VASILE CHIRA – ”OROLOGIUL” SAU REINVENTAREA LITERATURII CA PRETEXT NOETIC (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2010, 121 pag.)

Semnul scriiturii lui Vasile Chira este interogaţia (v. ”Homo interrogans” volumul de debut în poezie al autorului, Editura Dacia, 2009). O interogaţie plină de forţă, salubră metafizic, ce se întinde spre cele mai înalte si alambicate jocuri ale fiinţei. Străluminată sau străîntunecată de razele luminos-întunecânde ale unui apofatism teologico-filosofic, această interogatie frizează cele mai înalte trepte cognitive accesate prin concertate  mijloace stilistice. Scrierile sale sunt subtile simfonii ori sobre recviemuri.  În faţa marilor întrebări (dacă ţi le pui) nu trebuie să te grăbeşti să lipeşti răspunsuri generice, ci, mai curând, să te îndoieşti, să întrebi ori să strigi, mai ales în faţa acelor răspunsuri care îşi arogă statutul de universalitate.

”Fiţi tari, doar nu e altceva decât un accident genetic”, le spune medicul părinţilor cărora tocmai li se născuse un prunc bătrân. Cu barbă albă şi plete. Acest accident genetic însă este semnul prevestitor al unui accident cosmic, ontogenetic: cronopatia. Semnele sunt la început izolate, pentru ca foarte curând să cuprindă întregul Leidenstadt, oraşul suferinţei (în limba germană). Locuitorii oraşului nu realizează gravitatea ”accidentului”, decât atunci când vieţile le sunt întoarse pe dos, când timpul, această ”emanaţie a eternităţii”, o ia razna. Orologiul din turnul catedralei s-a defectat şi totuşi nu pot să facă nimic prin propriile lor forţe. Astfel devine tot mai evident că trebuie chemat constructorul orologiului, care nu vine singur, ci însoţit de fiul său. Acesta este doar registrul iconic, sensibil, al romanului, pretextul meditaţiei, premisele unui eseu despre atavismul ancestral al fiinţei umane: imposibilitatea de a-şi surmonta propriile limite.

Registrul metafizic abia de aici începe. Vasile Chira este un neo-kafkian prin excelenţă, dar dacă la scriitorul praghez forma parabolică a romanelor sale se fundamentează pe metafizica iudaică, la Vasile Chira apele subterane, sevele interioare vin din creştinism. Bântuiţi de aceleaşi angoase existenţiale, confruntându-se cu aceleaşi aporii, dacă la Kafka acestea au fost puse sub semnul expresionismului ori al suprarealismului (sau, puţin exacerbat, al romantismului), la Vasile Chira ele frizează un sens soteriologic.

Din păcate cei mai mulţi filologi, odată cu cei care înteleg prin literatură o simplă inventariere a derizoriului cotidian, nu au acces la un astfel de registru, iar tăcerea cu care a fost întâmpinat romanul de care vorbim de către ”critica de specialitate”, confirmă acest lucru. Filosofia, metafizica şi teologia sunt singurele instrumente cu care poţi să pătrunzi cu adevărat sub epiderma acestui roman, şi nu simpla perspectivă deschisă de aceste poziţionări, ci asumarea lor ontologică. Chiar şi o interpretare anagogică, la care mulţi teologi ar fi tentaţi, nu ar fi pentru ”Orologiul” decât tot o limitare în simpli parametri ai contingenţei.

Aşadar, uzitând aceeaşi modalitate parabolică kafkiană, romanul lui Vasile Chira transcende simpla receptare scolastică, de înregimentare stilistică, de autolimitare în curent literar (marii prozatori sparg întotdeauna aceste bariere), şi se întinde spre ceea ce am putea numi expresionism mistic (ca să fie mai digerabil: misteric), bine echilibrat între contemplaţie şi interogaţie, între miracol asimilat ontic şi rigoare a observaţiei lucide.

Aş îndrăzni să spun că ”Orologiul” este mai mult decât un spărgător de gheţă, stare de gheaţă a literaturii facile, simpliste şi simplificatorii, atât de premiată astăzi, ci este un veritabil crucişător ce deschide porţile de acces înspre ONTO-LITERATURĂ (aşa cum îi place autorului să-şi definească propriul demers literar), urcuşul pe o scară a lui Iacob dinspre perimetrul sensibil al scriiturii, spre cel inteligibil. Dincolo de o simplă abordare filologică, romanul necesită o abordare fenomenologică, în haoticul context actual, pentru a-i pătrunde în detaliu înţelesurile secunde.

