Dragi prieteni, vă invit joi seara, ora 17:30, în Aula Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, unde va avea loc lansarea cărții „După Dumnezeu. Morala și bioetica într-o epocă secularizată”, scrisă de Herman Tristram Engelhartd Jr., filosof și bioetician american, tradusă în limba română de către Dr.Domnul Andrei Dârlău, filolog, teolog și scriitor.
Luni, 15 ianuarie 2024, ora 19:00, îl voi avea ca invitat pe Verin Slonaru.
Tema emisiunii: Eminescu și iar Eminescu
În cadrul podcastului, vom atinge următoarele puncte:
1.Viața lui Eminescu
2.Originea etnică a lui Mihai Eminescu
3.Iubirile lui Eminescu
4.Despre copiii lui Mihai Eminescu
5. Eminescu după anul 1983
6.Boala și moartea lui Eminescu
7.De ce este Eminescu genial ?
8.Sursele de inspirație ale lui Mihai Eminescu
9.Eminescu și nihilismul schopenhauerian
10.Eminescu, filosof liric și poet metafizic
11.Opera literară
12.Opera publicistică
13.Raportul poetului cu jocurile de putere din epocă
14.Eminescu și străinii
15.Eminescu și naționalismul
16. Concepția sociologică a poetului
17.Eminescu și religia
18.Luceafărul și Logosul divin
19. Literatura pornografică a lui Eminescu
20.Posteritatea lui Eminescu
21.Eminescianismul
22.Discreditarea lui Eminescu
23.Campania antieminesciană găzduită de revista “Dilema”
24. Eminescu și Horia-Roman Patapievici
25.Nevoia de reumanizare a lui Eminescu
26. Locul lui Eminescu în literatura universală
Podcastul „GALAXIA LUI VASILE CHIRA” emite, săptămânal, conținut pe Facebook și pe Youtube, din decembrie 2023.
Toate subiectele, fie ele de artă, cultură, filosofie, literatură, etnologie, istorie, psihologie, medicină, știință, teologie, spiritualitate sau politică vor fi abordate, cu invitații, din perspectiva metodologiilor inter-, pluri- și transdisciplinare.
Leonardo da Vinci, simbolul geniului polivalent
“Mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai minte„ (Heraclit)
„Unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa” ( Ecleziast 1:18)
„Pentru o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de creier, totu-i sigur”
(Eminescu )
“Cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat ce ai învățat”(Paul Valéry)
“ Câtă luciditate, atâta dramă”( Camil Petrescu)
Mă întreabă adesea studenții mai inteligenți, mai sensibili și mai dornici de a se mobila intelectual: “Domnule profesor, ce să citim ca să ajungem să gândim, să nu fim simple aparate de redat a ceea ce am înmaganizat în memorie ? Cum să facem să putem vorbi liber și profund pe orice temă, ca Andrei Pleșu, ca Liiceanu, ca Patapievici, ca Mihai Neamțu, ca dumneavoastră ?”(Îmi cer scuze pentru această autoreferențialitate, însă e vorba de un citat pe care îl redau ca atare, fiind evident conștient de faptul că prestația mea intelectuală, tipul meu de discurs nu se ridică la altitudinea domnilor enumerați de către studenți).
Inteligența, abisalitatea gândirii, profunzimea, creativitatea, persuasiunea, charisma retorică, spiritul speculativ, simțul liric, sunt fără îndoială calități native. Ele pot fi dezvoltate însă doar între niște limite. Din acest punct de vedere, resursele genetice, dobândite sunt asemenea auzului muzical, sau auzului filosofic, pe care ori le ai ori nu le ai.
Epigenetica(știința care studiază modalitatea în care anumiți factori exogeni au capacitatea de a modifica procesele chimice de la nivelul ADN-ului, de a activa sau dezactiva unele secvențe de nucleotide) funcționează mai mult în zona somaticului, în domeniul biologic, prin interacțiunea bagajului genetic cu mediul exterior.
Există desigur și o genetică a spiritului, un ADN noetic, compus din mici unități de spirit, de gând, pe care eu le numesc “gândeme”, pentru a nu confunda termenul de “ gândemă ” cu cel de “noemă ” din fenomenologia huserliană sau cu “memele ” culturale despre care vorbește Richard Dawkins sau Daniel Dennett.Despre “gândeme” voi scrie mai pe larg cu altă ocazie.Mă rezum aici la a spune că, spre deosebire de “gene ” și de “meme ”, “gândemele”, genele spiritului, ale gândirii se propagă de la un individ la altul sau din mediul macrosocial la individ, infinit mai greu.
Societatea postmodernă prioritizează imaginea în detrimentul cuvântului, a textului scris, a raționalității, operând încet dar sigur trecerea ființei umane de la “homo cogitans” și de la “homo interrogans”, la “homo videns”.Omul se transformă din “gânditor” în “ văzător”.
Cu alte cuvinte, imaginea nu presupune un efort reflexiv așa cum presupune textul scris.Nu îți activează calitatea de ființă noetică, reflexivă, ci pe cea de ființă văzătoare, simțuală, instant-constatatoare.E adevărat, și pentru a decripta, interpreta o imagine e nevoie de raționalitate, de efort mnezic, de interlaționarea logică a elementelor din decor într-o schemă logică, însă contribuția mecanismelor intelective e minimă.
O astfel de transformare a omului este extrem de riscantă pentru că afectează discernământul. Înaintea, erei internetului, a videoului, a youtubizării, instagramizării și tiktokizării, imaginația presupunea un efort creator, în sensul că ajungeai la ea în urma unui proces mental, rațional, biochimic, sinaptic, extraordinar de complex. Acum imaginea se livrează de-a gata, ți se servește pe tavă.
Explozia tehnologică, hedonismul, spiritul mercantil, au instinctualizat masele, au afectat inclusiv capacitatea omului de empatizare. Ființa umană este condamnată să se întoarcă la emoțiile primitive.
Lectura are un rol crucial în ecuația formării intelectuale pentru că dezvoltă, pintre altele, vocabularul. Cercetătorii în neuroștiințe au descoperit că bgajul lexical și gândirea se potențează reciproc. Acest lucru este explicabil pentru că atunci când gândești, fie că te folosești de limbajul articulat sonor, fie că recurgi la limbajul interior, cauți anumiți termeni pentru a putea face gândul inteligibil.Heidegger, de pildă nu a mai continuat să scrie volumul al doilea din Ființă și Timp pentru că nu găsea cuvinte care să poată exprima ceea ce intenționa să gândească.Pe de altă parte și cuvintele forțează gândirea să se autodepășească, fiindcă cititorul va încerca să umple acei termeni pe care îi întâlnește cu un conținut.
Din acest motiv, toate regimurile dictatoriale interzic accesul la totalitatea lexicului. Partidul comunist, fascismul, neomarxismul impun astfel de limite lexicale, prin mass-media, prin instituțiile de cultură etc. În general regimurile totalitare reduc numărul cuvintelor la sub o mie, excluzând în mod deliberat cuvintele abstracte, care te obligă să gândești, să îți abstractizezi gândirea. Abstractizarea duce la gândirea conceptuală, care la rândul ei te ajută să identifici și alte modele de gîndire.Evident, acest lucru nu este pe placul dictatorilor care au tot interesul să-și impună propria gândire ca pe o formă noetică unică.
Regimul comunist, dar și cel neomarxist cultivă din nefericire, superficialitatea, prostia, divertismentul, modelul de tânăr cool, fără lecturi, fără întrebări, fără viață interioară.
Un lucru este cert:cine controlează limbajul, controlează gândirea. Controlând gândirea, controlezi poporul, prezervându-ți automat în acest fel puetrea. Dacă oamenii nu cnsosc multe cuvinte, nu își pot imagina un alt sistem politic, o altă lume, cu alte reguli , dar nici o lume spirituală, transcendentă celei fizice. Nu își pot imagina o instanță divină. Omul rețelelor de socializare, omul-tabletă, se apropie treptat de animalitate, este mancurtizat, sterilizat mental.
La un moment dat poetul, prozatorul, criticul literar, Paul Valéry, a fost căutat de o doamnă care l-a rugat să-și exprime punctul de vedere despre producțiile poetice ale fiului ei. După ce a citit manuscrisele, maestrul Valéry i-a răspuns: „Doamnă, talent nu are . Poate are geniu, dar eu la geniu nu mă pricep”. Spre deosebire de marele scriitor francez, care și-a declinat orice competență în privința genialității, eu care am studiat geniul din punct de vedere antropologic, psihologic, neuroștințific, psihiatric, filosofic, teologic, care am scris mai multe studii de geniologie, eu care am întâlnit în carne și oase câteva genii(Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Jean Bălin, Florin Octavian etc.) îndrăznesc să cred că mă pricep puțin la acest subiect.
Să vedem deci care ar fi ingredientele unei deveniri intelectuale de excepție. Un intelectual rasat, un ins care scrie, creează ar trebui să aibă următoarele calități/abilități/deprinderi etc :
-înzestrare genetică intelectuală peste medie
-inteligență opertivă, logică
–inteligență emoțională
-inteligență cognitivă
-inteligență spirituală
-spirit speculativ, capacitate de abstractizare
-spirit interogativ
-simț cosmic
-sensibilitate metafizică
-spirit sintetic
-spirit analitic
-capacitatea de depășire a propriei subiectivități
-sete de cunoaștere
-curiozitate
-capacitatea de a se mira
-hipersensibilitate
-luciditate
-spirit deductiv((capacitatea de a trece de la universal, la particular, de a deriva concluzii la fel de generale sau mai puțin generale dintr-un anumit număr de premise)
-spirit inductiv(abilitatea de a face saltul de la situații particulare, la universal, la principii)
-intuiție, capacitate de a simți, de a cădea pe esențial
-imaginație
Pe lângă aceste calități native dezvoltate ulterior prin antrenament noetic specific extrem de importante sunt lecturile din toate domeniile, competența lingvistică(o bună cunoaștere și mânuire a limbii materne, cunoașterea a cel puțin una sau două limbi clasice, antice și a unei limbi moderne, cunoașterea unei brume de limbă germană pentru filosofie ), dar mai ales întâlnirile destinale. Verbul “a exista” este aproape echivalent cu “a întâlni”. Ar trebui ca vorba: ”Spune-mi pe cine ai întâlnit, ca să îți spun cine și ce ești” să intre în tezaurul gnomic, aforistic.
Ce ar fi fost Leucip daca nu l-ar fi întâlnit pe Democrit, Platon daca nu l-ar fi întalnit pe Socrate, Aristotel daca nu l-ar fi întâlnit pe Platon, Ce ar fi fost Lucrețiu fără Epicur, Thoma de Aquino, dacă nu l-ar fi întânit pe Albert Cel Mare, ce era Grigore Palama fară Varlaam da Calabria, Ce era Kepler fără Thycho Brahe, ce ar fi fost Fichte daca nu l-ar fi cunoscut pe Kant, ce era Kant fără David Hume ? Ce era Schopenhauer fără doctrina lui Buda, ce era Nietzsche si Cioran fară Schopenhauer, ce era Ion Creangă, dacă nu-l întâlnea pe Eminescu, ce ar fi fost Mircea Eliade fără Rudolf Otto, ce arfi fost Noica, Cioran, Țuțea, Mircea Vulcănescu fără Nae Ionescu? Ce era Heidegger fără Husserl, ce era Sartre fără Heidegger, ce era Camil Petrescu fără Husserl și Proust, ce era Pleșu și Liiceanu fără Noica, ce era Sofronie Zaharov fără Siluan Athonitul, ce era Dumitru Stăniloae fără Maxim Mărturisitorul ?
Diverși profesori de literatură, critici literari sau reviste literare(prin intermediul unor sondaje) etc. au făcut tot soiul de Liste cu “cele mai bune 50 de cărți”, cu ”cele mai mari 100 de cărți”, cu “cele mai citite 200 de cărți din literatura universală “ etc.De cele mai multe ori, topurile, clasamentele, canoanele se rezumă la beletristică. În orice caz, nu își prpopun să facă liste exhaustive, să recomande cărți din toate domeniile spiritului care au capacitatea de a structura dintr-o perspectivă enciclopedică, pluri- și transdisciplinară, universul cultural, artistic, filosofic, științific al unui intelectual, care pot ajuta omul în aventura creatoare, pot inbunătății metabolismul unui scriitor, filosof, teolog, artist, savant, pot contribui la conturarea profilului genial.
În privința alcătuirii listei, existau desigur mai multe posibilități: să o fac în ordine alfabetică, să o fac pe școli, curente filosofice și literare, Școala ioniană, eleată, socratică, atomismul, peripateticismul, sofismul, stoicismul, cinismul, neoplatonismul etc. , umanismul, empirismul, raționalismul, idealismul, existențialismul, pozitivismul, pragmatismul, structuralismulmul, iluminismul, romantismul, verismul, realismul, clasicismul, suprarealismul, postmodernismul etc. , să o fac pe continente, țări, să o fac pe domenii, literatură, filosofie, muzică, artă, teologie, știință etc., să o fac în ordinea ierarhică a profunzimii, a valorii estetice, ceea ce ar fi fost probabil subiectiv. În cele din urmă am ales să respect, pe cât posibil, criteriul temporal, cronologic.
Iată lista lui Chira:
Unii vor obiecta, că viața e prea scurtă pentru a citi toți autorii de pe lista lui Chira. Total de acord. Dar în același timp, aș răspunde eu, viața este totuși suficient de lungă încât să nu citiți măcar jumătate din lista mea. E adevărat, viața este jenant, rușinos de scurtă. Dacă am calcula timpul în care ne bărbierim, facem baie, dormim, mâncăm, ne încheiem șireturile la încălțăminte etc., ne rămâne extrem de puțin timp, să petrecem cu propria noastră sineitate.Abia apucăm să zâmbim părinților din leagăn, să ne sfârșim mirarea și plânsul la impactul cu neverosimilul realității, să alergăm după câțiva fluturi, să ne ude câteva ploi, să furăm doi pumni de cireșe și sărutul de pe câteva perechi de buze, să bâțâim puțin prin bătătura lumii, să ne arătăm nasul în societate, să facem olecuță de vâlvă, că hop ne trezim că se gată prăjitura dulce-amară a duratei, că trebuie să ne așezăm în celălalt pat, în leagănul mai mare, să ne lăsăm legănați, nu de mâinile sfinte ale mamei, ci de mâinile negre ale morții,
Dacă mai ai nenorocul să întălnești și câțiva cronofagi, doi/două-trei cretini/cretine care să-ți fure sau să-ți otrăvească și puținele clipe din mica tolbă cu timp, să-ți amărască picosecundele duratei, pieirea vine și mai curând.
