IPITS EVENTS 2012-2015




PhD. Paul GHILS, Cosmopolis Editor, A journal of Cosmopolitics

Former Editor

Transnational Associations

Unio of International Associations (UIA), Brussels

Haute Ecole de Bruxelles/ Institut supérieur de traducteurs et interprètes (ISTI)

PhD. Hans-Ferdinand Angel(Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich)

PhD. Bernhard Körner(Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich)

PhD. Gregorios Larentzakis(Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich)

Priest PhD. Aurel Pavel(Theology College „Andrei Saguna”, University „Lucian Blaga”, Sibiu)

Priest PhD.  Dorin Oancea(Theology College „Andrei Saguna”, University „Lucian Blaga”, Sibiu)

Associate PhD.  Dr.Sebastian Moldovan(Theology College „Andrei Saguna”, University „Lucian Blaga”, Sibiu)

Hieromonk assistant PhD. Vasile Barzu(Theology College „Andrei Saguna”, University „Lucian Blaga”, Sibiu)

Philosophy professors, political scientists, linguists, theologians, writers, critics, art critics, historians, anthropologists, sociologists, artists, etc..

The symposium will address the following topics:

-Transdisciplinarity as a scientific method to save the planet from economic, political and religious collapse (Lect. PhD.  Vasile Chira ,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania).

– Strategy of the communication in an united Europe

-The culture and Media in the European Community area

-European literary postmodernism

-Political premises of the European construction. Religion in the European Community

-Social policies in European countries
-The evolution of the trialogue of the monotheistic religions in Europe

-The metaphysics of the globalization. The Plato henologic mechanism as a prerequisite for globalization(Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)

-Postmodernism vs Cosmodernism/Transmodernism
-Towards a global religious ethos
-The spiritual values of the European space
-The destiny of religions in a secular Europe
-Metaphysical otherness
-Similarities and differences between ecumenical dialogue and political globalizing discourse
-Metaphysical language.

– Language and words in the Western tradition
-The concept of liberty, person, individual and conscience in an united Europe.
-The relations between the European Union and the transatlantic structures.
-The destiny of the art and the literature in the postmodern society(Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)

-The deconstruction of the mythological structures of the European cultural imaginary
-The significance of the brain anatomy and physiology of the St. John of Damascus anthropological model
-The relationship of the Catholic dogmatic theology and the natural sciences
-Credit and neurotheology
-The concept of orthodox psychotherapy


-Guests: entomologists, biologists, philosophers, psychologists, theologians, sociologists, infectious, virologists, chemists, specialists in entomotherapy, bionic specialists etc.
-The theology and the metaphysics of animals. Attempt of the zootheology (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu)
-The insects and HIV
-Arthropods, sources of pathogens (viral, bacterial, parasitic)
-Elements of the entomopsihology
-Ethics of the insects
-The communication at the insects
-The intelligence of the insects
-The miracles of the entomotherapy (the therapy with products extracted from insects)
-The insect killer-instinct
-The social relationships of the insects



-The Artificial intelligence
-New types of human intelligence. The metaphysical intelligence (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu)
-The creative intelligence
-The Emotional intelligence
-The artistic intelligence
-The business intelligence
-The spiritual intelligence
-The Robotics
Debate:  the human intelligence vs. the divine grace



-Is there a soteriology of the animals? (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The metamorphoses of the soteriological archetype (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Draft for a comparative soteriology (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The Devil and the unconscious (Lect. PhD. Vasile Chira Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The arithmetic and theology of the coincidence of the opposites (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Middle Ages demonology (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Marah, Ahriman Antichrist. Brief overview of the compared demonology (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The anthropological argument. The justification of the human existence compared to the Theological Infinite (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The sense and the nonsense of the human existence (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The track bet (Lect. PhD. Vasile Chira Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The pathological forms of the faith (Lect. PhD.. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
Debate: Faith vs. positive thinking



-If the prophetic phenomenon and the predictive dream denies the elective freedom (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The theology and the metaphysics freedom (Lect. PhD. Dr. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The metaphysical chess or how can we force the God to rethink his moves (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
Debate: Freedom vs. determinism




-Random reality and the Providence reality. Trying of the teohistory (Lect. PhD. Vasile Chira)
-The failure of the theodicy systems or the transfer of the human rationality in the field of the Intelligible (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
Debate: Providence vs.  chaos



-The phenomenology of the mystical ecstasy
-The mystical ecstasy: brain phenomenon (chemical, subjective) or temporary transport (objective) in the transcendent reality? (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-How is it possible to return from the mystical ecstasy to the perishability of the human condition? (Lect. PhD. Vasile Chira)
-The imitation of the mystical ecstasy in laboratory



-The religious/mythical imaginary at Moses, Hesiod and Homer (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The limits and the incompleteness of the Revelation phenomenon (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The fichtean criticism of the revelation. A philosophical and theological counter-criticism (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The psychotherapy/ the existential therapy/the sofo-therapy of the thanato-phobia




– God: pure Being, idea, person or simply the name for the unknown? (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
– „Why is there something rather than nothing?” Or about the inoperability of the negation at the Intelligible level (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The myth of the eternal return in Presocratic philosophy. (Lect. PhD. Dr. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)

-The apokatastasis quarrel between logical and translogical(Lect. PhD. Dr. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-Asceticism and sexuality (Lect. PhD. Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The infantile sexuality
-Sexuality and procreation
-The sexuality of the advertising
-The actuality of the freudian theory of the sexuality

-Ethics and exhibitionism
-The cybersex
-New types of sexual behavior
-The marital infidelity- another trend of the postmodern society
-The psychopathology of the sexuality
Debate:  Autoeroticism- pro and against it




-The Christian origins of the science (Lect. PhD. Dr.Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The philosophy as a mediator between theology and science (Lect. PhD. Dr.Vasile Chira)
-Psychoanalysis and theology
-Psychoanalysis and literature (Lect. PhD. Dr.Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The destiny of art and literature in postmodern society (pluri- , inter- and transdisciplinary approach)- (Lect. PhD. Dr.Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
– Post-postmodernism in Romanian culture.




-The report between affirmation and negation at Hegel (Lect PhD.Vasile Chira, University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Hegel or the Odyssey of the Absolute Spirit (Lect. PhD. Vasile Chira ,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Aristotle and the phenomenological project (Lect. PhD. Vasile Chira ,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The problem of evil in the Gnostic systems (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Augustinian ponerology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The problem of evil at the Saint Irenaeus (Lect. PhD. Vasile Chira ,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Leibniz theodicy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The problem of theodicy in the contemporary theology (Process theodicy)(Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The human cloning
-The telomeres and the aging process
-The abolition of the death and the prolonging of life („the genetics kingdom „)



-The logical nothingness
-The ontological nothingness (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The revelation of the nothingness in the emotional provisions
-The nothing and the void. The doctrine of emptiness (Lect. PhD. Vasile Chira)



-The dionysian apophatism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Nihilism and apophatism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The scientific apophatism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The persecution against Christians
-The Crusades
-The Inquisition
-The Christian fundamentalism
-The Islamic fundamentalism




-The HIV retrovirus Origin
-The natural origin hypothesis
-The laboratory origin hypothesis
-Theological perspectives of HIV / AIDS (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The religious / existential / speech therapy / Christotherapy / sofotherapy / psychotherapy in HIV / AIDS
-The neural-psychiatric implications of HIV / AIDS



-The faith of the scientist
-The faith of the common people
-Faith and credulity (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Faith and superstitions (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The interrogative faith (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The philosopher’s faith (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The phenomenological project
-Edmund Husserl and the transcendental ego (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Martin Heidegger and the ontologization of the phenomenology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Phenomenology as a spiritual speech: Michel Henry, Jean Luc-Marion and Jean-Yves Lacoste (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The existential therapy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The limits of the cognitive-behavioral therapies in the noogen anguish
-Sofotherapy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The existential analysis and the speech therapy at Viktor E. Frankl



-The hellenic deities (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Latin Pantheon (Lect. PhD. Vasile Chira)
-The first principle in the Presocratic philosophy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The idea of the supreme Good at Plato (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Platonic henology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The First Engine (Primum movens) at Aristotle (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Yahweh, the single God
-Christian God
-The perichoresis and the characteristics communication
-The God of scholars
-The idea of God in the modern philosophy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-God in the contemporary thinking (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-God of theologians and God of the philosophers
-Carl Gustav Jung and the psychanalysis of the Godhead. The image of Yahweh in the Old Testament corpus (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The rational arguments to prove God’s existence
-Kantian critique of the ontological argument (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Hegelian counter-critique (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Intelligent Design Theory (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Theism
-The Deism
-The Agnosticism
-Arguments against the existence of God
-The Freudian theory of religion
– „God hypothesis” and the contemporary science
-The God and the elementary particles
-The God and the altered states of consciousness
– „The site of God.” The Divinity and the virtual reality
-The transcendence and the transpersonal space of consciousness



-The Christian Existentialism: Karl Jaspers, Paul Tillich, Gabriel Marcel (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The atheist Existentialism: Sartre and Albert Camus
-The existential humanism and the Christian humanism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)



-The Buddhist philosophy and the Christian theology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The evolution of the concept of transcendence in the history of philosophy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The theology  and the philosophy of Gospel (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Pauline Philosophy
-The idea of infinity in the Presocratic philosophy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Christ and Socrates (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Logos theory in philosophy and theology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Platon. Platonic henological mechanism and the Christian Trinity (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Plotinus and the Trinity (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Aristotle and Christianity (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Stoic and Christian morality (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
– Cappadocians and the Greek philosophy
-The patristic philosophy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The problem of substance at Spinoza (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-John Locke and the theory of innate ideas (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-George Berkeley and the extreme idealism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The mathematical and theological Infinite (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Hegel. The identity of the chaste and pure nothingness (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Theology and philosophy of the genius. The Saint and the genius (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Nietzsche. Nietzsche’s superman and the Christian anthropology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Theology and Phenomenology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Lucian Blaga and the metaphysics of the Grand Anonymous (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Nicasian ontology and Christian theology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Holiness and the mystical ecstasy at Cioran (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The theology and the mathematics metaphysics, (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The transcendentality of the mathematical axioms (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Metaphysics and the law’s theology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Transcendental critique of language at Wittgenstein (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Temporality and the ontological difference in Heidegger’s phenomenology (Lect. PhD. Vasile Chira ,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Parmenides and the theological apophatism  (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The theological apohatism and the nihilism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Solipsism and the foundation of the otherness in the modernity (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The silence mystic at Ludwig Wittgenstein (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The existential analytics at Cioran (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Cioran’s mystique (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The problem of the transcendence at Cioran (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The cognitive function of disease and death in the Cioran’s work (Lect. PhD. Vasile Chira)
-The temporality metaphysics at Cioran (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Buddhism and world-illusion (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-George Berkeley and the extreme idealism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Schopenhauer’s world-illusion (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Theology and the language metaphysics (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The religious Language (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The language and the world
-The religious truth and the scientific truth (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The religious pluralism (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The religious doctrines incompatibility  (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The cosmology in the Abrahamic religions (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The eschatology in the Abrahamic religions (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Christian Trinity and the Hindu trinity (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Christian anthropology and the anthropology of Islam
-The ontology and the phenomenology of the sacred
-The need for inter-religious dialogue (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The phenomenology of religion at Mircea Eliade (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The dream-phenomenon
-The world between reality and illusion (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The anguish and the nonbeing (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The anguish and lack of direction (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Christian anguish. The command, the guilt and the punishment
-Revelation and intuition (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Revelation and scientific creation (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Ontology and theology of the quantum physics (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The infinity vs. the universe finiteness (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The theology and the metaphysics of the disease (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Love of the music and music therapy (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Musical language
-The receptive music therapy
-Ecology and eco-theology
-Psychosomatics and Psychotherapy (Michael Copaceanu, psychologist and theologian)
-The theology and the human genome metaphysics (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Bing-bang theory and the Christian cosmology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The collapse of the universe (Big crash) and the Christian Armageddon (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The food chain and the Christian ethics (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The origin of the man
-Christian ktiseology and the neo-evolutionist speech
-The clash of the Religions: Christianity and Islam
-The psychopathology of the religious man
-Confession and psychoanalysis (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The mystical alienation
-The diseases of faith
-Faith and anxiety
-Psychotherapy and christotherapy
-The anxiety psychotherapy. Cognitive-behavioral approaches. (Michael Copaceanu, psychologist and theologian)
-Metaphysics and Theology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The failure of speculative thought (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The religious discourse populism
-The limits of the scientific knowledge
-The mystery of the man and of the cosmos (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The infinite species (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Science vs. spirituality
-The future of Science
-The anthropic principle (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-Resurrection vs. reincarnation
-Secularization and de-sacralization
-The Orthodox Theology and the secularization
-The history of the atheism
-The incidence of the atheism in the modern world (statistics)
-The new atheism: Sam Harris, Richard Dawkins, Christopher Hitchens
-The atheism and the contemporary Christian apology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The Religious pluralism
-The exclusiveness and the religious inclusiveness
-The ontological bases of the Christian soteriology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The metaphysics and the resurrection theology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)
-The endless ontology (Lect. PhD. Vasile Chira,University „Lucian Blaga”, Sibiu,Romania)

Vasile CHIRA

                                                                                                  PhD in Philosophy

                                         Lecturer at the ”Andrei Saguna” Faculty of Theology

                                                      “Lucian Blaga” University of Sibiu, Romania

                                                                                                 President IPITS

                                                                                                  President IPITS


Published in: on mai 23, 2012 at 2:59 pm  Lasă un comentariu  


                                                                          Facultatea de Teologie”Andrei Saguna” Sibiu












                                                 10;16 mai 2012



Joi ,10 mai 2012 ( Amfiteatrul „Auditorium” al Universitatii Romano – Germane  ,Sibiu,str.Piata Aurel Vlaicu nr.11)

PANELUL  I-Filosofie,lingvistica si cosmopolitica

Moderator :Lect. Univ. Dr. Vasile Chira ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu,Preşedinte  IPITS

16:00 – 16:30 –Proiectul european-repere istorice(Prof. Univ. Dr. Gheorghe Bichicean, rectorul  Universitatii Romano – Germane, secretar general al IPITS;

16:30 – 17:00 – Metafizica globalizarii(Lect. Univ. Dr. Vasile Chira, Universitatea ” Lucian Blaga”,Preşedinte IPITS)

17:00-17:15-Intermezzo muzical( „Quartet” ,Filarmonica de Stat din  Sibiu)

17:15 – 18:15-Du mythe des origines au cosmopolitisme

L’Europe en questions (Prof. univ. dr. Paul GHILS ,Haute Ecole de Bruxelles/ Institut supérieur de traducteurs et interprètes (ISTI), Editor Cosmopolis,A Journal of Cosmopolitics, Former Editor Transnational Associations Unio of International Associations (UIA), Brussels)

18:15 – 19:00 – Intrebari si comentarii

Miercuri ,16 mai 2012(Aula Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” Sibiu,str.Mitropoliei nr.20):

PANELUL II-Teologie si stiinta

Moderator: Pr.Prof.Univ.Dr. Dorin Oancea,Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu

09:45-10:00 –Mesaj de intampinare din partea Pr.Prof. univ.Dr.Pavel Aurel,Decanul Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” Sibiu

10:00-10:30- Crediţiuni – temei al cooperării ecumenice? (Prof.Univ.Dr. Hans-Ferdinand Angel ,Facultatea de Teologie catolică, Graz, Austria)

10:3011:00 Discuţii

11:00-11:30 Pauză

11:30-12:00- Psihoterapia ortodoxa si conceptul

transdiciplinar al adictiei (Conf.univ.Dr.Sebastian Moldovan,Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)

12:00-13:00- Discuţii

13:00-15:00-Pauza de pranz

PANELUL III-Patristica in actualitate

Moderator: Conf.univ.Dr.Sebastian Moldovan,Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu

15:30-16:00- Relevanţa consideraţiilor anatomice şi psihologice pentru discursul teologic al Sf.Ioan Damaschin (Pr.Prof.Univ.Dr. Dorin Oancea,Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)

16:00-16:30-        (Ierom. Asistent univ.Dr.Vasile Barzu,Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)

16:30-17:00-Discuţii „Spatiul si timpul in teologia Sfantului Ioan Damaschin. Cosmologia interfata dialogului onest intre teologie si stiinta”. (Drd.Eugen Ganţolea)