Planul creativ al romanului se fundamentează pe angoasele omului solitar înaintea ”accidentelor” divine, pe tema imposibilităţii rasei umane de a se ridica în picioare în faţa Universului, pe sentimentul de interzicere pe care îl simte omul, fiinţă limitat cugetătoare, în faţa Abisului, a Deconstrucţiei, a Alienării: ”Un pitic neajutorat este omul, o insectă minusculă ce se caţără disperată pe marginea sandalei unui uriaş” (cap. V).

Catedrala este imensă, are dimensiuni inimaginabile, cosmice: 778 de metri lungime, o suprafaţă de 144.000 de metri patraţi şi o înălţime de 477 de metri, reclamând încăpăţânarea omului ”de a ajunge la Dumnezeu pe scară de piatră”. Vitraliile – joc al luminii între transparenţă şi ”densitatea minerală a zidurilor”, orga – cu 2.000 de registre şi 80.000 de tuburi, coloanele de sprijin – transcendentaliile medievalilor, turnul, treptele turnului, sunt categoriile intermediare dintre om şi divinitate, dintre spaţiu inteligibil şi abis, dintre demonstraţie şi axiomă, dintre ritm arhitectural şi predicamentele aristotelice. Aceasta este catedrala Sacrei Consubstanţialităţi. A cui? A cui cu cine? se va întreba, simplu, cititorul. Este vorba de o consubstanţialitate a materiei cu categoriile gândirii, a pietrei cu însuşi rostul aşezării ei acolo şi nu altundeva, textul relevând astfel şi valenţele lui teleologice.

”Orologiul” este un roman care readuce în prim plan sensul sacrificiului. Şi nu orice fel de sacrificiu, nu conjunctural, de circumstanţă şi fără o finalitate precisă, ci unul cosmologic sapienţial, altruist expiator: cel hristic. Şi nu un sacrificiu substitutiv, ci unul ontologic necesar, asumat prin bunăvoinţă, de recentrare a Axei Universului. Societatea ceasornicarilor este una de elită, care se supune unor rigori de-a dreptul ascetice. Sacrificiul este  întruchipat de urcarea în turn. Ceasornicarul oriental are o teorie minunată, dar nu urcă, cel arab doar va avea să vină peste cinci secole, dar singurul care va urca în turn este fiul ceasornicarului care a construit orologiul.  Ceasornicarul aruncă o privire în centrul orologiului, înspre străfundurile lui pornite din hău şi din nimic, iar ”boala timpului” emanat este cuantificată. Ea necesită rectificarea înclinaţiei axului principal, iar aceasta revine în sarcina fiului său. Descrierea turnului şi repararea orologiului (o reparaţie doar temporară) sunt poate scenele cele mai impresionante ale romanului, pentru ca finalul să fie străluminat de o neasemuită meditaţie poetică.

În ”Orologiul” autorul ia de piept chestionabila lipsă de noimă a existenţei sub imperiul timpului liniar şi se răfuieşte cu ea. Aşează degetul pe semnul rănii, unde trebuie împlântat, în inima timpului orizontal, timpul vertical al eternităţii. Pentru aceasta moare fiul ceasornicarului pe treptele unui turn despre care cei mai mulţi se întreabă dacă măcar acesta există. Omul însuşi îşi dezbracă de bunăvoie haina cunoaşterii, îmbrăcând-o pe cea mai comodă, lipsită de dimensiunea ei metafizică. ”Planarea de heruvim” la care este chemat omul în confruntarea cu Fiinţa, deasupra Abisului şi sub semnul Interogaţiei, este înlocuită de ”gimnastica dezorientată a unei păsări de curte care dintr-un impuls atavic şi fără motiv aparent dă haotic din aripi cucerind grandios zece metri.” (Cap. IX)

Poetul, filosoful şi teologul Vasile Chira, cu un gest ferm şi perfect asumat, un gest util doar în faţa Fiinţei, singura instanţă înaintea căreia dă seama, depune la picioarele agorei ceasul de aur al unui senior sfios şi reflexiv, sincer şi solitar, conştient că va fi călcat în picioare, de vreme ce cronopatia agorei nu poate fi vindecată.

