporalitate fiind un timp nemijlocit. ,,Filosoful înțelege timpul pornind de la timp, care este un simplu derivat al faptului de-a fi- temporal și atemporal, respectiv ființare temporală și ființare atemporală, dar se încercase totuși stabilirea unei relații între cele două[…]. Dacă înțelegerea ființei ființării este determinată temporal, atunci ființarea-oricum ar fi ea interpretată- nu se mai poate sustrage acestei temporalități.”[38]. Intratemporalitatea este un nou concept cu privire la timp, intodus de Heidegger și face referire la timpul supus unui sistem de calcul, timp ce poate fi măsurat. Același sistem îl adoptă și Aristotel, timpul poate fi supus calculului, dar Martin Heidegger amintește trei mari momente ale studiilor realizate cu tema timpului în istoria gândirii europene și anume: primul îi este dedicat lui Aristotel, așa cum am amintit deja, al doilea îl invocă pe Sfântul Augustin ce vorbesște despre perspectiva tradițională a concepului despre timp și al treilea moment este cel al filosofului Emmanuel Kant.
La Aristotel accentul cade pe sistemul de calcul al timpului și pe valențele sale. Sântul Augustin consideră că numai Dumnezeu este Cel care poate oferi un răspuns despre ceea ce reprezintă timpul, fiind un timp pur, iar Kant echivalează timpul cu extensiunea în spațiu a acestuia. Fiindcă tot ceea ce reprezintă timpul ravitează în jurul aparatelor ce îl pot valoriza prin caracterul măsurabil al acestuia, Heidegger oferă o definiție a ceea ce reprezintă ceasul și conceptul de ceas. ,,Ceasul este un sistem fizic, în care succesiune de stări se repetă permanent, el măsoară timpul în perioade care sunt împărțite arbitrar.”[39]. Deci, în Leidenstadt cronoza a determinat nu numai o manifestare a unor eveniment cu efect dramatic ce s-au produs contra naturii într-o ordine generală de idei, ci și o boală a ceasurilor locuitorilor din oraș. Timpul bolnav se întrepătrundea cu timpul care avea o scurgere normală, neafectat de cronoză. Fiecare cadran al ceasului, în număr de patru, din turnul orologiului indica un alt timp, reflecând fiecare o altă perioadă arbitrară a timpului în momentul în care țăgările orologiului au ajuns în detrimentul cadranelor respective. Deasemenea, Martin Heidegger vorbește despre reprezentare unui acum din punct de vedere temporal și ceea ce reprezintă acum pentru fiecare dintre noi.
,,Ce anume aflăm de la ceas despre timp? Că timpul este ceva în interiorul căruia, în mod arbitrar, poate fi fixat un acum, astfel încât, întotdeauna, dintre două puncte temporale diferite unul este mai devreme, iar altul mai târziu.”[40]. În romanul Orologiul toate evenimentele care au adus catastrofe au legătură cu defectul pe care îl are ceasul din turnul catedralei catolice și care a generat starea de boală în tot orașul. Datorită faptului că timpul avea o scurgere mult prea rapidă sau curgea foarte lent s-au produs anumite anomalii în oraș. Acest acum a generat nașteri premature din care copiii nu supraviețuiau, mâncarea din restaurante se altera până să ajungă la clienți datorită acestui acum ce se derula mult prea rapid, construcțiile se dărâmau o dată cu finalizarea lor și așa mai departe. În ceea ce constă un acum mai târziu, repercursiunile sunt la fel de grave, deoarece de la mamele ce nășeau pe marginea gropilor, perioada de naștere trecuse cu mult timp, iar fătul era mort deja încă din burta mamei, clienții de la restaurante făceau gălăgie pentru că mâncarea nu ajungea la timp, oamenii întârziau peste tot, deoarece timpul pe care il arătau ceasurile lor reprezetau un acum al întârzierii. Ceea ce se petrece cu timpul și ceasurile în romanul lui Vasile Chira reflectă ceea ce filosoful Heidegger scoate în evidență. ,,[…] sunt două lucruri pe care le aflăm de la ceas despre timp: 1. că timpul , cel puțin în această ipostază de timp măsurat, este unul omogen. Omogenitatea rerzintă chiar condiția pentru măsurarea sa. 2. Că ceasul exprimă un eveniment mai mult în privința trecerii lui prin acum decât în ceea ce privește mărimea duratei sale. El descoperă proeminența acestui acum, chiar dacă, pentru el, luat separat, acest acum este unul arbitrar.”[41]
De asemenea, Heidegger stabilește legătura între valența temporală acum și suflet, Dassein, concept pe care îl folosește filosoful. Acest acum are viabilitate temporală pentru fiecare dintre oameni. Ceea ce reprezintă acum pentru mine, poate reprezenta mai târziu pentru tine și invers. „Ceea ce înțelegem în acest moment prin timp este timpul de acum, când mă uit la ceas. Pentru a înțelege timpul, mai întâi trebuie cunoascut acest acum.”[42]
Asemeni afirmației lui Heidegger, pentru a înțelege starea de cronoză, trebuie să înțelegem ce reprezintă valența temporală a acestui acum, pe care filosoful în tot amintește, pentru a găsi soluția salvatoare. Tot așa procedează și Emmanuel Gottfried, fiul ceasornicarului ce îi îndeamnă pe locuitorii orașului să caute soluția de ieșire din cronopatie în adâncul sufletului, ceea ce face si Martin Heidegger, doar că explică amănunțit legătura dintre timp și sufletul uman.
La Heidegger apare în mod constant întrebarea ce este timpul? Și este mereu pus în corelație cu sufletul uman, dar se produce o răsturnare ce poziționează sufletul, respectiv omul înaintea timpului i timpul înaintea omului, sufletului, dar între cele două există o strânsă legătură. În momentul când apare afirmația eu sunt, acest enunț se produce într-un moment acum în raport cu propria persoană. Este imposibil să enunț eu sunt, într-un moment acum și să fac referire la o altă persoană, deoarece acestăafirmație are legătură directă cu sinele, cu ființarea, termenul pe care îl preferă Martin Heidegger. ,,Este o cale ocolită acesta pe care, pentru a afla ce este timpul (respectiv ființarea, dacă ne vom pune problema din Sein und Zeit), trebuie mai întâi să cunoaștem ce este Dasein-ul, ființarea de care timpul este intim lega și cu care chiar se identifică. La întrebarea ce este timpul?, răspunsul se va referi la ce anume este Dasein-ul și astfel cunoașterea Dasein-ului va sta ca răspuns pentru întrebarea privitoare la timp. Nu este numai o cale ocolită acesta, ci este aproape de neînțeles cum, întrebând ce este timpul, ni se va răspunde ce este Dasein-ul. Însă pentru a vedea care este sensul acestui răspuns trebuie să urmărim,, calea ocolită” pe care meditația asupra timpului (transformată acum într-una asupra Dasein-ului) o va urma în continuare.”[43] În condiția autenticității sau problema sfârșitului, Heidegger analizează Dasein-ul din perspectiva totalității sale în care dualitatea trup suflet coincid. Pentru a putea explica totalitatea Dasein-ului, se presupune că acesta trebuie să ajungă la un sfârșit, dar omul este cel care își anticipează sfârșitul, care tinde spre el încă din momentul desfășurării vieții sale, fiindcă este o ființă perisabilă, cu excepția sufletului care nu își găsește sfârșitul ci conduce trupul către moarte, către sfârșit. Această explicație are valabilitate în cazul lui Abraham Gottfried, deoarece acesta își pierde viața în încercarea de a soluționa problema cronopatiei din orașul Leidenstadt, deși conștient că asta se va întâmpla cu el, nu renunță și se avântă în rezolvarea problemei timpului din oraș, oarecum își anticipează și acceptă moartea. Sufletul său îl conduce pe treptele scării din turnul catedralei pentru a ajunge în inima orologiului pe care îl repară, reinițializând timpul pentru locuitorii orașului. Aici moartea intervine ca element salvator în procesul creației. Jertfa creatoare implicată în salvarea burgului măcinat de boala timpului împreună cu locuitorii acestuia are un efect purificator. Prin moarte s-a instaurat liniștea în orașul Leidenstadt care a fost înghițit de cronoză. Această purificare provine din Dsein, cum îl numește Heidegger, ajuns în faza unei cunoașteri absolute de sine, aruncându-se în neat și în timp pentru salvare. ,,În analitica existențială a fost evidențiat faptul că Dasein-ul este mereuînaintea lui însuși, că el anticipează ceea ce el însuși va fi, și în acest moment se se vădește că el își anticipează propriul sfârșit. El pre-merge către moarte. Moartea nu este pentru el numai un sfârșit, dar este și un mod de a fi. Acest mod de a fi este unul posibil, deoarece, prin anticiparea pe care o întreprinde, Dasein-ul se așază dintr-u început în câmpul posibilului, acordându-i o preeminență față de ceea ce este real. Dasein-ul ca viața umană, este primordial ființă posibilă.”[44] Prin moartea sa, Abraham Gottfried a salvat orologiul și orașul Leidenstadt, dar prin acceași moarte el trăiește. Acest paradox este posibil, deoarece prin propriul sacrificiu cu efect purificator a dispărut marele ceasornicar, dar totuși există prin jertfa creatoare în memoria locuitorilor pe care i-a salvat de cronopatie.