17:00-Intrebari si comentarii


Conf.univ.Dr.Marian    Tiplic(ProrectorUniversitatea  „Lucian Blaga „Sibiu,membru titular IPITS)


Pr.Prof .Univ.Dr.Aurel Pavel (Decanul  Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” Sibiu)


 Prof. Univ. Dr. Gheorghe Bichicean(Rectorul  Universitatii Romano – Germane Sibiu, secretar general al IPITS)


Pr.Prof.Univ.Dr. Dorin Oancea( Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)


Prof.Dr.Ioan Radu Vacarescu(Presedinte Uniunea Scriitorilor din Romania,Filiala Sibiu,membru titular IPITS)


Conf.univ.Dr,Dragos Varga( Universitatea ” Lucian Blaga”Sibiu, Director Revista Transilvania, membru titular IPITS)


Lector univ.Dr.Marius Mazilu( Universitatea ” Lucian Blaga”Sibiu,Vicepreşedinte IPITS)


Lect. Univ. Dr. Vasile Chira( Universitatea ” Lucian Blaga”Sibiu,Preşedinte IPITS)     


Published in: on mai 23, 2012 at 2:55 pm  Lasă un comentariu  

Afis simpozion 2012















Prof. Univ. Dr. Paul GHILS, Haute Ecole de Bruxelles, Editor Cosmopolis

Prof. Univ. Dr. Hans-Ferdinand ANGEL, Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich

Prof. Univ. Dr. Bernhard KÖRNER, Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich

Pr. Prof. Univ. Dr. Aurel PAVEL, Decanul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu

Pr. Prof. Univ. Dr. Dorin OANCEA, Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu

Prof. Univ. Dr. Gheorghe BICHICEAN, Rectorul  Universităţii Romano – Germane, Sibiu

Conf. Univ. Dr. Sebastian MOLDOVAN, Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu

Ierom. Asist. Univ. Dr. Vasile BÂRZU, Facultatea de Teologie „Andrei Saguna”, Sibiu

Lect. Univ. Dr. Vasile CHIRA, Universitatea ” Lucian Blaga”, Sibiu, Preşedinte IPITS


  • 10 MAI 2012, ORA16:00



  •  16 MAI 2012, ORA 09:45


(Str.Mitropoliei nr.20,Sibiu)




Contact: Vasile Chira, tel: 0746200443, http://www.ipits.ro; vasilechira@gmail.com

Published in: on mai 23, 2012 at 2:52 pm  Lasă un comentariu  





Prof.univ.Dr.Paul GHILS , Editor Cosmopolis,A Journal of Cosmopolitics

Former Editor

Transnational Associations

Unio of International Associations (UIA), Brussels

Haute Ecole de Bruxelles/ Institut supérieur de traducteurs et interprètes (ISTI)

Prof.Univ.Dr. Hans-Ferdinand Angel(Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich)

Prof.Univ.Dr. Bernhard Körner(Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich)

Prof.Univ.Dr. Gregorios Larentzakis(Katholisch-Theologische Fakultät, Graz, Österreich)

Conf.univ.Dr.Aurel Pavel(Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)

Pr.Prof.Univ.Dr. Dorin Oancea(Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)

Conf.univ.Dr.Sebastian Moldovan(Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)

Ierom. Asistent univ.Dr.Vasile Barzu(Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” ,Universitatea ” Lucian Blaga”,Sibiu)

Citește mai mult pe  vasilechira.ro 

Published in: on martie 29, 2012 at 5:02 pm  Lasă un comentariu  


Romanian by paternal origin, Greek by maternal grandfather and French by adoption, short by stature, reminiscent of Napoleon, Eminescu or Heidegger, energetic, ultraintelligent, having elegant gestures and aristocratic spirit, familiar with the great culture and science to literature to quantum physics and from mathematics to philosophy or theology, crony with the distinguished circle of  the Romanian-born French intellectuals: Ştefan Lupasco, Mircea Eliade, Eugene Ionesco, Emil Cioran, Virgil Ierunca or Monica Lovinescu, Basarab Nicolescu, in whose essence the noetic and biological genes of three civilizations melted, is, himself, a spectacular inter-, multi-and transdisciplinary  becoming.

Read more on vasilechira.ro

Published in: on martie 29, 2012 at 4:16 pm  Lasă un comentariu  


Român pe linie paternă, grec după bunicul din partea mamei şi francez prin adopţie, scund de statură, amintind de Napoleon, Eminescu sau Heidegger, energic, ultrainteligent, elegant în gesturi şi aristocrat în spirit, familiarizat cu marea cultură şi ştiinţă de la literatură la fizica cuantică şi de la matematici la filosofie sau teologie, apropiat de cercul distinşilor intelectuali francezi de origine română: Ştefan Lupasco, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Virgil Ierunca sau Monica Lovinescu, Basarab Nicolescu, în a cărui fiinţă s-au topit genele biologice şi noetice a trei civilizaţii, este, el însuşi, o spectaculoasă devenire inter-, pluri- şi transdisciplinară.

Citește mai mult pe vasilechira.ro

Published in: on martie 29, 2012 at 3:55 pm  Lasă un comentariu  


                  After half a century of political dictatorship over the process of thinking, during which Romanian society has undergone a strange and acute paralysis, we have witnessed a sudden plunge to the opposite extreme, the pseudo-critical speech, unintelligible, understanding and violent. More specifically, in 20 years of freedom we haven’t managed to articulate a culture of dialogue, to make the leap from the fist to argument. To this deficiency are added other scientific and cultural changes,  paradigm shift, time and the contemporary spirit diseases: hyper technology process, physics and quantum genetics challenges, human genome decryption, disciplinary complexity, multi-purpose logic, genetic engineering, the possibility to increase average life, slighting the idea of death, the ability of manipulation through mass-media, nuclear arsenal, informatics revolution, nanotechnology, artificial intelligence, robotics, liquidation of boundaries between fiction and reality, virtual coherence, phenomenon of desacralisation, tourism in space, conflicts between faiths, fundamentalism, terrorism, sexual hedonism exacerbation, the proliferation of fatal pathogenic viral entities, cancer and other diseases with high morbidity, global warming, axiological relativism, social gerontology, economic globalization, financial imbalances, political instability, crisis of the meaning, orphan cosmic, existential vacuum, all this being realities that require an objective and lucid approach, a multi-type speech approach, inter-and transdisciplinary. The postmodern man lives in a world of scientific point of view, cultural and spiritual. Excessive single specialization makes it impossible the communication between people scientific fields, creating a monadical world, an impeccable orchestra trained in technical and artistic, but without a leader. Pluri-, inter- and transdisciplinarity is an approach that ensures consistency, logic approach, the arbitration between the various scientific fields, researchers of multi-, inter-and transdisciplinary being nothing but leaders of the orchestra of the spirit.

             Read more at   www.vasilechira.ro

Published in: on februarie 15, 2012 at 6:35 am  Lasă un comentariu  


Autorul cărţii lui Iov lasă să se întrezărească un sistem de pârghii cosmice, un backgraund metafizic care a scăpat sistematic nu numai filosofilor catafatici, idealişti (Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz etc.),  dar chiar şi apofaticilor, nihiliştilor, subteranilor. Există probabil o arie a spiritului unde nu avem acces la răspunsuri decât printr-un  cod lingvistic complicat, printr-o ,,chineză” a Absolutului. Nagarjuna, scepticii greci, Pirhon, Schopenhauer, Nietzsche sau Cioran au refuzat să înveţe această limbă, s-au împotmolit în fonetica ei.

Franz Kafka este probabil singurul om de spirit care stăpâneşte această limbă, încăpăţânându-se să sondeze abisurile maşinăriei cosmice, să descifreze torsiunea, feţele şi contrafeţele infinitului, să schiţeze geografia inteligibilă a lumii.

Autorul Procesului se naşte la 3 iulie 1883[i] într-o familie de evrei din Praga. Dacă pe linie paternă avea descendenţi pragmatici, robuşti fizic şi psihic (bunicul măcelar, iar tatăl comerciant prosper), ascendenţa maternă e dominantă de figuri excentrice, de savanţi iudaişti, de firi romantice şi bizare.

După absolvirea liceului german din palatul Kinsky unde devenise membru al unei asociaţii cu tendinţe anticlericale, în 1901 se înscrie la Universitate,  finalizându-şi studiile în 1906 cu un doctorat în ştiinţe juridice. În timpul studenţiei este interesat de dialogurile lui Platon şi de filosofia lui Franz Brentano. Începând cu anul 1908 se angajează ca jurist la o agenţie de asigurări. Citeşte Kierkegaard, Heinrich von Kleist, Martin Buber şi Maimonides. Printre lecturile sale mai figurau: Pascal, Thomas Mann, Hesse, Flaubert, Stridndberg, Dostoievski, Cehov şi Goethe.

Călătoreşte în Italia, Elveţia, Germania, Franţa şi România[ii]. Se logodeşte de două ori, cu Felice Brauer şi cu Dora Dymant însă fără să finalizeze aceste relaţii printr-o căsătorie.

În august 1917 îi apar primele simptome de tuberculoză. Se stinge din viaţă la 3 iunie 1924, fiind înmormântat în cimitirul nou din Praga.

Franz Kafka era o fire tragică, sceptică, taciturnă, chinuită de gândul morţii, de întrebări, incertitudini, angoase şi fobii, o fire hipersensibilă, introvertită, sinceră, scrupuloasă, nocturnă, insomniacă, timidă, sfioasă, solitară şi reflexivă, trăsături pe care le regăsim în alchimia sufletească a oricărui scriitor de geniu.

Debutul literar[iii] este legat de revista Hyperion din München, unde în 1908 publică  opt texte din ciclul Contemplare (Bethrachtung). În 1915 i se decernează premiul Fontane pentru nuvelele Fochistul[iv] şi Verdictul.

Principala perioadă de creaţie începe în 1912 cu Sentinţa (Das Urteil) şi cu Metamorfoza (Die Verwandlung). Doi ani mai târziu scrie Colonia penitenciară (In der Strafkolonie), publicată în 1919 şi romanul  Procesul (Der Proces) care se va publica postum în 1925.

Între anii 1916 şi 1917 scrie volumul de povestiri Un medic de ţară. După debutul bolii redactează Scrisoare către tata (1919) şi Scrisori către Milena (1920-1922). Anii 1921 şi 1922 sunt dedicaţi enigmaticului roman Castelul (Das Schlos) publicat în 1926. Începând cu anul 1910 scriitorul conduce un jurnal care va fi publicat abia în 1951. Moartea îl surprinde corectând volumul Un artist al foame (Ein Hungerkünstler).

Opera kafkaiană este receptată la adevărata ei valoare abia postum. Prietenul scriitorului, Max Brod îi ignoră dorinţa testamentară de ardere a manuscriselor, punându-le la dispoziţia editorilor.

Disoluţia Imperiului habsburgic, condiţia mizeră a muncitorului oprimat de o burghezie bolnavă, agitaţiile politice, condiţia de minoritar evreu, ororile primului război mondial, atmosfera dezolantă a capitalei cehe, relaţiile alterate cu tatăl, iubirile ratate, suferinţa provocată de infecţia cu bacilul koch etc. sunt evident importante pentru decriptarea operei kafkiene însă nu determinante.

Marile opere ale lui Franz Kafka: Procesul, Castelul sau Colonia penitenciară pot fi interpretate şi din perspectiva ierarhiei juridice, sociale, administrative şi politice a mecanismelor birocratice care alienează şi strivesc identitatea fiinţei umane (cătuşele omenirii chinuite sunt confecţionate din coli ministeriale), ceea ce si face, de altfel critica literară facilă, însă adevăratele pariuri ale parabolelor kafkiene transcend aceste comentarii epidermice. Sensul operelor lui Kafka,Dostoievski,Thomas Mann,Hesse,Borges sau Cioran depăşeşte literatura, nu poate fi decelat prin analize filologico-critico-esteticoide. Filosofia,ontologia,metafizica şi teologia sunt singurele instrumente care ne pot salva de la ratarea mesajului kafkaian.

Autorul Procesului vizează în primul rând arhitectura inteligibilă a lumii, principiul de posibilitate a legii, transcendenţa ei, ontologia, fenomenologia şi psihologia structurilor juridice (laice şi religioase), metafizica vinei, stranietatea, neverosimilitatea, culpabilitatea şi eşecul fiinţei umane. Kafka ar fi scris Procesul, Castelul şi Colonia penitenciară sau în orice caz o operă cu un fond ideatic similar chiar dacă s-ar fi născut la Londra, Paris, Bucureşti  sau Ocna -Şugatag, indiferent de timpul sublunar care i-ar fi măsurat trecerea pentru că humorile, natura prometeică, intuiţiile abisale, metabolismul său spiritual l-ar fi condamnat la un astfel de demers creator.

Literatura lui Kafka are un înţeles secund care se origineză în metafizica iudaică, în Tora, în Talmud, în Cabala sau în Epistola lui Pavel către Romani.

Exegeza operei kafkiene prin prisma unor tare psihocomportamentale inventate (halucinaţii, delir de persecuţie) e la fel de puerilă. Evident, depresiile şi tuberculoza au activat anumite disponibilităţi creatoare ale scriitorului, însă n-au fost responsabile de geneza lor. Dacă Franz Kafka a fost sau nu un caz clinic e mai puţin important. Cert este că marea artă s-a făcut în proximitatea clinicii, a sifilisului, a palorii, a ştreangului, a mocirlei, a vertijului şi excesului. Sănătatea,robusteţea psihica de bucătar, de primar comunal,de protopop, e întotdeauna perdantă, neproductivă în plan creator.

Pe de altă parte suferinţa, sfâşierea existenţială a artistului, scriitorului, filosofului etc. ar putea fi tributul plătit Inexprimabilului, Nicăieripestetotului divin pentru forţarea graniţelor ontologice. Dacă viaţa este făcută să fie trăită (cu veselia şi ignoranţa păstrăvului de munte căruia nu-i pasă cine i-a ascuţit coada şi i-a pictat şalele) sau e făcută să fie interogată, rămâne deocamdată o dilemă.

Dacă Augustin şi Leibniz încearcă să justifice dreptatea lui Dumnezeu, primul întemeind ponirologia, iar cel din urmă consolidând acest eşafodaj argumentativ prin Eseurile de teodicee, discursul kafkaian ţinteşte într-o direcţie opusă şi anume în aceea a justificării existenţei omului, dar nu a unei existenţe senine, auguste, neproblematice, ci a unei existenţe precare, absurde, atinse iremediabil de cangrena culpei şi, în definitiv, a morţii. Aşa că nu avem de-a face cu o antropodicee, ci mai degrabă  cu o antiantropodicee.

Înainte de a trece la analiza operei, trebuie spus că multe din personajele care populează misteriosul univers kafkaian nu sunt altceva decât alter-ego-urile scriitorului. Acesta este motivul pentru care autorul foloseşte frecvent anagrama (Karl Rossmann, Josef K. sau arpentorul K.). În configuraţia numelui Gregor Samsa din Metamorfoza regăsim cele două vocale ,,a” aşezate exact în aceeaşi poziţie ca în numele Kafka. Vânătorul Gracchues prezintă destinul unui om care nu-şi găseşte locul între cer şi pământ (Gracchus = Dohle în germană = Kavka în cehă, de unde numele de Kafka).[v]

Arestarea procuristului Josef K. nu este consecinţa unei delincvenţe sociale, a unor delicte comise la nivelul conştientului (fără să fi făcut nimic se pomeni într-o dimineaţă arestat); Romanul lui Kafka este centrat  pe o culpă de cu totul alt ordin; E vorba de o vină eminamente metafizică petrecută în illo tempore, de o greşeală care a compromis fiinţa la nivel transcendental, prezentă de altfel şi în Colonia penitenciară . Stranietatea şi insolitul dimineţii în care a avut loc arestarea sugerează caracterul neaşteptat al conştientizării absurdului existenţial, debutul fulgerător al lucidităţii. Prima privaţie a acuzatului fără vină, după nedumerirea legată de prezenţa în dormitor a paznicului care venise să-l aresteze, este interzicerea mâncării. Angoasa thanatică este însoţită întotdeauna de inapetenţă, de greaţă fizică şi metafizică. Mai mult ,micul dejun îi este savurat în linişte de către paznici. El nu are voie să mănânce miere, prin acest amănunt interzicându-i-se dreptul la fericire. Mierea, este rezervată paznicilor, argaţilor infinitului, este asociată cu obedienţa, cu servilismul metafizic  (ignoranţa, lipsa sensibilităţii, incapacitatea asumării interogaţiilor ultime este întotdeauna comodă, dulce).