 

Dr. Călin Sămărghiţan

Organizator al seratelor poetice „Serile Argotice”,Sibiu

                                         Redactor sef al revistei literare „Gandirea „(serie noua)

 

 

Reclame
Published in: on noiembrie 24, 2011 at 4:39 pm  Lasă un comentariu  

Recenzie la romanul Orologiul de Vasile Chira


      Turnul catedralei din Leidenstadt „nu are capăt” fiind plasat acolo de la începutul lumii. Constructorul orologiului, Abraham Gottfried este însuşi Dumnezeu. Orologiul  din Leidenstadt nu  este un simplu ceas care măsoară timpul, ci mai degrabă  face cu putinţă chiar fenomenul temporalităţii. Astfel stând lucrurile e de la sine înţeles de ce defectarea lui duce la îmbolnăvirea timpului: cronopatia.

Condiţia lamentabilă a orologiului după culpa originară a locuitorilor din Leidenstadt îl determină pe Ceasornicar să se îndoiască de  propriul efort creator: ,, In acel moment îl cuprinse un infinit regret pentru faptul de-al fi construit”. Avem aici, în mod paradoxal un Dumnezeu chinuit de regretul de-a fi făcut lumea.

Daca Orologiul din Leidenstadt(oraşul suferinţei, în limba germană) face posibil timpul, atunci lumea nu poate exista decât prin el. Cred că aşa se explică unul din capitolele romanului în care autorul se lansează în descrierea a două tipuri de cosmologie: una empirică şi alta inteligibilă.

Dereglarea orologiului este atât de gravă încât Abraham Gottfried nu o poate remedia decât cu ajutorul fiului său, Emmanuel Gottfried. ,, Se priviră în ochi şi inteleseseră amândoi că sosise vremea să regleze orologiul. Abraham Gottfried se duse îndărătul ceasului şi puse umărul sub axul central, iar fiul, la celălalt capăt, îl prinse cu ambele mâini şi încercă să-l centreze, rectificând deviaţia axului”.

În Procesul lui Kafka, o justiţie absurdă  duce la  victime  nevinovate în rândul celor judecaţi, pe când, în romanul lui Vasile Chira, un orologiu conceput greşit duce la suferinţa întregii omeniri şi chiar la suferinţa lui Dumnezeu care în cele din urmă acceptă sacrificiul propriului său fiu pentru a face posibilă repararea ceasului bolnav.

Situat la răscrucea dintre literatură, metafizică, teologie şi ştiinţă romanul Orologiul nu este numai spaţiul unor suferinţe inimaginabile, ci şi un pretext pentru unele dintre cele mai suple şi curajoase  speculaţii filosofice din istoria universală a romanului.

                                                                                                                                                                                                    Carol Neustädter

                                                                                                                                            Doctor în filosofie al Universităţii din Viena

Published in: on octombrie 6, 2011 at 3:50 pm  Lasă un comentariu  

OROLOGIUL LUI VASILE CHIRA – UN EVENIMENT EDITORIAL DE EXCEPŢIE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

,,Constructorii medievali escaladau schelele cu echerul şi compasul sub braţ, bolnavi de frigul înălţimilor, convinşi că Infinitul nu poate fi cunoscut decât reiterând una din marile Sale nebunii: aceea de a zidi.” Vasile Chira, Orologiul