În Fenomenul fundamental al timpului sau timpul autentic, Martin Heidegger afirmă că moartea Dasein-ului conduce la desăvârșirea acestuia. Prin această săvârșire a Dasein-ului se produce prin însuși Dasein îmbinarea celor trei valențe temporale: trecut, prezent și viitor. Astfel și după moartea omului acesta există prin natura viitorului cu care acesta se identifică, de la care pornește și care îl face să fie prezent. Viitorul este la Heidegger, fenomenul fundamental al timpului în măsura în care el realizează unitatea originară a celor trei ecstaze. În viziunea sa, Dasein-ul nu trăiește exclusiv în viitor, ci trăiește simultan în prezent, trecut și viitor, nu trăiește în iitor, ci doar interpretează trecutul și prezentul pornind de la viitor.”[45] În Timpul este Dasein-ul, filosoful Martin Heidegger afirmă că timpul trebuie înțeles din perspectiva temporalității. ,,Analiza Dasein-ului a arătat că temporalitatea este timpul surprins în unitatea dimensiunilor sale, timpul ca întreg, având o sursă unică: producerea de timp (Zeintingung). Dsein-ul produce timpul ca unitate insolubilă dintre trecut, prezent și viitor.”[46]
Tot acesta explică fenomenul prin care timpul este același de fiecare dată, acesta oferă evenimentelor unicitate, astfel Dasein-ul( omul) ajunge să producă timp prin evenimentele pe care le săvârșește. În analiza timpului, Heidegger pornește de la ființă, om pentru care introduce denumirea maintită mai sus și prin răsturnarea de situație se întoarce tot la ea. Fenomenul de timp este explicat prin intermediul ființei cu care acesta se identifică, Dasein-ul fiind motorul de generare al timpului și tot odată și de calcul al acestuia. ,,Dasein-ul s-a vădit ca putând fi simultan autentic și neautentic, iar raportarea sa la timp a intrat în raza acestei duble posibilități, purtând, la rândul ei, marca autenticității sau neautenticității. Fenomenul originar al timpului, în urma meditației despre Dasein, a fost aflat ca fiind viitorul, timpul autentic al Dasein-ului prin care el interpretează celălalte dimensiuni temporale, unificându-le și evidențiind astfel un fenomen unitar al timpului în raport cu care conceptele de trecut, prezent și viitor încetează să mai fie relevante. Determinarea nivelului originar al fenomenului timp coincide, prin urmare, cu determinarea sa ca temporalitate autentică a Dasein-ului.”[47]. Deci, filosofia este știința care plasează ființa înainte de conceptul de timp, asemănător iliminiștilor ce au introdus inovații în literatură. Explică modul în care prin intermediul ființei, timpul își are existența, dar și modul în care se manifestă prin coexistența celor două: ființă și timp. Cele două concepte nu pot exista decât în raport de paralelism, deoarece ființa nu poate fără timpul ce o face perisabilă, iar timpul nu poate exista fără ființă, pentru că nu își poate manifesta valențele temporale prin săvârșirea unor acțiuni, clipe, evenimente ce îi oferă posibilitatea de a fi măsurabil.
Concluzii
În concluzie, roamnul Orologiul scris de Vasile Chira reprezintă un fantastic al realității, deoarece timpul este cel care transformă viața într-un fantastic pe care omul îl trăiește într-o realitate imediată în drumul său spre eternitate.
Fantasticul realității oglindește versatilitatea timpului de a constitui câte ceva, diferit pentru fiecare dintre ființe. Pentru cineva acum, momentulactual poate avea o nuanță de trecut, iar pentru altcineva poate reprezenta un acum întârziat în prezent sau poate avea o nuanță de viitor.
Romanul înglobează teme precum timpul, viața, moartea, problematica divinității, a omului, a lumii, a universului, a universurilor paralele, toate semnificative pentru existențialitatea ființei. Totul în roman are o simbolistică aparte, deoarece autorul romanului este foarte atent în alegerea numelor persoanajelor, a locurilor pe care le descrie. De exemplu, orașul Leidenstadt. Dacă traducem acest cuvânt provenit din limba germană, se remarcă faptul că traducerea acestuia reprezintă descrierea orașului în care se produc dezastrele provocate de boala timpului. Leidenstadt reprezintă numele unui cântec ce descrie instaurarea regimului nazist în Primul Război Mondial, iar de aici se subînțelege de ce Vasile Chira folosește această denumire pentru numele orașului în care se petrece întreaga acțiune a romanului. Așa cum instaurarea regimului nazist a marcat întreaga lume, tot așa și existența orașului Leidenstadt va marca întreaga comunitate de locuitori, deoarece orologiul din turnul catedralei, îmbolnăvit de cronoză va produce calamnități asupra locuitorilor, va genera moarte în rândul acestora.
Cronopatia reprezintă termenul utilizat de Vasile Chira pentru boala timpului, cea care macină nu doar timpul ci și viețile locuitorilor din Leidenstadt. În roman, timpul este perceput din două perspective. Ceea ce se întâmplă cu locuitorii acestuia dacă timpul are o scurgere mult prea rapidă, și respectiv, ce se întâmplă cu aceștia dacă timpul are o scurger mult prea lentă. Seria de calamități, care este generată de boala timpului va fi remediată de sosirea lui Abraham Gottfried, ceasornicarul orașului care se va jertfi împreună cu fiul său, Emanuel Gottfreid, pentru a salva orașul de cronoză. Această situație are o simbolistică puternică, deoarece este echivalentul momentului în care Iisus s-a jertfit pentru păcatele întregii oameniri, fiind una cu Tatăl, Acesta este răstignit pe cruce pentru a salva omenirea. Situația aceasta este similară cu cea din orașul Leidenstadt, deoarece și la baza întemeierii orologiului din turnul catedralei catolice stă tot un păcat suprem. Acela care arată că orologiul a fost proiectat greșit încă de la început, fiindcă timpul pe care îl măsura a fost întârziat cu câteva miliardimi de secundă, ceea ce a generat cronopatia, mai târziu, în rândul locuitorilor, dar totul a fost ascuns de mai marii capi ai bisericii.
Pentru a sublinia calitățile de scriitor ale lui Vasile Chira, Vasile Gafton, realizează o recenzie a romanului în care vorbește despre tematica pe care o utilizează autorul Orologiului ce reprezintă un temei pentru cititori. Acesta vorbește despre cele două perspective ale timpului, amintite mai sus, care au generat cronopatia în orașul Leidenstadt și care este întrebuințată ca termen doar în cazul lui Vasile Chira. Face o scurtă analiză a acțiunii romanului și a avenimentelor ce s-au petrecut în oraș în urma timpului bolnav, care va fireinițializat prin intermediul lui Abraham Gottfreid și a fiului său Emanuel Gottfried, care reintaurează pacea în rândul orășenilor prin jertfa creatoare.
De asemenea, studiile despre timp realizate de Bergson, ce considera că omul nu își are locul în lumea obiectului și a obiectivității totale, Heideger, Aristotel, care întăresc ideea filosofică cu privire la temporalitate și ființă. Prin intermediul studiilor filosofice este demontată ideea de timp pur pe care o au studiile teologice realizate de Sfântul Augustin, de pildă. Cel care considera că timpul se raportează la conștiința creștină și la Dumnezeu, dar a cărui teorie este demontată de studiile dedicate timpului, realizate de Heidegger care fac prezentă raportarea ființei la timp.
În capitolul al doilea, din această lucrare, se regăsește o paralelă între scara timpilor întâlnită la Vasile Chira și cea a virtuților, despre care vorbește Sfântul Ioan Scărarul în romanul Scara Raiului. În ambele romane se amintește necesitatea unei persoane unice și capabile pentru a atinge punctul maxim al axei temporale, în cazul lui Vasile Chira, și pentru a ajunge la Dumnezeu în ceea ce privește viziunea lui Ioan Scărarul. Timpul reprezintă o perspectivă diferită în funcție de fiecare persoană. Ceea ce reprezintă momentul actual pentru mine, poate avea o reprezentare într-o valență temporală a trecutului pentru altcineva, sau poate una într-o valență temporală a viitorului, ceea ce demonstrează și Martin Heidegger prin intermediul studiilor sale depsre timp și ființă, în care explică cum ceea ce reprezintă acum pentru o ființă, poare reprezenta un alt timp pentru altă ființă. Singura valență temporală în care omul nu se poate integra este viitorul, deoarece este singura necunoscută din această ecuație. Prezentul este considerat un viitor actual, dar este incert, deoarece totul poate avea o altă direcție într-un moment oarecare. Aici intervine filosofia, care plasează ființa înainte de conceptul de timp și explică faptul că prin intermediul ființei timpul își face marcată existența. Este prezentă dualitatea ființă și timp, fără de care nici una și nici alta nu ar exista. Cele două pot fi prezente doar prin raporatarea și subordonarea uneia față de cealaltă.Axa temporală deviată va fi reinițializată tot prin intermediul ființei, mai exact prin intermediullui Abraham Gottfried și a fiului său, care prin intermediul jertfei voi reinițializa timpul, vor produce o renaștere a Universului.
Astfel, toate probleme din orașul Leidenstadt vor dispărea. Dacă până atunci numărul morților era mai mare decât cel al persoanelor vii, deoarece cronopatia înghițit femei care nășteau pe marginea gropii copii născuți prematur, fie copii deja îmbătrânii, așa cum este și cazul lui Horațiu și al mamei Damaris Sorge ce l-a influențat prin prisma meseriei de profesor de latină, iar în momentul nașterii, fiul acesteia recita versuri din Iliada lui Homer, sau al muncitorilor ce construiau clădiri ce se dărâmau în momentul în care finisajul a fost făcut. Toate acestea sunt generate de cronopatia intaurată datorită scurgerii mult prea rapide și respectiv, mult prea lente a timpului, în orașul Leidenstadt care îl conduceau la moarte.