Încă de la început, paznicii îi fac cunoscut caracterul inestricabil al  procesului, dar şi structurile ierarhice ale instanţei infinite: Te porţi mai rău ca un copil. Ce doreşti, la urma urmei? Îţi îchipui că vei face să ţi se termine mai repede blestematul de proces dacă discuţi cu noi, paznicii, despre legitimaţii şi despre mandate de arestare? Noi suntem slujbaşi mărunţi; […] Autorităţile  pe care le reprezentăm, după câte ştiu – şi ţine seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare –  nu caută delictele populaţiei, ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare?[vi]

Paznicii şi inspectorul nu vin în locuinţa lui Josef  K. să-l ridice, să-l închidă, ci se rezumă la ai comunica faptul că este arestat. Această condiţie îi permite să circule liber, să meargă la banca unde lucra. Faptul că Josef K. lucrează la bancă e un amănunt relevant. Mecanismul bancar are unele similitudini cu infinitul legii. La bancă nu eşti persoană, ci creditor sau debitor după cum în lume  eşti orice altceva (pe stradă pieton, în tren călător, la bibliotecă cititor, la primărie cetăţean, la biserică credincios, în piaţă client şi în cimitir mort) numai fiinţă nu. Pentru bancheri ,omul este o sumă, nu o persoană. Josef  K. are o sensibilitate sporită pentru birocraţia  invizibilă a legii.

Toţi suntem acuzaţi însă nu toţi realizăm acest lucru. Conştientizarea efectivă a vinei şi a momentului arestării survine doar în cazul fiinţelor ultrasensibile, faustice, hiperlucide, prometeice, a spiritelor bântuite de daimonul neliniştii şi interogaţiilor ultime, mai exact în cazul oamenilor de excepţie pe care îi numim convenţional genii. Acest concept, rodat de romantism este folosit adesea cu sensuri imprecise. Geniul  e o problemă de luciditate, de privire, poate chiar de frunte, fiind proporţional cu gradul de înţelegere a fiinţei şi a coerenţei cosmice. O astfel de  înţelegere însă nu poate fi dată decât de configuraţia genetică. E superfluu să spunem că exisă poeţi, romancieri, pictori, compozitori (peste 99%) cu opere de bun simţ,dar care nu au nimic în comun cu genialitatea, care nu inteleg,după cum există portari, sudori sau ţărani care par să fi înţeles divina si lamentabila fugă a fiintei.

Facultăţile, doctoratele, lecturile, bursele în străinătate, academia sau notorietatea nu te ajută să înţelegi. Densitatea de insensibilitate metafizică pe metru pătrat e la fel de mare în academie, în universităţi, în mediile eclesiastice,in cercurile scriitoriceşti ca şi în piaţă.

Nu sunt arestaţi decât cei care înţeleg. De fapt, se poate spune şi altfel: nu înţeleg decât cei care sunt arestaţi.

Multe dintre operele kafkiene debutează cu un seism fiinţial care dizlocă individul din orizontul hibernării metafizice. Josef K. este arestat într-un moment în care se abandonează derizoriului. Acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Gregor Samsa din Metamorfoza care într-o dimineaţă se trezeşte transformat în miriapod. Agrimensorul(arpentorul)  K. din Castelul are sentimentul evadării din timpul vulgar, căutând în întuneric castelul: În ce sat m-am rătăcit oare? E aici în definitiv un castel?[vii]

         Revelarea absurdului vieţii ( arestarea ) are loc întotdeauna în singurătate, într-un habitat familiar când omul are mai mult timp să stea faţă în faţă cu propria-şi   sineitate. Ieşirea din orizontul acestei temporalităţi altinice, fierbinţi şi intrarea în infratemporalitatea cotidiană ( serviciu, prieteni, companii amoroase, petreceri etc. ) e întotdeauna reconfortantă, echivalează cu  uitarea, te obligă să-ţi trăieşti viaţa în exterioritatea fiinţei tale adânci, impersonal, prin delegaţie. După arestare Josef K. spune:  La bancă, de pildă, sunt totdeauna gata; acolo ar fi imposibil să mi se întâmple asemenea lucruri; am la îndemână un om de serviciu, special pentru mine, şi apoi am pe birou în faţa mea, telefonul pentru exterior şi telefonul pentru interior. Şi vin mereu oameni, clienţi sau funcţionari, şi mai ales sunt mereu prins în iureşul muncii, de aceea am toată prezenţa de spirit.[viii]

Personajele kafkiene evadează din temporalitatea obişnuită, rectilinie însă nu plonjează nici în durata eternă,aşa cum ar fi de aşteptat în urma unor astfel de experinţe peratologice, ci se afundă într-o temporalitate dolorică.

Arestarea lui Josef K. coincide cu intrarea personajului principal în regimul unei abisalitaţi străine lui, unde evenimentele, deşi par să urmeze logica unei fireşti deveniri, rămân încremenite într-un veritabil imobilism eleat. Avem aici pe Heraclit şi Parmenide, angajaţi în cea mai stranie şi insolită conjuncţie.Arestarea procuristului Josef K. aduce după sine pierderea libertăţii elective. El se mişcă în cadrele unei libertăţi iluzorii (este liber să meargă la serviciu, se întâlneşte cu femei, caută avocaţi ) însă evoluţia procesului, cu toate că îl obsedează pretutindeni, nu depinde de el. Omul devine o cifră neglijabilă, un dosar purtat prin labirintul birocratic în care deciziile instanţelor invizibile întârzie la infinit. Universul kafkaian este prin definiţie straniu, absurd, rigid, determinist, generator de perpetuă suferinţă. Acestei realităţi mundane îi corespunde o arhitectonică inteligibilă la fel de impersonală, absconsă, arbitrară şi incomprehensibilă. În faţa unei astfel de menghini cosmico-metafizice care ameninţă fragila condiţie a fiinţei umane, singurele căi de refugiu rămân resemnarea şi atitudinea nihilistă.

Josef K. nu e singurul acuzat:  toţi oamenii pe care îi vezi aici sunt acuzaţi. Registrele judecătorului de instrucţie sunt uzate pentru că au fost exagerat de mult folosite:  Registrul părea un caieţel de şcoală, vechi şi făcut ferfeniţă de mult ce fusese răsfoit.

Spunând judecătorului de instrucţie că este prim-procurist la o mare bancă, cei din sală se amuză copios. În faţa infinitului ca şi în faţa morţii nu există identitate socială, nu există funcţie. A face uz de un astfel de amănunt e de-a dreptul ridicol, aşa cum ridicole sunt blazoanele morţilor de pe crucile cimitirelor de oraş ( Aici odihneşte colonelul X, profesorul Y, doctorul Z etc.).

Procesul metafizic,asemenea adevărurilor religioase, a actelor de cult, au relevanţă pentru individ numai dacă sunt acceptate, dacă acesta crede efectiv în ele:  procesele dumneavoastră nu constituie o procedură decât dacă eu le recunosc ca atare.[ix]

Tribunalele sunt plasate în locuri sordide, în poduri, printre rufe întinse la uscat. Kafka face aici aluzie la instanţele de cenzură, la structurile altinice ale inconştientului. A spăla rufele înseamnă a-ţi rezolva mizeriile sufleteşti. Rufele se spală şi se întind în pod căci acolo se produce judecata noastră pe care trebuie să o întâmpinăm în haine albe.

Tendinţa tribunalui e să minimalizeze posibilităţile inculpatului de a se apăra. Sunt mult mai preferate răspunsurile acuzatului. Oricum nu există în mod real avocaţi care să pledeze pentru o astfel de culpă: nu există propriu-zis avocaţi recunoscuţi de tribunalul în cauză; toţi cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocaţi de contrabandă.[x] Trei sunt după Kafka posibilităţile de reuşită ale procesului:  achitarea reală, achitarea aparentă şi tărăgănarea la infinit.

Prima este din capul locului imposibilă de vreme ce nu există un astfel de procedeu în istoria tribunalului. Achitarea permanentă presupune de asemenea un joc interminabil între arestare şi achitare,iar tărăgănarea, blocarea procesului în faza lui incipientă. Nici una dintre cele trei căi nu şi-a dovedit eficacitatea ultimă, ele rămânând doar soluţii defensive, posibilităţi de coabitare in zona intersectării finitudinii cu infinitatea. Există fireşte şi posibilitatea de a trăi în afara procesului. Acest lucru se întâmplă ,fie atunci când omul îşi asumă vina ( vina şi existenţa sunt identice),fie atunci când, din ignoranţă, nu-l interesează nici vina, nici procesul.

Orice agitaţie, autoreproş, consum nervos, panică, furie în timpul procesului sunt inutile. Inculpatul trebuie să-şi accepte vina (de a se fi născut) senin: cu cât eşti mai liniştit cu atât e mai bine  spune la un moment dat Josef K. unchiului său Albert K.

Acuzaţii pot fi uşor identificaţi, recunoscuţi în masa de oameni aşa zişi normali (hoi poloi) deoarece statura lor emană o frumuseţe aparte:  când ai destulă experienţă recunoşti un acuzat din o mie de oameni. După ce? ai să întrebi; răspunsul n-o să te satisfacă; tocmai după faptul că acuzaţii sunt cei mai frumoşi.[xi] E vorba aici, se înţelege, nu de muschi,de ochi albaştri sau de păr creţ,ci de frumuseţea spirituală, de chipul transfigurat al lucidităţii, de lumina nimbată a geniului. Inculpaţii sunt tranfiguraţi de vină, preiau ceva din nimbul judecătorului. Există o relaţie mistică între judecată şi condiţia de acuzat. Cea care tranfigurează este expierea. Acuzatul este coleg cu judecătorul, adică cu marele acuzat.

Ca zi de interogatoriu, este preferată de către conducerea Tribunalului, duminica pentru că în această zi, omul fiind mai puţin distras de activităţile cotidiene, crizele existenţiale, întrebările, nonsensul survin cu şi mai multă acuitate: Cât despre fixarea zilelor de interogatoriu, se dăduse preferinţă duminicilor, pentru ca nu cumva K. să fie stânjenit în activitatea lui profesională. Duminica, mai ales după amiază, este timpul în care neantul îşi face loc în coerenţa fiinţei. Nu întâmplător, Biserica încearcă să absoarbă acest vid, să resusciteze sincopele sufletului prin acte de cult.

Proza kafkaiană e plurivocă, stratificată pe paliere hermeneutice si semiotice multiple. Astfel stând lucrurile, o aluzie la paznicii sacrului, la instanţele religioase care consideră omul vinovat transcendental de păcatul originar, la corupţia unor reprezentanţi ai clerului nu este total exclusă:  nu există îndoială, domnilor, că în dosul manifestărilor acestui tribunal, în dosul arestării mele, deci, ca să vorbesc despre mine, şi în dosul interogatoriului la care sunt supus astăzi, se află o mare organizaţie, o organizaţie care plăteşte nu numai paznicii venali, inspectori şi judecători de instrucţie nerozi, dar mai întreţine şi judecători de rang înalt, foarte înalt, cu numeroasa şi inevitabila lor suită de valeţi, de scribi, jandarmi, şi alţi auxiliari, poate chiar şi călăi, nu mă sfiesc să rostesc cuvântul. Iar sensul acestei mari organizaţii, domnii mei, în ce constă? În a aresta oameni nevinovaţi cărora li se intentează procese stupide – ca în cazul meu – adesea fără nici un rezultat.[xii]

Identificarea structurilor religioase cu instanţele care instrumenteaza procesul pare să fie întărită de replica preotului: Aparţin, deci, justiţiei, spuse preotul .[xiii]

Episodul din catedrală şi dialogul lui Josef K. cu preotul sunt deosebit de relevante pentru condiţia artistului, dar şi pentru miza religioasă a procesului:

–               Eşti acuzat, îi spuse preotul extrem de încet.

–               Da, spuse K., mi s-a anunţat lucrul acesta […]

–               Eu te-am făcut să vii aici, spuse preotul, ca să-ţi vorbesc.

–               Nu ştiam, spuse K. Eu venisem ca să-i arăt catedrala unui italian.

–               Lasă nimicurile, spuse preotul. Ce ţi-i în mână? O carte de rugăciuni?

–               Nu, răspunse K., e un album cu monumentele de artă ale oraşului.

–               Aruncă-l, îi spuse preotul[xiv].

În timp ce-i vestise inculpatului vina, preotul stătea în amvon. Sacerdoţiul nu-i permitea să se apropie în acest timp de acuzat, chiar dacă, pare să-l fi înţeles ca om, devreme ce la urmă coboară şi-i întinde mâna.

Prin cartea de rugăciuni şi albumul de artă care trebuie aruncat, Kafka reiterează conflictul dintre artă şi religie, dintre creatorul de geniu şi exigenţele eticii creştine.

Geniul sfidează canoanele eticii, îşi plânge adesea angoasele procesului cu capul pe sâni. Orfan cosmic, se autoexilează în paradisul senologic, substituind adevărata paternitate cu infinitul dintre coapse,se apară  de frigul cosmic, de frisoanele  procesului,de vertijul morţii cu plapuma feminitatii.

Între om şi divinitate există o incomensurabilă prăpastie ontologică. Ca exponent al lumii sensibile, ca fenomen, omul nu poate avea acces nemijlocit la curţile inteligibilului, nu poate atinge lucrul în sine. Accesibilitatea fiinţei la energiile necreate are întotdeauna loc printr-un analogon material, chiar dacă acesta este investit cu realitate divină.

Josef K. nu reuşeşte să-i cunoască pe superiorii tribunalului care-i instrumentează procesul, cu atât mai puţin pe judecătorul suprem, după cum agrimensorul (arpentorul) K. nu intră niciodată în castel.

Omul kafkaian nu poate ajunge niciodată în posesia adevărului ultim. Atât Josef K. cât şi agrimensorul K. mor fără a obţine un astfel de privilegiu, deşi au fost obsesiv preocupaţi de găsirea lui.

Logica procesuală implică o mărturisire generală, o recunoaştere in corpore a momentelor traseului delictual personal. Lucru pe care, din cauza egolatriei intelectuale, inculpatul nostru nu-l va face niciodată, preferând să-şi camufleze conflictul metafizic după cortina unei iluzorii hiperactivităţii cotidiene.

Culpa, transcendentală, desigur, se cere mărturisită, confesată, asumată prin intermediul afectivităţii, nu a intelectului:

Mărturiseşte deci la prima ocazie. Abia după aceea ai să poţi să încerci să găseşti vreo posibilitate de scăpare. Abia după aceea, şi nici atunci n-o să izbuteşti, decât dacă o să-ţi vină cineva în ajutor.

Povara infinităţii legii nu poate fi purtată decât de o natură care să aibă atributele infinităţii. Mecanismele culpei transcendentale nu pot fi reglate decât de un Sine transcendental.

Faţă de Kierkegaard sau Heidegger care considerau anxietatea, respectiv angst-ul un element pozitiv în ecuaţia cunoaşterii, Kafka nu teoretizează niciodată astfel de existenţiale, ci le trăieşte la cote paroxistice. Nicio urmă de cameleonism, de cabotinism la acest Crist mundan, la acest soter voluntar cu pustule canceroase în nimb, condamnat de propriai chimie sufletească să agonizeze pe trunchiurile tuturor clipelor lumii.

Josef K., alter-egoul lui Franz Kafka şi al nostru al tuturor, trăieşte până la capăt absurditatea, nonsensul şi ridicolul procesului.

Într-o seară, este ridicat de la domiciliu de către doi indivizi care în cele din urmă îl înjunghie într-o carieră de la periferia oraşului: unul din cei doi îl apucă tocmai atunci de gât, pe când celălalt îi înfipse cuţitul adânc în inimă şi îl răsuci acolo de două ori.[xv]

Moartea, finalitatea firească a procesului, este o execuţie de cea mai grotescă speţă, o crimă odioasă şi paradoxală, în care masinăria criminală, asasinul,nu numai că este absolvit de orice vina ,dar este in continuare aclamat(de la crearea lumii şi până astăzi au murit peste o sută de miliarde de oameni!).