Am avea nevoie de cel puțin de 3 vieți ca să citim tot ce s-a scris esential pe pământ, de vreo două să gândim și să ne scriem operele, de una să iuibm, să ne căsătorim, să creștem copii, de alta să călătorim, de alta să câștigăm bani, de alta să ne ocupăm de propriul suflet etc.Pentru o devenire intelectuală, creatoare, spirituală de excepție ar trebui citit cam tot, sau aproape tot ce am scris eu aici. Dumneavoastră veți alege până unde să mergeți în funcție de profilul intelectual, temperamental, de sensibilitate, de experiențele de viață și de apetitul cognitiv.
Nici eu nu am citit chiar pe toți autorii și toate cărțile enumerate aici. Însă, așa cum a spus Noica în “Povestiri despre om”, unde vorbește despre “Fenologia spiritului”, a lui Hegel, sunt și cărți pe care dacă nu le citim, ne citesc ele pe noi.
Nu poți vorbi pertinent despre cauza ultimă a lumii, despre Dumnezeu, despre infinit, despre libertate, despre adevăr, despre ființă, despre neant, despre sensul vieții, despre moarte, fără cultură teologică, filosofică, științifică. Desigur oamenii își dau adesea cu părerea despre astfel de subiecte, în parc, în piață sau în tren.Nu e nimic rău în asta. Periculos este atunci când această teologie și filosofie de “compartiment”, de “părtrunjel” are pretenții de apodicticitate .
Există firește și o modalitate de a ajunge la Dumnezeu pe scutătură, există o teologie mistică, aplicată. Pentru acest mod de a teologhisi, nu e nevoie de cultură, ci de rugăciune, post, asceză, despătimire.Dimpotrivă, cultura înaltă poate deveni la un moment dat un obstacol în calea aderării la sacru.Din acest motiv, Iisus din Nazaret și-a ales ucenicii din piață, din pescărie , nu din Academie,nu din Atena, nici de la Roma, nici din cercul marilor cărturari din Ierusalim, deoarece știa că un intelect prea cultivat, un om rafinat cultural nu este un bun conductor de dumnezeire. Cultura înaltă, filosofia, știința, în mod paradoxal, obturează parțial accesul la gramatica sacrului.
Astfel de blocaje se produc desigur atunci când e vorba de mistică, de sfințenie, de credința simplă, pură, nemediată cultural, rațional, științific. În cazul teologiei culte, naturale, raționale, a teologiei de catedră, a teologiei interogative, abisale, apofatice, a teologiei transdisciplinare, cultura, fie ea filosofică, lingvistică, literară, teologică, artistică, mitologică, științifică etc. este decisivă .
Apropos de raportul dintre sfințenie și genialitate, trebuie spus că există o taxonomie a fenomenului geniologic. Istoria spiritului consemneazaă nu doar genii speculative, filosofice, literare, artistice, vocale, componistice, științifice, ci și genii etice, care sunt sfinții(A se vedea Vasile Chira, Despre geniu și alte eseuri, Editura “Eikon”, București, 2019).
Prin urmare, lecturarea acestor cărți, dacă este făcută de o persoană care posedă și calitățile native pe care le-am enumerat mai sus, are nu doar avantaje (cultura enciclopedică, satisfacția că poți dialoga cu orice tip de intelectual, capacitatea de a vorbi liber pe orice temă, luxurianța ideatică, ușurătatea de a scrie un text, eleganța stilistică etc.), dar și dezavantaje (riscul de a nu mai găsi parteneri de discuție, înfiriparea în suflet a spiritului dubitativ, a deșertăciunii lumii, a absurdului. Se potae ajunge la nonsens, la tristețțe, la calvarul interogativ, la quidisticcă, la atitudini udemiologice, la frica de moarte, la stări abulice. Există de asemenea riscul alienări față de lume, a neliniștii metafizice cronice, a depresiei metafizicogene.
Astfel de oameni de excepție sunt de cele mai multe ori invidiați, marginalizați, părăsiți de prieteni, prietene, soții, care nu pot îndura drama spiritului, nu rezistă să fie martorii unei astfel de existențe tensionate, prin care se ceartă Dumnezeu cu sine.
Pentru a-ți tihni de viață, este de preferat să alegi acea “aurea mediocritas”(aurita cale de mijloc) despre care vorbea poetul Horațiu în Ode. Desigur, asta pentru cine se poate opri pe inetval.
Cățărarea pe Everestul spiritului este riscantă, dacă nu ai o imunitate spirituală puternică. A privi de la acea altitudine lumea, mușuroiul de furnici orgolioase, înseamnă vertij fizic și metafizic.
Hiperluciditatea este boala autoimună a spiritului ! Viața există cu adevărat, așa cum scria unul dintre cei mai mari filosofi români, doar acolo unde nu este privită cu atenție!
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof, teolog și artist
Din 18 decembrie 2023, Podcastul „GALAXIA LUI VASILE CHIRA” va emite săptămânal conținut pe Facebook și pe Youtube.
Toate subiectele, fie ele de artă, cultură, filosofie, literatură, etnologie, istorie, psihologie, medicină, știință, teologie, spiritualitate sau politică vor fi abordate, cu invitații, din perspectiva metodologiilor inter-, pluri- și transdisciplinare.
Tema podcastului de Luni 18 decembrie, ora 19:00 este „Colinda românească. Abordare inter-, pluri- și transdisciplinară” pe care o voi dezbate împreună cu invitatul meu, Domnul prof. univ.Dr. Sebastian Moldovan, de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna ” /Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
Dumnezeu să ne ajute !
Recunosc ab initio faptul că nu-mi este deloc simplu să scriu despre acest eveniment, în calitate de teolog, de professor la o Facultate de Teologie, de membru al Paridului AUR, dar și de membru al Senatului Partidului AUR. Sper totuși ca filosoful din mine, atâta cât este, să împiedice eventualele poziții părtinitoare care ar putea împieta obiectivitatea prezentului text.
După cum se știe, joi 30 noiembrie 2023, cu ocazia sărbătoarii Sfântului Andrei, Mitropolitul Ardealului, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, a acordat, după Sfânta Liturghie, oficiată în catedrala mitropolitană din Sibiu „Crucea şaguniană” pentru mireni, Domnului George Simion, președintele Partidului AUR.
Această distincție i-a fost oferită liderului celui mai puternic partid de opoziție “în semn de apreciere pentru eforturile depuse în apărarea credinței și a activității sale puse în slujba românilor”.
Distincția “Crucea Șaguniană” a fost instituită de Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului, în anul 2006, pentru a fi acordată în general mirenilor care contribuie la viaţa Bisericii Ortodoxe.
Iată ce a spus Mitropolitul Laurențiu cu ocazia înmânării Crucii Șaguniene președintelui AUR:„ ”L-am auzit deseori pe Domnul George Simion spunând că dorește să slujească lui Dumnezeu, să apere cele mai sfinte cuceriri, darurile noastre date de Dumnezeu: spiritualitatea ortodoxă, Biserica, familia și toate celelalte calități. Toată lumea trebuie să facă acest lucru. Dar, dacă v-am auzit, noi vă oferim această distincție, pentru a continua cee ace v-ați propus . Când o veți privi, vă veți aminti și acest lucru vă va întări în ceea ce spuneți. Și dacă spuneți până la sfârșit același lucru, vă va ajuta Dumnezeu și să împliniți ceea ce faceți.Sfântul Andrei, ocrotitorului României, să vă ocrotească în fiecare zi, să aducă linişte şi pace şi să nu lase ca speranţa să se stingă din sufletul dumneavoastră” !
În cuvântul de mulțumire, președintele AUR, George Simion a spus următoarele: „Sunt onorat să primesc o înaltă distincție conferită în amintirea unui ierarh deosebit de important pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, Andrei Șaguna, cel care și-a dedicat activitatea apărării drepturilor românilor din această regiune și a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei într-o perioadă în care românilor le era interzis accesul în centrul Sibiului. Sfântul Andrei Șaguna a trudit pentru semenii săi, manifestându-și iubirea față de aceștia până la ultimul moment, atunci când a lăsat întreaga avere Arhiepiscopiei Sibiului, un lucru nefiresc pentru timpurile pe care le trăim. Politicienii noștri de după 1989 au știut doar să înstrăineze toate aceste moșteniri pe care le-am primit, cel mai elocvent caz fiind cel al moștenirii pe care Emanuil Gojdu a lăsat-o prin testament națiunii române din Transilvania”.
La scurt timp după ce televiziunile și presa scrisă au făcut public acest eveniment, a apărut un val de reacții de contestare a gestului făcut de ierahul sibian, din partea analiștilor politici, a societății civile, a politicienilor, a jurnaliștilor, dar și a unor teologi și preoți etc.
Cei mai mulți dintre comentatori au calificat acest gest al Mitropolitului Laurențiu ca un act de filetism/ etnofiletism (φυλετισμός / phyletismos= „tribalism”), o erezie modernă, prin care se încearcă să se pună mai presus națiunea, etnia decât religia creștină, erezie condamnată de altfel la Sinodul de la Constantinopol din 1872.
Mai exact, Mitropolitului cu pricina i se reproșează că a încercat să opereze un transfer de autoritate, de capital de încredere unui lider de partid, că a credibilizat nationalismul extremist, că a reiterat poziția unui alt ierarh sibian din perioada interbelică, Nicolae Bălan, care a susținut pe față mișcarea legionară, fiind în 1937, conducătorul procesiunii celor două sute de preoți la funeraliile lui Ion Moța, ucis în războiul civil din Spania.
Astfel de asocieri sunt total aberante, cu atât mai mult cu cât ”Crucea Șaguniană” o distincție destinată și laicilor care respectă și promovează principiile Bisericii ortodoxe, a fost decernată și altor personalități sibiene și nu numai : Andrei Pleşu, fost ministru în Guvernul Petru Roman, diplomatului Emil Hurezeanu, actorului Dorel Vişan, gen. Ghiţă Bîrsan, rectorul Academiei Forţelor Terestre Sibiu, lui Nicolae Neagu (senator PNL), Ralucăi Turcan (ministrul Culturii, lider al PNL Sibiu), lui Bogdan Trif (preşedinte al PSD Sibiu), doamnei Astrid Fodor (primarul municipiului Sibiu), lui Cristian Roman (PNL), lui Bogdan Trif (PSD), lui Ioan Terea (PSD),lui Vasile Avram (PSD), lui Constantin Șovăială (PNL), doamnei Daniela Cîmpean(PNL), filantropului Gigi Becali preşedintelui CJ Sibiu, prof. ing. dr. Ioan Cindrea (PSD), omului de afaceri sibian dr. ing. Ilie Carabulea, patronul Holding-ului Atlassib, prof. univ.dr. DHC ing. Constantin Oprean, fost rector al ULBS, directorului Bibliotecii Astra Silviu Borş, episcopului Siluan, arhimandritului Visarion Joantă, exarhullui mânăstirilor din Arhiepiscopia Sibiului, PS Visarion Răşinăreanul, directorului Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, prof. univ. dr. Sabin Luca, profesorului univ.dr.pr. Mircea Păcurariu, membru al Academiei Române, secretarului de stat dr. Raed Arafat, fondator al SMURD etc.
Din nefericire, intelectualii progresiști, jurnaliștii oportuniști, vânduți, evită și refuză conștient, eludează subiectele fierbinți, nu acceptă în discuție decât un cadru limitat de probleme.Onest ar fi să iasă din bula lor ideatică, să abandoneze cadrele unei agende ideologice prestabilite, pentru o minimă exigență logică și dialogică. Intelectualii progreșiști fac jurnalism de duzină, nu se ocupă decât de denunț, nu acceptă schimbarea registrului discuției. Nu au nimic din tipul dialogic platonician, din maieutica sau din dialectica antică.Ei îmbrățișează o temă la modă, un set de idei corecte politic și o țin lângă.Nu putem face abstracție de complexitatea realității. Etica și filosofia comunicării ne spun că trebuie să existe o îndreptățire a fiecărui ins să își prezinte argumentele.
În contextul în care ne sunt amenințate identitatea națională, cultura tradițională, valorile creștine, în condițiile în care ne mor părinții, prietenii, colegii, copiii în urma înțepării cu acele seruri experimentale, în contextul în care avem o țară cu oameni săraci, bolnavi fizic și spiritual, o țară cu peste 1 milion de bolnavi de cancer, o țară cu un pământ vândut în proprție de peste 70% străinilor, o țară cu zeci de mii de oameni care dorm în canale, în sălile de așteptare ale gărilor, în gurile de metrou și se hrănesc din coșurile și gropile de gunoi, o țară cu fii și fice care încă își jelesc morții împachetați în saci de plastic pe care i-au băgat în pământ fără să le vadă pentru ultima data chipul, în condițiile în care pensionarilor nu le ajung banii pentru mâncare și pentru plata facturilor, în condițiile în care profesorii sunt nevoiți să-și ia al doilea serviciu ca să își poata întreține familia, în condițiile în care drumurile sunt pline de gropi, spitalele îmbolnăvesc pacienții de tot soiul de boli nosocomiale, iar ei guvernanții, prim-miniștrul, președintele, slugile perfecte, șantajabile, se preocupă de ajutorarea și reconstrucția Ucrainei în urma unui război proxi între America/Occident și Rusia, nu poți fi indiferent, fie că ești popă, profesor, inginer, muncitor sau țăran.
O țară în care Parlamentul voteaza legi antiromânești, o țară în care nu avem dreptul să ne sărbătorim eroii geniile și sfinții, o țară in care aproape jumătate din populație a fost forțată să plece în bejenie, peste hotare, în timp ce în România sunt aduși sute de mii de muncitori din Bangladesh, Nepal, Pakistan, Sri Lanka etc., o țară în care peste o jumatate de million de fete, printre care și studente și profesoare își arată fesele și țâțele pe chat, pe Onlyfans ca să se poată întreține, o țară în care femeile sunt silite sa-și lase copii traumatizați, lipsiți de suport emoțional matern și să plece pentru a spăla bătrânii Europei la fund, o țară în care oamenilor li se interzice să-și taie porcii crescuți de ei în ogradă, fiind îndemnați să mănânce făină de gândaci și carne artificială, o țară în care li se dictează cetățenilor cum si cât să-și cheltuie din banii munciți cu propria sudoare, o țară cu o datorie externă care se ridică la peste jumătate din PIB, este în afara oricărei normalități, se află într-o stare de legitimă apărare.
Însă de remarcat este faptul că România nu se află în legitimă apărare doar față de deciziile economice agresive, invazive în plan material, sufletesc și spiritual , care vin de la Uniunea Europeană și de la Partenerul strategic globalist, neomarxist și progressist, ci și față de pericolul invaziei ruse.
Iată de ce, în 2024, nu votăm pentru a veni un partid sau altul, un politician sau altul la putere, ci votăm pentru viață.Alegem între ființă și neant, între patrioți și trădători de țară.