Perspectiva lui Cioran asupra morții este reprezentată de o cădere în timp a ființei, una care este inevitabilă. Acesta susținea ideea că toate ființele mor, cu excepția omului al cărui destin este marcat prin chemarea la o decădere în timp. Acesta nu are niciun fel de legătură cu ratatul, care este decăzut din alte puncte de vedere, ci pur și simplu este decăzut din timp, din Eternitate spre Infinitate.
După cele afirmate, Fantasticul realității iși face simțită prezența prin intermediul timpului la care ne raportăm în fiecare clipă, deși nu îl putem cunoaște ne identificăm cu acesta, îl măsurăm prin raportaea la momentele trăite și la trecutul nostru ca ființe și continuăm spre viitor pentru a ajunge la punctul maxim al existenței, la Dumnezeu.
[8] Vasile Chira, Orologiul, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2010, p. 129. Întrucât toate extrasele se raportează la această ediție, vom menționa în continuare, în text, doar numărul paginii, între paranteze.
[9] Acad. Ion Coteanu, Ion Dănilă, Nicoleta Tiugan (conducătorii lucrării), Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II- a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
[10] Vasile Chira, Studii de pluri-, inter- și transdisciplinaritate, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2012, p. 60.
[11] Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 54.
[12] Constantin Grecu, Corneliu Mircea, apud Baruh Spinoza, Etica, Propoziția XVI, p. 8 Timișoara, Editura Hestia, 1996.
[13] Constantin Grecu (coordonator volum), Traducere de Corneliu Mircea, Timp și Melancolie, Timișoara, Editura Hestia, 1996, p. 128.
[22] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea Arhiepiscopia Timișoarei, Timișoara,2016, p.19
[23] Vasile Chira, Orologiul, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2010, p. 129. Întrucât toate extrasele se raportează la această ediție, vom menționa în continuare, în text, doar numărul paginii, între paranteze.
Ofer meditaţii la Limba latină, greacă veche şi filosofie
Ofer meditaţii la Limba latină, greacă veche şi filosofie
Descriere
Lector univ. Dr.Vasile Chira Peste 25 de ani de experienţă în predarea Limbilor clasice şi a filosofiei Curs/meditaţii nivel începător/mediu/avansat Limbi clasice : Gramatică(fonetică, morfologie, sintaxă ) traducere şi analiză morfo-sintactică pe text Filosofie: Istoria filosofiei antice, medievale, renascentiste, moderne şi contemporane Viaţa, opera şi doctrinele filosofilor Curente filosofice Teme filosofice: Principiul prim, Dumnezeu, Omul, probleama libertăţii, Adevarul, Sens, Eros, dreptate, Problema răului, moarte, etc. Exegeză filosofică pe text
Mi-a fost dat sa citesc romanul Orologiul (Editura Dacia XXI, 2010)al lui Vasile Chira în timpul izolării, și nu cred că lucrul acesta este doar o întâmplare. În roman, orașul Leidenstardt intră în criză în urma cronopatiei, o alterare profundă a timpului care afectează nu numai ceasurile, ci și oamenii, perturbându-le cotidianul. Pentru cei care n-au avut norocul să citească romanul, să reamintim că acesta începe cu cazul lui Damaris Sorge, care naște un copil „bătrân”, fapt de necrezut. Or, pe măsură ce avansăm în poveste, ciudățeniile cresc în oraș: descoperim nu numai că ceasurile unora întârzie, iar ale altora accelerează, ci și că această naștere deosebită este urmată de altele care se întâmplă în oraș. Așadar, fiecare trăiește după propria temporalitate, resimțind într-un mod egocentric durata, senzație care devine tot mai puternică pe măsură ce zilele trec, creând astfel un decalaj între cetățeni și împiedicând orice înțelegere reciprocă, scufundând orașul într-un haos total: femeile nasc copii bătrâni, chiar și pe marginea gropilor, locuitorii nu mai pot să se orienteze în oraș, sinuciderile se înmulțesc, băncile dau faliment, spitalele devin supraaglomerate ….
Între timp, o comisie științifică ajunge la concluzia că oamenii nu sunt sincronizați între ei deoarece ceasurile lor nu sunt sincronizate între ele și, mai presus de toate, cu orologiul turnului imens al catedralei din Leindenstardt, bolnav de la bun început. Defecțiunea orologiului s-a accentuat în ultima vreme, conducând la un timp profund alterat, bolnav. De aici și numele de „cronopatie”. Or, cine ar fi capabil să repară orologiul? Umblă vorba că un ceasornicar priceput, care ar urma tradiția presupusului constructor al orologiului – Abraham Gottfried – s-ar afla undeva în Nord. Membrii clericului în frunte cu Episcopul, au făcut toate eforturile pentru a îl găsi, dar au eșuat în această misiune, resemnându-se. Niciun ceasornicar nu era capabil să urce în Turnul Catedralei, propunând în schimb tot feluri de soluții periferice și teorii obscure asupra timpului. Suferința locuitorilor orașului cauzată de cronopatie continuă, producând o prăpastie între cei care speră la sosirea unui ceasornicar priceput care să repare orologiul sau a unui miracol care să repare problemele orașului, și ceilalți, încuiați în temnițele disperării nihiliste.
Legătura cu criza coronavirusului poate să fie stabilită ținând cont de intensitatea evenimentului: Cronoapatia care străbate Leindenstardt este una de o amploare egală cu criza sanitară care s-a abătut în 2020 asupra lumii. Cronoaptia poate fi de altfel considerată ca un virus al timpului care afectează atât ceasurile cât și oamenii. Alterarea profundă a timpului, cauzată de defecțiunea orologiului turnului sau, după unele voci, de un virus al timpului, conduce la o criză sanitară, materială, financiară, culturală, a cărei efecte sunt dăunătoare și devastatoare pentru societate. Această atmosferă de crepuscul, de sfârșit de lume, seamănă izbitor de mult cu ceea ce se întâmplă în actuala pandemie de COVID-19. Or, ce spune acest virus despre comportamentul oamenilor, despre legăturile pe care le întrețin cu natura? Citindu-l pe Vasile Chira, ne amintim că dintr-un punct de vedere ontologic, relațiile între oameni reflectă viziunea lor asupra cosmosului, chiar și interacțiunea lor cu inima transcendentă a lumii, o legătură primordială pe care medievalii o numeau odinioară vox cordis. Mecanismele supravegherii perpetuează o viziune a lumii supuse exploatării rațiunii reduse la înțelegere (Verstand) care nu mai acordă suficient spațiu pentru întrevederea unui orizont mai larg, purtător de o putere creatoare care să separe speranța de deznădăjduire. Adică, criza sanitară nu este de fapt, la nivel etimologic, o criză. Abisul spațiu-timp controlat în gestiunea crizei covidului și dilatarea timpului în conștiințele oamenilor în roman au în comun o reprezentare a timpului determinat într-un spațiu continuu, amenajat ca o „suburbie metafizică”, ca se reluăm termenii epilogului romanului: orice discontinuitate și indeterminare vor fi considerate ca defecțiuni ale unui mecanism care trebuie urgent reparat. Încetarea epidemiei echivalează cu recentrarea axului deviat al Orologiului Lumii.
Astfel, romanul lui Vasile Chira ne invită la o adevărată meditație asupra timpului însuși, de natură eshatologică. Metafora orologiul permite așadar deschiderea unui orizont mai vast decât spectrul crizei sanitare de față, un orizont hermeneutic și spiritual pe care ascunde tocmai obsesia purității igienice. Or este legitim să ne gândim că criza sanitară nu produce nicio ruptură substanțială, adică o conștientizare esențială: dacă epidemia – sau epidemiile – pe modelul genomului covid-19 se continuă de-a pururi, nu va fi nicio lume « post-covid » care să schimbe paradigma societății noastre (daca nu, din punctul de vedere istoric, se vorbește de o ruptură cu acordurile din Bretton Woods in 1994. Ceea ce vreau să subliniez, e că pandemia continua trendul de a stăpâni corpurile, fapt care a început o dată cu modernitatea). În schimb, este mai mult ca sigur că asistăm la o întărire a acestei paradigme induse de prezenta criză. Să explicăm: criza sanitară nu face decât să amplifice anumite manifestări ale ideologiei purității întrepătrunse cu mecanismele supravegherii care aparțin modernității – în special a epocii capitalocenului, în care crizele sunt în alternanță cu acalmiile, totalitarismele de stat în alternanță cu despotismul corporațiilor. Capitalismul își hrănește așadar propriile crize și contradicții; iar acum epidemia este hrană de care avea nevoie. Iar, în starea de urgență subiectul trebuie să facă tot posibilul pentru a avea un corp cât mai sănătos, nemurdărit (la fel cum în alte epoci trebuia să fie pur din punctul de vedere al rasei sau al opiniilor).Este o ruptură care devine o nouă normalitate. În caz contrar, va fi închis undeva, departe de oamenii din jurul său, care riscă, la rândul lor să fie izolați. Se pare că deocamdată fugim de un virus și de spectrul izolării forțate în mijlocul „deșertului realului”. O expresie precum „aplatizarea curbei” reflectă continuarea unui registru asupra gestiunii numărului în desfășurare de mai bine de două secole. Acest mic eseu nu are ca și scop explorarea logicii corpurilor în cadrul stării de excepție pe care putem să o găsim la autori precum Foucault sau Agamben. De altfel, la prima vedere, lumea spre care ne îndreptăm, o lume interconectată în care contactele fizice între oameni sunt pur și simplu șterse, nu este tocmai lumea înfățișată în Orologiul. Altfel, hiper-singularizarea temporalității locuitorilor din Leindenstadt – temporalității idiosincratice – conduc în mod necesar la o distanțare socială – pare a fi metafora unei lupte care opune indivizii între ei, îndepărtându-i unii de alții și, până la urmă de sine însuși. In acest caz, dezaxarea axului orologiului ar găsi un ecou în descentrarea spiritelor noastre.