Execuţia are loc într-o carieră de piatră, mică, pustie şi părăsită pentru că fiinţa nu poate fi înjunghiată decât în lume. Ori, ce este altceva cosmosul decât o carieră de piatră? Miliarde de planete, de bolovani vagabonzi, de meteoriţi şi sateliţi orbitează în jurul miliardelor de cuptoare de toate mărimile şi culorile. În definitiv, ce rost au sorii decât acela de a-şi răsfrânge lumina în lamele cuţitelor care ameninţă pretutindeni în abatorul cosmic?

Finalitatea fiinţei umane e umilitoare, dezonorantă, nu doar pentru om(inculpat),dar mai ales pentru Judecătorul suprem. E inestetic, inelegant să bagi în pământ o fiinţă a cărei singură vină este aceea de a fi descendentul unui protopărinte căruia odată cu interdicţia edenică, i s-a sugerat şi posibilitatea de a o încălca, să amesteci cu râmele un om înzestrat cu o libertate precară pe care o instanţă juridico-metafizică inteligentă, sensibilă şi bineinteţionată ar fi trebuit să nu i-o dăruie devreme ce (pre)ştia că şi-o va gestiona prost: ca un câine! Spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.[xvi]

În Epistola către Romani, Apostolul Pavel vorbeşte de relaţia dintre poruncă şi păcat, întrebându-se asupra ostensivităţii amartanice a Legii: Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!

Dar păcatul luând pricină prin poruncă, păcatul a prins viaţă;

Iar eu am murit! Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte;

Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea. Deci Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună.[xvii]

Comparată de unii comentatori cu universul cartezian sau cu atributele substanţei spinoziste[xviii], ordinea din castel sugerează, pe de o parte, perfecţiunea transcendenţei, dar şi natura capricioasă, monstruoasă a infinitului.

Prezenţa unor ecouri kierkegaardiene în Castelul lui Kafka a fost semnalată încă de Thomas Mann. Conflictul dintre etic şi religios întâlnit în stadializarea spiritului la Kierkegaard, apare clar exprimat în romanul Castelul, prin contrastul dintre personaje. Amalia întruchipează eticul, consecvenţa, raţionalitatea, iar funcţionarul castelului, agrimensorul (arpentorul) K. reprezintă religiosul. El nu agrează castelul, realizează absurdul unor decizii luate în el, însă cu toate acestea se pleacă în faţa lui pentru că subiectivitatea umană păleşte în faţa justiţiei divine. Kafka surprinde genial dimensiunea ambivalentă a divinătăţii, cel puţin aşa cum se revelează ea la nivelul unei raţiuni umane limitate: pe de o parte, sublimă şi majestuoasă în absconditatea ei radicală, iar pe de alta, capricioasă, nemiloasă şi arbitrară. Datorită acestei contradicţii ultime, Castelul este văzut de către unii comentatori ca un analogon, literar al paradoxului kierkegaardian.[xix]

În Colonia penitenciară, care nu este altceva decât lumea, închisoarea cosmică, osândiţii (oamenii) sunt relativ liberi, îşi poartă lanţurile ca pe nişte trofee, se obişnuiesc cu execuţia, văd moartea ca un dat natural. De altfel, Kafka subliniază acest amănunt: Condamnatul manifestă o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia că-l poţi lăsa să umble liber pe povârnişurile din jur, şi că, pentru a începe execuţia, n-aveai decât să fluieri ca el să vină numaidecât. [xx]

Grapa, ingeniosul aparat de tortură din Colonia penitenciară era dotată cu un mecanism de scriere pe trupul osânditului a legii încălcate: Condamnatului i se scria cu grapa pe trup porunca pe care a încălcat-o. [xxi]

Poruncile, ca şi greşelile, sunt multiple, însă toate sunt reductibile la imperativul edenic (care interzicea cuplului primordial să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi al răului) şi la încălcarea poruncii divine. Ofiţerul spune: vina este mai presus de orice îndoială. Trimiterea scriitorului la căderea originară este mai mult decât evidentă. Grapa e de sticlă: Pentru a da posibilitatea să urmărească execuţia, grapa a fost confecţionată din sticlă.[xxii]Transparenţa, vizibilitatea suferinţei e o realitate care, în simţul comun, reclamă justiţia divină. Aparatul de tortură este prevăzut cu două tipuri de ace: Vedeţi aici, continuă ofiţerul, două feluri de ace, rânduite în diferite moduri. Lângă fiecare ac lung este unul scurt. Cel lung scrie, iar cel scurt stropeşte apă, pentru a spăla sângele şi a menţine scrisul vizibil în permanenţă. [xxiii]

Apa simbolizează temporalitatea care, prin curgerea ei continuă, spală sângele plăgilor tăiate de grapa ontologică, modelând estetic suferinţa, oferind iluzia că totul e normal, suportabil şi curat.

Grapa kafkaiană, ca şi moartea, roade din trupul muritorului (condamnatului) în mod insidios, are răbdare, are metodă şi sistem: grapa nu trebuie să ucidă imediat, ci în medie abia după un interval de douăsprezece ore; ora a şaşea este calculată să fie momentul culminant. [xxiv] După două ore, candamnatului, zice Kafka, i se scoate căluşul de pâslă din gură, întrucât osânditul nu mai are putere să strige[xxv]. Nu mai poate striga pentru că se obişnuieşte cu abisul durerii, devine burghez în neant.

Porunca este scrisă pe trup pentru că toţi purtăm stigmatele căderii, toţi îndurăm dârele grapei fiinţei, fragilitatea acestei carcase de pământ silită să înfrunte intemperiile unei planete capricioase; toţi deplângem transformarea luminii în argilă, a razelor nimbului în fire de păr şi intestine, a stropilor de rouă paradisiacă în urină. Toţi ne suportăm privirile triste, unghiile, transpiraţia acră, dinţii şi rânjetul de mamifer fioros, dorul de cer, zborul de gânsac tâmp şi tunicile de piele palide şi tăbăcite.Pe toţi ne încearcă nostalgia începuturilor(pe unii nostalgia nefiinţei)  şi regretul de a fi trecut de la eoni la pietoni.

Comandantul (judecătorul suprem,Dumnezeu) lipseşte de la execuţie, el e întotdeauna abscons în universul kafkaian. Prezent este doar ofiţerul, adjunctul comandantului. Acesta vorbeşte o limbă pe care osânditul nu o înţelege, deşi încearcă se decripteze explicaţiile executorului. Muritorii nu înţeleg limba infinitului, nu pot descifra sintaxa morţii.

La un moment dat, atunci când a sosit vremea, ofiţerul se adresează în sfârşit comandantului, în propria lui limbă, anunţându-l că este liber: Ei, eşti liber, repetă ofiţerul. Pentru prima oară, chipul condamnatului prinse să se însufleţească. Era oare adevărat? Nu era doar o toană trecătoare de-a ofiţerului?[xxvi]

După ce dădu ordin soldatului să scoată osânditul de sub grapă, ofiţerul scoase mica taşcă de piele (probabil o imagine a Torrei) unde se aflau schiţele pentru diversele pedepse (funcţie de care se regla angrenajul criminalei maşinării), dar şi alte dispoziţii de etică juridică şi căutând, găsi o foaie pe care stătea scris: Fii drept!Urcă apoi cu ea în mână pe scară şi reconfigurează desenatorul, modifică radical dispozitivul angrenajului, pentru că era vorba de o execuţie paradigmatică, transcendentală. Ajuns jos îşi spală mâinile, nu în apă, pe care o găseşte murdară şi respingătoare, ci în nisip (nisipul este analogonul infinitului. Infinitul nu-şi poate spăla mâinile decât cu infinit). Apoi îşi leapădă hainele, le împătureşte cu grijă, scoate sabia din teacă (simbolul puterii), o frânge (actul chenotic, renunţarea la slava divină), o aruncă în groapă, după care se aşează gol sub grapă. La început maşinăria morţii părea să funcţioneze eficient şi silenţios: Deabia fură prinse curelele în catarame, că maşina şi începu să lucreze; patul trepida, acele dansau pe pielea ofiţerului, grapa oscila în sus şi în jos (…) totul funcţiona în linişte, nu se auzea nici măcar un zumzăit[xxvii].

El, marele ofiţer, marele judecător, devine marele acuzat (Lucian Blaga ar fi fost mult mai inspirat dacă în loc de Marele Anonim şi-ar fi numit instanţa sa metafizică, paznicul misterului, Marele Acuzat).Neantului însă îi este greu să înghită infinitul, moartea nu-şi poate îndura falimentul. Astfel, roţile dinţate ale maşinăriei sar una câte una, se rostogolesc pe nisip, pentru a se culca apoi pe lat[xxviii]. De această dată, grapa nu mai scrie nici o vină, ci înţeapă trupul ofiţerului până survine moartea, astfel încât nu mai puteai vorbi de o tortură, ci de-a dreptul de un asasinat[xxix]. Când infinitul intră sub grapă, legea însăşi se descompune, când grapa muşcă din infinit îşi rupe dinţii.

Sacrificiul hristic (arhetipalitatea soteriologică) la care face aluzie Kafka a demontat mecanismele transcendentale ale culpei adamice. Ucigând prin moarte, mama morţii, Soterul creştin a creat condiţiile de posibilitate ale vieţii eterne. Există o arhitectonică a inteligibilului potrivit căreia pentru o culpă metafizică ,trebuie să sufere nevinovatul, Infinitul. Legea este o ecuaţie care nu admite decât o singură soluţie: sacrificiul legiuitorului însuşi.

Asemenea altor opere kafkaiene şi Colonia penitenciară are un caracter plurivoc. Faptul că ofiţerul judiciar cade victimă unei maşinării inventate în prealabil de propria sa minte, anticipează ideea alinienării fiinţei umane prin tehnică, avansată,printre alţii, de Martin Heidegger, dar şi imposibilitatea salvării omului de sub grapa realităţii obiective.

Înstrăinarea, dezumanizarea omului prin tehnică e surprinsă şi în America. Eroul principal al romanului, Karl Rossmann e conştient de imposibilitatea integrării în ritmurile civilizaţiei supertehnicizate, fără preţul pierderii esenţei umane.

Asimilată şi asociată unor curente literare precum expresionismul, romantismul, suprarealismul sau existenţialismul, creaţia kafkaiană transcende cu siguranţă taxonomia scolastică a ismelor literare convenţionale. Însingurarea, anxietatea, monstruozitatea, resemnarea omului în faţa arbitrarietăţii infinitului şi a absurdului existenţial, meticulozitatea descrierii arhitectonicii inteligibile a lumii, sunt câteva din elementele care conferă originalitatea şi profunzimea celui mai straniu, tenebros şi angoasant univers literar plăsmuit vreodată de o fiinţă scriitor-muritoare.

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira

       Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”,

Sibiu, Februarie 2011


[i] În acelaşi an se nasc Jaspers, Ortega y Gasset, Kazantzakis şi Urmuz.

[ii] În 1917, Kafka vine împreună cu logodnica sa, Felice Brauer, la Arad, în vizită la sora acesteia.

[iii] Primele încercări literare ale lui Franz Kafka datează încă din 1904-1905. În această perioadă redactează Descrierea unei lupte (Beschreibung eines kampfes), povestire publicată postum.

[iv] Fochistul este primul capitol din fragmentul de roman Dispărutul (Der verschollene), scris între 1912-1914 şi publicat în 1927 cu titlul America.

[v] Max Brod, Franz Kafka, Eine Biografie, ed. a III-a adăug., Fankfurt am Main, 1954, p. 8, apud Radu Enescu, Franz Kafka, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968, p. 12.

[vi] Franz Kafka, Procesul, trad. din lb. germană de Gelu Naum, Ed. RAO International Publishing Company, Bucureşti, 1998, pp. 15-16.

[vii] idem, Castelul, trad din lb. germană de Mariana Şora, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 1998, p. 11.

[viii] idem, Procesul, p. 27.

[ix] ibidem, p. 45.

[x] ibidem, p. 100.

[xi] ibidem, pp 158-159.

[xii] ibidem, p. 49.

[xiii] ibidem, p. 191.

[xiv] ibidem, p. 181.

[xv] ibidem, p. 196.

[xvi] Ibidem.

[xvii] Romani 7, 12.

[xviii] Vezi Radu Enescu, op. cit., p. 189.

[xix] ibidem, p. 23.

[xx] ibidem, p. 95.

[xxi] Franz Kafka, Colonia penitenciară, Ed. Moldova, Iaşi, 1991, p. 99.

[xxii] ibidem, p. 102.

[xxiii] ibidem.

[xxiv] ibidem, p. 104.

[xxv] ibidem, p. 105.

[xxvi] ibidem, p. 116.

[xxvii] ibidem, p. 119.

[xxviii] ibidem, p. 120.

[xxix] ibidem, p. 121


In 1909 Jung was invited together with Freud to give a series of lectures at the Clark University of Worcester, Massachusetts. He told the father of psychoanalysis about one of his strange dreams, dream of whose interpretation and, obviously, assumption led at length to the split between the younger Jung and Sigmund Freud. Jung had dreamed that he was living on the top level of an old, but elegantly decorated house. Amazed by the fact that he is the owner of such a house, he comes down to examine the ground floor. Here, the things look even older. Then, casting a look at the floor, he discovers a hook in one of the stone slabs. Giving it a pull, the slabs rises, and some stone stairs show before his eyes, leading the way to the depths.  Climbing down those steps, he enters a cave dug in the rock. Down, in the dust, he sees bones and potsherd and, among them, two human skulls half disintegrated by the weather1.

The house was an analogue of the soul. The top floor room stood for his conscious life. The ground floor was his personal unconscious mind, and the basement – the collective unconscious. Upon this vision, Carl Gustav Jung built his original psychological system, whose importance in the psychic field was the equivalent to the discovery of the quanta in physics or to the decipherment of the human genome in genetics.

The collective unconscious is made up of “identical psychic structures”, inborn neuropsychic nuclei, which Jung calls archetypes.  These represent nothing else but the ancient heritage of humanity. If Sigmund Freud discovers2 the subjective personal unconscious, Jung talks about a suprapersonal layer, inventorying the fundamental experiences of the human being. Archetypes are responsible for the mythologems, thoughts, images, ideas, and similar emotions, irrespective of race, culture, epoch, geography, social situation or faith.

The objectivity of the collective unconscious is the more so as in its structure there are elements never activated at the individual conscious level, unlike the personal unconscious, whose contents were at one time made conscious by the individual. Jung identifies several such “primordial images” of the collective unconscious: anima, animus, persona (the social archetype), the shadow, the child and the divine virgin archetype, the Self archetype, and the mother archetype, etc.

Some of the religious founders (Buddha and Jesus) are regarded by Gustav Jung symbols of the Self archetypes. We fully agree to this thesis, but we consider that Jung would have been even more inspired if, besides associating the names of some founders of religions with the symbol of the Self, he had seen in their lives and their doctrines  metamorphoses, reiterances and the bringing up-to-date of  another archetype: the soter archetype. That is precisely the archetype (unidentified and therefore only tangentially theorized by Jung) we will deal with in the present study.

The promise made by God in Eden, after the fall of the primordial couple: “I shall put enmity between you and the woman, and between your offspring and hers; it will bruise your head and you will strike its heel” (Genesis 3: 15), the protogospel, as it is named by theologians, concurs with the moment of  enunciating, disseminating the soteriological archetype in a human being’s mind, archetype that throughout history displays polymorphism: Ma’At principle, and deification of Pharaohs with the Egyptians, Zoroaster’s domination over Angro-Mainyu and restoration of Creation through Saoshiant with the Iranians, Messianic ideal with the Jews, Prometheus, Orphism, Pythagorism, immortality of the soul and Platonic theory of the transcendence of the idea of “good” with the Greeks,  Buddha’s concept of release, the Christian soteriological message, the revelation of Muhammad on the Hira Mountain, etc., as we find these things related in the great books of spirituality: The Egyptian Books of the Dead, Avesta, Thora, Tripitaka, The New Testament, the Koran.