Omul a fost dintotdeauna o fiinţă atrasă infinit, o fiinţă care a căutat permanent contactul cu Absolutul prin diferite mijloace mai ales atunci când lumea materială nu l-a putut niciodată satisface pe deplin. Cum poate omul să gândească şi să tindă spre realităţi care depăşesc cu mult condiţia sa fragilă şi finită? Cum poate omul să existe ca o fiinţă metafizică preocupată de lucruri care trec dincolo de lumea empirică, dacă este doar un simplu animal biped după cum susţin unii raţionalişti? Omul în interiorul lui pare inepuizabil, nefiind altceva decât ,, o lume mică în cea mare” aşa cum afirmă unii sfinţi părinţi. Teologul Viseslavtez, citat de părintele Stăniloae în dogmatică, face o afirmaţie care explică parte din misterul acestei fiinţe: ,,Fără legătură cu Dumnezeu omul nu poate fi cugetat. Raportarea la absolut ţine de fiinţa lui. Omul este înrădăcinat şi ancorat în absolut.” Această afirmaţie ne face să percepem omul ca fiind într-adevăr o fiinţă complexă, misterioasă, abisală, care transcende tiparele şi schemele ştiinţifice. Sunt voci care ar putea spune că de complexitatea umană se ocupă psihologia, ceea ce probabil ar părea pentru unii natural şi normal. Din păcate realitatea este cu totul alta. Psihologia se ocupă cu procesele psihice, cu  funcţiile şi capacităţile creierului, marginalizând sufletul căruia nici măcar  nu-i recunoaşte existenţa. Grecescul ψυχη, care ajută la compunerea termenului de psihologie, înseamnă suflet. Paradoxal, această ştiinţă poartă numele unei realităţi pe care de fapt o eludează. Există totuşi oameni care de-a lungul istoriei au fost preocupaţi de analiza omului ca realitate dihotomică şi nu e vorba de psihologi sau de medici, ci de anumiţi coloşi ai literaturii universale. Dostoievski , Kafka, Thomas Mann, Shakespeare sunt doar câţiva dintre autorii care au intuit câte ceva din abisalitatea fiinţei umane. Când eram elev de liceu, citind câteva dintre operele acestor autori am fost aproape obsedat de întrebarea: de ce literatura românească nu a fost capabilă să dea un scriitor de profunzimea lui Dostoievski sau Kafka? Singurul roman autohton care se apropie, ca stil şi profunzime de producţiile literare amintite  este Pădurea Spânzuraţilor. Din nefericire, astfel de pariuri literare n-au mai recidivat. Eram aproape convins că remarca lui Cioran din Schimbarea la faţă a României referitoare la destinul minor al culturii române, blocată într-un discurs istoric autoreferenţial stă sub semnul implacabilităţii. Timpul a dovedit însă că m-am înşelat. Romanul  lui Vasile Chira se încadrează cât se poate de natural, e parcă decupat din acest tip de literatură clasică. Vasile Chira este probabil primul autor din literatura română care abordează acest stil într-un mod concret, şi de aceea cred că publicarea romanului Orologiul la editura Dacia va reprezenta un capitol marcant în istoria literaturii române. Prin structura şi linia pe care o dezvoltă romanul Orologiul aminteşte cititorului de Procesul şi mai ales de Castelul lui Franz Kafka. Celor care reuşesc să penetreze formele exterioare ale acestor scrieri le este rezervată o cu totul altă lume, una a frământărilor metafizice, a întrebărilor existenţiale. Personajul principal din Castelul încearcă să-şi cunoască angajatorul, un lucru normal de altfel, însă este împiedicat în aceasta încercare a sa de sistemul birocratic al castelului. Nimeni nu înţelege ce se ascunde de fapt în spatele zidurilor lui. Frantz Kafka încearcă să prezinte într-un mod foarte subtil travaliul omului de a atinge divinitatea. Un subiect aparent banal, un limbaj accesibil, o carte care ascunde însă frământări metafizice deşi nu mulţi critici literari au reuşit să descifreze inextricabilitatea universului kafkian. Asemenea scriitorului german, autorul Orologiului prezintă un subiect relativ simplu, dar care camuflează o realitate mult mai profundă. Vasile Chira foloseşte cu multă îndemânare alegoria pentru a prezenta într-o parabolă genială opera de mântuire a omenirii. Orologiul nu reprezintă altceva decât lumea intrată în logica morţii după căderea în păcat. Salvarea se realizează prin venirea lui Hristos, reprezentată în roman de Emmanuel Gottfried, fiul ceasornicarului care după ce reglează axul ceasului moare în braţele tatălui. Omul trebuie să depăşească dimensiunea efemeră a ,,hainelor de piele”, să nu se lase sedus de tentaţiile bolnăvicioase ale oraşului cu ceas defect: ,,Orologiul emană un timp inconsistent, pervers deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemarginită suferinţă.. Trecând pe nesimţite de la o cifra la alta , acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de exitenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia placerii.” (Vasile Chira, Orologiul)

EMANUEL CRISTIAN FRUNZULICĂ CLEVELAND, OHIO, U.S.A

Published in: on martie 28, 2011 at 5:36 pm  Comments (1)  
Tags: , ,

Dumnezeu – ceasornicar


Un profesor al Universitatii ”Lucian Blaga” din Sibiu reface traseul existential al marilor scriitori. Romanul sãu, “Orologiul”, foloseste ceasul din turla Bisericii Evanghelice drept model pentru o alegorie a lumii in care traim.