În consecință, ar trebui explorat felul în care criza sanitară întărește ceea ce „maschează”, adică, sigiliul Transcendenței, căutând posibilitatea unei soluții în romanul studiat în acest eseu. Am vorbit mai devreme de o neînțelegere desăvârșită în astfel de crize. Am fi așadar în căutarea unei intersubiectivității recucerite. Ne interesează grija specială cerută în mod insistent de câteva luni exprimată sub forma unei negații întrupate în distanțarea socială („a ne proteja, este a ne îndepărta”, am putea spune) Această grijă nu pare să fie deloc asemănătoare cu adevărata grijă a celuilalt prin prezență, dimpotrivă se apropie mai degrabă de o grijă prin supraveghere, de o vigilență imanentă construită pe principiul « neighborhood is watching ». De exemplu, oamenii forțați să stea închiși la domiciliul după luarea unui zbor, au fost supravegheați continuu de vecinii lor care au înlocuit puterile de stat –, odată deveniți paznicii acționând ca mame rele. Se știu obiecțiile stârnite după astfel de afirmații, adică faptul că putem să fim acuzați de zădărnicirea combaterii bolilor prin critica stării de excepție : să vedem însă dacă psihismul și corpul nostru rezistă la distanțarea și la grijă negativă. Nu contestăm faptul că trăim în pericolul epidemiologic, însă rolul nostru este de a vedea ceea ce este misterios, adică dincolo de problematic, în spatele crizei, chiar dacă este manifest o amenințare atât asupra sanitațiile noastre cât și asupra mentalului nostru. Așadar, să ne reamintim că nicio societate n-a impus vreodată un praxis comunicativ tocmai prin o anti-comuniune. În romanul Orologiul, unii oameni mai merg la biserică – niciodată autorul n-ar fi bănuit că Corpul lui Cristos va fi „pus în carantină”, după expresia Anei Petrache. Acolo unde intersubiectivitățiile nu pot naște sau renaște, umanitatea pur și simplu dispare, fiind înlocuită de un mecanism a cărui logică este de a fi funcțional, aplicabil, de a închipui o rotiță imperfectibilă, și atât. Însă, cititorul înțelege că ceea ce se petrece nu este propriul crizei de fața, ci este specific modernității a cărei paradigmă este – cum o citim și recitim la autori precum Boutang în Ontologie du secret – înlocuirea vegherii cu supravegherea. Iar tocmai aceasta din urmă vegherea și trezvia – căci aceste două concepte dau un acces privilegiat la esența lucrurilor, la eidè în mișcare în spatele fenomenelor, legând lumea de aici, de încolo cu cea de dincolo, într-un alt timp și, nu mai puțin important, conectând-o la ființă, la acest ousia paradoxal care se află în inima tuturor lucrurilor, fiind în același timp în exil, în retragere, secret. Un mod de separare, pe scurt – sau criză ontologică. În schimb, „criza” de față nu face decât să amplifice uitarea uitării, adică uitarea vegherii și, astfel, uitarea misterului ființei. Într-adevăr, ce par ar fi uitat statele, canalele mediatice și anumite autorități sanitare, este că boala în sine este un mister care transcende categoriile obiective. Această descoperire a lui Gabriel Marcel (in special în cartea Misterul ființei) poate fi ilustrată cu un exemplu: nimeni nu știe când și cum dispar epidemiile, sau modul de transmitere exactă a virusului Covid despre care se scrie azi un lucru, iar mâine opusul. Înțelegem, totuși modul în care au reacționat autoritățile, fie din lumea noastră sau din Orologiul, prinși ei înșiși în performanța gestionării numărului. Acolo unde atingem misterul ființei, nu putem să dăm un răspuns strict obiectiv. În acest sens, nici problema orologiul, nici problema virusului nu poate fi rezolvată.
Romanul Orologiul este din punctul acesta de vedere interesant deoarece memoria locuitorilor din Leindenstardt este lovită de o asemenea uitare. Nu numai de vegherea ca grijă a celuilalt, ci și de vegherea asupra cosmosului, cu alte cuvinte de o veghere analogică urmată de o veghere aionică ce permite contemplarea structurilor supratemporale. Descoperim după câteva capitole că orologiul bolnav nu poate fi reparat așa cum se așteaptă, problema nu poate fi rezolvată. Tocmai, pentru că nu este o problemă, ci un mister. Oamenii – zărind cosmosul ca un mecanism cauzal imanent pe care au ajuns să îl digitalizeze – se „strică” la felul cum ceasurile se „îmbolnăvesc”. Să ne reamintim că în romanul lui Edgard Poe, Scrisoarea furată, poliția e incapabilă să regăsească scrisoarea furată din budoarul regal, în consecință , detectivul D. emite ipoteza că în ciuda elementelor pe care le au la dispoziție personajele, ar există și o altă metodă, care nu se bazează pe un raționament matematic, ci pe o privire analogică (adică, scrisoarea a fost ascunsă așa cum este ascunsă ființă, disimulată în evidența însăși), cu alte cuvinte există un altceva în spațiul deschis. La fel, în Orologiul, cititorul înțelege treptat că ar există un altfel de timp decât cel linear și obiectiv, măsurabil și cuantificabil, așa cum o citim în capitolul al IV-lea. Secretele acestei cosmogonii vor fi revelate atunci când Ceasornicarul, care a construit orologiul denumitul Abraham Gottfried, va sosi în timpul unei liturghii pronunțate de pastorul resemnat… după, venirea acestuia romanul prezintă o ascensiune în turnul catedralei. Dacă procesul tainic este înțeles, această ascensiune capătă un caracter cu totul original și extraordinar producând ruptura substanțială multă așteptată. Vasile Chira are grijă să ne expună fundamentele metafizice pentru acest lucru.
Prin urmare, romanul propune două temporalității posibile, două atitudine față de timp, permise de către criza din Leindenstardt: prima este revelată la sfârșitul romanului, odată cu venirea lui Abraham Gottfried, însoțit la scurt timp după de Fiul lui, și expunerea parabolei. A două, cu totul opusă celei care îmbrățișează virtuțile teologale, este de factura nihilistă. Damaris Sorge, ca și soțul ei sau fiul său bătrân, mor în capitolul al doilea, lăsând cititorul in fața unei cetăți scufundat în haos. Nihilismul propos echivalează cu dispariția personajelor principale. Or nihilismul, este acest „nimic devenit ceva” care se crede ființă, învăluindu-l cu un văl înșelător care nu poate conduce spre ceea ce este dincolo de ființă, fără îndoială, cataclismul sanitar pe care l-am traversat seamănă cu atitudinea locuitorilor din Leindenstardt. Altfel, romanul nu dezvoltă soarta personajelor secundare, membrii clerului comitetul științific, sau primarul orașului. Rămâne doar moartea familiei Damaris și disperarea celorlalți. Așadar, speranța întreținută de masele media în 2020 seamănă cu cea din roman, dar se distinge în același timp : așteptăm să se rezolve pandemia cu vaccinul sau cu vreun tratament în mod supraveghetor, care numără cei bolnavi, cei vindecați, cei imunizați, pe când nădejdea restaurării orologiului are de a face cu o atitudine cu totul diferită, o atitudine reînnoită prin trezie, am putea spune.
În acest sens, personajele create de Vasile Chira propun mai multe definiții privind timpul: timpul văzut ca timp obiectiv, marcat de acele cadranului orologiului; un ceasornicar venit din Orient afirmă că timpul este un „fluviu din al cărui iureş mizer trebuie cât mai repede să ne salvăm”; altul adaugă că timpul ar fi trebuit să fie măsurat în eoni, nu în minute iar, după această observație , susține că nu este cu putință să fie reparat orologiul. Vasile Chira a ales: este în căutarea unui timp eontic, la granița cu eternitate, un timp participat, cum îl sugerează frumosul cuvânt Aion din greacă, reînviat de către Sfânt Toma d’Aquino. Or eonul nu poate sa să desprindă de spațiu, de discontinuitatea care îi este intrinsecă, și de aceea arhitectură a catedralei, chibzuită în mod analogic după arhitectura inteligibilă a cosmosului (mai aristotelician, practic), se întâmplă să fie spațiul privilegiat pentru a îndruma spre acel altceva-decât-timp. Cititorul poate să se raporteze la capitolul al V-lea, și în special la capitolul al VII-lea pentru a înțelege această structură ascensională – în trei paliere – care însoțește cosmogonia universului. Ascensiunea este de factura cantoriană, adică provenind din matematicianul respectiv care a încercat să trepteze nivelurile infinitului actual în transfinit. Transfinitul este graduarea eonurilor ducând la Infinitul Absolut care echivalează cu timpul îngeresc.