Although firm as an element of the unconscious, the soteriological archetype, like other archetypes, has changed its content down through history. From the archaic soteriological scenarios (Persian, Chinese or Indian) going through supreme epiphany, realised in the Person of Jesus Christ, till Muhammad, the soteriological archetype has gone through a series of complementary metamorphoses and, after all, necessary. The soteriological archetype is manifesting itself coherently in the lives and the doctrinal principles of great founders of religions (soters): Zoroaster, Confucius, Lao-tse, Mani, Buddha, Moses, Jesus or Muhammad, and veiled in diverse mythological productions.3

The similarities between the life and activity of Jesus Christ and the existential routes of the other soters are yet obvious through every archetypal structure, the seed of the Logos is updated, thrown into the inmost depths of the human mind, because what else does the archetype represent than an original mark of the divinity? In other words, the soteriological archetype is a reminiscence of the primordial revelation, a reflection of the divine intentionality, imprinted upon the abysmal structures of the collective unconscious.

The divine child (Apollo, Hermes etc.), the divine virgin (Artemis, Persephone, Demeter, etc.), the virgin birth, the astronomical signs (the star), the spiritual precocity, the withdrawal to the desert, the severe ascetic regime, confronting the forces of evil (Abriham, Mara, the Devil), the preaching, the resurrection (Marduk, Adonis, Osiris, Mithras) are archetypal realities common to the various pre-Christian mythologems, a part of them existing in the history of the soteriological Christian act. This evidence does not affect the credibility of the Christian ontology. For His soteriological message to be recognized and perceived, God, in the case of His appearance in time, through Jesus Christ as a person of The Holy Trinity, could have chosen to go with an existing archetypal scheme.

A comparative study between the lives and the doctrines of the major founders of religions would render evident such a soteriological algorithm. We will do this at another time. We shall limit ourselves here to presenting some biographic elements common to and Buddha and Jesus Christ.

The birth of Buddha was announced by a white elephant that had penetrated into the right thigh of Queen Maya, thus producing the immaculate conception of Prince Gautama.4 The birth of Jesus Christ, announced by the angel Gabriel, who assures Virgin Mary that which is conceived in her womb is of the Holy Ghost5 and so „sine ulla viri operatione”.6 The founder of Buddhism is born during a trip in the Lambini forest.7 Jesus of Nazareth is born in a cave in Bethlehem after a journey that Joseph and Mary had made during the census requested by Caesar Augustus.8 Four kings come to sit at the head of Buddha’s bed.9 Three wise men worship Jesus.10 Shortly after the birth of Prince Gautama, the Brahman monk Asita comes to the baby, flying from the Himalaya Mountain and foretells the following: „this is the child who will become Buddha, the guide to immortality, freedom and light.”11 To Jesus comes the holy-man Simeon who utters the words: “Now exempt Thy servant, O Lord, according to Thy word in peace, as my eyes saw Thy salvation which Thou hast prepared before the face of all peoples, the light to the Gentiles and the glory of thy people Israel”.12 At the age of 12 Buddha is lost and found under a tree, preaching to some wise Brahmins.13 At the same age, Jesus is lost and found by his parents in the temple, preaching to teachers.14 Returning from the wilderness, Buddha is greeted by a woman exclaiming: „Happy mother, happy father, happy woman you belong to”. The enlightened one replies: „Blessed are only those who are in Nirvana”.15 After returning from the desert and at the beginning of his public activity, a woman approaches Jesus with the words: „Blessed is the womb that bore you and the breasts at which you nursed!” Christ rejoins: “Blessed are those who hear the word of God and keep it”.16 Buddha withdraws into the wilderness, where he faces Mara, an evil entity whose components are evil and death: In the face of these temptations, Buddha gives the following reply: „I know well that another kingdom is given to me, but I do not strive for a worldly kingdom, I will become the Buddha, and everyone will jubilate”.17 Jesus responds to the tempter: “In My back, Satan, for it is written: the Lord thy God I worship and serve Him only He”.18

Both after Buddha’s and Jesus Christ’s preaching, a succession of conversions take place. Before his death, Buddha says: “Nothing is lasting”.19 Christ prays to Father for those who crucified Him: „Father, forgive them because they do not know what they are doing”.20 After death, Buddha’s body emanates light.  Christ’s tomb is also bathed in light.

Regarding the existence of these biographical parallels between Buddha and Jesus, three assumptions were put forward:

1. The biography of Jesus imitates the moments of Buddha’s life, who was born approximately five centuries before;

2. Neither of the two biographies has any historical foundation;21

3 The biography of Buddha is inspired from the life of Jesus.



The earliest historical sources on the life of Buddha date from the 4th century  A.D., so after eight centuries from the time of birth and four centuries from the birth of Jesus respectively, which could explain any possible loans from Christian missionaries.22

The originality and depth of Christianity begins from the point where the two natures of Jesus Christ, oppositive, disjunctive, are revealed as belonging to the same person (hypostasis). The hypostatic union of the infinite accounts for the paradoxical structure of history, in the sense that the human nature contained in Christ’s hypostasis is not an ordinary one, but it is human nature taken as a whole. The suffering of Christ is not an individual one, but, by crucifixion, the Logos is suffering for the entire human nature, exhausting the suffering of humanity. The essence of this junction of two ontologically heterogeneous natures, into a unique personality lies in the fact that the two natures exchange their attributes: time is eternalizing, while eternity gets temporal. The embodied transcendence involves the transcendental character of the immanence and the immanent character of the transcendence.

Christology overturns the Myth of the cave. It does not assert the escape of an individual from the platonic cave, and the return to his enchained mates, but the Sun itself entering the cave, and being stoned by those who took the shadows for the truth.

One of the most obvious arguments which stand for the objectivity, coherence and divine filiations of the Christian Epiphany is represented by prophecies. The over 300 Messianic prophecies, written by the Old Testament prophets 1,000 years ago, are fulfilled in the person of Jesus Christ.

Peter W. Stoner, Professor Emeritus of Mathematics and Astronomy, Westmont College and Pasadena City College, in his book Science Speaks (Moody Press Chicago, 1976), as a result of his estimates based on the calculus of probability, taking into account only 8 out of the 300 prophecies, proves that Jesus from the Gospels is actually the Messiah of the Old Testament writings. The probability is 1 in 1017. More precisely, only 1 man in 10,000,000,000,000,000,000,000,000,000 people could have fulfilled these 8 prophecies.

The reasons  for which God inspired the Old Testament prophets to forth-tell about the life and death of Jesus, would be, on the one hand, the facilitation of His identification and, on the other hand, the impossibility of their fulfilment with a false Messiah.

The idea that Jesus intentionally plied on the prophetic accounts, updating them in a forced, artificial manner, was denied by the theory of probability, by logic and by historical facts.

The birth to Bethlehem had been anticipated 700 years before Jesus’ birth, by the prophet Micah: “And you Bethlehem Ephrata, although you are small among the essential cities of Judah, yet out of you will come the one who rules over Israel and whose origin comes from the Old Testament, to the eternal days”.23 About the sum of 30 silver coins, given to Judah in order to betray, and then earmarked to buy the potter’s field, mentioned in the Gospel on Matthew (26, 14-15; 27, 3-8), which had been prophesied over 500 years before, by the prophet Zachariah: “I told them : if you consider it right, give me the reward, if not, do not give it to me – and they weighted me as payment 30 silver coins and put them into God’s house for the potter ”.24 After the arrestment, the Roman soldiers drew lots for Jesus’ clothes.25 This had been prophesied about 1,000 years before, in David’s Psalms: “They divide the clothes and draw lots for my shirt”.26

The Crucifixion had been predicted by David in the same book of psalms about 1,000 years ago, although at the time of his writing them, the Crucifixion was not in use as a method of torture. “They have pierced my legs and feet.”27 The piercing of the rib was also an exception from the custom of crushing the shinbones. But Zachariah had told about this more than half a millennium ago: “They will look at the one who was pierced”.28 Finally, the Crucifixion between the robbers had been anticipated 700 years before by the prophet Isaiah: “He was settled with the wrongdoing ones”.29

Mathematical, anthropological, logical and metaphysical reasons make Christ’s experience plenarily saturate the soteriological archetype .This thing does not mean that the message of other monotheistic religions becomes superfluous.

The coexistence of several levels of reality postulated by quantum mechanics, the principle of included middle, and the theory of ontological undecidability comes to confirm these features of the soteriological archetype, and also their subtle coherence and convergence.

From a Christian perspective, petrified in subjectivity and self-sufficiency, such interdisciplinary approaches (inter-religious), are seen as attempts to relativization of Christian ontology.

Physicist, philosopher and writer Basarab Nicolescu, founder and theorist of transdisciplinarity, although postulating a principle of relativity, sees no disagreement between his assertions and statements of patristic authors, like Dionysius the Pseudo-Areopagite, Gregory of Nyssa, Gregory of Nazianzus, John of the Ladder, or Gregory Palamas.

Actually, Basarab Nicolaescu makes a clear distinction between his principle of relativity and plain relativism: ”I accept the distinction that some Orthodox thinkers make between <<Orthodox religion>> and <<Orthodox theology>>. Some of them go so far as denying the notion of <<Orthodox religion>> (just because this word <<religion>> would place Orthodoxy on equal terms with other religions) and prefer to speak exclusively of <<Orthodox theology>>. As an Orthodox, I accept this point of view, which is, as a matter of fact, shared by some hierarchs of the Romanian Orthodox Church. My principle of relativity applies only to religions, and not to theologies. Religions involve the participation of some Relativity levels of The Object (for example, in the territory where a religion appears), and of the Subject (for example, through the founders of these religions), while Orthodox theology is entirely situated in the area of Hidden Third. That is why, to me <<trans-religious>> and <<Orthodox theology>> are synonyms. Therefore, transdisciplinarity has nothing to do with concordism.

Christ can be, of course, described as paradoxotaton, that is, a paradox of paradoxes. My personal belief is that, in a not too far-off future, a transdisciplinary and transreligious hermeneutics will appear, which will have as an Ontological Centre of Reality the person of Jesus Christ.”30

The affirmation of the pre-eminence of Christianity against the other religions, apparently entails a series of logical dilemmas. If Jesus Christ is the only landmark that the road to salvation must pass by, then all those who had lived before Him and therefore were ignorant of his teachings, lost any possibility of salvation.  Such a God, who has not given to all mortals the chance of salvation, could be accused of injustice. This can be extended to the current world configuration of religions. Out of the almost 7 billion inhabitants of our planet, approximately two billion are Christians (only 280 million are Orthodox), the rest belonging to other religions, or are atheists. On the other hand, provided pre-Christian or post-Christian religions all offered salvation, the value and unique character of Christ’s sacrifice would be deeply affected. What sense would the missionary activity of Christians have had, why a lot of Christians would have given their lives in the name of one of the tens of ways leading invariably to the same God?

These questions cannot be solved without diversifying the key criteria according to which God will save the world, and by accepting the mysterious reasons of Divine iconomy.

The case of the righteous, the patriarchs and the Old Testament prophets is paradigmatic.  Abel, Enoch, Noah, Abraham, Isaac, Jacob, Moses and David were saved by the way they acted toward the Law and the type of Revelation that were available to them, in short, by the moral and spiritual exigencies imposed by the Theo-cosmic coordinates within which God allowed them to live.

Once committed, the original sin brings about devastating consequences at the ontological level. But, a complete rehabilitation was not possible without the descent of the Triune Logos into time. Jesus Christ has, by excellence, illustrated the Self Symbol,31 He is the Image of God (imago Dei).

Christ’s sacrifice is the culmination of restoring the transcendental mechanisms, the absolute penitence of a mystic Adam in whose unique structure the attributes of both natures (divine and human) are being simultaneously, distinctly and indistinctly activated.

Jesus of Nazareth is not only a perfect image of the man (Son of the Being), but also a Symbol of the Self,32 an image of the image, an archetype of the Absolute. We all recognize ourselves in His innocence and agony, even if we are not conscientiously aware of this fact.  For, what else is life but a road from Gethsemane to Golgotha, on whose sides   the light terminals of the Infinite are flaring, once in a while?

Vasile Chira

Ph. D. In Philosophy

Lecturer at the “Andrei Şaguna” Faculty of Theology

“Lucian Blaga” University of Sibiu, Romania



[1] See Anthony Stevens, Jung, translated by Oana Vlad  from English, Humanitas Publishing House, 2006, p. 54-55.

[2] Freud is not the first to speak of the unconscious as a dimension of human psyche. It is sufficient here to mention Schopenhauer. Freud’s indisputable merit is to have theorized and emphasized the impact of this egological level on conscious life.

[3] Karl Gustav Jung’s investigations on abysmal psychology provides an important hermeneutic key for the better understanding of Christian concepts.

[4] See Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol II, Scientific and Encyclopedic Publishing House, Bucharest, 1981-1988, p. 74.

[5] Matthew 1: 20.

[6] This expression belongs to Niceta of Remesiana (Catechismus sive libelli instructionis sex, Libellus quintus: De simbolo, cap. III).

[7] See Edward J. Thomas,., The History of Buddhist Thought, Routledge and Kegan Paul Ltd., London, 1951, p. 135.

[8] Luke 2: 1-7.

[9] See Edward J. Thomas, , op. cit., p. 135.

[10] Matt. 2: 1-12.

[11] Rudolf Steiner, op. cit., p. 106.

[12] Luke 2: 25-35.

[13] Rudolf Steiner, op. cit., p. 107.

[14] Luke 2: 41-51.

[15] Rudolf Steiner, op. cit., p.107.

[16] Luke 11: 28.

[17] Rudolf Steiner, op. cit., p. 108.

[18] Matt. 4: 10.

[19] Rudolf Steiner, op. cit., p. 108.

[20] Luke 23: 34.

[21] This hypothesis is also supported by Rudolf Steiner, see op. cit., p. 109.

[22] See Ernest Valea, Creştinismul şi spiritualitatea indiană,  Ariel Publishing House, Timişoara, 1996, p. 227.

[23] Micah 5: 2.

[24] Zechariah 11: 12-13.

[25] See Matt. 27: 35.

[26] Ps. 22: 18.

[27] Ps. 22: 16.

[28] Zechariah 12: 10.

[29] Isaiah 53: 12.

[30] Basarab Nicolescu, Ortodoxia, transdisciplinaritatea şi atitudinea transreligioasă, Epifania, Publication for religious dialogue, No. 13, October-November 2010, p. 87.

[31] See C. G. Jung, Opere complete, vol 9. Aion. Contribuţii la simbolistica sinelui. Translated by Daniela Ştefănescu from German,  Trei Publishing House, Bucharest, 2005, p. 53.



[32] Although he seems to take a certain scientific distance when drawing the parallel between Christ and Self (”There is no question at all of any methaphysical intrusion, namely of faith”), Jung does not hesitate to confer on Jesus Chirist the status of symbol of the Self. See Jung, ”Opere complete” , vol. 9, op. cit., pp. 85-86.



Invitat în 1909 alături de Freud să ţină un ciclu de conferinţe la Clark University din Worchester (statul Massachusetts), Jung relatează întemeietorului psihanalizei unul dintre visele sale stranii, vis a cărui interpretare şi, evident, asumare au dus în cele din urmă la despărţirea mai tânărului Jung de Sigmund Freud. Jung visase că locuia la etajul superior al unei case vechi, elegant împodobită. Uimit de faptul că este proprietarul unei astfel de case coboară să examineze parterul. Aici lucurile păreau şi mai vechi. Uitându-se mai atent la podea, descoperă într-una din dalele de piatră un belciug. Trăgând de el, dala se ridică înfăţişându-i-se înaintea ochilor câteva trepte de piatră, care duceau în adâncuri. Coborând treptele, intră într-o grotă săpată în stâncă. Pe jos, în ţărână, văzu oase şi cioburi de lut, printre care şi două cranii umane roase de interperii[i].

Casa era un analogon al sufletului. Camera de la etaj reprezenta viaţa lui conştientă. Parterul era inconştientul personal, iar subsolul (adâncul) închipuia incoştientul colectiv. Pe această viziune şi-a clădit Carl Gustav Jung originalul său sistem psihologic a cărui importanţă a echivalat, în domeniul psihicului ,cu descoperirea cuantelor în fizică sau cu descifrarea genomului uman în genetică.

Inconştientul colectiv este alcătuit din „structuri psihice identice”, nuclee neuropsihice înnăscute pe care Jung le numeşte arhetipuri. Acestea nu constituie altceva decât zestrea arhaică a umanităţii. Dacă Sigmund Freud descoperă[ii] incoştientul subiectiv, personal, Jung vorbeşte de un strat suprapersonal care inventariază experienţele fundamentale ale fiinţei umane. Arhetipurile sunt responsabile de mitologeme, gânduri, imagini, idei şi sentimente similare, indiferent de rasă, cultură, epocă, geografie, condiţie socială sau credinţă.