Biserica are o imensă responsabilitate spirituală față de cetățeni, față de fiii săi, nu poate sta nepăsătoare la deriva acesti țări. În situații de criză națională, în condițiile în care le este sabotată autoritatea spirituală, când le sunt atacate valorile milenare, etosul, instituțiile religioase au datoria să încurajeze acele personalități și atitudini politice care contribuie la apărarea valorilor creștine. În astfel de condiții, Bisericile au nu doar dreptul, ci și obligația de a-și părăsi duhul cucerniciei, al pasivității, natura contemplativă și a-și asuma rolul de actor civic.
De altfel, atitudinea civică, implicarea în societate, în procesul politic, nu ar trebui să fie o opțiune , ci o obligație. Omul este așa cum spunea Aristotel în esența sa un animal politic (πολιτικόν ζώον/zoon politikon) În limba greacă veche, termenul de ”idiotes” (ἰδιώτης), desi inițial însemna ”particular/ privat”, după instalarea democrației ateniene, a ajuns să desemneze pe acel cetățean fără spirit civic, care era dezinteresat de binele comun, care se preocupă doar de propriile lui interese, în contrast cu polites( πολίτης), deci cu cetățeanul, care se implică în treburile cetății. De aici provine în limba română cuvântul “idiot” (persoană care suferă de idioție; tâmpit, cretin, imbecil, stupid, lipsit de inteligență etc.).
Prin acest gest, indiferent că l-a făcut din proprie inițiativă sau cu acceptul tacit al Preafericitului Daniel, Mitropolitul Laurențiu a devenit pentru un moment patriarhul Ardealului, patriarhul țăranilor români, al patrioților, al suveraniștilor, a spălat rușinea de pe obrazul Bisericii majoritare care a tăcut când statul i-a înțepat credincioșii cu seruri experimentale ca pe ovine, când i-a închis Bisericile, când i-a ferecat turma în staulul domestic.
Decizia Mitropolitului Laurențiu de a-l premia pe acest tânăr politician are un caracter atemporal, civic, transpartinic, ierarhul sibian nu a dat crucea șaguniană lui George Simion, unui tânăr patriot aflat vremelnic în fruntea unui partid politic nationalist, ci a pus această distincție pe pieptul nevăzut al spiritului românesc, al milioanelor de strămoși de-ai noștri ai tuturor, care și-au vărsat sângele pentru a apăra această țară.
Nu este vorba aici de Mitropolitul Laurențiu Streza sau de George Simon. Avem de-a face cu o situație nu doar personală, ci și transpersonală. Este vorba de principii, de actori istorici. Trebuie să vedem lucrurile macroscopic, în ansamblu, nu doar la nivel microscopic .
Pe de altă parte, crucea șaguniană oferită lui George Simion nu este neaparat un cec în alb semnat de Mitropolitul Laurențiu liderului AUR, nu este neaparat o subscriere oarbă, necondiționată la tot ce ar putea face Simion sau AUR de acum înainte, la eventualele derapaje, care sperăm să nu se aibă niciodată loc.Desigur, dacă Simion va apăra valorile tradiționale românești, principiile eticii creștine, drepturile și libertățile cetățenilor, dacă va fi în continuare onest și loial cetățenilor care l-au propulsat în Parlament, așa cum a fost până acum, nu doar Biserica Ortodoxă va fi alături de domnia sa, ci toate confesiunile creștine, toate cultele, toate etniile care trăiesc în această țară.
România trece printr-o stare de urgență, iar dacă nu vom avea politicieni curajoși, demni, verticali care să-i negocieze destinele economice, politice și spirituale, riscă să-i fie declarat în scurt timp falimentul, să-i fie oficializat, semnat, pecetluit, statutul de colonie.
Prin oferirea acestei distincții într-un cadru eclesiastic, liturgic, în fond a unei binecuvântări arhierești cât se poate de firești, celui mai tânăr lider de partid nationalist, care va avea cu siguranță un rol decisiv în economia politică a României, Mitropolitul Ardealului, a dat startul apropierii Bisericii de politicile procreștine, naționaliste , pentru a evita ca după anul 2024, Biserica să fie silită să oficieze slujba de prohod a acestei nații.
Biserica trebuie să încurajeze deciziile politice pozitive ale tuturor formațiunilor politice, nu doar ale AUR-ului.
Nu doar președintele AUR George Simion ar trebui premiat, ci și liderii celorlalte partide naționaliste, Diana Iovanovici Șoșoacă, Mihai Târnoveanu, Marian Grajdian, Marian Cucșa, Radu Ghidău, Marian Visu etc.
Nu doar Biserica Ortodoxă, ci toate cultele din Romania, toate instituțiile românești, inclusiv Academia română ar trebui să încurajeze, să premieze politicienii care luptă pentru interesele României, pentru apărarea identității naționale.
George Simion împreună cu parlamentarii AUR au impiedicat în 2021, introducerea obligativităţii prezentării certificatului verde la locul de muncă, apără în continuare drepturile românilor, valorile creștin-ortodoxe, dar și ale celorlalte confesiuni religioase, susține familia tradițională, pledează pentru unirea cu Basarabia, etc.
Departe de a fi un partid extremist, AUR tinde să devină o formațiune politică rezonabilă, frecventabilă, cu deschideri spre conservatorii europeni, o formațiune în care au intrat deja parlamentari din partidele mainstream, în care s-au înscris oameni de afaceri români și de alte etnii, artiști, oameni de cultură etc.
Ținând cont de situația economică dezastruoasă in care ne-au adus actualii guvernați venali și corupți, acești pitecantropi caraghioși, fără școală, fără cultură, cu inteligență de pui de găină, fără Dumnezeu, mitropoliții, episcopii, stareții, preoții n-ar mai trebui să cânte, ci să strige. Așa-zisele “ violențe verbale” ale lui George Simion în discuțiile cu fostul ministru al Energiei Virgil Popescu, cu de Alfred-Robert Simonis, cu prim-ministrul Florin Câțu sau discursul vulcanic al senatoarei Diana Șoșoacă, sunt șoapte, răsfățuri, dulci alintări, față de măsurile economice, politice, sociale criminale pe care le iau liderii partidelor aflate la putere în frunte cu președintele Iohannis.
Iată de ce respectivii analiști politici, jurnaliști, teologi etc. care contestă gestul Mitropolitului Laurențiu au o poziție simplificatoare, unilaterală, făcând apel la tot soiul de sofisme, pentru a-și justifica opțiunile politice bazate pe oportunism și corectitudini politice, lipsite de temeiuri rationale.
Cât de pervers, de oportunist, de lacheu progresist, de stupid trebuie să fii să-l compari pe Mitropolitul Laurențiu cu Nicolae Bălan, să-l compari pe George Simion cu Corneliu Zelea-Codreanu, să confunzi merele cu perele, să acuzi de simpatii neolegionare niște oameni care nu au de-a face cu astfel de ideologii extremiste ?
Gloatele de intelectuali de carton, de filosofi fără operă, de universitari și academicieni obedienți corectitudinii politice, ideologiei neomarxiste, turma de scribalăi tac mâlc atunci când este vorba de problemele fierbinți cu care se confruntă Romania.
Diferența dintre liderii naționaliști, conservatori precum George Simion, Diana Iovanovici Șoșoacă, Mihai Târnoveanu, Marian Grăjdean etc. și acești pui de javre canine progresiste, lași și fricoși, care mârâie pe la colțuri împotriva patrioților, a suveraniștilor, pentru a se asigura că își vor primi porția de lături, de la stăpânii lor bruxelezi și uașintonieni, este că cei dintâi sunt lucizi, au curajul și demnitatea de a apăra pe față valorile tradiționale, cultura, credința, identitatea românească .
În loc să le mulțumească pentru că își sacrifică timpul, tinerețea, familia, nervii, sănătatea, riscându-și în definitiv viața pentru binele și viitorul României, bătând țara și diaspora în lung și în lat, în timp ce ei cățeii mârâitori, dorm ca suidele, se uită la televizor și mâzgălesc tot soiul de aberații pe feisbuc, făcând politică de pijama, îi jignesc, pun etichete, îi acuză că sunt violenți, agresivi, impulsivi etc.
Desigur, nu suntem analfabeți istoric, nu suntem amnezici, nu suntem sofiști, nu ne facem că nu înțelegem experiențele adesea nefaste ale religiei în economia istoriei Evului Mediu, când mariajul sau mai exact concubinajul dintre slujitorii altarelor și autoritatea laică a funcționat la cote maxime.
Cel puțin teoretic încerc să îi înțeleg și pe detractorii lui George Simion și ai Mitropolitului Laurențiu când spun că acest gest pare să pună între paranteze perioada modernă, să ne întoarcă în Evul Mediu. Acești domni intelctuali ar putea avea un dram de dreptate, da rasta doar în condițiile în care România s-ar afla într-o situație normală, ideală, dacă lumea și lumea noastră ar satisfice exigențele meliorismului leibnizian, adică dacă ar fi cele mai bune dintre toate lumile și țările existente și posibile. Însă cum suntem departe nu doar ontologic, ci și politic, economic, social de o astfel de preeminență serafică, clericii trebuie să fie factori de regenerare morală, repere, modele pentru popor așa cum ar trebui să fie de altfel și politicienii.
Biserica în Evul mediu avea un rol imens în societate. Preoții erau confesori, spovedeau nu doar nobilii, feudalii ci și regii. Le cunoșteau păcatele și în felul acesta îi controlau, îi șantajau, îi excomunicau.
Pe de altă parte puterea monarhiei absolute se spijinea pe puterea pe care le-o conferea Biserica, pentru că papii, cardinalii ungeau regii.În acest fel se încuraja și menținea acest joc vicios.
Se știe că societățile europene au fost minate de luptele interconfesionale, de orgolile , de derapajele Bisericii catolice, de spiritul inchizitorial care au determinat filosofii și oamenii de știință să inventeze deismul, acea orientare filozofică-religioasă care recunoaște calitatea lui Dumnezeu de creator, dar refuză să accepte atributul lui proniator, întruparea mundană a unui ipostas treimic pentru a conduce omenirea spre un scop eshatologic, soteriologic. În această situație, oamenilor și nu clericilor le revine rolul de a organiza societatea în așa fel încât să se evite haosul , să se suporte unii pe alții.
Teismul, justifica de asemenea Teoria dreptului divin pentru că regele reprezenta autoritatea lui Dumnezeu pe pământ.Astfel deismul a contraatacat teismul și Teoria de drept divin , instaurând liberalismul. Cu alte cuvinte, s-a renunțat la monarh pentru a se acorda drepturi oamenilor . Astfel oamenii au fost transmormați din supuși în cetățeni.Vorbim desigur de renunțarea la monarhia absolută pentru că monarhia constituțională s-a păstrat. Mai exact s-a operat o limitare a puterii regale, deismul permițând astfel apariția democrației de tip liberal, modern, dar și a Statului de drept.
Statul trebuia să fie neutru, să nu mai sprijine nici o religie. Avea obligația de a-i trata pe toți actorii religioși la fel, pentru ca în acest fel autoritatea statală laică să câștige lupta pentru supremație.
În secolul al XIX-lea , în spațiul occidental erau două paradigme politice, economice :democrația liberală cu statul de drept, iar pe de altă parte, de la Europa Centrală încoace începea imperialitatea: imperiul german, imperiul austro-ungar, imperiul otoman, și imperiul țarist.Luptele pentru teritorii, colonii din aceste imperii au dus la apariția Primului război mondial, în urma căruia au dispărut cele patru imperii și au apărut statele naționale.
În interbelic, a apărut comunismul și fascismul în care de asemnea s-au ciocnit totașitarismul cu democrația liberală. În acest fel, s-a ajuns la al Al doilea război mondial. În mai 1945, războiul din Europa se încheiase însă Japonia care fusese partenerul Germaniei încă mai continua să opună rezistență, ceea ce i-a determinat pe americani să lanseze bomba atomică, la Hiroshima și Nagasaki , acest eveniment tragic ducând la sfârșitul războiului și la victoria americanilor. După cum se știe, Rusia a contribuit de asemenea la victoria celui de-al doilea război Mondial, luptând împotriva Germaniei alături de aliații americani. Astfel în 1947, rivalitatea dinttre cele două mari puteri a dus la prima perioadă a Războiului rece dintre SUA și Uniunea sovietică.
După război, a urmat în România comunismul, timp în care patriarhul Justinian Marina cu toate concesiile și obediența lui față de autoritățile române investite cu putere absolută de Moscova, a păstrat un echilibru între Stat și Biserică, a intermediat cu regimul construcția de Biserici, a menținut serviciul liturgic etc.
După ce serviciul Siguranței românești sau serviciile de securitate sovietică l-au ucis pe patriarhul Nicodim Munteanu, în societatea românească, dar și în cadrul Bisericii Ortodoxe s-a instaurat frica.În București erau deja cantonate devizii de armate și agenturi sovietice. E clar că Biserica a făcut compromisuri, deși aceste lucruri, pentru a fi înțelese corect, trebuie judecate în respectivul context istoric. Din nefericire, aceste compromisuri ale Bisericii față de autoritățile roșii a avut consecințe psiho- emoționale în sensul că ne-a obișnuit cu o obediență exagerată față de factorul politic au încurajat balcanizaea , bizantinismul, cezaropapismul.Prin urmare, nu putem ascunde faptul că Biserica Ortodoxă moștenește inconștient sechelele acelor lupte de culise.
E foarte adevărat, ca Biserica să-și asume acest rol de arbitru social, civic trebuie să-și curețe propria bătătură, să aibă lideri spirituali autentici, onești, culți, empatici, mai puțin mercantili, apropiați de masele de credincioși. Dacă Biserica nu se va revoluționa din interior, dacă Facultățile de Teologie nu își vor revizui și actualiza curricula, dacă nu-și va conștientiza propriile carențe, necesitatea debarasării de astfel de vici, încercarea ei de implicare pe scena civică riscă să fie catolagtă ca un gest fals, izvorât dintr-un patriotism de paradă. Desigur, necesitatea unei astfel de schimbări, nevoia de reformă morală este valabilă nu doar pentru instituția eclezială, ci și pentru celelalte instituții precum cele educaționale, juridice, medicale, politice etc.