De aceea nimeni, nici măcar un ceasornicar, n-ar reușit să urce în Turn, căci nimeni n-a înțeles că se poate urca „așa cum Primul Motor generează mișcarea fixat într-o eternă imobilitate”. Pentru a merge mai departe, cititorul poate să consulte scara lui Escher sau lui Penrose pentru a își închipui dificila probă a ascensiunii în turn. Vasile Chira folosește metafora zborului: „aici nu se zboară pentru a avansa, ci pentru a ajunge ireversibil cu mult îndărătul propriei linii de start”. La al doilea palier, descoperim că este vorba de o mișcare circulară, după aripile care fâlfâie în rotațiile eonice. Aș fi preferat să spun: după o mișcare oblică, caz în care un ceasornicar profan al pământului ar fi îndrăznit o astfel de ascensiune. Oblicul este fidel transfinitului cantorian. La al treilea palier, călătorul care zboară deasupra treptelor turnului are în fața aporia lumii: cum să treci de la nimic la ceva? Odată ce cititorul a înțeles, împreuna cu Vasile Chira, din ce e compus ceea ce se află dincolo de frontiera timpului, a înțeles și că nimeni n-a putut, ca om, să se țină imobil pe scara transfinită a eternității. Această mișcare fără mișcare datorită unei deplasării circulare este – așa cum ne-au învățat Dionisie și Toma d’Aquino pe urmele lui Aristotel – proprie divinului, fiindcă omul nu poate să se desprindă de o mișcare lineară decât printr-o mișcare oblică a spiritului, astfel asemănătoare mișcării lui Abraham Gottfried, după chipul Său, adică nici mișcat, nici imobil, fără să fie însă o mișcare perfectă. Dacă nu oblicitatea este marcată de un efort insurmontabil pentru omul, de unde numai o divinitate poate să urcă în turn. De aceea niciun om, niciun ceasornicar uman, n-a reușit până acum să repare orologiul. Cum am văzut, romanul te lasă să crezi că numai ființe capabile să se miște circular fără să fie mișcate într-un astăzi veșnic – adică Dumnezeu și Fiul său (A. Gottfried și E. Gottfried în roman) – pot să atingă orologiul. Dintr-un punct de vedere ontologic, nimic indecent: omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, dar această imagine nu poate fi perfectă, așa cum este imaginea Fiului, născut după o devenire în ființa pură iar, în acest sens, nu poate contempla cu adevărat imaginile invizibile ale universului. Omul, la rândul său, poate să ajungă să călătorească oblic, adică după un compus dintre circularul (divin) și liniar (mai animal), dar așa e făcut omul, această substanță rațională, prinsă între abisul neantului și plenitudinea ființei, condamnat să urmeze fluviul vulgatei dorinței ale sale.
Dacă doar Abraham și Fiul său sunt în măsură să urce în turn, numai ei pot să repare orologiul. Mai precis, Emanuel, Fiul, recentrează axa orologiului deviată. Însă orologiul nu poate fi reparat total: boala orologiului reflectă Culpa primordială a omului, păcatul original ca condiția transcendentală. Odată ce Emanuel s-a revelat locuitorilor din Leindestardt și după ce orologiu a fost recentrat, lumea intră în criză: totuși toți știu de acum înainte că Fiul va reveni pentru a repara definitiv orologiul, dar această restaurare va coincide cu momentul în care durata va înceta să mai existe, în care timpul se va amesteca definitiv cu eternitatea, în care ființa, ascunsă în vox cordis, „va purta pe mâna ei de lumină câte un soare”. Între timp, să veghem. Este ceea ce uită oamenii de astăzi, după ce i s-a șters total capacitatea de a privi eshatologic lucrurile.
Cel ce va citi cele scrise va fi surprins de faptul că am folosit referințe clasice pentru a stabili o legătură dintre roman și actualitate. Sper însă că am dat suficiente argumente pentru a demonstra posibilitatea unei ieșiri din impasurile nihiliste prin exercițiul metafizic, căci, da, sunt convins că metafizica ca atare este indispensabilă ca să te extirpi, să te extragi de toate mecanismele ce te împiedici să nădăjduiești. Prin urmare, Leindestardt este alegoria lumii, orologiul defect reprezentând, la rândul său, timpul cangrenat de vinovăția indusă de păcatul original. Temporalitatea opusă nihilismului este așadar un timp al vegherii, adică o dispoziție critică, o așteptare deschisă în care ar putea să survină o schimbare substanțială în favoarea noastră. În criza coronavirusului, în schimb, nicio așteptare a ivirii unei schimbări de paradigmă, ci numai speranța cinică a reparării mecanismului tautologic din fața ochilor noștri scufundați în valul timpului. O criză fără criză. Există, ce-i drept, o escatologie în abordarea coronavirusului, dar una imanentă, care se reduce la întrebarea: oare trebuie să întârziem Venirea Covid sau să o accelerăm (adică: să izolăm sau nu? Imunitatea colectivă sau nu? Pasionant, de altfel, pentru cei care sunt fani ai statisticilor)? Îți dorești să scapi de boală în mod definitiv la fel cum îți dorești să fie reparat orologiul, uitând, scufundat în somnul metafizic, că boala însăși este un mister în mijlocul logicii contradicțiilor, un mister al unui dialog între invizibilul omului și lumea dincolo de percepția umană. Așadar, dincolo de perspectiva creștină pe care ne-o propune cartea, felul în care este așezată ascensiunea turnului ne amintește de misterul ființei al lui Gabriel Marcel, de secretul physis-ului al lui Pierre Boutang sau încă de conștiința conștiinței a lui Ștefan Lupasco, adică o vibrație transcendentă ce împarte timpul spre avantajul nostru, între jumate-livadă și jumate-deșert. Nu este interzis să reunești acești trei autori la sfârșitul romanului Orologiupentru a scăpa de tragedia înfricoșător-sanitară cu nimic comică, de obsesia purității precum și de resemnarea față de timpul bolnav dintr-un spațiu sărac de lume, care ne amintește de Horațiu Sorge la începutul romanului, acest nou-născut bătrân ieșit din pântecul lui Damaris, tocind în burta acestei din urmă și se întreabă dacă va avea suficient timp pentru a scrie o teză de doctorat înainte să moară prematur… Prin acționarea dincolo de o falsă imanență, dincolo de nămolul aritmetic recucerești pământurile unei non-transcendențe, unei imanențe sacre.
Să conchidem: cititorul trebuie să aleagă între nihilismul care creează în spațiu gol dintre subiectele închise în ghearele timpului, în pintenii spațiului, și nădejdea celei de-a Doua veniri a lui Mesia, care ne îndreaptă spre comuniune. Relațiile fondate pe distanțarea autorizată de către internet par incapabile să umple acest gol, dacă nu ar fi speranța dialectică a unei comuniuni de tip nou, care să o depășească atât pe cea fizică cât și pe cea virtuală. Dar această presupunere se află dincolo de limitele acestui eseu, sau ale temporalității noastre. Mai mult, Vasile Chire face pariul celei de-a doua alegeri, în care subiectul în căutarea unei speranțe descoperă orizontul hermeneutic lângă care se cuibărește Credința. Dacă cititorul acceptă de bună voie să sufere proba adevărului, atunci, și numai atunci, se va ține pe pragul aionic al Transcendenței, metamorfozat pentru totdeauna.
PAVEL BACANU
Undeva în afară spațiului, ora 25, Iunie 2020
Caiete silvane. Revistă de cultură/ Uniunea Scriitorilor din România/Iunie/2021
Dacă iubeşti muzica tradiţională românească şi doreşti să oferi sprijin financiar pentru înregistrarea altor cântece, te aştept pe https://www.patreon.com/VasileChira
Pe Vasile Chira l-am cunoscut în urmă cu patru decenii la Festivalul de cântece populare ”Hora la Prislop”, de la Borşa, Maramureş, unde am cântat pe aceeaşi scenă în faţa a 50 de mii de spectatori.Avea pe atunci doar unsprezece ani însă ,graţie vocii sale de excepţie, a reuşit să cucerească publicul şi specialiştii în folclor, obţinând premiul special al juriului.După aceea ,destinul ne-a purtat paşii în direcţii diferite:eu m-am dedicat cântecului popular ,iar dânsul s-a abandonat în întregime studiului teologiei, filosofiei, limbilor clasice, literaturii, culturii şi cunoaşterii în general ,refuzându-şi ,din păcate, atâţia ani talentul vocal. Între timp ,ne-am reîntâlnit şi după ce am lucrat câteva luni împreună, l-am convins să reînceapă să cânte.Mă bucur sincer că mi-a ascultat sfatul, cu atât mai mult cu cât o astfel de voce sensibilă , ale cărei vibraţii alternează în registre baritonale ,deopotrivă dramatice şi solare, melancolice şi extatice, ca un plânset cosmic de bucurie, amintind de spiritul dacilor liberi, va fi cu siguranţă în măsură să reîmprospăteze şi să diversifice ariile folclorului maramureşean. Îl recomand cu multă căldură şi încredere publicului iubitor de muzică tradiţională, ca pe unul dintre cei mai înzestraţi ucenici pe care i-am avut în cariera mea de solist popular profesionist.
Gheorghe Turda
Solist vocal profesionist, licenţiat în muzică clasică,
general de de brigadă în rezervă
M-am bucurat mult să-l aud pe Domnul Vasle Chira. I-am admirat atît strașnica voce bărbătească de haiduc, cât și simțul cu care știe „a hori”. Ascultându-l te simți purtat pe meleagurile Țării minunate a Maramureșului. Blaga spune undeva că așa cum din zborul pasării simți nemărginirea spațiului, la fel și căntecul lui Chira te duce când pe culmile fără număr ale dealurilor acestei lumi de basm, când te odihnește la umbra bradului, așezat pe cetina scuturată din anii care au trecut. „Cântecul lung” așa cum îl doinește Chira este una din cele mai autentice simțiri transpusă în muzică, ce a ajuns la noi după ce a străbătut milenii. Doina maramureșană e păstrătoarea străvechilor invocații ce din epoci imemoriale s-au ridical mereu către Tăriile Cele de Sus”. În aceste invocații stau cuibărite energiile și farmecul acestui neam.