Obiectivitatea inconştientului colectiv este cu atât mai mare cu cât în componenţa sa intră elemente care n-au fost niciodată activate la nivelul conştiinţei individuale, spre deosebire de inconştientul personal ale cărui conţinuturi au fost la un moment dat conştientizate de individ. Jung identifică mai multe astfel de „imagini primordiale” ale incoştientului colectiv: anima, animus, persoana (arhetipul social), umbra, arhetipul copilului şi fecioarei divine, arhetipul Sinelui, arhetipul mamei, etc.

Uni dintre marii întemeietori de religii (Budha şi Iisus) sunt consideraţi de către Gustav Jung simboluri ale arhetipului Sinelui. Suntem întru totul de acord cu această teză, însă considerăm că Jung ar fi fost şi mai inspirat dacă pe lângă asocierea numelor unor întemeietori de religii cu simbolul Sinelui, ar fi văzut în vieţile şi doctrinele lor metamorfozări, reiterări, actualizări ale unui alt arhetip: arhetipul soterului. Tocmai despre acest arhetip (neidentificat şi prin urmare doar tangenţial abordat de către Jung) va fi vorba în studiul de faţă.

Promisiunea făcută de Dumnezeu în Eden după căderea cuplului primordial: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi între femeie, între sământa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul“ (Facere 3, 15), protoevenghelia, cum mai este ea numită de teologi, coincide cu momentul enunţării, diseminării arhetipului soteriologic în mentalul fiinţei, arhetip care de-a lungul istoriei se manifestă polimorf: principiul Ma`At şi zeificarea faraonilor la egipteni, dominarea lui Angro-Mainyu de către Zoroastru şi restaurarea creaţiei prin Saoshiant la iranieni, idealul mesianic la evrei, Prometeu, orfismul, Pitagorismul, nemurirea sufletului şi teoria platoniciană a transcendenţei ideii de bine la greci, conceptul de eliberare la Budha, mesajul soteriologic creştin, revelaţia lui Mahomed de pe muntele Hira, etc. aşa cum găsim aceste lucruri relatate în marile cărţi de spiritualitate: Cartea egipteană a morţilor, Avesta, Tora, Tripitaka, Noul Testament sau Coranul.

Deşi neclintit ca element al inconştientului, arhetipul soteriologic, asemeni altor arhetipuri, şi-a schimbat în decursul istoriei conţinutul. De la scenariile soteriologice arhaice (persane, chineze sau indiene) trecând prin epifania supremă, consumată în persoana lui Iisus Hristos şi până la Mahomed, arhetipul soteriologic a trecut printr-o serie de metamorfoze complementare şi în definitiv necesare. Arhetipul soteriologic se manifestă coerent în vieţile şi principiile doctrinare ale marilor (soteri) întemeitori de religii: Zoroastru, Confucius, Lao Tzi, Mani, Budha, Moise, Iisus sau Mahomed, iar voalat în diversele producţii mitologice[iii].

Asemănările dintre viaţa şi activitatea lui Iisus Hristos şi traseele existenţiale ale celorlalţi soteri sunt evidente însă prin orice structură arhetipală, se actualizează sămânţa Logosului, aruncată în străfundurile minţii umane, căci ce este altceva arhetipul decât o amprentă originară a divinăţii? Altfel spus, arhetipul soteriologic este o reminiscenţă a revelaţiei primordiale, o reflecţie a intenţionalităţii divine, întipărită în structurile abisale ale inconştientului colectiv.

Copilul divin (Appolo, Hermes, etc.), fecioara divină (Artemis, Persephona, Demeter, etc.) naşterea virginală, semnele astronomice (steaua), precocitatea spirituală, retragerea în pustiu, regimul ascetic sever, confruntarea cu forţele răului (Abriham, Mara, Diavolul), propovăduirea, învierea (Marduk, Adonis, Osiris, Mithra, etc.) sunt realităţi arhetipale comune diverselor mitologeme precreştine, parte din ele fiind prezente şi în istoria actului soteriologic creştin. Aceste evidenţe însă nu afectează credibilitatea ontologiei creştine. Pentru a-i putea fi recunoscut şi, deci, receptat mesajul soteriologic, Dumnezeu, în cazul coborârii Sale în timp, prin Iisus Hristos ca persoană a Treimii, putea alege să se plieze pe o schemă arhetipală existentă.

Un studiu comparativ între vieţile şi doctrinele principaliilor întemeietori de religii ar pune în evidenţă un astfel de algoritm soteriologic. Vom face acest lucru cu alt prilej. Ne limităm aici la prezentarea unor elemente biografice comune lui Budha şi Iisus Hristos.

Naşterea lui Budha a fost anunţată de un elefant alb, care a pătruns în şoldul drept al reginei Maya,  în acest mod avand loc conceperea imaculată a prinţului Gautama[iv]. Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos vestită de către îngerul Gavriil care o asigură pe Fecioara Maria că ceea ce s-a zămislit în pântecele ei este de la Duhul Sfânt[v] şi deci „sine ulla viri operatione”[vi]. Întemeietorul budismului se naşte în timpul unei călătorii în pădurea Lambini[vii]. Iisus din Nazaret se naşte într-o peşteră din Betleem în urma unei călătorii pe care o făcuseră Iosif şi Maria cu ocazia recensământului cerut de Caesar Augustus[viii]. La căpătâiul pruncului Budha vin patru regi[ix]. Lui Iisus i se închină cei trei magi[x]. La scurt timp după naşterea prinţului Gautama, călugărul brahman Asita vine la copil în zbor de pe Muntele Himalaya şi profeţeşte următoarele: „acesta este copilul care va deveni buda, călăuzitorul spre nemurire, libertate şi lumină”[xi]. La Iisus vine dreptul Simeon care rosteşte cuvintele: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta, lumină spre descoperirea tuturor neamurilor şi slavă poporului Tău Israel”[xii]. La vârsta de 12 ani Budha se pierde şi este găsit sub un copac predicând unor înţelepţi brahmani[xiii]. La aceaşi vârstă Iisus se pierde şi este găsit de către părinţi în Templu predicând învăţătorilor[xiv]. Întors din pustie, Budha este întâmpinat de strigătul unei femei: „Fericită mama, fericit tatăl, fericită femeia, cărora le aparţii. Iluminatul răspunde: „Fericiţi sunt doar cei care sunt în Nirvana”[xv]. După întoarcerea din pustiu şi începerea activităţii publice, o femeie i se adresează lui Iisus cu următoarele cuvinte: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul de la care ai supt!” Hristos răspunde: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”[xvi]. Budha se retrage în pustie unde se confruntă cu Mara, o entitate malefică în a cărei componenţă intră răul şi moartea. În faţa acestor ispite, Budha dă următoarea replică: „Ştiu bine că îmi este dată o altă împărăţie, dar eu nu râvnesc o împărăţie lumească; eu voi deveni Budha şi lumea toată va jubila de bucurie”[xvii]. Iisus răspunde ispititorului: „Înapoia Mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să Îi slujeşti”[xviii].

Atât în urma propovăduirii lui Budha cât şi a lui Iisus Hristos au loc o serie de convertiri. Înainte de moarte Budha spune: „Nimic nu e de durată”[xix]. Hristos se roagă Tatălui pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”[xx]. După moarte, trupul lui Budha emană lumină. Mormântul lui Iisus este de asemenea scăldat în lumină.

Despre existenţa acestor paralelisme biografice între Budha şi Iisus Hristos s-au emis trei ipoteze:

1. Biografia lui Iisus imită momentele vieţii lui Budha, care s-a născut cu aproximativ cinci secole înainte;

2. Nici una din cele două biografii nu are temei istoric[xxi];

3. Biografia lui Budha este inspirată din viaţa lui Iisus.

Cele mai vechi izvoare istorice despre viaţa lui Budha datează din secolul al IV-lea p.Chr., deci după 8 secole de la momentul naşterii şi respectiv după patru secole de la naşterea lui Iisus, ceea ce ar putea explica eventuale împrumuturi de la misionarii creştini[xxii].

Originalitatea şi profunzimea creştinismului începe din punctul în care cele două naturi ale lui Iisus Hristos, opositive, disjunctive, se revelează ca fiind coapartenente aceleaşi persoane (hypostas). Unirea ipostatică a infinitului dă seama de structura paradoxală a istoriei, în sensul că natura umană conţinută în ipostasul hristic nu este una obişnuită,ci este natura umană luată în întregul ei. Suferinţa hristică nu este una individuală,ci, prin crucificare, Logosul suferă pentru întreaga natură umană, epuizând suferinţa umanităţii. Esenţa acestei joncţiuni a două naturi eterogene ontologic într-o unică individuaţie constă în faptul că acestea îşi schimbă între ele atributele: timpul se eternizează, iar eternitatea se temporalizează. Transcendenţa întrupată implică caracterul transcendent al imanenţei şi caracterul imanent al transcendenţei.

Hristologia  răstoarnă Mitul peşterii. Ea nu afirmă evadarea unui individ din caverna platonică şi reîntoarcerea la tovarăşii lui ţintuiţi în lanţuri, ci intrarea soarelui însuşi în peşteră şi uciderea lui cu pietre de către cei ce luau umbrele drept adevăr.

Unul dintre cele mai evidente argumente care pledează pentru obiectivitatea, coerenţa şi filiaţia divină a epifaniei hristice o constituie profeţiile. Cele peste 300 de profeţii mesianice, scrise de profeţii vetero-testamentari cu aproape 1000 de ani înainte, se împlinesc în persoana lui Iisus Hristos.

Profesorul american de matematică şi astronomie Peter W. Stoner de la Colegiul Westmont în cartea sa Science speaks (Moody Press Chicago, 1976), în urma calculelor făcute pe baza teoriei probabilităţilor, luând în discuţie doar 8 dintre cele peste 300 de profeţii, demonstrează că Iisus din Evanghelii este de fapt Mesia despre care profeţesc textele vetero-testamentare. Probabilitatea este de 1 la 1017. Mai exact doar un om dintre de oameni ar fi putut actualiza cele 8 profeţii.

Motivele pentru care Dumnezeu a inspirat proorocii Vechiului Testament să profeţească despre viaţa şi moartea lui Iisus, ar fi, pe de o parte, facilitarea identificării Lui, iar, pe de alta, imposibilitatea împlinirii lor printr-un mesia impostor.

Ideea că Iisus s-a pliat intenţionat pe relatările profetice, actualizându-le într-un mod forţat, artificial, este invalidată de teoria probabilităţilor, de logică şi de factualitatea istorică.

Naşterea la Bethleem a fost anticipată cu 700 de ani înainte de naşterea lui Iisus de către profetul Miheia: „Şi tu Bethleeme Efrata, cu toate că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşnice”[xxiii]. Despre suma de 30 de arginţi plătiţi lui Iuda pentru trădare şi alocată apoi pentru cumpărarea Ţarinii Olarului, menţionată de Evanghelia după Matei (26, 14-15; 27, 3-8) a profeţit cu peste 500 de ani înainte profetul Zaharia: „Eu le-am zis: «Dacă găsiţi cu cale, daţi-mi plata; dacă nu, nu mi-o daţi!»…şi mi-au cântărit ca plată, 30 de arginţi. Dar Domnul mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump cu care m-au plătit!»…şi am luat cei 30 de arginţi şi i-am aruncat în casa Domnului pentru olar”[xxiv]. După arestare, soldaţii romani trag sorţi pentru hainele lui Iisus[xxv]. Acest lucru este profeţit cu aproximativ 1000 de ani înainte în Psalmii lui David: „Îşi împart hainele mele între ei şi trag sorţi pentru cămaşa mea”[xxvi].

Crucificarea a fost prezisă în aceeaşi carte a Psalmilor de către David cu aproximativ 1000 de ani în urmă, deşi în perioada redactării psalmilor răstignirea nu era o tehnică de tortură în uz: „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele”[xxvii]. Străpungerea coastei era de asemenea o excepţie de la obiceiul zdrobirii fluierelor picioarelor. Ori Zaharia vorbeşte despre acest lucru cu peste o jumătate de mileniu în urmă: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns”[xxviii]. În sfârşit, răstignirea între tâlhari a fost anticipată înainte cu 700 de ani de către profetul Isaia: „A fost pus în numărul celor fărădelege”[xxix].

Raţiuni matematice, antropologice, logice şi metafizice fac ca experienţa hristică să sature în mod plenar arhetipul soteriologic. Acest lucru  nu înseamnă  că mesajul celorlalte religii monoteiste devine neaparat superfluu.

Coexistenţa mai multor niveluri de realitate postulată de fizica cuantică, logica terţului inclus şi principiul indecidabilităţii vin să confirme aceste particularităţi ale arhetipului soteriologic, dar şi subtila lor coerenţă şi convergenţă.

Dintr-o perspectivă creştină autista,fundamentalista,exclusivista,încremenită în subiectivitate şi autosuficienţă, astfel de abordări transdisciplinare (transreligioase) ar putea fi văzute ca încercări de relativizare a ontologiei creştine.

Fizicianul, filozoful şi scriitorul Basarab Nicolescu, fondatorul şi teoreticianul transdisciplinarităţii ca metoda stiintifica operativa,deşi postulează un principiu de relativitate, nu vede nici un dezacord major între aserţiunile domniei sale şi afirmaţiile unor autori patristici precum Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazians, Ioan Scărarul sau Grigorie Palama.

De altfel, Basarab Nicolescu face o distincţie clară între principiul său de relativitate şi simplul relativism: „Eu accept distincţia pe care unii gânditori ortodocşi o fac între «religia ortodoxă» şi «teologia ortodoxă». Unii dintre ei merg până acolo încât neagă noţiunea de «religie ortodoxă» (tocmai pentru că acest cuvânt «religie» ar pune ortodoxia pe picior de egalitate cu celelalte religii) şi preferă a vorbi exclusiv de «teologia ortodoxă». Ca ortodox, eu accept acest punct de vedere, care este de altfel împărtăşit de unii înalţi ierarhi din BOR. Principiul meu de relativitate se aplică doar religiilor şi nu teologiilor. Religiile implică participarea unor niveluri de realitate ale Obiectului (de exemplu, prin teritoriul unde apare o religie) şi Subiectului (de exemplu, prin fondatorii acestor religii), pe când teologia ortodoxă se situează în întregime în zona Terţului Ascuns. De aceea, pentru mine, «transreligios» şi «teologie ortodoxă» sunt sinonime. Deci, transdisciplinaritatea nu are nimic de-a face cu concordismul.

Hristos poate fi, desigur, descris ca paradoxotaton, adică un paradox al paradoxurilor. Convingerea mea intimă este că, în viitorul nu prea îndepărtat, va apărea o hermeneutică transdisciplinară şi transreligioasă, care va avea ca Centru ontologic al Realităţii persoana lui Iisus Hristos“[xxx].

Afirmarea preeminenţei creştinismului faţă de celelalte religii antrenează, aparent, o serie de dileme logice. Dacă Iisus Hristos este unica bornă prin care trebuie să treacă drumul mântuirii înseamnă că toţi cei care au trăit înainte de El şi deci n-au cunoscut învăţăturile sale, pierd orice posibilitate de mântuire. Un astfel de Dumnezeu, care n-a dat tuturor muritorilor şansa de a se mântui, ar putea fi acuzat de injustiţie.Actuala configuraţie mondială a religiilor este de asemenea derutanta. Dintre cele aproape 7 miliarde de locuitori ai planetei, aproximativ două miliarde sunt creştini (doar 280 de milioane sunt ortodoxi), iar restul aparţin altor religii, sau sunt atei. Pe de altă parte, dacă religiile pre- sau postcreştine ar oferi toate mântuirea, valoarea şi caracterul unic al sacrificiului hristic ar fi profund afectate. Ce sens ar fi avut activitatea misionară a creştinismului, de ce şi-ar fi dat viaţa mii de creştini în numele uneia dintre zecile de căi care conduc invariabil la acelaşi Dumnezeu?

Aceste întrebări nu pot fi rezolvate decât nuanţând grila de criterii după care Dumnezeu va mântui lumea, acceptând raţiunile ascunse ale iconomiei divine.