Combinind subterana dostoievskiana cu rafinamentul lui Thomas Mann, Vasile Chira propune, prin scrierile sale, o alta viziune asupra literaturii, ignorind postmodernismul prin revenirea la clasicism. Orologiul din turnul Catedralei Evanghelice din Sibiu i-a servit scriitorului ca model in crearea ultimului sau roman, in care recompune structura inteligibila a lumii. Romancierul si filosoful sibian povesteste incercarile sale de a deprinde mestesugul ceasornicarilor, pentru a putea descifra taina „Orologiului”, care, in viziunea sa, reprezinta lumea, in asteptarea Ceasornicarului, nimeni altul decit Hristos. Pentru a-si scrie cartea, Chira a batut la usa fiecaruia dintre putinii ceasornicari ramasi in Sibiu. Multi dintre ei si-au aparat secretul breslei si au refuzat pur si simplu sa impartaseasca macar putin din tainele lucrului cu timpul. Citiva, insa, i-au inteles curiozitatea si s-au aratat binevoitori. Insa acesta a fost doar inceputul. Mai era nevoie de dialog si cu divinitatea. In fine, dupa trei saptamini de cautari si de nelinisti metafizice, dupa rugaciuni profunde, insotite de intrebari adresate Creatorului, Vasile Chira a reusit sa invaluie in lumina literei, pe acordurile „Fugilor” lui Bach, romanul „Orologiul”. Acesta se afla acum in curs de editare la prestigioasa editura bucuresteana „Cartea romaneasca”.

O poveste cutremuratoare

Drama pe care o descrie Vasile Chira este o metafora pentru lumea in care traim, caderea in pacat, sacrificiul Mintuitorului si Judecata de Apoi. La inceput, povestea pare simpla. In burgul german Leidenstadt, se defecteaza orologiul catedralei. Acest lucru aduce dupa sine o serie de nenorociri fara precedent in oras. La sugestia unui reputat profesor, reprezentantii Bisericii organizeaza un conciliu care aproba repararea de urgenta a orologiului. Clericilor li se recomanda un ceasornicar batrin, pe nume Abraham Gottfried, care a si construit masinaria. Insa acesta nu este de gasit, iar localnicii ajung la disperare. Vestea ca in Leidenstadt se cauta ceasornicari priceputi face inconjurul lumii. Multi ceasornicari se ofera voluntar sa ajute. In zadar. Niciunul nu vrea sa urce in turn, multumindu-se sa repare ceasurile de mina ale oamenilor.

Posibilitatea salvarii

In cele din urma, batrinul Gottfried aude si el despre dezastru si pleaca zorit spre Leidenstadt. Drumul e lung, iar calatoria dureaza parca la nesfirsit. Vazind ca tatal sau intirzie, Emanuel Gottfried porneste si el spre orasul cu ceas bolnav. Le vorbeste oamenilor prin piete si repara ceasuri de mina. Spunind, insa, ca este fiul Ceasornicarului si ca tatal sau a urcat in turnul bisericii sa repare orologiul, este luat in deridere de locuitorii orasului. Intre timp, in oras apar ceasornicarii clandestini. Acestia il urau pe fiul ceasornicarului, pentru priceperea sa. Intr-o zi, il prind si il bat pina cind acesta ramine fara suflare. Apoi, il iau in spate si il arunca in turnul catedralei. Emanuel isi aduna ultimele puteri pentru a ajunge la orologiu, unde il astepta deja tatal sau. Pun amindoi umarul si centreaza axul ceasornicului, iar acele incep sa se miste din nou. Timpul revine la viata. Insa tinarul isi da duhul in bratele tatalui exact in momentul in care acele ceasornicului indicau ora 15. Acele singereaza… orologiul trebuie pur si simplu schimbat. Fiul ceasornicarului a adus posibilitatea repararii lui. Insa adevarata restaurare va avea loc atunci cind El va veni din nou, triumfator, in Leidenstadt.