Ion Piso
Tenor român, cu peste 200 de turnee internaţionale,prim solist al Operei Române din Cluj,
din Bucureşti şi al Metropolitan Opera din New York, Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din
România, Membru al „World Institute for Opera and
Poetry”, UNESCO, director al Teatrului de Stat din
Oldenburg (Germania).
Pe Vasile Chira,interpretul de muzică populară veche, l-am cunoscut cu adevărat prin marele meu concetaţean Nicolae Sulac. La prima vedere,acest lucru ar putea părea ciudat,dată fiind diferenaţa considerabilă de vârsta dintre cei doi cântareţi(Vasile Chira este mai tânăr cu 26 de ani decât “artistul cu flori de liliac”).În plus , Sulac s-a născut în Basarabia ,iar Vasile Chira în Maramureş.Sunt absolut convins că dacă Maestrul Nicolae Sulac nu ne-ar fi învătat cum se trăieşte şi cum se slujeşte muzica , urechea mea ar fi rămas insensibilă la cei care se pun cu adevărat în slujba aproapelui prin cântec, aşa cum încearcă ,şi se pare ca reuseşte,fostul meu professor de Filosofie şi Limbi clasice de la Faculatatea de Teologie”Andrei Şaguna”din Sibiu.
Când îi ascultam cursurile, mă întrebam adesea : oare cum ar arăta într-o altă formă de exprimare , într-un registru sonor ,de pildă, exerciţiile de upanişare,interogaţiile metafizice ale scriitorului şi filosofului Vasile Chira? Şi culmea ,se pare că nu eram singurul student care se autosurprindea luat de valul unui astfel de transfer imaginar.
Personal ,cred că domnia sa s-a născut artist,în ciuda debutului muzical tardiv.Poate că Dumnezeu l-a pregătit mai pe îndelete ,l-a ţinut mai mult la Lecţiile Academiei Transcendentale de Canto,l-a înţelepţit şi atunci când Orologiul destinului i-a bătut ora chairotică, a început să cânte ,schimbând, într-o manieră, stranie,neverosimilă pentru unii, raţionamentul logic,cu sunetul şi tabela kantiană a categoriilor cu gamele şi portativul.
Mă întreb iaraşi , deliberat retoric ,dacă nu cumva cântecul este talantul ce ar fi trebuit cultivat cu precădere de Vasile Chira ? Ştiu prin mine însumi că ,prin tot ceea ce a făcut şi face, a redimensionat cultural şi spiritual multiple generaţii de studenţi, ştiu că este un gânditor de mare calibru ,ca e un om de o dureroasă profunzime . Dar dacă şi-ar fi transmis ideile prin cântec, n-ar fi avut oare gândirea dânsului un mai mare impact asupra publicului? N-am fi fost oare noi cu toţii mai câştigaţi?
Un lucru este cert, cheia ultrasensibilităţii lui nu stă, nici în fascinanta-i erudiţie, nici în spiritu-i de luptător,nici în luciditatea sa impinsă uneori până la limita suportabilităţii umane , nici în curiozitatea-i intratabilă, nici în aproape patologica sa sensibilitate ,nici în spiritul său speculativ,nici în ceea ce cunoastem despre el, nici în cele ce încă ne scapă cunoaşterii ,în sfârşit ,în nimic din toate acestea. Cheia înţelegerii tânguirilor sale ,a plângerilor sale ieremitice – aşa cum işi autocalifica uneori excursul ,prin care inventaria strigătele suferinţei umane şi nepăsarea Fiinţei transcendente în raport cu această crudă realitate – stă în cântecul său.
Cred că prin cântec, domnia sa – zideşte, resetează conştiinţe, se face părtaş la înnobilarea noastră sufletească.
Desi sunt la rândul meu ,printre altele ,şi muzician,nu sunt totuşi sigur că aş putea descrie cu exactitate metabolismul artistic al metafizicianului cântareţ Vasile Chira ,mecanismele energetice care duc la această ecuaţie chimică ,vibrantă,empatică între el şi ascultător .Ceea ce ştiu cu certitudine este că forţa abisală a acestui interpret , comparabilă cu cea a Maestrului Nicolae Sulac,vine din faptul că melosul lui, horea lui e vie ,fiind cântată mai degrabă cu coardele vocale ale inimii ,decât cu pliurile mucoasei laringeale.
Andrei Erhan
Muzician, teolog si psiholog
Ascultându-l pe Vasile Chira înţelegem mai bine de ce muzica nu este, în primul rând, arta de a cânta, ci de a auzi şi de a asculta… Desigur, e vorba de ceea ce aude şi ascultă artistul, nu auditoriul.
Ascultându-i uşoara tărăgănare, lina ezitare din ritmul şi intensitatea cântării, îmi dau seama că nu cântă nici un vers fără ca mai întâi să-l fi auzit, venind de undeva dintr-un străfund de lume inaccesibilă nouă, celor care îl ascultăm.
Între cântecul interior şi cel exterior, preţ de o clipă, nu mai mult decât ţine guturala unui nod, Vasile Chira are răgazul de a se asculta pe sine, agrăit de o dublă şi covârşitoare confruntare… O confruntare între paradigme sau arhetipuri, cum îi place să spună adeseori. Evident, una dintre ele este în rădăcina sa maramureşeană, cu tensiunea ei tragică dintre viaţă şi moarte, dintre petrecere şi veşnicie. Poate că nicăieri în spaţiul românesc elanul pasional, chiar brutal, pentru viaţa aceasta nu se împreună mai paradoxal cu evlavia, nu mai puţin viguroasă, chiar habotnică, pentru cea viitoare,ca în Maramureşul voievodal. Ca la nimeni altul, dorul prealumesc – de dragoste ori de vitejie – pe care îl descântă şi boceşte Vasile Chira nu poate fi despreunat de dorul celălalt.
Însă nu e aici decât materia primă pe care o rafinează confruntarea , şi mai patetică, dintre neverosimilul Fiinţei şi imposibilitatea Nefiinţei.
Desigur, Vasile Chira este un artist autentic, dar nu este un autentic artist, pentru că nu este nici deplin învins de dorul interior al obârşiilor, nici deplin convins de actul exterior al performării.
Pentru Vasile Chira cântarea nu este, chiar dacă şi-ar dori, nici un mod de ispăşire, nici unul de recunoaştere. Gravitatea sensibilităţii sale ne descoperă mai degrabă un mod de interogare a temeiurilor despre absenţele lor şi a negărilor despre improvizaţiile lor.
Ceea ce aude Vasile Chira în cânectul popular din Maramureş este o elegie metafizică şi o soteriologie estetică. Oare le auzim şi noi?
Prof.univ.Dr.Sebastian Moldovan
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu
Lector universitar, teolog, filosof şi scriitor, Vasile Chira a debutat ca solist de muzică populară la vârsta de 11 ani în cadrul festivalului interjudețean de cântece traditionale ”Hora la Prislop”, ediţia din 1973 ( Borşa, Maramureş), unde a cântat pe aceeaşi scenă cu nume cunoscute ale folclorului maramureşean precum Emil Gavriş, Gheorhe Turda, Fraţii Petreuş, Titiana Mihali, Viorel Costin, Anuţa Tite sau Gheorghe Covaci-Cioată, in faţa a 50 de mii de spectatori ,obţinând premiul special al juriului. Lipsurile materiale, conjugate cu o criză mistică precoce, l-au determinat să renunţe devreme la o posibilă carieră artistică. Revine acum, după o tăcere muzicală de aproape patru decenii, să ne surprindă cu o voce omogenă, virilă ,sensibilă, în ale cărei modulaţii se simt ornamentele melodice specifice doinelor si bocetelor din Maramureşul său natal. Pr.Lector univ.Dr.Sorin Dobre Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna “ Sibiu
Vasile Chira cântând trezește în noi spaima adâncă de tăcere, de tăcerea inexistenței. Cântecul trebuie să nu se mai oprească, pentru că doar el ne mai aduce aminte că suntem, că existăm, iar încetarea cântării înseamnă și încetarea ființării noastre.
Dar cântarea lui Vasile Chira ne pregătește și pentru liniștea cea mai presus de orice ”viersuire” posibilă și de aceea ”înfloriturile” melodice nu sunt gratuit măiestrite, ci au rostul de a pregăti înălțările (ecfonisele ?) și ”lungirile” acelor atât de mișcătoare poposiri sau așezări pe cuvintele esențiale, icoane ale Cuvântului dincolo de vorbele trecătoare.
Astfel arta lui Vasile Chira are darul trecerii dincolo de vreo ”artă” a literelor sau a sunetelor, spre a ne rezidi ființa în statura ei veșnică. Este re-descoperirea drumului către ”acasă”, o experiere a regăsirii noastre, în ceea ce suntem mai cu adevărat.
Pr.prof.univ.dr. Vasile Grajdian
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna “ Sibiu
Vasile Chira este prin vocea sa un alt ,un celălalt Grigore Leşe al Maramureşului. S-a născut în Breb ,un satuc situat la poalele Muntelui Gutâi în apropiere de Budeşti , Hoteni şi Ocna Şugatag. Potrivit unor mărturii ,satul Breb, deşi cu doar câteva sute de case , a fost vizitat şi apreciat de către mari personalităţi de la Iosif al II-lea, împăratul Austro-Ungariei, compozitorii Bella Bartok şi Tiberiu Brediceanu, lingvistul Tache Papahagi, filosoful Constantin Noica, scriitorul Nicolae Breban până la antropologul şi sociologul francez Claude Karnoouh şi inclusiv prinţul Charles al Marii Britanii.