Cazul drepţilor, patriarhilor şi profeţilor vetero-testamentari este paradigmatic. Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi David s-au mântuit în funcţie de felul cum s-au comportat faţă de legea şi tipul de revelaţie la care au avut acces, într-un cuvânt prin exigenţele morale şi spirituale impuse de coordonatele spatio-temporale teocosmice în care le-a îngăduit Dumnezeu să trăiască.

Odată produsă, culpa originară antrenează consecinţe devastatoare la nivel ontologic. Ori, o reabilitare totală, nu era posibilă decât prin coborârea Logosului Treimic în timp. Iisus Hristos ilustrează prin excelenţă simbolul Sinelui[xxxi], este imaginea lui Dumnezeu (imago Dei).

Sacrificiul hristic este punctul culminant al restaurării mecanismelor transcendentale, gestul de penitenţă absolută a unui Adam mistic în a cărui structură unică sunt activate simultan, distinct şi indistinct atributele celor două naturi (divină şi umană).

Iisus din Nazaret nu este numai o imagine perfectă a omului (Fiu al fiinţei), ci şi un simbol al Sinelui[xxxii], o imagine a imaginii, un arhetip al totalităţii. Ne recunoaştem cu toţii în inocenţa şi supliciul Lui, chiar dacă nu realizăm acest lucru la nivel conştient. Căci ce este altceva viaţa decât un drum de la Ghetsimani la Golgota, pe ale cărui margini pâlpâie din cînd în cînd bornele de lumină ale Infinitului?


Lector univ. Dr. Vasile Chira

Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

[i] Vezi Anthony, Stevens, Jung, trad. din lb. engleză de Oana Vlad, Humanitas, 2006, p. 54-55.

[ii] Freud nu e primul care vorbeşte de inconştient ca dimensiunea psihicului uman. E suficient să-l amintim aici pe Schopenhauer. Meritul incontestabil al lui Freud este acela de a fi teoretizat şi subliniat impactul pe care-l are acest palier egologic asupra vieţii conştiente.

[iii] Cercetările de psihologie abisală ale lui Karl Gustav Jung oferă o cheie hermeneutică importantă pentru înţelegerea conceptelor creştine.

[iv] Vezi Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981-1988, p. 74.

[v] Matei 1, 20.

[vi] Expresia aparţine lui Niceta de Remesiana (Catechismus sive libelli instructionis sex, Libellus quintus: De simbolo, cap. III).

[vii] Vezi Thomas, Edward J., The History of Buddhist Thought, Routledge and Kegan Paul Ltd., Londra, 1951, p. 135.

[viii] Luca 2, 1-7.

[ix] Vezi Thomas, Edward J., op. cit., p. 135.

[x] Matei 2, 1-12.

[xi] Rudolf, Steiner, op. cit., p. 106.

[xii] Luca 2, 25-35.

[xiii] Rudolf, Steiner, op. cit., p. 107.

[xiv] Luca 2, 41-51.

[xv] Rudolf, Steiner, op. cit., p.107.

[xvi] Luca 11, 28.

[xvii] Rudolf, Steiner, op. cit., p. 108.

[xviii] Matei 4, 10.

[xix] Rudolf,Steiner, op. cit., p. 108.

[xx] Luca 23, 34.

[xxi] Această ipoteză este susţinută şi de către Rudolf Steiner, vezi op. cit., p. 109.

[xxii] Vezi Ernest,Valea, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Ed. Ariel, Timişoara, 1996, p. 227.

[xxiii] Miheia 5, 2.

[xxiv] Zaharia 11, 12-13.

[xxv] Vezi Matei 27, 35.

[xxvi] Ps. 22, 18.

[xxvii] Ps. 22, 16.

[xxviii] Zaharia 12, 10.

[xxix] Isaia 53, 12.

[xxx] Basarab, Nicolescu, Ortodoxia, transdisciplinaritatea şi atitudinea transreligioasă, Epifania, Revistă de dialog ortodox, Nr. 13, octombrie-noiembrie 2010, p. 87.

[xxxi] Vezi C. G. Jung, Opere complete, vol 9. Aion. Contribuţii la simbolistica sinelui. Trad. din lb. germană de Daniela Ştefănescu, Ed. Trei, Bucureşti, 2005, p. 53.

[xxxii] Deşi pare să ia o anumită distanţă ştiinţifică atunci când face paralela între Hristos şi Sine („nu este vorba nicidecum de o intruziune metafizică, adică de credinţă”), Jung nu ezită să confere lui Iisus Hristos calitatea de simbol al Sinelui. Vezi Jung, Opere complete, vol. 9, op. cit., pp. 85-86.



Conceptul de infinit, derivat din adjectivul latinesc infinitus, -a, -um (nesfârşit, nemărginit, nedeterminat), este o dominantă nucleară a cel puţin patru domenii ale spiritului: filozofia, matematica, fizica şi teologia. Fiecare dintre acestea încearcă să decripteze esenţa ultimă a lumii, chiar dacă diferă denumirile: principiul prim (arche), ideea de Bine suprem, cauză primă, Primul motor (Primum movens), Dumnezeu, Absolut, Nedeterminat, act pur, substanţă, Ideal Transcendental, Fiinţă supremă, limită, număr transfinit, etc.

Dacă la filozofii presocratici, ideea de infinit este legată de căutarea (confuză, adesea naivă) a primului principiu (apa, aerul, apeironul[i], focul, numărul[ii], etc.), la Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică. Platon vorbeşte de caracterul suprainteligibil al Binelui, adică de o transcendenţă cu un statut infinit mai radical decât transcendenţa eidelor faţă de lucruri. Binele, ca sursă transcendentă a lumii inteligibile, coordonează activitatea cognitivă a intelectului. Intelectul contemplativ (Nous) nu este altceva decât facultatea prin care spiritul ia act de transcendenţa şi suprainteligibilitatea ideii de Bine[iii].

La Aristotel problema infinitului e tratată într-un mod paradoxal. Pe lângă argumentele pe care le aduce în favoarea infinităţii (infinitatea timpului, infinitatea numărului, inepuizabilitatea naşterii şi distrugerii, diviziunea nelimitată a mărimilor, etc.), Stagiritul oferă şi dovezi care indică imposibilitatea în act a infinitului[iv]. Analizând sensurile tradiţionale vehiculate în filozofia greacă de la milesieni la Platon, Aristotel încearcă o sistematizare a speciilor infinitului, identificând astfel:

1. Infinitul extensiv

2. Infinitul intensiv

3. Infinitul potenţial

4. Infinitul actual

Deşi adversar al ideii de transcendenţă exprimată în termenii distanţei, aşa cum o regăsim la Platon, Aristotel pune bazele conceptuale ale unei entităţi transcendente în ordine calitativă şi nu diastematică. Cu toate acestea, transcendenţa platoniciană subzistă într-un mod camuflat în distincţia sublunar-supralunar prin care Aristotel transpune în plan cosmologic dihotomia intelegibil-sensibil[v].

Evul mediu scolastic transferă tema infinitului din zona matematicii şi logicii în spaţiul gândirii teologice. Augustin şi Origen reiterează ideea aristotelică a finitudinii lumii. Dumnezeu este singura entitate care se bucură de atributul infinităţii. Toma d`Aquino face distincţie între infinitul materiei (imperfecţiunea) şi infinitul formei (perfecţiunea divină).

Descartes afirmă infinitatea voinţei libere ca facultate a fiinţei umane, dar şi existenţa implicită a infinitului în finit, ceea ce îl face perfect cognoscibil.

Substanţa spinozistă este văzută, de asemenea, prin prisma infinităţii: „Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţă alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare din ele exprimând o esenţă eternă şi infinită” [vi].

Leibniz extinde infinitatea la aspectul intensiv al universului, astfel iar fi fost imposibil să justifice perfecţiunea prezentei coerente cosmice („cea mai bună dintre toate lumile posibile”). Monada, ca substanţă simplă, ca arhetip al existenţelor, nu poate avea decât un regim infinit.

Pentru Immanuel Kant infinitul este o idee regulativă (nu constitutivă) a raţiunii pure, o expresie a creativităţii subiectului cunoscător. Kant elimină infinitatea divină din orizontul cognitiv al omului. După cum intelectul unifică diversul sensibilităţii, raţiunea unifică multiplicitatea conceptelor pure ale intelectului. Această idee supremă a raţiunii, ipostaziată, devine Ideal transcendental. Ca urmare a cumulării tuturor predicatelor afirmative, această idee de totalitate este numită de Kant „ens realissimum” [vii]. Deşi Kant nu recunoaşte existenţa necesară a acestei totalităţi, el este impresionat de măreţia şi sublimul unei astfel de idei.

Concepţia speculativă a lui Hegel despre infinit a constituit o provocare pentru ştiinţă[viii]. Prin infinit Hegel înţelege nu infinitul unei colecţii matematice, ci infinitul definit de Spinoza ca infinit absolut, ca afirmaţie pură, fără negaţie şi limitaţie. Dar substanţa spinozistă, fiind absolut afirmativă, nu putea justifica devenirea care implică negaţia.

Hegel rezolvă această problemă prin raportul dintre determinare şi nedeterminare. Determinarea este negaţia, în timp ce nedeterminarea este absenţă a negaţiei. Dar pentru că orice determinare este şi afirmaţie, orice nedeterminare înseamnă şi absenţă a oricărei negaţii. Ca absenţă a oricărei negaţii nedeterminarea este fiinţă pură. Spre deosebire de Spinoza, care păstrează afirmaţiile, eliminând negaţiile, Hegel elimină şi negaţiile şi afirmaţiile rămânând astfel nu numai neantul pur, ci şi fiinţa pură[ix].

Din unitatea dintre identitatea fiinţei cu neantul şi diferenţa fiinţei faţă de neant, Hegel obţine conceptul de devenire[x]. La început fiinţa pură crează categoriile la nivel logic (fiinţa, esenţa, conceptul), apoi la nivel natural (mecanismul, chinismul, viul), trecând în sfârşit de la natură la treptele spiritului (subiectiv, obiectiv şi absolut). Fiinţa pură ajunge deci la totalitatea determinăriilor, devine spirit conştient de sine abia la sfârşit.

O analiză de anvengură a problemei infinitului a fost făcută de cele trei programe fundaţioniste care au dezbătut de fapt raportul dintre logică şi matematică: logicismul (reprezentat de Frege şi Russel), intuiţionismul (Kroneker, Poincare, Brouwer şi Heyting) şi formalismul reprezentat de Hilbert.

Logicismul, ale cărei rădăcini se află în opera lui Georg Cantor[xi], acceptă infinitul actual, susţinând că numărul are o natură atemporală.

Pentru Georg Cantor există două feluri de numere: cardinale (independente de relaţia de ordine) şi ordinale (dependente de ordonarea elementelor). Pentru mulţimile finite numărul cardinal coincide cu cel ordinal. Acestă coincidenţă însă nu este valabilă pentru mulţimile infinite. Numerele sunt definite de Cantor ca predicate logice ale claselor de echivalenţe. Abia pentru Russel ele devin clase de echivalenţe.

O clasă de echivalenţă este astfel definită datorită faptului că toate elementele ei se află într-o relaţie de echivalenţă. Georg Cantor defineşte numerele prin două relaţii de echivalenţă:

1. Numerele cardinale sunt definite prin relaţia de echipotenţă[xii], iar numerele ordinale prin relaţia de asemănare sau prin izomorfism de ordine.

Cînd între două mulţimi poate există o funcţie bijectivă (corespondenţă unu la unu) atunci ele devin echipotente. Echipotenţa, fiind o relaţie reflexivă, simetrică şi tranzitivă, este prin definiţie o relaţie de echipotenţă. Pe baza echipotenţei se formează clasa tuturor mulţimilor echipotente cu o mulţime dată. Proprietatea comună a tuturor mulţimilor echipotente se numeşte numărul cardinal 2.

Când avem o funcţie astfel încât ordinea argumentelor să coincidă cu ordinea valorilor suntem în prezenţa unei funcţii crescătoare (izotone). Atunci când o funcţie este şi bijectivă şi izotonă vorbim despre asemănare sau izomorfism de ordine.

Relaţia de asemănare este o relaţie de echivalenţă, deci o relaţie reflexivă, simetrică şi tranzitivă, definită numai în raport cu mulţimile ordonate.

Fie o mulţime ordonată cu două elemente {α<β}. Clasa tuturor mulţimilor ordonate asemenea cu această mulţime se numeşte numărul ordinal 2. Rezultă de aici că numărul ordinal este dependent de felul în care sunt ordonate elementele într-o mulţime, în timp ce numărul cardinal este independent de ordonarea elementelor.

Pentru Cantor există două principii de producere a numerelor ordinale:

Primul principiu de producere constă în adunarea cu 1. Se porneşte de la numărul zero care este în acelaşi timp numărul ordinal şi cardinal al clasei vide[xiii].

Al doilea principiu de producere a lui Cantor este principiul saltului. Prin el este introdus un număr ordinal mai mare decît toate numerele ordinale produse prin primul principiu. Acest număr este primul ordinal transfinit, iar Cantor îl notează cu omega minuscul (ω). Ordinalii obţinuţi prin primul principiu se numesc ordinali din prima speţă, iar ordinalii obţinuţi prin al doilea principiu sunt ordinali de speţa a doua.

Cantor susţine că putem avea şi acţiunea combinată a celor două principii.

0, 0+1, 0+1+1, 0+1+1+1…ω, ω+1, ω+1+1…2ω, 2ω+1+1…3ω…

0, ω, 2ω, 3ω…ωω = ω2

0, ω, ω2, ω3…ωω

0, ωω, ω, ω…ω la puterea ω, ω

Al treilea principiu cantorian este aşa numitul principiu de frânare şi presupune totalitatea numerelor obţinute prin primul principiu, prin al doilea principiu şi prin acţiunea combinată a celor două principii. Această supratotalitate nu mai este transfinită, ci absolut infinită.

Georg Cantor identifică trei trepte ale infinitului:

1. Infinitul potenţial care corespunde primului principiu de producere;

2. Infinitul actual (dar determinat) care corespunde celui de-al doilea principiu de producere mai numit şi transfinit;

3. Infinitul absolut care conţine într-un mod supratransfinit toţi transfiniţii.

Cele trei paliere corespund timpului, eonului şi Eternităţii.

Intuind inombrabilitatea arithmos-ului[xiv], abisul ce se cască în interioritatea şirurilor numerice, Georg Cantor ajunge să postuleze Infinitul teologic care în realitatea lui ultimă este supramatematic şi supralogic.

Până în acest moment nu există cercetări riguroase nici în filozofie nici în teologie care să abordeze din perspectivă ontologică toate specile infinitului.

Florin Octavian[xv], coordonatorul anuarului de arte speculative „Castalia” face o magistrală cartografiere a Infinitului absolut, pornind de la conceptul A fi-ului pe care-l interpretează prin prisma raportului de „coincidentia oppositorum” ca Prezent şi neant pur.

Autorul citat distinge trei sensuri ale infinitului:

1. Infinitul în Sine (adică nedeterminatul ca supradeterminat, A fi-ul ca Este supraontic);

2. Infinitul ca altul (Infinitul în alteritate cu Sine însuşi, infinitul ca limită pură, A fi-ul ca nu este);

3. Infinitul ca disponibil între Sine şi altul (prăpastia dintre Nemărginit şi margine, abisul dintre Infinit şi zero).

Finititudinea se constituie „prin golirea Infinitului de Sine şi umplerea limitei cu conţinut ontic”[xvi]. În momentul Kenozei Infinitului are loc trecerea de la Identitatea absolută a Prezentului Absolut la alteritatea absolută a Prezentului absolut care nu este altceva decât spaţiul neantin.

Infinitatea spaţio-temporală a universului este o altă problemă care intră sub incidenţa disciplinelor ştiinţifice şi filozofice. De la sistemul aristotelic-ptolemaic până la modelele cosmologice contemporane, universul a fost considerat fie finit şi închis, fie nemărginit, fie deschis şi infinit[xvii].

Giordano Bruno şi Newton argumentează infinitatea universului, Johanes Kepler o respinge categoric, în timp ce Galilei şi Descartes se abţin, considerând că o astfel de dilemă transcende raţiunea umană[xviii].

Universul lui Albert Einstein este static, având volumul şi masa finite[xix].

După teoria relativităţii generalizate numai putem vorbi de timp şi spaţiu absolute, obiective, universale, independente de materia în mişcare aşa cum afirmase Newton.