Acest tip de hiasm între între esență și aparență, această impostură este cea care decredibilizează instituțiile publice, care maculează societatea românească
Suntem otrăviți sufletește cu tot soiul de ideologii, cu stafilococi mentali . Ingineriile sociale contemporane riscă să genereze o specie de ființe monstruoase, decebralizate, some antropoide transumaniste, oameni fără cultură, fără sens, tuburi digestive ambulante, lipsite de orice orizont treanscendent, mașini de trăit, de îngurgitat hrană chimicală, făină de gândaci, carne artificială, roboți antropoformi de făcut sex, tăurași și iepe hedoniste, tâmpi și tâmpe, bovini și bovine, simple aparate de confecționat excremente, iar acești domni intelectuali, jurnaliști, teologi, oportuniști vânduți Înaltei Porți cotrocene și bruxelleze se fac că nu știu, că nu aud, se ascund, tac mâlc ca puiul de pasăre căzut în budă.
Până când să fim Domnilor calmi, reverențioși, eleganți cu niște mercenari politici, cu niște satrapi ca Virgil Popescu, Iohannis, Ciolacu, Ciucă sau Câțu , cu niște ipochimene nevertebrate moral, cu dușmanii acestei nații, care amanetează România la barbutul ursulezo- davosisto- schwabian ?
În definitiv, Mitropolitul Ardealului a dat crucea șaguniană unui om care încearcă să mai facă ceva cu țara aceasta, să mai salveze ceva din ea, să mai recupereze din ea, dacă cumva mai este ceva de recuperat. Economic, politic, social, spiritual, cultural evident, pentru că mințile detractorilor României, a pupincuriștilor progresiști se dovedesc a fi irecuperabile.
De ce este Simion extremist, de ce este Laurențiu neolegionar, stimați colegi universitari, scriitori, filosofi care ezitați să mă salutați de când m-am înscris în AUR? Pentru că vor binele României, pentru că apără cu demnitate și curaj valorile culturale și tradiționale românești, pentru că apără identitatea națională, pentru că se opun unor politicieni români mediocri și necinstiți, setați pe pilot automat să aprobe măsurile arbitrare, inumane, extreme, care vin de la Comisia Europeană?
Nu am intrat in Europa ca sa fim nevoiți să acceptăm măsuri politice, juridice, sociale, administrative cu iz de balamuc, să fim obligați să renunțăm la propria identitate, să acceptăm crize sanitare, economice, energetice, climatice, alimentare pur artificiale, create cu scopul de a-și augumenta conturile plutocrații acestei planete.
În condițiile geopolitice actuale naționalismul/ suveranismul/conservatorismul este un imperativ nu este un moft ! Desigur, teoretic, logic, ar putea exista tot soiul de bruiaje din partea vecinului de la Est, legate de relația noastră cu Occidentul, dar asta nu înseamnă că naționalismul, suveranismul este antioccidetal.Dimpotrivă, șansele de supraviețuire ale UE, ca instituție comunitară transstatală se mențin doar în condițiile consolidării statelor naționale.
România nu reprezintă o excepție în spațiul comunitar din punct de vedere al creșterii suveranismului . Recrudescența acestui fenomen, se întâlnește în toate țările europene, mai ales în urma crizelor artificiale de tot soiul de care a avut parte în ultimii ani bătrânul continent. Cunoaștem cu toții victoriile partidelor naționaliste, suveraniste, conservatoare din Italia, Olanda, Austria, Polonia, Slovacia sau creșterea partidelor naționaliste din Gemania(Alternativa pentru Germania/ Alternative für Deutschland / AfD a devenit al doilea partid în în Germania cu un procent de 22 % ) și Franța(Rassemblement National), fondat de Marie Le Pen a câștigat deja simpatia a 44% dintre francezi) etc.
Ori, acești cetățeni, acești lideri politici nu sunt agenții lui Putin așa cum ar putea fi catalogați de tot soiul de slugoi lamentabili, oportuniști, de minți înguste, fără nunațe, necritici, lipsiti de inteligență și luciditate.
În pericol nu este doar România, ci și alte țări europene, Europa însăși. Pentru a se menține ca mare putere, Europa nu are decât trei șanse : ori să își consolideze statele membre, să le militarizeze, să creeze politici fiscale, sociale avantajoase statelor naționale, să se axeze pe cercetare și dezvoltare tehnologică, să își câștige independența economică față de SUA , Rusia și China, ori să se destructureze, să își declare falimentul, ori să se federalize, ceea ce este imposibil pentru că o astfel de reconfigurare politică și administrativă nu va fi niciodată acceptată de națiunile care o compun.
Pe lângă aceste probleme structurale, de fond, Europa se sinucide, intrând într-un război care nu este al ei, mimând tot soiul de crize artificiale, de la cele sanitare și economice și energetice, la cele climatice.De asemenea, îndatorarea excesivă a statelor europene, creșterea dobânzii rostogolite(de 8 miliarde de euro), incapacitatea de plată, duce la preluarea activelor naționale de către băncile de la care s-au făcut respectivele credite, până în momentul în care se va impune necesitatea înstaurării unui gvern unic, a unor portofolii ministeriale mondiale, așa cum este pe punctul de a se configura OMS, ca un prin Minister internațional al Sănătății.
Din nefericire, tehnologiile au făcut ca granițele, statele, guvernele, să nu mai conteze foarte mult. Marile companii holdingurile, concernele, multinaționalele, nu se mai pot limita la un anumit stat, au nevoie de resurse, de forță de muncă, fiind astfel nevoite să recurgă la strategii și sisteme globaliste.
Afacerile s-au transnaționalizat încât au nevoie de o piață mondială ca să scoată profit. Este deci o necesitate tehnologică, economică . Riscul însă este să ajungem să nu mai fim tratați ca oameni, ci ca consumatori, ca cifre, ca statistică.
Biserica fiind depozitara darurilor Duhului Sfânt, ar trebui să ofere binecuvântări, distincții, sfinte cruci, icoane, oamenilor politici din toate partidele, pentru că poate în acest mod, respectivele revărsări spirituale, harice, ar reuși să-i transfigureze, să-i reseteze uman, mental, comportamental și etic. Totul s-a comercializat, s-a mercantilizat, s-a capitalizat, inclusiv cele mai intime sentimente, emoții, nevoi ale omului: iubirea, sexualitatea, boala, suferința, moartea . Ni se organizează inclusiv timpul liber, ca nu cumva să rămânem singuri, cu propria noastră sineitate, să ne gândim propria condiție, ratarea, deriva socială, spirituală și ontologică.
Capitalismul este o mașinărie care funcționează la fel ca mecanismele juridice stranii, absurde, din romanele lui Kafka.
Nici acuzele de filetism, care în vremuri normale, pașnice, transparente, predictibile, politic economic și moral, ar putea deveni o amenințare la adresa principiilor democrațice, ar putea încuraja spiritul dictatorial, nu mai funcționează în aceste “timpuri sărace“, paupere mai ales ontologic și moral.
Datoria unei țări este să mențină un echilibru între identitate și alteritate, așa cum corpul uman , desi asimilează tot soiul de produse alimentare, tot felul de substanțe alogene în raport cu el însă rămâne el însuși. Organismul uman metabolizează substanțele străine lui, trece printr-un circuit permanent, primește din exterior tot felul de elemente materiale, alimentare, intelectuale, emoționale, spirituale și oferă la rândul lui altora diverse conținuturi, însă nu se lasă niciodată transformat. Îngurgitează hrană, însă transformă această alteritate în el însuși.Cu alte cuvinte e normal să intrăm în relații de ordin economic, industruial, cultural, religios, spiritual cu alte popoare, civilizații, națiuni, e normal să metabolizăm însă nu trebuie să ne lăsăm metabolizați.O țară suveranistă poate relaționa cu restul lumii însă nimeni nu are dreptul să o oblige să renunțe definitiv la propria ei identitate.Noi ne integrăm în UE, acceptăm Comunitatea Europeană, NATO, dar nu vrem să dispărem, nu putem accepta aneantizarea.
E normal ca tu în calitate de organizație comunitară, tu ca partener strategic să îmi oferi mie securitate, devreme ce am intrat m-ai invitat în Clubul tău, devreme ce te-am acceptat ca tovarăș de luptă pentru vegherea păcii și liniștii teritoriale, iar eu îți cer în schimb să nu te atingi de identitatea mea, așa cum nici eu nu atentez la identitatea ta. Ca partener strategic trebuie să mă aperi, să-mi oferi securitate, nu să mă înghiți.Prin intrarea in UE ne-am cedat disponibilitatea de a face proiecte comune, dar nu ne-am cedat identitatea.UE ar trebui să fie în fond o familie . Suntem un trup cu Europa, dar nu ne dizolvăm în ea.Adică Ion rămâne Ion și Maria rămâne Maria. Într-o familie, există o pluralitate de euri, dar există o convergență între ele.Nu doar noi ar trebui să ne modernizăm, ci și alții să ne recunoască specificul, drepturile și valorile.
Noi românii suntem geopolitic, la granița dintre cele două lumi, în sensul giratoriu al civilizațiilor din această parte de lume, suntem plasați natural, geographic, de către Dumnezeu, de istorie, de destin între Orient și Occident. Rostul nostru, dar și al Poloniei, al țărilor baltice nu este să fim, să fie un zid berlinez, o cortină de fie, ci un pod de fier.
BOR trebuie să țină cont și de rădăcinile și legăturile istorice ale Ortodoxiei. Noi avem cu spațiul oriental numitorul comun al Ortodoxiei. Nu devenim automat putiniști, dacă ne raportăm la aceste legături . Biserica trebuie să mențină un echilibru geopolitic între Orient și Occident. Suveranismul nu înseamnă izolaționism. Suveranismul înseamnă asimilarea valorilor, însă repet, nu ne putem lăsa asimilați. Nici una dintre marile puteri nu și-ar dori să se lase asimilată. Atunci de ce ne-am lăsa noi ?Nu ne putem rupe totalmente religios de spațiul oriental, numai pentru că așa vrea partenerul strategic.Trebuie să păstrăm un echilibru între Occiident și Orient. Trebuie să păstrăm legături rezonabile cu cele două mari puteri pentru că suntem o țară mică în bătaia vântului care suflă de la Apus și de la Răsărit. Firesc ar fi să avem un rol de intermediere între cele două lumi, nu să ne poziționăm necritic, slugarnic, în detrimentul nostru, față de una sau de celaltă.
Noi și Polonia ar fi trebuit să ne fi asumat rolul de intermediar, să chemăm la masa dialogului SUA și Rusia.
Chiar dacă de-a lungul istoriei am avut experiențe triste cu Uniunea sovietică, trebuie să fim conțtienți de faptul că frații noștri români de peste Prut sunt la mâna lor.Nu putem, nu avem dreptul să ne facem că uităm de acest lucru.
E limpede pentru orice om lucid, cu o minimă inteligență și cultură geopolitică faptul că pe termen lung, din cauza exploziei tehnologice, a interconectării economice, a multinaționalelor, e imposibil de oprit tăvălugul globalismului, așa cum era inutil să te opui revoluției tiparului. E clar că vom avea de ales între două modele globaliste, cel de sorginte americană și cel chinez, însă asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a ne apăra identitatea, nu înseamnă că trebuie fim slugi, nu înseamnă că trebuie să acceptăm măsurile politice, economice, administrative, sociale aberante, incompatibile cu specificul românesc. Indiferent în ce parte ne va arunca istoria trebuie să ne negociem destinul, trebuie să luptăm pentru respectarea drepturilor și libertăților.
Nu suntem nici proști, nici nebuni, nici absurzi, nici extremiști, nici putiniști, nici neolegionaroizi. Colaborez de trei ani cu toți liderii AUR de la centru și locali, însă nu am sesizat astfel de poziții la niciunul dintre ei. În calitate de intelectuali conservatori, naționaliști, de teologi, de oameni de cultură, nu suntem eurofobi, natofobi, xenofobi, americanofobi, rusofobi, maghiarofobi, antisemiți, antiiudaiști, exclusiviști religios, șovini, ci dimpotrivă suntem deschiși spre colaborare, cohabitare, comunicare cu toate popoarele și etniile, suntem capabili de solidaritate, ecumenicitate, empatie, dar în limitele bunului simț, ale rezonabilității, ale normalității, ale respectului reciproc, ale adevărului, dreptății și demnității umane.
Suntem otrăviți sufletește cu tot soiul de ideologii, cu stafilococi mentali. Ingineriile sociale riscă să genereze o specie de ființe monstruoase, decebrazilzate, oameni fără cultură, fără întrebări, tuburi digestive ambulante, lipsite de orice orizont transcendent, mașini de trait, de mâncat și de făcut sex, aparate de confecționat excremente.
Suntem cu toții cetățeni ai planetei pământ. Suntem creații divine.Trăim ca printr-un miracol pe acest bulgăre de pământ rotitor, pe acest punct pal, infim, plasat într-un abis galactic cvasiinfinit, necunoscut și ostil. Suntem pe acest titirez de humă fire de praf efemere . Suntem “muști de-o zi pe-o lume mică/Ce se măsură cu cotul “, cum spunea Eminescu în Scrisoarea I, iar noi vrem să ne scurtăm și această infimă clipă “ce ni s-a dat”, vrem să mânjim azurul cu sânge, să ne autodisipăm, sa ne scriem epitaful propriei istorii, orbiți de arghirofilii și orgolii cretine ?
Miloane de oameni, în mii de ani s-au luptat să domesticească acest primat humanoid numit om. De la egipteni, la indieni, de la greci, la romani, de la arabi, la germani, de la francezi, la englezi, de la americani, români și la slavi, de la Moise la Iisus , de la Buda, la Mahomed, de la Platon la Wittgenstein, de la Homer la Kafka, de la Nagarjuna, la Cioran, de la Vergiliu la Goethe și la Eminescu, de la Ovidiu la Allan Poe, de la Shakespeare, la Baudelaire, de la Leonardo da Vinci, la Van Gogh, de la Ptolemeu, la Einstein, de la Palestrina la Mozart, de la Pitagora la Averroes, de la Arhimede la Hilbert, de la Newton, la Richard Feynman geniile, savanții, oamenii de spirit ai acestei lumi ne-au lăsat o civilizație, o știință, o cultură, o artă pe care nu avem dreptul să le distrugem !
Natura, Dumnezeu, ne-a dat o identitate, un suflet, ne-a sculptat un chip pe care nu avem dreptul să-l maimuțărim ! Ne-a dotat cu inteligență, cu sete cognitivă, cu capacități creatoare, cu sentimente și cu emoții.
Câte miliarde de teorii științifice și fenomene cosmice așteaptă să fie descrise, câte constelații, câte galaxii așteaptă să fie catalogate, câte modele matematice, câte opere literare, câte sisteme filosofie plutesc în eter și așteaptă să fie scrise, câte Arii și Sonate așteaptă să fie cântate, câte pânze își așteaptă Michelangelii, câte contrapuncte își așteaptă Bachii, câți copii nenăscuți așteaptă să fie luați în brațe, câte fecioare așteaptă să fie sărutate, câte perechi de ochi feciorelnici, caști așteaptă să-și scalde retina pe sânii și coapsele lor, câte poeme așteaptă să fie scrise, câte lujere de crini albi așteaptă să fie mirosite, iar noi nu facem altceva decât să ascuțim sulițe, să confecționăm tancuri și mitraliere, bombe și rachete pentru a zdrobi definitiv zâmbetul acestui mamifer ingenios, ne irosim timpul construind ferăstraie și drujbe pentru a tăia aripile acestui heruv, a acestui pui de Dumnezeu, unic și irepetabil, rătăcit în hățișul cosmic !?