Vasile Chira nu este un cântăreţ prin carieră, dimpotrivă, toată viaţa sa a fost pasionat de carte. Este doctor în filosofie, cu studii de teologie, filosofie şi litere şi autor a zeci de cărţi şi articole. Dar recent, pe Youtube, profesorul de filosofie de la Sibiu, deja trecut de 50 de ani, cântă dorul oamenilor din acea zonă şi dorul oamenilor înstrăinaţi de acel paradis terestru. Ce face pe cineva cu o rodnică carieră academică universitară pluridisciplinară, poet şi filosof, să se aplece la 54 de ani atât de frumos de muzică rămâne un alt mister.
Cu un ritm de colindă şi o voce matură, extrem de sensibilă şi blândă, dorul după sat este pus laolaltă cu dorul după femeia iubită, dar măritată cu alt bărbat. Chira îşi exprimă dorul după surori şi fraţi şi mai greu dorul după părinţii rămaşi supăraţi .Tot el ne cântă în final că „Nu trebe mai mare funie/ Ca singurătatea în lume.” Cu toate acestea, cântecele lui te fac să simţi mai puţin apăsătoare această singurătate “în lume”.
Sper să continue să ne facă părtaşi la talentul său muzical şi să ne încânte inima oriunde am fi, în Maramureş, în Bucureşti sau altundeva în lume
Mihai Copaceanu
Psiholog,teolog si jurnalist
Muzica este cea care oferă suflet universului, aripi minții, zbor imaginației și viață oricui, afirmă Platon încercând să definească cea mai sublimă dintre arte. Și totuși cred că cea mai viabilă definiție a muzicii nu poate fi decât fenomenul însuși al cântării vocale și instrumentale, ca o expresie vie a interiorității inefabile a ființei umane. O astfel de definiție bine articulată și deosebit de expresivă, ne oferă și cântecele lui Vasile Chira, cel care a avut curajul de a-și împlini menirea artistică în pofida tuturor obstacolelor inevitabile ale vieții. Și tocmai aceasta este frumusețea care răzbate din aceste cântări: sufletul omului mereu frământat de dorul veșniciei, se cântă și se dăruiește alinând și dobândind alinare…
Lect.univ.dr. Dan Alexandru Streza
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna “ Sibiu
“O voce unică, deosebit de sensibilă ,cu valente arhaice , melisme personalizate pe matricea străbunilor maramureşeni,care poate fi asemuită pe registrul baritonal apropiat ca stil cu vocea lui Gheorghe Turda . Sunt încântat de mellismele şi apogiaturile melosului …. Ex Quinta ascendent / descendentă , păstrată -n codul genetic al Maramuresul istoric si voievodal. Vă felicit domnule Profesor pentru că aţi depăşiit demult relativitatea unor gesturi / gusturi puerile în sens muzical , iar cântul domniei voastre transcende spaţiul si timpul . Vi se potriveşte perfect glăsuirea Măriei Sale Poporul Român”.
George Tomoiagă, Violinist maramureşean, first violin,Orchestra Simfonică The Rappahannock POPS Orchestradin oraşul Fredericksburg, Virginia, SUA.
”Cine ar fi crezut?!?” Este reacția care te încearcă atunci când auzi primele acorduri, melisme și modulații ale vocii lui Vasile Chira, voce matură, ce emană virilitatea indispensabilă interpretării autentice a cântecului maramureșan.
Apoi, pe măsură ce auzul se obișnuiește cu sunetele, mintea începe să deruleze un film realizat în una dintre cele mai frumoase zone ale țării, dar, ciudat, cu personaje din viața ascultătorului. Un film despre copilăria lipsită de griji petrecută în casa părintească, la adăpostul brațelor materne și în compania fraților; un film despre trăirile adolescentine mult prea devreme ancorate în mistic și metafizic; un film despre dorul de părinți și de sat cu tot ceea ce reprezintă el; un film despre anatemizarea depărtării fizice care face ca dorul să nu poată fi stâmpărat.
Și, în timp ce filmul își derulează secvențele mundane, sufletul îți este copleșit de trăirile profunde ce străbat din versurile cântecelor care, deși sunt desăvârșit ancorate în arhaic, asudă preocupări nebănuite ce cuprind neputința găsirii răspunsurilor la întrebări existențiale sau pendulările eu-lui captiv între frica de viață și teama de moarte, mult prea lucid pentru a crede în predestinație dar îndeajuns de credincios pentru a nu se lua de piept cu Dumnezeu. Un ”eu” autentic, în perfectă armonie cu zona care și-a pus amprenta asupra lui și aflat în deplină comuniune cu strămoșii de la care și-a luat seva.
Astfel, Vasile Chira a ales cea mai potrivită cale pentru a transmite mesaje cântate pentru a fi auzite de către cine are urechi de auzit.
Cu toată admirația și respectul, Domnule Vasile Chira, din momentul în care v-am auzit cântând, nu vă mai pot numi ”Profesor”; ar fi prea puțin!
Pr.drd. Ciprian-Vasile Chidu
Villanueva de la Cañada-Madrid, Spania
Dacă iubeşti muzica tradiţională românească şi doreşti să oferi sprijin financiar pentru înregistrarea altor cântece, te aştept pe https://www.patreon.com/VasileChira
Ofer meditaţii la Limba latină, greacă veche şi filosofie
Descriere
Lector univ. Dr.Vasile Chira Peste 25 de ani de experienţă în predarea Limbilor clasice şi a filosofiei Curs/meditaţii nivel începător/mediu/avansat Limbi clasice : Gramatică(fonetică, morfologie, sintaxă ) traducere şi analiză morfo-sintactică pe text Filosofie: Istoria filosofiei antice, medievale, renascentiste, moderne şi contemporane Viaţa, opera şi doctrinele filosofilor Curente filosofice Teme filosofice: Principiul prim, Dumnezeu, Omul, probleama libertăţii, Adevarul, Sens, Eros, dreptate, Problema răului, moarte, etc. Exegeză filosofică pe text
Semnul scriiturii lui Vasile Chira este interogaţia (v. ”Homo interrogans” volumul de debut în poezie al autorului, Editura Dacia, 2009). O interogaţie plină de forţă, salubră metafizic, ce se întinde spre cele mai înalte si alambicate jocuri ale fiinţei. Străluminată sau străîntunecată de razele luminos-întunecânde ale unui apofatism teologico-filosofic, această interogatie frizează cele mai înalte trepte cognitive accesate prin concertate mijloace stilistice. Scrierile sale sunt subtile simfonii ori sobre recviemuri. În faţa marilor întrebări (dacă ţi le pui) nu trebuie să te grăbeşti să lipeşti răspunsuri generice, ci, mai curând, să te îndoieşti, să întrebi ori să strigi, mai ales în faţa acelor răspunsuri care îşi arogă statutul de universalitate.
”Fiţi tari, doar nu e altceva decât un accident genetic”, le spune medicul părinţilor cărora tocmai li se născuse un prunc bătrân. Cu barbă albă şi plete. Acest accident genetic însă este semnul prevestitor al unui accident cosmic, ontogenetic: cronopatia. Semnele sunt la început izolate, pentru ca foarte curând să cuprindă întregul Leidenstadt, oraşul suferinţei (în limba germană). Locuitorii oraşului nu realizează gravitatea ”accidentului”, decât atunci când vieţile le sunt întoarse pe dos, când timpul, această ”emanaţie a eternităţii”, o ia razna. Orologiul din turnul catedralei s-a defectat şi totuşi nu pot să facă nimic prin propriile lor forţe. Astfel devine tot mai evident că trebuie chemat constructorul orologiului, care nu vine singur, ci însoţit de fiul său. Acesta este doar registrul iconic, sensibil, al romanului, pretextul meditaţiei, premisele unui eseu despre atavismul ancestral al fiinţei umane: imposibilitatea de a-şi surmonta propriile limite.
Registrul metafizic abia de aici începe. Vasile Chira este un neo-kafkian prin excelenţă, dar dacă la scriitorul praghez forma parabolică a romanelor sale se fundamentează pe metafizica iudaică, la Vasile Chira apele subterane, sevele interioare vin din creştinism. Bântuiţi de aceleaşi angoase existenţiale, confruntându-se cu aceleaşi aporii, dacă la Kafka acestea au fost puse sub semnul expresionismului ori al suprarealismului (sau, puţin exacerbat, al romantismului), la Vasile Chira ele frizează(continuă să citeşti pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Dr. Călin Sămărghiţan
Organizator al seratelor poetice „Serile Argotice”,Sibiu
Redactor sef al revistei literare „Gandirea „(serie noua)
Turnul catedralei din Leidenstadt „nu are capăt” fiind plasat acolo de la începutul lumii. Constructorul orologiului, Abraham Gottfried este însuşi Dumnezeu. Orologiul din Leidenstadt nu este un simplu ceas care măsoară timpul, ci mai degrabă face cu putinţă chiar fenomenul temporalităţii. Astfel stând lucrurile e de la sine înţeles de ce defectarea lui duce la îmbolnăvirea timpului: cronopatia.
Condiţia lamentabilă a orologiului după culpa originară a locuitorilor din Leidenstadt îl determină pe Ceasornicar să se îndoiască de propriul efort creator: ,, In acel moment îl cuprinse un infinit regret pentru faptul de-al ficonstruit”. Avem aici, în mod paradoxal un Dumnezeu chinuit de regretul de-a fi făcut lumea(continuă să citeşti pe https://www.patreon.com/VasileChira).