Conversatie de 23 de ore

„Viata aceasta este o suma de intilniri privilegiate. Mie mi-a fost dat sa cunosc patru oameni, care mi-au influentat intr-un mod sau altul metabolismul spiritual. Este vorba de Julio de Santa Ana, profesorul meu de la Universitatea din Geneva, elinistul A. S., fizicianul si teologul S. M. Al patrulea si cel care m-a impresionat cel mai mult este Florin Octavian, un Hegel-redivivus, cel care avea sa devina profesorul meu de filosofie”, marturiseste Chira. Scriitorul isi aminteste de o conferinta pe care Florin Octavian a sustinut-o la Cluj. Il audiau mai bine de 300 de oameni, dintre care aproape jumatate l-au asaltat cu intrebari. Filosoful a ascultat intrebarile tuturor si a decis, intr-un final, ca doar una dintre ele e indeajuns de serioasa incit sa merite un raspuns. Pe cel care i-a adresat intrebarea, nimeni altul decit scriitorul Vasile Chira, l-a invitat la o discutie care avea sa dureze 23 de ore, in care au trecut prin filtrul gindirii problemele ultime ale filosofiei si teologiei, de la „cearta universalelor” la problema libertatii din perspectiva fizicii cuantice.

„L-as fi ales pe Vasile Chira ca subiect al studiului meu pentru ca in persoana lui am descoperit aspecte care frizeaza genialitatea. Omul e geniu, de profesie”, Mihai Copaceanu

Prietenul studentilor

Creatia scriitorului si filosofului Vasile Chira sta sub semnul interogatiei. „Atita timp cit omul se afla in spatiul lui, nu poate fi decit intrebator. Raspunsul este rezervat intotdeauna eternitatii, adica nemuririi. Substanta poetica se trage mai mult din interogatie, adica din natura nocturna a timpului”, explica scriitorul. Iar studentii din Sibiu, care il au ca profesor, se bucura de aceeasi relatie pe care o avea Einstein cu studentii lui. Vasile Chira are intotdeauna disponibilitatea de a le fi „antrenor” cultural si, totodata, prietenul cel mai apropiat, caruia ii pot spune, la orice ora din zi sau din noapte, problemele cu care se confrunta, avind convingerea ca profesorul este cel care le va putea oferi intotdeauna solutia. Problemele studentilor, destinul lor cultural si spiritual sint adesea mai importante pentru Vasile Chira decit propria lui viata.

Carte de vizita

Vasile Chira s-a nascut la 7 noiembrie 1962. A urmat cursuri de teologie, filosofie, litere si medicina la Cluj si la Sibiu. Preda cursuri de filosofie, limbi clasice, teologia si filosofia istoriei, idei si curente ale culturii si civilizatiei europene la Facultatea de Teologie „Andrei Saguna”. Tine, de asemenea, cursuri de filosofie moderna, analitica si filosofia secolului XX la sectia de Filosofie a Facultatii de Jurnalistica din Sibiu. Este doctor in filosofie al Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Semneaza roman, eseu, poezie, teatru si traduceri din limbi clasice, opera acestuia insumind, pina in momentul de fata, 15 volume.

Simbol al orasului

Biserica Evanghelica este una dintre cele mai frumoase si mai impresionante cladiri gotice din Transilvania. A fost ridicata in 1520 pe locul unde exista o veche bazilica romanica, inca din secolul al XII-lea. Cladirea este dominata de turnul de 73 de metri, pe sapte nivele, cu cele patru turnulete pe colturi, semn ca orasul avea drept de condamnare („dreptul sabiei”).

Ciprian MEGA (Nicosia, Cipru)

sursa text si foto: www.monotorulsb.ro

Recenzie la romanul „Orologiul” realizata de Pr.Dr. Vasile Gafton, Protopopul Avrigului

MOTTO:

„Domnilor, suntem cu toţii

gropari. Scriem epitafuri

pe monumentele funerare

ale clipelor”

Vasile Chira

Citind romanul Orologiul, de Vasile Chira am luat contact cu o perspectivă plurivalentă. Se resimte discret sau accentuat, pe tot parcursul lecturii, marca personalităţii complexe a autorului: a profesorului, filosofului, teologului, dramaturgului şi, de ce nu, a poetului. Am ţinut să remarc prin această enumerare a diferitelor valenţe ale problemelor vizate de autor, nu  doar faptul că se regăsesc pur şi simplu toate în această compoziţie specială, ci şi pentru că însumarea acestor perspective are ca rezultat un roman ce propune o abordare inedită a două probleme, ambele, poate, în egală măsură interesante şi importante pentru fiecare om şi anume, problema temporalităţii şi cea soteriologică. Într-o legătură firească şi logică cu aceste două probleme apar în roman: problema existenţei, a divinităţii, a omului, a lumii, a universului sau a universurilor paralele.