Pământul e larg, e mare, câmpiile și livezile ne încap pe toți ! Lăsați-ne să alergăm după fluturi, să ascultăm cucul, să ne îmbăiem în iaz, să ne facem fluiere de păpădie! Nu ne goniți din raiul buburuzelor, înainte de lăsarea serii, înainte de a veni tații să ne ducă în în brațe acasă !
Poporul acesta nu a dus niciodată lipsă de eroi, care au luptat până la moarte pentru cauza națională . Sunt și oameni pe lumea aceasta, care, de dragul dreptății și al adevărului sunt dispuși să moară de nenumărate ori, să accepte să se așeze și să putrezească în toate sicriele din univers, pentru binele acestei țări, din dorința de a rămâne demni, de a sfârși mai degrabă ca felină mare, liberă, ca leu slobod, decât “câine-nlănțuit”, ca să cităm din poemul “ Decebal către popor”, al lui Gorge Coșbuc.
Amenințând pe asupritorii ruși, poetul Grigore Vieru scria într-un poem, făcând aluzie la neînfricatul voievod moldovean Ștefan Cel Mare: ”Nu dea Domnul într-o zi/Să pornim a ștefăni”. Ei bine, cei ce conduc acum România spre dezastru ar trebui să ia foarte serios în calcul și posibilitatea ca oamenii de la talpa țării, țăranii, muncitorii, moroșenii, oșenii, moții, bănățenii, bucovinenii, oltenii, vrâncenii, hăituiți la infinit, mințiți, furați, umiliți, sărăciți, îmbolnăviți, păcăliți, să pornească într-o zi a ștefăni, a haiduci, a pinteaviteji, a mihăi și a țepeși.
Lector univ.Vasile Chira
Universitatea ” Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Teologie ” Andrei Șaguna”
Doctor în filosofie al UBB din Cluj
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Scriitor, filosof, teolog și artist
Președintele Institutului de Studii Inter-Pluri-și Transdisciplinare / Institute of Pluri-, Inter- and Transdisciplinary Studies (IPITS )
Membru al Partidului AUR
Membru al Senatului Partidului AUR
1.Introducere
Mutațiile științifice, sociale și economice cu care se confruntă societatea actuală: desacralizarea, pragmatismul, globalizarea, exacerbarea hedonismului de orice fel, panterorismul, explozia tehnologică, fenomenul migrației, dezechilibrul sistemelor ecologice, intrarea în era anthropocen, conflictele dintre culturi și civilizații, transumanismul tehnologic, noul val de ateism științific, singularitatea biologică, criza sensului, interogațiile omului postmodern etc. fac necesară reconfigurarea ofertei curriculare din învățământul teologic superior.
În consecință, studiul de față își propune să analizeze critic actualele planuri de învățământ din Facultățile de Teologie Ortodoxă și să ofere modalități de îmbunătățire/reactualizare a curriculei teologice universitare.
2.Caracterul exclusiv istoric al învăţământului teologic universitar
Studiul teologiei este în esență orientat aproape exclusiv istoric. Acest lucru este fără îndoială lăudabil, discursul istoric fiind în definitiv un inventar al spiritului, însă nu este suficient.
Se studiază istoria sinoadelor, a reformelor, a relației dintre Biserică și autoritatea laică, a patriarhiilor, a episcopiilor, a mănăstirilor, a Bisericilor, istoria cultului, istoria veșmintelor, a riturilor, a Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine, istoria literaturii vetero- și neotestamentare, istoria dogmelor, a canoanelor, a concepțiilor morale, istoria religiilor, a predicii, a catehezei, a misticii, a imnologiei, a misiunii creștine sau a ecumenismului.
Această abordare de tip istoric/istorist este unilaterală și, în consecință, perdantă pentru studenții teologi ale căror organe cognitiv-speculative, în lipsa antrementului noetic, riscă să se atrofieze.În învăţământul teologic, se pune accentul doar pe memorare, nu se incurajează flexibilitatea mentală, reflexivitatea, gândirea critică, cu alte cuvinte se ratează esenţialul. Preoţii noştri, chiar si cei mai înzestraţi dintre ei, nu pot părăsi limbajul omiletic sau catehetic, sunt rigizi, gândesc şablonard.
Pe lângă disciplinele strict teologice, axate pe competențe liturgice, omiletice, catehetice și administrativ-parohiale, necesare sacerdotului, e nevoie de discipline care să angajeze studentul cultural, științific, filosofic, lingvistic și artistic pentru a putea avea o înțelegere holistică a realității, a fenomenului religios și, implicit, a propriei sale credințe.
Creștinismul nu este doar sentimentalism dulceag, spectacol de cântece pietiste, impresionism facil. Este un sistem de gândire articulat ontologic, logic și conceptual, care în demersul lui cognitiv, face apel nu numai la metoda pistică, ci și la datele rațiunii, ale filosofiei, ale descoperirilor științifice.
Faptul că Biserica Ortodoxă Română, cu excepția Părintelui Dumitru Stăniloae, care s-a angajat în mod individual în câmpul culturii și al cunoașterii, nu a dat niciun gânditor notabil, decât istorici, traducători sau profesori de teologie, cu scrieri de bun simț, dar ale căror opere sunt departe de a intra în circuitul teologic universal, este simptomatic.
E adevărat că Biserica Ortodoxă Română a dat sfinți, dar asta e altceva. Noi ne referim aici la teologia de catedră, la discursul teologic academic, nu la teologia mistică.
Lipsa unor arii curriculare care să integreze toate domeniile spiritului, încremenirea teologiei într-un discurs istorist, arhaizant, paseist, lipsa exercițiului gândirii au determinat, în special, Biserica Ortodoxă Română să ignore sau să evite tematizarea unor probleme teologice majore: mitologia comparată, teologia geniului, finitatea/infinitatea universsului, existenţa vieţii extraterestre, raportul dintre ființă și neant, respectiv coincidentia oppositorum, identitatea dintre ființă și neant(adusă în discuţie de Hegel), ontologia spiritului, clauzele contractuale ale parteneriatului ontologic dintre Dumnezeu și agenții neantului, regimul metafizic al demonului, demonologia şi inconştientul, arhetipologia, regimul ontologic al Divinităţii, Antropologia posteshatonică, teogonia, ontologia libertăţii, teologia genomului uman, metafizica sexualităţii, Experiența religioasă vs. neuroștiința, Dumnezeu și sistemul limbic, problema libertății, metafizica animalelor (zooteologia), problema arhetipului soteriologic şi alte câteva sute de astfel de subiecte pe care nu e locul să le amintim aici.
Nu avem o teologie a fizicii cuantice. Nu avem o cosmologie ortodoxă care să ia în calcul datele cosmologiei științifice și filosofice, nu există un sistem teodiceic acordat cu datele științei și filosofiei contemporane. Nu există un răspuns articulat al Bisericii la ordinea naturală a lanțului trofic, nu există inițiativa unui dialog ecumenic real la nivel interreligios, în special cu liderii și teologii religiei islamice. Nu există răspuns la teoriile existenței virtuale a divinității (E vorba de modelul realităților, bazat pe cercetările experimentale făcute de Charles Tart și Stanislav Grof pe subiecți cărora li s-au indus stări modificate ale conștiinței)[2], la experiențele extatice produse în laborator cu ajutorul substanțelor psihedelice.
E adevărat, cu trei ani în urmă a apărut un manual de Apologetică ortodoxă în 2 volume, publicat de Editura Basilica. Inițiativa și munca autorilor (Adrian Lemeni, preotul Răzvan Ionescu, diaconul Sorin Mihalache și Cristinel Ioja, unii dintre ei fiind profesori de teologie) este lăudabilă, însă această ediție ar trebui completată cu noi volume, fiindcă nu acoperă plaja de probleme cu care se confruntă teologia în contextul contemporaneității.
Pe de altă parte, pentru redactarea unui astfel de corpus apologetic ar trebui constituit un colectiv de autori de la toate Facultățile de Teologie Ortodoxă din țară, în special dublu licențiați, preocupați de relația dintre teologie și știință, teologie și filosofie, teologie și arte. Există astfel de specialiști la Facultățile de Teologie din Sibiu, Cluj-Napoca, Timișoara sau Craiova. E adevărat, ca o astfel de colaborare să fie posibilă, cei de la București ar trebui să-și învingă orgoliile auctoriale, în formulă unică sau restrânsă, și, mai ales, să-și reconsidere eventualele rezerve față de Facultățile de Teologie din provincie, oricum nejustificate.
Volumul I al amintitului manual de apologetică cuprinde noțiuni introductive referitoare la definiția, obiectivele, metoda și istoria apologeticii. Volumul al II-lea continuă, în prima parte, considerațiile legate de statutul apologeticii și perspectiva istorică a acestei discipline, urmând ca în ultimele 4 părți să fie abordat raportul teologiei cu științele universului (cosmologie, fizică, matematică), relația dintre teologie și științele vieții, în special biologia, și perspectiva apologeticii ortodoxe asupra mutațiilor sociale, culturale și tehnologice din societatea contemporană (consumismul, poluarea, secularizarea și biotehnologizarea).
După cum s-a putut observa, relația teologiei cu filosofia, cu excepția unor referiri lapidare la situații limită din epistemologie sau la dimensiunea fenomenologică a persoanei, lipsește cu desăvârșire.
În schimb, subiectele abordate sunt bine tratate, autorii făcând apel la surse bibliografice recente. Sigur, spațiul alocat tematicilor din acest manual este restrâns, insuficient pentru o expunere care să epuizeze un subiect sau altul. Este însă un început promițător.
Ideal ar fi ca apologeticii ortodoxe să-i fie consacrate o serie de monografii tematice. Există doar două astfel de încercări. Mă refer la soții Oana și Alexandru Iftimie, profesori la Facultatea de Biologie din București, care au dat un răspuns pertinent, de pe poziții ştiinţifice, creștin ortodoxe, evoluționismului darwinist[3], și la domnul Virgiliu Gheorghe, specialist în biofizcă și doctor în bioetică la Universitatea Aristotel din Tesalonic care a publicat mai multe lucrări despre implicațiile mediului televizual și virtual asupra sănătății fizice, psihice și spirituale[4].
3.Învăţământul teologic medieval
După modelele paideice grecești, după Academia lui Platon și Liceul lui Aristotel, după școlile Bizanțului, ia ființă, în Europa Evului Mediu, Universitatea, un sistem paideic superior care stă la baza învățământului universitar modern.
Trebuie subliniat însă faptul că autorul primului centru de învățământ superior a fost marele Origen (185-253 p. Chr.), care a reunit în Didaskaileion-ul său toate științele laice cunoscute până la acea vreme. Această instituție arhaică a constituit o universitate in nuce, inspirând peste secole sistemul universitar modern.
În Universitățiile medievale, se predau cele șapte arte liberale (artes liberalis), respectiv grupul artelor literar-filosofice: gramatică, retorică și dialectică, reunite în ciclul trivium („cele trei căi”) și grupul artelor științifice constituit din aritmetică, geometrie, astronomie și muzică, discpline care formau ciclul quadrivium („cele patru căi”).
Pentru a avea acces la Facultățiile de rang „superior” (de teologie, drept și medicină), candidații de la Universitatea din Paris, înfiinţată în anul 1088, trebuiau să facă dovada absolvirii Facultății de arte, care dura între 6 și 8 ani. În Facultatea de arte se studiau clasicii artei, însă un mare interes era acordat ştiinței filosofice și, în special, operei lui Aristotel[5].
În primii patru ani, studentul în teologie studia Biblia, alți doi ani erau destinați sentențelor lui Pietro Lombardi (Libri quattuor sententiorum)[6], după care dădea un examen general pentru a putea urma cursul de un an, cu decanul .
După finalizarea acestui curs, studentul dădea un alt examen, în urma căruia devenea „bacalaureat biblic”, ceea ce-i dădea posibilitatea să țină, timp de doi ani, lecții cu studenții în calitate de cursor sau asistent. În această calitate, își alegea în primul an o carte din Vechiul Testament, iar în al doilea o carte din Noul Testament, pe care le comenta în fața studenților din perspectivă filologică și teologică, fără a intra însă în detalii.
La sfârșitul celor nouă ani de studii, studentul avea calitatea de „sententiarius”, care îi dădea dreptul să țină un curs de doi ani în cadrul căruia comenta integral sentențele lui Pietro Lombardo. Când încheia acest stagiu era considerat „bacalaureat definitiv” (baccalaurius formatus). Urmau apoi alți patru sau cinci ani de studiu individual, sub îndrumarea unui profesor, perioadă în care avea obligația să asiste la cursurile profesorilor și să țină predici[7].
Abia la sfârșitul acestei perioade, studentul se prezenta în fața comisiei, pentru a susține un examen care consta într-o „disputatio” unde participa întregul corp profesoral[8].
4. Necesitatea extinderii duratei de studiu teologic universitar
Durata studiilor teologice ar trebui exstinsă la cel puțin șase sau opt ani. Evident, preoții practicieni, personalul de cult pentru mediul rural, oficianții de ierurgii, preoții funebri, cununători etc. pot rămâne la patru ani. Dar să nu înveţe, să nu fie profesori de religie, să nu predice.
În mod paradoxal, stundeții facultăților de stomatologie fac șase ani, pentru a studia un mic accesoriu de os al ființei umane.Noi teologii ne propunem să vindecăm sufletul, care e mult mai sensibil și mai complex decât partea somatică, sarxică.
În medicina alopată există sute de specialități. Nu te duci la neurolog dacă te dor rinichii. Ei bine, sufletul e mult mai complex decât trupul. Sufletul are și el inimă, ochi, cap, organe interne, suferă și el leucemii, encefalite, cardiopaii, tumori, care se cer vindecate.
Bolile mintale și spirituale sunt la fel de multe și de complexe ca și cele ale trupului. Biserica ar trebui să facă clinici și spitale de boli spirituale cu secții de filautie, gastrimargie, accedie etc.
5.Aria curriculară. Definiţie şi semnificaţii
Aria curriculară reprezintă un domeniu al cunoașterii în care sunt angajate un grup de discipline cu obiective generale comune.
Termenul de curriculum este consemnat pentru prima dată cu sensul pedagogic/didactic în documentele Universităților din Leiden (Olanda), 1582, și Glasgow (Scoția), 1633.