Dacă în teoria relativităţii care studiază universul la scară macroscopică, spaţiul-timpul este neted şi plat (curbat datorită prezenţei masei şi energiei) în cadrul mecanicii cuantice unde universul se studiază la scară atomică şi subatomică, spaţiul-timpul este instabil, haotic, răsucit. Aici noţiunile clasice de sus, jos, înainte, înapoi, stânga, dreapta, etc. îşi pierd orice relevanţă.

Una dintre cele mai credibile teorii avansate de fizica modernă este teoria corzilor (String Teory).

Conform acestei teorii particulele elementare (electroni, protoni, quarci, etc.) sunt alcătuite din mici cozi închise, elastice, cu o singură dimensiune adică lungimea.

Teoria stringurilor (varianta „M”) admite zece dimensiuni plus una temporală.

O parte din aceste extradimensiuni (cu excepţia celor trei care ne sunt accesibile şi nouă) sunt curbate şi încolăcite, dispuse în zeci de mii de configuraţii. Forma acestor dimensiuni determină gama de vibraţii a super corzilor, care sunt de altfel responsabile de existenţa universului. Atât cele unsprezece dimensiuni cât şi multiversurile sunt considerate a fi finite însă fără limite[xx].

Dincolo de ingeniozitatea şi profunzimea teoriei stringurilor, persistă eterna întrebare: cine şi cu ce scop a acordat atât de fin vioara cosmică, astfel încât să poată plânge-cânta misterioasa, splendida, funesta, neverosimila simfonie a fiinţei?

Pentru teologi, infinalitatea este unul dintre atributele supraesenţei divine care se manifestă în crearea coerenţei cosmice (fizice, psihice şi spirituale) şi în iniţiativa proniatoare a lui Dumnezeu faţă de ea, iniţiativă care culminează cu kenoza hristică. Atributul Infinitului însă nu aparţine doar unei singure persoane divine, ci este ipostaziată în mod treimic[xxi].

Ideea de infinit actual apare şi în lucrarea lui Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, unde autorul vorbeşte de „mii de mii şi puzderii de puzderii” de îngeri care dacă ar fi înmulţite cu ele însele s-ar obţine numere infinite mai mari decât cele utilizate de oameni.

Cunoaşterea infinitului teologic se pretează mai degrabă la o modalitate de abordare apofatică (negativă) decât catafatică (prezenţa în lume prin energiile necreate), singura în măsură să exprime ceva din intangibilitatea, insondabilitatea şi incomunicabilitatea esenţei ultime a divinităţii.

Pe lângă calea catafatică şi apofatică, teologii subliniază importanţa cunoaşterii mistice care oferă un acces nemijlocit la Infinitatea teologică. Cu toate acestea, astfel de experienţe sunt mai degrabă excepţii, transportul extatic fiind rezervat doar unor persoane speciale (Plotin, Grigore Palama, Pascal, Siluan Athonitul, etc.).

În concluzie, esenţa (fiinţa) Infinitului, ca entitate supraexistentă, supralogică, supracategorială, supraafirmativă şi supranegativă, rămâne inaccesibilă, scapă sistematic oricărui demers discursiv, fie el filozofic, matematic sau teologic.

Lector univ. Dr. Vasile Chira

Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu

[i] Infinitul este, pentru Anaximandru, o entitate nemărginită nu numai în sens spaţial, ci şi cantitativ şi calitativ.

[ii] Pitagoreicii afirmă imperfecţiunea, nonexistenţa, incognoscibilitatea şi indeterminarea infinitului în contrast cu finitul pe care îl vedeau ca ideal al perfecţiunii şi al ordinii.

[iii] Vezi lucrarea noastră Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pg. 40-42.

[iv] Fizica III, 5, 204a.

[v] Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, op. cit. pg. 44-45.

[vi] Baruh Spinoza, Etica, Propoziţia XVI.

[vii] Vasile Chira, Problema transcendenţei la Cioran, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pg. 32.

[viii] Operele lui Bolzano, Cantor şi Dedekind sunt variante de răspuns la dialectica hegeliană a finitului şi infinitului.

[ix] Avem aici ideea de coincidentia oppositorum, preluată de Hegel de la Nicolae Cusanus.

[x] La Hegel avem de-a face, pe de o parte, cu o infinitate negativă, în sensul că existenţa determinată, finită se metamorfozează într-un proces infinit, iar pe de alta cu o infinitate reală care constă în unitatea finitului şi a Infinitului.

[xi] Fondatorul teoriei mulţimilor se naşte la 3 Martie 1845 la Sankt Petersburg. În 1856 familia Cantor împreună cu cei 6 copii (Georg era cel mai mare) se mută în Germania la Wiesbad, iar apoi la Frankfurt. În 1860 Cantor absolvă Şcoala reală din Darmstadt cu calificative excepţionale la matematică. În 1862 se înscrie la Institutul Politehnic din Zurich, de unde, după moartea tatălui, se transferă la Universitatea din Berlin, audind sistematic cursurile lui Kronecker, Karl Weierstrass şi Ernst Kummer. În 1865 îşi ia doctoratul cu teza „De aequationibus secundi gradus indeterminatis”. Urmează o carieră universitară la Universitatea din Halle, unde la vîrsta de 34 de ani devine profesor plin. Intenţionează să ajungă la Universitatea din Berlin, însă, datorită criticilor severe îndreptate împotriva teoriilor sale (din partea matematicienilor, filozofilor şi teologilor), nu-şi va îndeplini niciodată acest vis. În anul 1884 trece printr-o depresie severă. Se stinge din viaţă la data de 6 Ianuarie 1918.

[xii] O relaţie de echivalenţă are următoarele proprietăţi:

1. Reflexivitatea A r A

2. Simetria A r A → B r A

3. Tranzitivitatea (A r B şi B r C) →A r C.

[xiii] Clasa vidă este clasa fără nici un element, imaginea matematică a neantului.

[xiv] Georg Cantor face demonstraţia faptului că există mulţimi infinite mai mult decât numărabile, ca de pildă mulţimea numerelor reale sau a punctelor de pe o dreaptă. Mulţimea putere (totalitatea submulţimilor) a mulţimii infinite are şi ea o infinitate de rang superior, ceea ce dă naştere unei ierarhii crescătoare de mulţimi infinite.

[xv] Vezi Florin Octavian, Castalia, Anuar de arte speculative, Vol I, Cluj Napoca, 2003, pg. 14-30.

[xvi] Ibidem, pg. 23.

[xvii] Pentru teoriile cosmologice legate de infinitatea universului vezi Ilie Pârvu, Infinitul, Ed. Teora, Bucureşti, pg. 173-216.

[xviii] La Galilei infinitatea universului este „indecidabilă”, iar Descartes consideră imensitatea universului şi numărul stelelor „indefinite”, nu infinite.

[xix] Deşi ecuaţiile lui Albert Einstein sugerau ideea unui univers în expansiune, intenţionând să obţină un model de univers staţionar, marele fizician introduce în ecuaţiile sale de câmp celebra constantă cosmologică. După ce Hubble dovedeşte starea de expansiune a universului, Einstein recunoaşte că introducerea constantei cosmologice a fost o eroare.

[xx] Pentru teoria stringurilor vezi Brian Greene, Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse şi căutarea teoriei ultime. Trad. din lb. engl. de Dragoş Anghel şi Anamirela-Paula Anghel, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008. Vezi şi Stephen Hawking, Universul într-o coajă de nucă, Trad din lb. engl. de Gh. Stratan, Ovidiu Ţânţăreanu, Anca Vişinescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.

[xxi] Vezi D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, pg 115.


Dupã o jumãtate de secol de dictaturã politicã şi noeticã, perioadã în care societatea româneascã a trecut printr-o stranie şi acutã glosoplegie, am asistat brusc la o plonjare în  cealaltã extremã, la un discurs pseudo-critic, glosolalic, inelegant şi violent. Mai exact în 20 de ani de libertate n-am reuşit sã articulãm o culturã a dialogului, sã facem saltul de la pumn la argument.. La acest neajuns mioritic se adaugã şi alte mutaţii ştiinţifice şi culturale, schimbãri de paradigmã, cronopatii şi maladii ale spiritului contemporan: hipertehnologizarea, provocãrile fizicii şi ale geneticii cuantice, decriptarea genomului uman, complexitatea disciplinarã, logicile polivalente, ingineria geneticã, posibilitatea creşterii mediei de viaţã, bagatelizarea ideii de moarte, capacitatea de manipulare prin mass-media, arsenalul nuclear, revoluţia informaticã, nanotehnologia, inteligenţa artificialã, robotica, desfiinţarea graniţelor dintre ficţiune şi real, coerenţa virtualã, fenomenul desacralizãrii, turismul în spaţiul cosmic, conflictele inter- şi intrareligioase, fundamentalismele, terorismul, exacerbarea hedonismului sexual, proliferarea unor entitãţi patogene virale cu impact letal, a cancerului şi a altor afecţiuni cu morbiditate crescutã, încãlzirea globalã, relativismul axiologic, gerontologia socialã, demersul globalizant, mondializarea economicã, dezechilibrul financiar, instabilitatea politicã, criza sensului, orfanismul cosmic, vidul existenţial,toate acestea fiind  realitãţi care reclamã o atitudine obiectivã şi lucidã, o abordare discursivã de tip pluri-, inter- şi transdisciplinar.

Omul postmodern trãieşte într-o lume pulverizatã din punct de vedre ştiinţific, cultural şi spiritual. Monospecializarea excesivã face imposibilã comunicarea între oameni şi între domeniile ştiinţifice, creând o lume monadicã, o orchestrã impecabil instruitã din punct de vedere tehnic şi artistic, însã fãrã un dirijor. Pluri-, inter- şi transdisciplinaritatea constituie un demers care asigurã coerenţa, liantul logic, arbitrajul între diversele domenii ştiinţifice, cercetãtorii pluri-, inter- şi transdisciplinari, nefiind altceva decât dirijori ai orchestrei spiritului.

Pluridisciplinaritatea presupune studierea unui obiect, subiect, fenomen, operã, prin apelul simultan la mai multe discipline. De exemplu, romanul “Fraţii Karamozov” al lui Dostoievski, poate fi abordat din perspectivã istoricã, filosoficã, teologicã, literarã, stilisticã, lingvisticã, antropologicã, juridicã, criminalisticã, psihologicã, psihanaliticã etc.

Interdisciplinaritatea se bazeazã pe transferul unor metode de la o disciplinã la alta cu scopul de a genera teorii, analize şi soluţii inedite. De exemplu, transferul principiilor şi metodelor neurologiei în domeniul teologiei sau al lingvisticii a generat neuroteologia şi neurolingvistica. Datele statistice sunt folosite ca argumente pentru unele teorii deterministe, teoria kantoriana a mulţimilor confirmã infinitul teologic, aplicarea matematicii, fizicii şi informaticii în astronomie a dus la rezultate spectaculoase în acest domeniu.

Transdisciplinaritatea este preocupatã atât de ceea ce se aflã între diversele discipline, înãuntrul lor, cât şi de ceea ce este dincolo de ele(vezi Basarab Nicolescu,Transdisciplinaritatea.Manifest,Editura Polirom,Iasi,1999). De pildã, studierea arhetipului soteriologic în religiile abrahamice, (mozaismul, creştinismul şi islamismul), bazele apriorice ale binelui în comportamentul uman sau Mitul eternei reîntoarceri,cãutând un algoritm metafizic şi ştiinţific dincolo de datele oferite de istoria religiilor, filosofie, teologie, etnologie, psihologie, pedagogie, antropologie, etc.

Caracterul pluridimensional şi plurireferenţial al realitãţii confirmatã de fizica cuanticã (Max Planck, Erwin Schrödinger, Werner von Heisenberg, Max Born, Wolfgang Pauli, Niels Bohr), de logica terţului inclus (Stephane Lupasco) şi de principiul indecidabilitãţii (K. Goedel) fac imposibilã pretenţia unei singure discipline de a avansa un sistem axiomatic care sã conducã la o viziune totalizatoare asupra existenţei (cu excepţia actului revelaţional sacru care, provenind de la o instanţã transcendentã, supracategorialã, supraafirmativã şi supraafirmativã face în primul rând obiectul crediţei).

Evident, pluri-, inter şi transdiciplinaritea presupun, pe lângã cunoştinţe minimale din toate domeniile spiritului, profesionalism, seriozitate, comunicare interpersonalã, simţ critic, spirit noetic, sensibilitate metafizicã, open-minded, gândire flexibilã (creativã) şi non-absolutistã, atitudine înţelegãtoare şi toleranţã.

Pluri-, inter şi transdiciplinaritea nu sunt mega-ştiinţe care se raporteazã sincretic la real, ci cãi, modalitãţi, metode, stãri de conştiinţã, cãlãuze ştiinţifice, culturale şi spirituale. Gândirea transdisciplinarã nu-şi propune sã uneascã toate ştiinţele, ci mai degrabã sã înţeleagã pluralitatea nivelurilor de realitate şi complexitatea nivelurilor perceptive pentru a gãsi calea unei unitãţi ştiinţifice, culturale, religioase, sociale şi politice flexibile şi deschise. Transdisciplinaritatea iese din regimul contrarilor binare de tipul pro şi contra încercând sã concilieze extremele, sã extragã ceea ce este pozitiv din fiecare, plasându-se în cadrele unei logici polivalente unde cele douã prepoziţii latine sunt asimilate de trans, cuvânt legat etimologic de cifra trei.

Sistemele de gândire închise, dogmatice, autoreferenţiale, indifierent de natura lor ideologicã, mai devreme sau mai târziu degenereazã în exclusivism ideatic, deschizând drumul lãgãrelor, al crematoriilor şi al plutoanelor de execuţie. Rãzboaiele, hecatombele, tortura, rugul, totalitarismele, gulagurile genocidare care au transformat planeta într-un imens ocean sangvin, nu sunt altceva decât efectele gândirii clasice, tributare unui singur nivel de realitate, opac şi autosuficient.

Preocupãrile de pluri- şi interdisciplinaritate au apãrut în anii 1950, iar termenul de transdisciplinaritate în anii 1970 în lucrãrile unor oamenii de ştiinţã precum: Jean Piaget, Edgar Morin. Aventura transdisciplinaritãţii începe odatã cu înfiinţarea în 1994 a Centrului Internaţional de Cercetãri şi Studii din Paris, condus de fizicianul, filosoful şi scriitorul francez de origine românã Basarab Nicolescu, care în 1996 publicã la Edition de Rocher din Paris un manifest al transdisciplinaritãţii. Dupã ce în noiembrie 1994 cu oazia primului congres mondial al transdisciplinaritãţii redacteazã carta transdisciplinaritãţii alãturi de Lima de Freitas şi Adgar Morin.

Unui intelectual cu constiinta transdisciplinara nu i se cere sa aspire la reiterarea performanţelor enciclopedismului renascentist, ceea ce în condiţiile diversificãrii excesive a ştiinţelor şi implicit a monospecializãrii este imposibil, ci sa aiba un acces minimal la nucleul teoretic şi practic al fiecãrei ştiinţe (nicio ştiinţã nu este mai avantajatã în detrimentul altora din punct de vedere transdisciplinar) sã fie capabil sã asigure un arbitraj onest ştiinţific, echidistant, coerent şi creator în dialogul dintre diversele domenii ale spiritului.

Transdisciplinaritatea dubleaza masa neuronalã a omului postmodern cu axioni,  fortificã sistemul imunitar al spiritului pentru a apãra ego-ul de oncogenele exclusivismului, ale superficialitãţii şi autosuficienţei.Pluri- inter- si transdisciplinaritatea isi propun sa aseze la aceeaşi masã fizicianul cuantic cu teologul, astrofizicianul cu poetul, omul politic cu psihanalistul, matematicianul cu artistul, creştinul cu musulmanul şi mozaicul sau budistul.

Pluri-, Inter- şi Transdisciplinaritatea nu fac decât sã arunce punţi între şi peste spaţiile pãrelnic vide dintre diferitele discipline. Dincolo de tradiţie, culturã şi limbã naţionalã, existã o identitate terestrã, cosmicã şi metafizicã ale cãrei limbaje sunt filosofia, matematica, muzica şi sacrul.


                                                                                Lector univ.VASILE CHIRA

                                                                   Facultatea de Teologie „Andrei Saguna”Sibiu