Lucrarea, o construcţie suficient de complexă pentru a ne duce cu gândul la însăşi complexitatea orologiului, te duce cu gândul la descrierile şi problematicile întâlnite în scrierile unui Umberto Eco, fără a ni se părea deloc forţată comparaţia.

În plus, abundenţa simbolurilor şi, de asemenea, a numelor de locuri şi personaje a căror simplă traducere din limba germană în limba română îţi poate isca întrebări cu privire la înţelesurile lor care să te bulverseze de-a dreptul. Totul este de aşa natură încât să îţi lase impresia că  Orologiul este o carte scrisă nu pentru a fi citită, ci pentru a te afunda în ea, pentru a o conţine şi a fi conţinut de ea, pentru a te pierde şi a te regăsi în ea, tot aşa cum şi timpul este conţinut de noi şi ne conţine deopotrivă. O carte construită ca o întreagă lume, o lume cu de toate, dar lipsită de bucuria vieţii deoarece în această lume gravă timpul se măsoară în morţi şi răniţi.

Romanul Orologiul, pe care autorul ni-l supune atenţiei este o carte ce poate fi (şi este!) un veritabil semnal de alarmă cu privire la faptul că nu utilizăm la modul optim timpul care ne este dat, că îmbătrânim prea repede din cauza vieţii ciudate pe care o trăim sau chiar ne naştem prea bătrâni pentru a duce la bun sfârşit un lucru important pentru care am venit în lume. E plină lumea de ciudăţenii, zice unul din personajele romanului, una dintre aceste ciudăţenii fiind, fără îndoială şi cronopatia, o boală rară de care s-au îmbolnăvit toţi cetăţenii oraşului Leidenstadt.

O serie întreagă de probleme, un întreg ansamblu de stări sufleteşti – între care predominante sunt teama şi tristeţea – o zbatere neobosită şi, în acelaşi timp, zadarnică a Forurilor politice, eclesiale, ştiinţifice aflate la conducerea oraşului lovit de această cumplită calamnitate. Această stare este cauzată de o minoră defecţiune a orologiului din turnul catedralei, turn care, bolnav fiind, nu mai marchează corect scurgerea timpului.

De fapt, orologiul este omul, iar turnul catedralei este cel mai înalt punct în ordinea creată a fiinţelor, punctul cel mai aproape de Dumnezeu, între Dumnezeu şi lume, dar, de fapt, chiar locuinţa lui Dumnezeu. Este locul menit omului, însă, omul nu mai este conştient care îi este rostul în lume pentru simplul fapt că a uitat. Astfel, axul valorilor lui, chiar dacă nu este răsturnat, este, totuşi, puţin înclinat, ceea ce dă în plan temporal efectele greu de imaginat, efecte cu care încearcă să ne familiarizeze (sau să ne avertizeze) autorul scrierii.

Lucrurile evoluează parcă ireversibil şi cu o forţă de neoprit. Devine clar: prin culpa adamică, s-a extins căderea transcendentală şi la nivelul timpului şi al lumii sensibile. Axa temporalităţii este deviată spre abis fiind dislocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin. Acest dezechilibru ontologic al timpului face posibilă moartea.

Descrierile detaliate ale evenimentelor, dar mai ales precizările teoretice şi expunerile docte pe care le fac rând pe rând personajele romanului cu refeire la timp şi efectele generate de alterarea lui te fac, pur si simplu, să te situezi cumva într-o dimensiune atemporală. Tot şi toate se învârt în jurul timpului. Odată ce orologiul se îmbolnăveşte, se îmbolnăveşte şi lumea pentru că se ghidează după un mod eronat de calcul/măsurare a clipelor, a duratelor. „Orologiul emană un timp inconsistent, pervers şi deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemărginită suferinţă. Trecând pe nesimţite de la o cifră la alta, acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de existenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia plăcerii.”