Derivat din limba latină, cuvântul curriculum înseamnă alergare, loc pentru alergări, hipodrom (vezi vrebul curro, currere, cucurri, curium = a alerga), iar cu sens figurat înseamnă curs, drum, cale spre (curriculum solis, curriculum lunae, curriculum vitae etc.).
Prin urmare, conceptul de curriculum desemnează, printre altele, ansamblul coerent al planurilor de învăţământ, al disciplinelor, al programelor analitice pe care le parcurge studentul în cadrul unui program universitar cu scopul de a dobândi pe de o parte, competenţe, deprinderi, abilităţi teoretice şi practice într-un domeniu anume, iar pe de altă parte de a avea posibilitatea înţelegerii propriei sale specializări în raport cu celelalte şriinţe angajate în câmpul cunoaşterii.
6. Ariile curriculare în învăţământul teologic universitar .Observaţii.Propuneri
Faţă de planurile de învăţământ actuale ale Facultăţilor de teologie, propunem şapte arii curriculare care inculd evident şi disciplinele teologice tradiţionale: Aria teologică, Aria istorică, Aria filosofică, Aria lingvistică, Aria ştiinţifică, Aria artistică, Aria de studii pluri-intre şi transdisciplinară:
6.1.Aria teologică
a) Sistematice:
În cadrul acestei arii, se pot păstra vechile structuri curriculare(Dogmatică, Morală, Misiologie şi ecumenism, Spiritualitate etc.). E însă nevoie de introducerea unor cursuri opţionale: Teologia suferinţei, Teologia şi filosofia geniului (Genialitate şi sfinţenie), Apofatismul teologic/ştiinţific/filosofic, Modele partistice de teodicee/ ponirologie (Justin Martirul şi Filosoful, Dionosie Areopagitul, Sfântul Vasile, Sfântul Irineu, Augustin, Ioan Damaschin, Toma d Aqino ), Teologie scolastică, Teoria logosului în Teologie şi filosofie, Introducere în pisteologie (Funcţia cognitivă a credinţei), Thanatologie, Ktiseologie, Zooteologie, Antropologie creştină, Introducere în animologia creştină, Modele etice .
b) Biblice: Hermeneutică generală, Terminologie neotestamantară, Poezia religioasă a Vechiului Testament, Aritmologie,Arheologie biblică, Modele genezice(teogonii, cosmogonii şi antropogonii ),Teogonie comparată, Tora şi epopeile homerice,Inspiraţia biblică şi inspiraţia ştiinţifică/poetică, Tora şi Mahabharata, Moise şi marii întemeietori de religie, Geneza religiilor abrahamice , Arhetipul soteriologic, Genul apocaliptic, Producţii apocaliptice.
c) Istorice:Teologia istoriei, Bizantinologie, Patristică.
d) Practice:Timpul sacru/spaţiul sacru, Teorii ale simbolului, Metafizica sacrificiului, Sfintele taine şi cultele de mistere, Botezul în religiile lumii, Istoria muzicii clasice, Armonie, Teorie şi solfegii, Contrapunct, Istoria muzicii clasice, Audiţii clasice, Teologia muzicii, Muzicoterapie, Muzicosofie.
Cursuri:Elemente de istorie universală, Istoria culturii şi civilizaţiei, Istoria religiilor.
Opţionale:Fenomenologia sacrului, Arhetipul anastasic, Haritologie comparată, Studii islamice.
6.3. Aria filosofică
Cursuri: Filosofia Orientului Antic (India/China), Filosofia în Grecia antică, Filosofia Renaşterii, Filosofia Evului Mediu scolastic, Filosofia modernă, Filosofia contemporană, Filosofia postmodernă, Filosofie analitică, Filosofia minţii, Filosofia creştină, Retorică, Semiotică, Estetică, Propedeutică filosofică, Axiologie, Filosofia religiilor, Fenomenologia sacrului, Metafizică, Gnoseologie, Modele ontologice, Modele logice/formal/speculativ/transcendental/lupascian, Metodologie şi argumentare, Hermeneutică.
Opţionale: Filosofia apologeţilor creştini (greci şi latini), Sfinţii capadocieni şi filosofia greacă, Teologia cogito-ului cartezian, Filosofia creştină rusă (Vladimir Soloviov, Berdiaev Nikolai şi Pavel Florenski), Dumnezeu şi substanţa spinozistă, Kant şi teologia creştină, Conceptul de dogmă la Lucian Blaga, Teologia temporalităţii, Filosofia creştină românească: Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Teologie şi fenomenologie, Mitologie, Ontologia infinitului, Analitica Dasein-lui la Heidegger, Analitica existenţială la Cioran, Mistica cioraniană, Turnanta fenomenologică franceză (Michel Henry, Jean Ives Lacoste, Jean Luc-Marion), Existenţialismul creştin (G. Marcel, Jaspers, M. Buber), Existenţialismul ateu (Sartre, Simone de Beauvoir), Antropologie filosofică, Antropologie culturală, Filosofia istoriei, Istoria filosofiei arabe, Epistemologie, Etică, Filosofia patristică, Filosofia culturii.
6.4.Aria lingvistică
Cursuri: Introducere în lingvistica generală, Poetică, Limbi clasice (greacă, latină, ebraică, coptă, aramaică),Limbi moderne (engleză, fraceză, germană, rusă).
Opţionale: Teologia limbajului, Filosofia limbajului, Metateologie.
6.5. Aria ştiinţifică
Cursuri:Teorii moderne ale fizicii, Teorii moderne ale biologiei, Semiologie medicală, Medicină pastorală/Hodigetică/Pimenică, Fundamentele matematicii, Cosmologia ştiinţifică (Elemente de astrologie), Astronomie, Modele cosmologice, Modelul Big Bang şi modelele alternative: modelul universului etern, Modelul staţionar, Modelul cvasistaţionar, Modelul cosmologic cu plasmă, Modelul universului tridimensional generat de colapsul unei stele din alt univers.
Opţionale:Psihologia religiei, Hristoterapia, Introducere în neuroştiinţe, Psihoterapia existenţială, Teorii psihanalitice, Psihiatrie, Modele psihoterapeutice, Medicină pastorală.
De fapt ar fi nevoie de introducerea unui modul duhovnicesc, cuplat cu modulul pedagogic în care să se studieze Psihopatologie, Psihologia clinică, Semiologie psihiatrică, Psihologie pastorală.
Biserica Ortodoxă va avea duhovnici buni abia atunci când va condiţiona primirea duhovniciei de absolvirea acestui modul.
6.6.Aria artistică
Istoria artei, Literatură religioasă, poetică creştină, Ideea de Dumnezeu în literatură, Teologia personajelor dostoievskiene, Pictura religioasă, Artă crestină, Filmul religios, Etnologie, Folclor, Iconografie, interpretare instrumentală (vioară, pian).
6.7.Aria Pluri-, Inter- şi transdisciplinară
Cursuri:Introducere în teoria nicolesciană a transdisciplinarităţii[9], Metodologia pluri- şi interdisciplinară, Logica noncontradictoriului, Noţiuni generale de fizică/mecanică cunatică.
Opţionale:Cosmologia ştiinţifică/ filosofică/ biblică/ patristică, Genetică şi teologie, Teologia fizicii cuantice, Teologia şi anatomia umană/ Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Apofatismul şi teologic şi nihilismul modern, Teologia geniului (Sfântul şi savantul; scriitorul/ compozitorul/ pictorul), Metafizică şi teologie, Infinitul matematic şi infinitul teologic, Metafizica şi teologia limbajului, Apocalipsă şi entropie, Matematică şi teologie, Metafizica muzicii, Fenomenologia creştină, Teologia probabilităţii, Soteriologie comparată, Eshatologie comparată, Principiul antropic şi pronia divină, Revelație şi fenomenalitate, Unirea ipostatică şi dualismul undă-corpuscul, Sensurile teologice ale ştiinţei şi artei, Metoda axiomatică în matematică şi teologie, Transcendentalitatea axiomelor matematice, Budismul şi creştinismul, Filosofia evanghelilor, Filosofia paulină, Ecoteologie, Hristos şi Socrate, Platon. Mecanismul henologic şi trinitatea creştină, Plotin şi terminologia trinitară, Aristotel şi creştinismul, Etica stoică şi morala creştină, Filosofia drepturilor omului, Filosofie juridică, Filosofia dreptului canonic, Filosofia feminismului, Filosofie şi literatură (Filosofia ca gen literar, Ontoliteratura, Transliteratura ), Thanatologie etc.
7.Concluzii
Comoditatea, inerţia sistemului, lipsa de înţelegere a realităţilor contemporane, atitudinea conservatoare a unor ierarhi ortodocşi care au crescut, studiat şi profesat într-o perioadă marcată de cu totul alte politici sociale, economice, pedagogice, culturale şi inclusiv eclesiastice, decât cele pe care le traversăm noi, fac să se menţină aceleaşi structuri curriculare bazate pe discipline de strictă specializare: Istoria Bisericii Universale, Istoria Biserici Române,Vechiul Testament, Noul Testament, Liturgică, Catehetică, Omiletică, Cântare şi Formare duhovnicească. Repet, aceste a sunt necesare , dar nu sunt suficiente !Nu trebuie pierdut din vedere că nu toţi tinerii care vin la teologie îşi doresc preoţia. În acest caz e nevoie de regulamente speciale şi evident de introducerea unui certificat vocaţional care să facă diferenţa între absolvenţii care studiază teologia din raţiuni pur culturale, intelectuale şi cei care sunt compatibili, moral, intelectual, psihic, spiritual şi juridic cu misiunea preoţească.
Ameninţările ideologice, politice, globale cu care se confruntă creştinul, scăderea procentului de încredere al oamenilor în Biserică ( sub 50 %), aşa cum o arată ultimele sondaje, ar trebui să fie suficiente motive încât să determine Departamentul de învăţământ al Patriarhiei Ortodoxe Române şi pe membrii Sfântului Sinod al B.O.R. să regândească ariile curriculare şi sistemul de învăţământ teologic universitar până când lucrurile nu sunt definitiv pierdute.
Lector univ. Dr. Vasile Chira
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna ”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
[1]Comunicare susţinută în cadrul Simpozionului internaţional „Relevanța învățământului teologic pentru lumea contemporană”, manifestare academică dedicată împlinirii a 230 de ani de invatamant teologic la Sibiu, Sibiu 16-18 mai 2016.
[2] Vezi Adrian Pătruț, Știință, chimie, nanoclusteri, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 161-163.
[3] Oana și Alexandru Iftimie, Evoluționismul și Ortodoxia, Editura Egumenița, Galați, 2009; Oana Iftimie, Introducere în antievoluționismul științific, Anastasia, București, 2003.
[4] Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi (Fata nevazuta a tele-viziunii volum I – 2006); Revrajirea lumii sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor (Fata nevazuta a tele-viziunii volum II – 2007);Stiinta si razboiul sfarsitului lumii. Fata nevazuta a televiziunii (Fata nevazuta a tele-viziunii volum III – 2008); Efectele micului ecran asupra mintii copilului (2008); Pornografia, maladia secolului XXI (2011);Fata nevazuta a homosexualitatii [autori: Virgiliu Gheorghe, Andrei Darlau] (2014).
[5] Vezi Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației, vol. III, Editura Științifică, București, 1990, p. 150.
[6] Pietro Lombardi era autorul care a reușist să sistematizeze într-un corpus teologic organic învățăturile adesea contradictorii ale Părinților Bisericii.
[7] Ovidiu Drâmba, Istoria culturii…, p. 152.
[8] Pentru a fi admis trebuiasă primească cel puțin două treimi din voturile profesorilor.
[9] A se vedea, Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea; Manifestul transdisciplinarităţii; Ce este realitatea? etc.
“Velle non discitur”/“a vrea nu se învață”(Seneca).
“Doamne…nu mi-e frică de suferință, nu mi-e frică de nimic, decât doar de voința mea proprie, ia-o de la mine, eu aleg voința ta, definitiv !”(Maica Tereza).
“Geniul este, prin esenţa lui, un singuratic. Oamenii geniali sunt prea puţini la număr ca să-şi găsească cu uşurinţă un egal şi prea diferiţi de ceilalţi ca să le poată deveni tovarăşi. Căci, majoritatea oamenilor sunt călăuziţi de voinţă, în timp ce la genii predomină cunoaşterea”(Schopenhauer).
“Rezistențe mari și piedici mari se opun în lumea asta numai unei voințe mari”(Lucian Blaga).
“Disperarea îmi vine aproape exclusiv de la abulia mea, aflată în contradicţie cu o exigenţă morală ascunsă în mine”(Emil Cioran).
Cuprins:
1.Introducere
2.Voința ca funcție psihică
3.Teoriile afective și intelectualiste ale voinței
4.Etapele actului voluntar
a)Conceperea/Fixarea obiectivului
b)Deliberarea
c)Decizia
d)Execuția
5.Sensul ființei
6.Nonsensul ființei
7.“A fi” și “a ști”
9.“A fi” și “a nu vrea să fii”
10.“A nu fi” și “a vrea să fii”
11.Libertate și necesitate
12. A face ce vrei, dar a nu putea să vrei ceea ce vrei
13.Despre liberul-arbitru
14.Despre neliberul(captivul) arbitru
15.Despre arbitrul demonic
16.Raportul dintre libertate și misiunea îngerului păzitor
17. Raportul dintre libertate și prestația demonului păzitor
18. Voința și libertatea în filosofia antică
19.Voința și libertatea în patristica răsăriteană
20.Voința și libertatea în filosofia scolastică
21.Voința și libertatea în filosofia modernă
22. Voință și libertate în filosofia contemporană
23.Voința ca “lucru în sine” la Scopenhauer
24.Voința ca principiu metafizic irrational
25.Nietzsche și voința de putere
26.Absurdul vieții
27.Voința și orizontul thanatic
28.Curajul de a trăi
29.Voința și ignoranța
30.Voința și inteligența
31.Voința și cultura
32.Voință și nevoință
33.Voința pozitivă
34.Voința negativă
35.Voința și temperamentul
36.Voința și omul de excepție(Geniul )
37.Manipularea voinței
38.Manipularea politică
39.Manipularea sensului ființei
40.Manpularea religioasă
41.Manipularea etică
42.Manipularea axiologică
43.Manipularea emoțională
44. Manipularea sexuală
45. Manipularea educațională
46.Manipularea în lumea animală
47.Defectele voinței(Paul Foulquié, La Volonté, PUF, Paris,1968)
48.Defecte care derivă din excesul de inhibiție
49.Defecte care derivă din deficitul de inhibiție
50.Defecte care derivă din excesul de inpulsiuni
51.Defecte care derivă din deficitul de impulsiuni
52.Pesimsmul
53. Scepticismul
54.Propensiunea nihilistă
55.Dubitația
56.Spiritul dilemmatic
57.Spleenul
58.Akedia
59.Abulia
60.Tipuri de abulie(Pierre Janet)
a)abulia motorie
b)abulia intelectuală
c)abulia consituțională
d)abulii sistematizate
61.Abulia metafizicogenă(Vasile Chira, 2023)
62.Hypobulia
63.Hiperbulia
64.Parabulia
65.Procrastinația
66. Dezavantajele și beneficiile procrastinării
67.Opoziționismul
68. Voința și sensibilitatea
69.Este voința limitată sau este infinită ?