,,Constructorii medievali escaladau schelele cu echerul şi compasul sub braţ, bolnavi de frigul înălţimilor, convinşi că Infinitul nu poate fi cunoscut decât reiterând una din marile Sale nebunii: aceea de a zidi.” Vasile Chira, Orologiul
Omul a fost dintotdeauna o fiinţă atrasă infinit, o fiinţă care a căutat permanent contactul cu Absolutul prin diferite mijloace mai ales atunci când lumea materială nu l-a putut niciodată satisface( https://www.patreon.com/VasileChira).
Un profesor al Universitatii ”Lucian Blaga” din Sibiu reface traseul existential al marilor scriitori. Romanul sãu, “Orologiul”, foloseste ceasul din turla Bisericii Evanghelice drept model pentru o alegorie a lumii in care traim.
Combinind subterana dostoievskiana cu rafinamentul lui Thomas Mann, Vasile Chira propune, prin scrierile sale, o alta viziune asupra literaturii, ignorind postmodernismul prin revenirea la clasicism(continuă să citeşti pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Citind romanul Orologiul, de Vasile Chira am luat contact cu o perspectivă plurivalentă. Se resimte discret sau accentuat, pe tot parcursul lecturii, marca personalităţii complexe a autorului: a profesorului, filosofului, teologului, dramaturgului şi, de ce nu, a poetului. Am ţinut să remarc prin această enumerare a diferitelor valenţe ale problemelor vizate de autor, nu doar faptul că se regăsesc pur şi simplu toate în această compoziţie specială, ci şi pentru că însumarea acestor perspective are ca rezultat un roman ce propune o abordare inedită a două probleme, ambele, poate, în egală măsură interesante şi importante pentru fiecare om şi anume, problema temporalităţii şi cea soteriologică. Într-o legătură firească şi logică cu aceste două probleme apar în roman: problema existenţei, a divinităţii, a omului, a lumii, a universului sau a universurilor paralele.
Lucrarea, o construcţie suficient de complexă pentru a ne duce cu gândul la însăşi complexitatea orologiului, te duce cu gândul la descrierile şi problematicile întâlnite în scrierile unui Umberto Eco, fără a ni se părea deloc forţată comparaţia.
În plus, abundenţa simbolurilor şi, de asemenea, a numelor de locuri şi personaje a căror simplă traducere din limba germană în limba română îţi poate isca întrebări cu privire la înţelesurile lor care să te bulverseze de-a dreptul. Totul este de aşa natură încât să îţi lase impresia că Orologiul este o carte scrisă nu pentru a fi citită, ci pentru a te afunda în ea, pentru a o conţine şi a fi conţinut de ea, pentru a te pierde şi a te regăsi în ea, tot aşa cum şi timpul este conţinut de noi şi ne conţine deopotrivă. O carte construită ca o întreagă lume, o lume cu de toate, dar lipsită de bucuria vieţii deoarece în această lume gravă timpul se măsoară în morţi şi răniţi.
Romanul Orologiul, pe care autorul ni-l supune atenţiei este o carte ce poate fi (şi este!) un veritabil semnal de alarmă cu privire la faptul că nu utilizăm la modul optim timpul care ne este dat, că îmbătrânim prea repede din cauza vieţii ciudate pe care o trăim sau chiar ne naştem prea bătrâni pentru a duce la bun sfârşit un lucru important pentru care am venit în lume. E plină lumea de ciudăţenii, zice unul din personajele romanului, una dintre aceste ciudăţenii fiind, fără îndoială şi cronopatia, o boală rară de care s-au îmbolnăvit toţi cetăţenii oraşului Leidenstadt.
O serie întreagă de probleme, un întreg ansamblu de stări sufleteşti – între care predominante sunt teama şi tristeţea – o zbatere neobosită şi, în acelaşi timp, zadarnică a Forurilor politice, eclesiale, ştiinţifice aflate la conducerea oraşului lovit de această cumplită calamnitate. Această stare este cauzată de o minoră defecţiune a orologiului din turnul catedralei, turn care, bolnav fiind, nu mai marchează corect scurgerea timpului.
De fapt, orologiul este omul, iar turnul catedralei este cel mai înalt punct în ordinea creată a fiinţelor, punctul cel mai aproape de Dumnezeu, între Dumnezeu şi lume, dar, de fapt, chiar locuinţa lui Dumnezeu. Este locul menit omului, însă, omul nu mai este conştient care îi este rostul în lume pentru simplul fapt că a uitat. Astfel, axul valorilor lui, chiar dacă nu este răsturnat, este, totuşi, puţin înclinat, ceea ce dă în plan temporal efectele greu de imaginat, efecte cu care încearcă să ne familiarizeze (sau să ne avertizeze) autorul scrierii.
Lucrurile evoluează parcă ireversibil şi cu o forţă de neoprit. Devine clar: prin culpa adamică, s-a extins căderea transcendentală şi la nivelul timpului şi al lumii sensibile. Axa temporalităţii este deviată spre abis fiind dislocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin. Acest dezechilibru ontologic al timpului face posibilă moartea.
Descrierile detaliate ale evenimentelor, dar mai ales precizările teoretice şi expunerile docte pe care le fac rând pe rând personajele romanului cu refeire la timp şi efectele generate de alterarea lui te fac, pur si simplu, să te situezi cumva într-o dimensiune atemporală. Tot şi toate se învârt în jurul timpului. Odată ce orologiul se îmbolnăveşte, se îmbolnăveşte şi lumea pentru că se ghidează după un mod eronat de calcul/măsurare a clipelor, a duratelor. „Orologiul emană un timp inconsistent, pervers şi deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemărginită suferinţă. Trecând pe nesimţite de la o cifră la alta, acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de existenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia plăcerii.”
Totuşi, mai există o speranţă. Această speranţă este legată de singurul care ar putea să remedieze toate anomaliile provocate de înclinaţia axei orologiului – Ceasornicarul, fiinţă ce are acces la toate formele/treptele de manifestare ale timpului, de la clipe până la eoni. Abraham Gottfried este cel care poate remedia problema curgerii galopante a clipelor pentru că este singurul care, în virtutea îndeletnicirii sale, poate să stea pe loc. Astfel, urcând în turnul catedralei, ajunsese la ultima treaptă care în miezul ei le conţinea pe toate celelalte şi care era scara însăşi. Când puse piciorul pe marginea ei se auzi un sunet nedefinit care semăna mai degrabă cu acordul consonant al unor cristale ciocnite. Privită de sus, scara era transparentă. Treptele ei nenumărabile păreau să fie făcute dintr-un soi de diamante sau alte asemenea materii translucide ce alcătuiau un infinit sistem de sfere concentrice în care se reflecta întregul univers.Primul Motor generează mişcarea, fixat într-o eternă imobilitate. Nimeni până acum nu a reuşit să urce în turn pentru că nimeni n-a reuşit să stea cu adevărat pe loc.
Ceasornicarul este, constatăm noi, un maestru nu al mecanismului, ci al timpului însuşi.
Lucrurile însă nu se opresc aici.În oraşul suferinţei îşi face apariţia fiul ceasornicarului, Emanuel Gottfried. Acesta încearcă să convingă pe toată lumea că, într-adevăr, ceva e defect, ceva nu funcţionează, în acest caz timpul, însă, problema este în noi, spunea tânărul.
Avem toate motivele să afirmăm că ne aflăm în faţa unui roman cu profundă miză teologică şi cu un accentuat caracter mesianic. Un roman care concentrează toată istoria universului, a creaţiei şi a mântuirii prin rememorarea originilor. Ei bine, această rememorare este tot una cu îndreptarea axului orologiului, axul fiind, aşa cum am spus deja, omul – această fiinţă strâmbă datorită păcatului săvârşit.
Discursul fiului ceasornicarului vizează îndreptarea de sine a locuitorilor oraşului cu orologiul bolnav, pe care îi încredinţează că în scurt timp ceasul va fi reparat, însă, este exclus orice rezultat mulţumitor fără implicarea lor, fără conlucrarea lor la această misiune dificilă. De asemenea, faptul că el era fiul ceasornicarului şi, mai ales, că acceptase să îşi asume condiţia lor, trebuia să constituie un plus cu adevărat motivant. Desigur, cei de faţă nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinşi nici măcar de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Această formulare ne duce cu gândul la Descartes care afirmase că nu poate fi gândit nicicum existenţa ceasornicului fără un ceasornicar.
Dar Ceasornicarul este întotdeauna în turn, indiferent de percepţia pe care o au oamenii. Dovada în acest sens fiind aceea că prezenţa Lui poate fi simţită de cei care vor să creadă, asemenea parohului din roman, care a simţit venirea lui Abraham Gottfried ca un fior pe care-l simţise la intrarea lui şi pe care-l pusese pe seama unei potenţări a graţiei (căci se afla în momentul culminant al messei).
Romanul se încheie, cum altfel, decât cu izbăvirea locuitorilor oraşului Leidenstadt de boala timpului. Preţul, ca şi în cazul Domnului nostru Iisus Hritos, este sacrificiul suprem. Emanuel Gottfried împreună cu tatăl său îndreaptă axul orologiului, fapt care duce la reaşezarea timpului şi, implicit a oraşului cu locuitorii şi instituţiile lui în matca firească a lucrurilor.
Cu siguranţă această prezentare este mult prea puţin extinsă pentru a putea surprinde şi alte aspecte ce apar pe parcursul romanului, însă, nu ne îndoim că interesul cititorilor care vor avea curiozitatea să-l parcurgă îi va duce la identificarea lor, sustrăgându-i măcar pentru o vreme de la cotidianul acesta fluid, despre care începem să credem că se resimte de pe urma prea profundei lui impregnări cu un timp… bolnav.
vasilechira
Blogul lui Vasile Chira 