Totuşi, mai există o speranţă. Această speranţă este legată de singurul care ar putea să remedieze toate anomaliile provocate de înclinaţia axei orologiului – Ceasornicarul, fiinţă ce are acces la toate formele/treptele de manifestare ale timpului, de la clipe până la eoni. Abraham Gottfried este cel care poate remedia problema curgerii galopante a clipelor pentru că este singurul care, în virtutea îndeletnicirii sale, poate să stea pe loc. Astfel, urcând în turnul catedralei, ajunsese la ultima treaptă care în miezul ei le conţinea pe toate celelalte şi care era scara însăşi. Când puse piciorul pe marginea ei se auzi un sunet nedefinit care semăna mai degrabă cu acordul consonant al unor cristale ciocnite. Privită de sus, scara era transparentă. Treptele ei nenumărabile păreau să fie făcute dintr-un soi de diamante sau alte asemenea materii translucide ce alcătuiau un infinit sistem de sfere concentrice în care se reflecta întregul univers. Primul Motor generează mişcarea, fixat într-o eternă imobilitate. Nimeni până acum nu a reuşit să urce în turn pentru că nimeni n-a reuşit să stea cu adevărat pe loc.

Ceasornicarul este, constatăm noi, un maestru nu al mecanismului, ci al timpului însuşi.

Lucrurile însă nu se opresc aici.În oraşul suferinţei îşi face apariţia fiul ceasornicarului, Emanuel Gottfried. Acesta încearcă să convingă pe toată lumea că, într-adevăr, ceva e defect, ceva nu funcţionează, în acest caz timpul, însă, problema este în noi, spunea tânărul.

Avem toate motivele să afirmăm că ne aflăm în faţa unui roman cu profundă miză teologică şi cu un accentuat caracter mesianic. Un roman care concentrează toată istoria universului, a creaţiei şi a mântuirii prin rememorarea originilor. Ei bine, această rememorare este tot una cu îndreptarea axului orologiului, axul fiind, aşa cum am spus deja, omul – această fiinţă strâmbă datorită păcatului săvârşit.

Discursul fiului ceasornicarului vizează îndreptarea de sine a locuitorilor oraşului cu orologiul bolnav, pe care îi încredinţează că în scurt timp ceasul va fi reparat, însă, este exclus orice rezultat mulţumitor fără implicarea lor, fără conlucrarea lor la această misiune dificilă. De asemenea, faptul că el era fiul ceasornicarului şi, mai ales, că acceptase să îşi asume condiţia lor, trebuia să constituie un plus cu adevărat motivant. Desigur, cei de faţă nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinşi nici măcar de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Această formulare ne duce cu gândul la Descartes care afirmase că nu poate fi gândit nicicum existenţa ceasornicului fără un ceasornicar.

Dar Ceasornicarul este întotdeauna în turn, indiferent de percepţia pe care o au oamenii.  Dovada în acest sens fiind aceea că prezenţa Lui poate fi simţită de cei care vor să creadă, asemenea parohului din roman, care a simţit venirea lui Abraham Gottfried ca un fior pe care-l simţise la intrarea lui şi pe care-l pusese pe seama unei potenţări a graţiei (căci se afla în momentul culminant al messei).

Romanul se încheie, cum altfel, decât cu izbăvirea locuitorilor oraşului Leidenstadt de boala timpului. Preţul, ca şi în cazul Domnului nostru Iisus Hritos, este sacrificiul suprem. Emanuel Gottfried împreună cu tatăl său îndreaptă axul orologiului, fapt care duce la reaşezarea timpului şi, implicit a oraşului cu locuitorii şi instituţiile lui în matca firească a lucrurilor.

Cu siguranţă această prezentare este mult prea puţin extinsă pentru a putea surprinde şi alte aspecte ce apar pe parcursul romanului, însă, nu ne îndoim că interesul cititorilor care vor avea curiozitatea să-l parcurgă îi va duce la identificarea lor, sustrăgându-i măcar pentru o vreme de la cotidianul acesta fluid, despre care începem să credem că se resimte de pe urma prea profundei lui impregnări cu un timp… bolnav.

Pr.Dr. Vasile Gafton

Protopopul Avrigului