70. Teoria lui Roy Baumeister
71. De ce inteligența și cultura slăbesc mecanismele volitive, motivaționale și adaptative ?
72.Epuizarea ego-ului prin excesul de luciditate
73. Cauzele ontologice ale abuliei
74.Paralizia metafizică
75.Spleenul meteorologic(Michel Lejoyeux)
76.Terapia afecțiunilor volitive
77.Educarea voinței
78.Concluzii
1. Introducere
Ca mecanism de autoreglare a comportamentului, ca funcție psihică prin care ființa umană își folosește capacitățile psihice și fizice pentru realizarea unor scopuri precise, voința a făcut obiectul unor meditații din partea filosofilor încă din antichitate. Teoriile despre libertatea voinței au oscilat între determinism( Democrit, Seneca, David Hume, Thomas Hobbes, Kant, Spinoza, Vasile Conta etc.) și liberul arbitru (Vasile Cel Mare, Maxim Mărturisitorul etc.).
Fidel până la un anumit punct filosofiei kantiene, Schopenhauer va identifica “lucrul în sine” cu Voința.De la piatră, la plantă și la om, totul este animat de “voința de a exista” care se manifestă la nivel anorganic ca “forță”, iar la nivel organic ca “ instinct”.Nu este vorba desigur la Schopenhauer de voința ca proces psihic, de ceea ce înțeleg psihologii și teologii prin voință, ci de o entitate metafizică, de o forță irațională, oarbă, care înlănțuie spiritul, și care anulează libertatea umană, deoarece, în viziunea filosofului pesimist, gândirea este subordonată voinței[1].
Plecând de la afirmația filosofului stoic Seneca: “velle non discitur” (“a vrea nu se învață”, ” nu poți învăța să vrei” ), Schopenhauer va spune: „Der Mensch kann zwar tun, was er will. Er kann aber nicht wollen, was er will”( „Omul poate face ceea ce vrea, dar nu poate vrea ceea ce vrea”). Prin urmare, omul are o natură internă neschimbabilă, o voință originară. De acolo, din acel spațiu îi vin ideile pe care desigur le pune în faptă, le execută liber, însă nu își poate induce vrerea, nu poate determina ceea ce îi apare ca impuls volitional.
Unul dintre defectele majore ale voinței este abulia, cuvânt derivat de la gecescul βουλή(„voință”), care constă în incapacitatea de a acționa fizic și intelectual .
Am decis să scriu despre acest subiect, deoarece, manualele de patologie psihiatrică, dar și de psihologie teoretică și clinică consideră că o astfel de stare de apatie este cauzată în general de anumite boli psihice :tumori, leziuni cranio-cerebrale, dobândite în urma unor traume, cancer, infecții( în zona ganglionul bazal, a lobiilor frontali, a girusului curbat, a nucleului caudat, globul palid), meningita și encefalita, boala Alzheimer, demența fronto-temporală, boala Huntington, demența cu corpi Lewy, boala Parkinson, schizofrenie, Accident vascular cerebral, hemoragii interne, afectări cerebrale cauzate de expunerea la compuși toxici, abuzul de medicamente psihoactive cum ar fi de pildă canabinoizi, dezechilibre hormonale, întreruperea secreției de dopamine etc.
Trebuie spus însă că există și persoane care se confruntă cu episode de abulie, fără să aibă în antecedent astfel de traume cerebrale, afecțiuni psihice, vasculare etc. Traumele emoționale din copilărie, insuccesele părinților, doliul după pierderea unei persoane dragi, doliul de separare, divorțul, ultrasensibilitatea, hiperluciditatea, hiperinteligența, anvergura culturală, tipul de temperament melancholic, natura poetică, sensibilitatea metafizică, angajamentul cognitiv etc. pot da astfel de simptome pasagere sau cronice, în afara acelor leziuni descrise de psihologi. Există prin urmare și etiologii de natură afectivă, psihogenă, psiho-socială, cognitivă, melancolicogenă, ontogenă, metafizicogenă.
Ca profesor, cu o experiență de peste 30 de ani în învățământul, primar, gimnazial, liceal și universitar, ca diriginte, mentor, îndrumător de an și tutore pentru sute, mii de elevi și studenți, ca om care s-a învârtit o bună parte din viață în mediile scriitoricești, filosofice, artistice, științifice, am întâlnit astfel de situații. E adevărat, aceste cazuri atipice de abulie sunt mai puțin decelabile, pentru că sunt rare și în plus “pacienții”, cel mai adesea, tineri hipersensibili, scriitori, filosofi, artiști, oameni de știință, savanți, creatori geniali, nu apelează la serviciile medicale de psihiatrie, la cabinetele de psihologie, devreme ce nu suferă de respectivele boli psihice care acompaniază sindromul apato-abulic.De altfel, teoria mea poate fi confirmată sau infirmată prin apelul la noile tehnici neuroimagistice: CT, RMN, Spectroscopie, Tractografie, Angiografia RMN etc.
Ceea ce vreau să sugerez psihologilor și psihiatrilor este că există nu doar cauze psihice, traumatice, vasculare etc, care determină abulia, după cum există și categorii diverse de pacienții cu sindrom apato-abulic. Adică nu putem compara un filosof budist, care se abține de la orice dorință pentru a evita suferința ulterioară, un anahoret stoic, un sceptic, un nihilist, care încearcă să suspende orice judecată, care ajunge la ataraxie sau un călugăr creștin care se izolează pentru a -și găsi liniștea și mântuirea, cu un pacient afectat de schizofrenie, de Alzheimer sau de o altă formă de psihopatie sau demență.
Psihiatria și psihologia ignoră și ratează terapeutic “bolile”, metehnele filosofilor, scriitorilor, artiștilor și ale savanților.Dacă l-am fi dus de pildă pe Diogene Cinicul, pe Gorgias, pe Pyrrhon din Elis, pe Sextus Empiricus, pe Budha, pe Nagarjuna, pe Schopenhauer, pe Dostoievski, pe Eminescu, pe Tesla, pe Van Gogh sau pe Cioran la psihiatru, omanirea ar fi fost văduvită de unele dintre cele mai mari opere filosofice, poetice, artistice sau științifice.
Abulia poate fi și un efect al epuizării.Excesul de orice fel, intelectual, fizic, cognitiv, sexual etc. are repercusiuni atât la nivel psihic, cât și somatic.Tocmai din acest motiv înțelepții, autorii patristici etc. îndeamnă la moderație, folosind expresia lui Horațiu din “Ode” (II, 10, 5) : “aurea mediocritas”(“aurita cale de mijloc”) . Pe de altă parte, pe omul de excepție, pe creator, un astfel de echilibru l-ar transforma în ins de turmă, în simplu gospodar, dacă ne gândim că tot ce este mare, profund, pe lumea aceasta, de la literatură, la filosofie și de la artă la știință și la religie, s-a născut din necumpătare. De altfel istoria fie ea politică, militară, culturală etc. nu-i reține decât pe cei care se pun de-a curmezișul ei, pe cei ce sfidează, regulile, canoanele, convențiile sociale, etice sau estetice. De la Alexandru Cel Mare, la Vlad Țepeș, de la Buda la Iisus din Nazaret, de la Maria Egipteanca, la Serafim de Sarov, de la Diogene din Sinope, la Immanuel Kant, de la François Villon, la Eminescu, de la Baudelaire, la Urmuz sau Tzara cu toții au fost, într-un fel sau altul, apostoli ai excesului.
Luciditatea, hiperinteligența, ultrasensibilitatea paralizează elanul vital.Deceistica, qvidistica, lacebunita, duse la infinit, ocultează rațiunea.Avem de-a face în acest caz cu o “viclenie a rațiunii” cum ar fi spus Hegel.La un moment dat, din motive defensive, protecționoiste , rațiunea colapsează.Pentru a proteja stima de sine a creatorilor, rațiunea se autonomizează, devine o entitate diferită de ființa umană, își crează un univers iluzoriu, ducând oamenii de excepție, supradotați creativ, la anomie, la nebunie, la nihilism, la dezagregare psihică.
Pe de altă parte, clacând geniile, oamenii inteligenți, sensibili, culți, este avantajată specia, este favorizat marșul ei orb, pentru că în acest fel se transmit genele celor mai proști, mai puternici fizic, nu mental, se prezervă genele celor mai cruzi, violenți, insensibili.
În mod paradoxal, avem simultan în acest reglaj al naturii un darwinism biologic, social, dar și unul noetic.Cei mai puternici fizic, mai insensibili și mai puțin inteligenți, supraviețuiesc în ordinea cărnii, ca mamifere bipede neîntrebătoare, reușesc să își transmită genele, în timp ce geniile își perpetuează nucleotidele minții, cromozomii spiritului.
Tabloul simptomatic al Abuliei este unul polimorf, incluzând deci modificări de natură psihică, emoțională, comportamentală, fiziologică, comunicațională etc.: scăderea motivației, indiferența emoțională, apatie, episode de letargie, diminuarea atenției, ideație dezorganizată, indiferența pentru vechile hobby-uri, burnout emoțional, scăderea empatiei față de cei apropiați, alterarea relațiilor familiale, dificultate în a lua decizii, dezinteres pentru conversații și întâlniri cu foștii prieteni, izolare socială, dificulatăți în exprimarea gândurilor, oferirea de răspunsuri laconice, chiar monosilabice la întrebările celor din jur, neglijarea igieniei corpoale și a ținutei vestimentare, gesturi obsesive, examinarea insistentă a mâinilor, dezinteres față de muncă, tulburări de memorie, insomnie, stupoare catatonică, akinezie, fatigabilitate etc.
Desigur, aceste simptome nu apar toate deodată și nici instantaneu. Gravitatea lor creșpte treptat, până când se ajunge la forme foarte grave. În literatura de specialitate se citează cazurile unor pacienți care stăteau zile întregi în pat, refuzând să se ridice chiar și pentru a se hrăni.
Sindromul apato-abulic afectează mai frecvent tinerii în perioada pubertății, respectiv 13-15 ani, însă poate apărea la orice vârstă, inclusiv la bătrânețe.
Diagnosticul diferențial se face cu depresia, demența și eventual afazia.
Tratamentul sindromului apato-abulic include, pe lângă ședințele de psihoterapie terapia cognitiv-comportamentală, terapii de grup, metode non-verbale, terapii familiale, informarea familiei pacientului cu privire la simptomele bolii, insuflarea interesului pentru jocurile sportive, pentru activități creative, pentru excursii, drumeții, pentru implicare socială, voluntariat etc. și terapii chimice cu medicamente din clasa antidepresivelor, antipsihoticelor precum bromocriptine, frenolon, triftazina, penfluridol, sulpirid, Solian (pentru receptorii dopaminei) etc.
Ca terapii alternative se recomandă fototerapia, înnotul terapeutic, exerciții de yoga, băile termale, dieta vegetariană, ceai de sunătoare, ceai din frunze și rădăcini de angelică, ginseng, flori de mușețel etc.Trebuie insă verificat dacă ceaiurile din plante nu interacționează cu anumite medicații alopate.
Starea abulică nu trebuie confundată cu fluctuațiile emoționale, afective, inerente omului postmodern, cu reacțiile temporare la stresului cotidian, cu stările depresive, cu astenia, cu lenea. Vorbim de disfuncție volitivă, de abulie în condițiile în care astfel de simptome persistă luni sau chiar ani. Nediagnosticată, netratată, în fază avansată, cronică, abulia poate duce la complicații grave, la degradare psihică și psihică, inclusiv la tentații suicidare(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Vezi Vasile Chira, Lecții de filosofie, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2012, p.200-206.
„[Omul] necesită instruire adecvată şi un caracter prielnic, şi atunci, dintre toate animalele el devine cel mai divin şi cel mai civilizat; dar, în cazul în care el este insuficient sau rău educat el este cel mai sălbatic dintre toate creaturile pământului”(Platon
„Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea împotriva necredincioşilor; mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului”(Psalmi, 57,10)
“Aşa zice Domnul Dumnezeu: Iar tu, fiul omului, spune la tot felul de păsări şi tuturor fiarelor câmpului: «Adunaţi-vă şi mergeţi din toate părţile, adunaţi-vă la jertfa Mea, pe care o voi junghia Eu pentru voi, la jertfa cea mare din munţii lui Israel şi veţi mânca acolo carne şi veţi bea sânge.Carnea războinicilor o veţi mânca şi veţi bea sângele căpeteniilor pământului, al berbecilor, al mieilor, al ţapilor, al viţeilor şi al tuturor celor îngrăşaţi din Vasan; Veţi mânca grăsime până vă veţi sătura şi veţi bea sânge până vă veţi îmbăta din jertfa Mea, pe care o voi junghia pentru voi. Şi vă veţi sătura la masa Mea de cai şi de călăreţi, de războinici şi de tot felul de ostaşi, zice Domnul Dumnezeu”(Iezechiel, 39, 17-20)
“Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta;El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare.Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului,Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?”(Evrei, 9, 11-14)
“Într-adevăr Moise, după ce a rostit faţă cu tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viţei şi de ţapi, cu apă şi cu lână roşie şi cu isop, a stropit şi cartea şi pe tot poporul, Şi a zis: „Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu”.Şi a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă.După Lege, aproape toate se curăţesc cu sânge, şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare”(Evrei, 9, 19-22 )
“Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare(Apocalipsa, 17, 6)
”Omul e cea mai crudă făptură dintre toate dobitoacele „ (Nietzsche)
„Omul este animalul cel mai viclean, cel mai periculos şi cel mai crud din natură. Dintre toate animalele care ucid pentru hrană, omul este singurul care ucide pentru plăcere”(Nietzsche)
“Cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrînge şi pe ceilalţi să-I iubească, şi îi extermină dacă refuză. Orice intoleranţă, orice intransigenţă ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Cînd omul îşi pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual ; iar dacă îşi transformă ideea în zeu, consecinţele sînt incalculabile. Nu ucidem decît în numele unui zeu sau al simulacrelor sale : excesele suscitate de zeiţa Raţiune, de ideea de naţiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziţiei sau ale Reformei. Epocile de fervoare sînt pline de fapte sîngeroase : sfînta Tereza nu putea fi decît contemporană cu autodafeurile, iar Luther cu masacrarea ţăranilor. In crizele mistice, gemetele victimelor sînt paralele cu gemetele extazului… Spînzurători, temniţe, ocne nu prosperă decît la umbra unei credinţe, a nevoii de a crede care a infestat pentru totdeauna spiritul. Diavolul pare cu totul şters pe lîngă cel care dispune de un adevăr, de adevărul lui. Sîntem nedrepţi faţă de oameni ca Nero, ca Tiberiu : ei nu au inventat conceptul de eretic; nu au fost decît nişte visători degeneraţi care se desfătau privind masacrele. Adevăraţii criminali sînt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic, cei care disting între credincios şi schismatic. Cînd refuzi să admiţi că ideile pot fi schimbate între ele, sîngele curge… Sub hotărîrile ferme se înalţă un pumnal ; ochii înflăcăraţi prevestesc crima”(Emil Cioran, Tratat de descompunere)
“Intr-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat ; niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unul profet. .. Depărtaţi-vă de el cînd înalţă vocea, chiar în numele cerului, al cetăţii sau al altor pretexte : satir al singurătăţii voastre, el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi mîniile sale; isteria sa, bunul său, el vrea să vi-l împărtăşească, să vi-l impună şi să vă desfigureze. O fiinţă posedată de o convingere şi care nu caută să o comunice celor1alţi e un fenomern străin pămîntului, unde obsesia mîntuirii face viaţa de nerespirat. Priviţi în jurul vostru : pretutindeni – larve care predică; fiecare instituţie este purtătoarea unei misiuni; primăriile îşi au absolutul lor, ca şi templele ; administraţia, cu regulamentele sale – o metafizică pentru maimuţe … Toţi se străduiesc să îmbunătăţească viaţa tuturor : chiar cerşetorii, chiar bolnavii incurabili aspiră la aceasta: trotuarele lumii şi spitalele sînt pline de reformatori. Dorinţa de a deveni un izvor de evenimente acţionează asupra fiecăruia ca o dezordine mentală sau ca un blestem voit. Societatea – un infern de mîntuitori ! Diogene, cu lampa sa, căuta un indiferent … (Emil Cioran, Tratat de descompunere)
“Fanaticul, în schimb, este incoruptibil : dacă, pentru o idee, ucide, el poate la fel de bine să se lase ucis pentru ea ; în amîndouă cazurile, tiran sau martir, este un monstru. Nu există fiinţe mai primejdioase decît cele care au suferit pentru o credinţă: marii persecutori se recrutează printre martirii cărora nu li s-a tăiat capul. Suferinţa nu numai că nu micşorează pofta de putere, dar o aţîţă ; de aceea spiritul se simte mai la -largul său în preajma unui fanfaron decît în cea a unui martir ; şi nimic nu-i repugnă mai mult decît spectacolul în care se moare pentru o idee … “(Emil Cioran, Tratat de descompunere)
Cuprins :
1.Introducere
2.Excurs antropologic
3.Scurtă introducere în antropologia creștină
4.Dihotomie, trihonomie sau tetrahotomie ?
5.Omul chip al lui Dumnezeu
6.Omul chip al arhetipului
7. Îngerul păzitor
8.Diavolul păzitor
9.Ce face Dumnezeu când suferă omul ?
10.Marcion și cei doi Dumnezei
11.Dumnezeul iubirii și “Demiurgul imperfect” în gnosticism
12.Cioran și Demiurgul cel rău
13. Ponirologia augustiniană
14.Este răul o absență a binelui(absentio boni)?
15. Teodicea la Leibniz
16.Amprenta “eikonului” demonic în om
17.Dumnezeu și coincidența oppositorum
18. Răul metafizic la Schopenhauer
19. “A fi” și „a ucide”
20.De ce a început istoria omenirii cu o crimă ?
21.Homo necans
22.Sacrifiiciile sacre
23.Homo demens
24.Homo torquens
26.Homo interfector
27.Homo sapiens, cea mai crudă ființă dintre primatele humanoide
28.Omul, singurul animal care ucide din plăcere
29.Istoria, acest ocean sanguin
30.Dumnezeu și carnagiul lanțului trofic
31. Religia și crima
32.Metafora sîngelui în religie
33.Sacrificiile de animale
34.Sacrificiile umane la daci, mayași și azteci
35. Canibalismul
36. Porfiria și vampirismul
37.Sacrificiile rituale în Vechiul Testament
38. Logica sanguină în Noul Testament
39.Sfânta taină a Euharistiei ca actualizare a supliciului hristic
40. Jertfa sângeroasă și nesângeroasă
41.Antropofagia și hematofagia Fiului Omului
42.Simbolistica, mistica și teologia euharistiei
43.Hrana metafizică
44.Somele și hematiile inteligibilului
45.Răstignirea lui Iisus
46. Lapidarea diaconului Ștefan
47.Persecuțiile creștinilor
48.Este martiriul o formă de suicid ?
49.Cruciadele
50.Răscoale, revoluții și războaie
51.Șoah-uri, autodafeuri, eșafoduri și hecatombe
52.Perioada statelor combatante din China antică
53.Ashoka cel Mare și măcelul de la Kalinga
54.Războaiele romanilor cu samniții
55.Bătăliile lui Alexandru Cel Mare
56.Bătălia de la Gaugamela
57.Bătălia de la Granicus
58.Bătălia de la Hidaspes
59.Bătălia de la Issos
60.Războaiele persane(medice )
61. Bătălia de la Maraton
62.Bătălia de la Termopile
63. Bătălia de la Salamina
64.Războiul peloponeziac
65.Războaiele punice
66.Războaiele romano-germanice
67.Războaiele Romei Imperiul Part
68.Războaiele mitridatice
69.Războaiele galice
70.Războaiele romanilor cu evreii
71.Războaiele civile romane
72.Războaiele daco-romane
73.Războaiele gotice
74.Pâine, sânge și circ
75.Gladiatorii
76.Metode și instrumente de tortură în antichitate
77.Răstignirea
78.Lapidarea
79.Torțele vii(lumânările romane)
80.Tortura în Evul Mediu
81.Metodele și instrumentele de tortură folosite de Inchiziție
82.Arderea pe rug
83.Spânzurătoarea
84. Butoiul cu apă fiartă
85.Taurul de bronz
86.Trasul în țeapă
87.Furca ereticului
88.Stropitoarea de plumb
89.Ghilotina
90.Fecioara de fier,
91. Patul cu tambur și frânghii(”Întinzătorul de oase”)
92.Secționarea trupului cu fierăstrăul
93.Zdrobitorul de capete
94.Zdrobitorul de genunchi
95. Măgarul spaniol
96. Leagănul lui Iuda(Privegherea)
97.Scafismul
98.Călcatul în picioare de către elefanți
99.Jupuirea de viu
100.Trasul pe roată
101. Felierea lentă a corpului
102.Tehnica celor 1000 de crsestături
103.Vulturul însângerat
104.Spărgătorul de sâni la femei
105. Scaunul vrăjitoarelor
106. Ghetele alsaciene
107.Pantoful cu țepi
108.Cizma spaniolă
109. Scalparea
110. Garota
111.Tortura cu apă
112.Tubul crocodilului(“foarfeca crocodil”) pentru amputarea penisului
113.Ancora umilinţei
114.Șuruburile pentru degete
115. Purificarea sufletului prin înghițirea apei clocotite și a cărbunilor încinși
116.Tortura cu șobolani
117. Presatorul de creiere
118.Smulgerea cărnii de pe corp cu cleștele înroșit
119. Zgârietrea victimei cu cârligul de fier(“gheara de pisică”)
120.Sfâșierea corpului în patru zări cu ajutorul a patru cai legați de mâini și de picioare
121.Para de fier pentru dilatarea gurii, a esofagului și a orificiilor intime
122.Cușca de fier suspendată(“sicriul atârnat ”)
123.Fiica lui Scavenger
124.Ginghis Han și politica de ucidere ”Genunchiul calului“
125.Războiul de 100 de Ani (1369-1389)
126.Războaiele Bizantino-Sasanide
127.Războaiele bizantino-arabe
128.Reconquista.Bătălia de la Covadonga
129.Războiul maghiaro-khazar
130. Războaiele civile engleze
131.Războaiele Bizantino-Otomane
132.Războaiele moldo-otomane
133.Războiul austro-turc din 1716-1718
134. Războaiele ruso-turce
135.Tortura în epoca modernă
136.Tortura în perioada contemporană
137.Războaiele lui Napoleon
138.Războiul Civil American(Războiul de secesiune)
139.Asediul de la Vicksburg(1863)
140.Războiul ruso-japonez
141.Primul Război al Opiului
142.Primul Război Sino-Japonez
143.Războiul Chino-Francez
144.Războiul sino-nepalez
145.Cele două războaie mondiale
146.Tortura din închisorile comuniste
147.Fenomenul Pitești
148.Hitler și holocaustul
149.Masacrul de la Katyń
150.Crimele lui Stalin
151.Armele atomice
152.Războiul din Corea
153.Crimele lui Mao Zedong
154.Crimele lui Pol Pot
155.Războiul din Vietnam
156.Tortura ]n postmodernitate
157.Războiul din Afganistan
158.Războiul din Golf
159.Războiul americano-ruso-ucrainian
160. Crima organizată
161.Tortura albă
162.Privarea de somn
163. Tortura fizică
164.Tortura cu șocuri electrice
165.Expunerea la temperaturi extreme
166.Mutilarea
167. Tortura dentală
168.Tortura sexuală
169.Sindromul Havana
170.Armele psihotronice și psihotropice
171.Armele biologice
172.Terorismul
173.Eliminările fizice din motive politice
174.Concluzii
1. Introducere
Nu este deloc simplu să scrii despre istoria metodelor și instrumentelor de tortură, deoarece, pe lângă sentimentul de rușine pe care îl resimți pentru faptul că faci parte din specia lui Homo torquens, a lui Homo sanguinis sau interfector, pe lângă lehamitea pe care ți-o provoacă inimaginabila bestialitate a ființei umane, există cel puțin teoretic și riscul de a sugera involuntar idei unor descreierați, actuali sau viitori torționari.
Dar înainte de a intra în antropologia, fenomenologia și teologia torturii, să explic titlul pe care l-am dat acestui studiu. În anul 1979, teologul grec, Panayotis Nellas, publica lucrarea Ζωον θεουμενον(Zoon theoumenon), tradusă și publicată în limba română, cu titlul Omul- animal îndumnezeit; perspective pentru o antropologie ortodoxă [1]. Cartea este, așa cum a remarcat Părintele Dumitru Stăniloae, “cea mai cuprinzătoare și fidelă expunere a antropologiei patristice”.
Considerat cel mai bun tratat de antropologie creștină, lucrarea lui Nellas este o sinteză inteligentă a literaturii patristice pe acest subiect la care se adaugă evident viziunea personală a acestui erudit teolog, însă este gândită pro domo, în sensul că accentul se pune pe teologia chipului lui Dumnezeu, pe “ontologia iconică a omului”, pe “destinul hristologic al omului”, pe “hristificarea lui”, pe “roadele vieții spirituale”, “viața lui Dumnezeu în noi”, “trupul cosmic al Mântuitorului”, “umanismul teocentric”, “Biserica altoită în Hristos”, “Tainele Bisericii”, “Harul, ca haină țesută de Dumnezeu”, “revărsarea Duhului Sfânt”, “organizarea concretă a Bisericii ca organism văzut: în Euharistie, în jurul episcopului, a jertfelnicului și moaștelor martirilor” etc.Ce-i drept, există și câteva capitole, puține la număr (aproximativ 30 de pagini din cele peste 200, câte are cartea ) dedicate „consecințelor căderii”, „hainelor de piele”, însă această parte este disproporționată în raport cu partea teologică solară, optimistă, teoretică, dătătoare de speranță etc.
Am citit cu bucurie, câștig intelectual și spiritual această carte încă de acum 19 ani.Sunt de acord cu celebrul teolog grec, în privința celor scrise, dar nu pot să mă abțin să nu-i reproșez ceea ce a omis să spună. Nu putem fi teologi ignorând maladiile ontologice ale ființei umane, ascunzând sub preș neantul ei, istoria ei, pierzându-ne la infinit în speculații teologico-filosofice., în arabescuri patristice care, în raport cu drama, cu tragedia ființei umane, cu perversitatea ei, cu realitățile istorice, cu violența, cu crima, cu tortura, etc., par mofturi, simple teorii și exerciții de logică dogmatică abstractă.
Acesta este deci motivul pentru care am dat acestui studiu titlul de “Omul, mamifer diabolic”, text gândit de altfel nu ca o critică adusă lucrarii lui Nellas, ci ca o completare, o ilustrare a ei cu evidențele istorice, concrete ale naturii corupte a omului după cădere. Prin urmare, eu vorbesc și de iconicitatea divină a omului, și de posibilitatea ființei umane de a se îndumnezeii după energii, de Homo Deus(Omul Dumnezeu), și de Deus homo( Dumnezeul om), dar și de Homo demens(Omul dement), de Homo interfector(Omul care ucide), de Homo necans(Omul ucigaș), de Homo torquens(Omul care torturează), de Homo sanguinis(omul sângeros) etc.
Evident anumite teze ale studiului meu, formularea din titlu etc. vor fi aspru criticate de teologii conservatori, fundamentaliști. Mă aștept la astfel de reacții, devreme ce inclusiv lui Nellas i-a fost reproșată folosirea sintagmei “animal îndumnezeit” de către călugărul athonit, Cuviosul Paisie Aghioritul.
Repet, meliorismul teologic, prezentarea în termeni magici, feerici, scolastici, speculativi a condiției umane, a axiomelor teologice reci, abstracte, neangajante, ca de altfel și stereotipiile omiletice, arhicunoscute de oameni sunt perdante pentru teologie și pentru Biserică , mai ales în contextul actualei crize a creștinismului declanșată de ideologiile neomarxismului cultural.
Oricât am încerca, nu putem ascunde abjecția omului, faptul că acest animal a inventat mii de metode de tortrură, de o cruzime neverosimilă, că a mers până acolo încât a transformat supliciul, suferința, agonia semenilor în creație artistică, științifică.Iată de ce acest mamifer cu rațiune este cel mai mare miracol, dar și cel mai cumplit monstru din univers.Pe cât este de mare, de sublim prin spirit, prin creația artistică, literară, filosofică, științifică, pe atât este de pigmeu, de mișel, de mizerabil prin cruzimea de care dă dovadă, prin instinctul criminal de care este posedat.
În univers nu există compasiune, milă, ci doar legi reci, nepăsare, nedreptate, ură, egoism, duplicitate, falsitate, trădare, minciună, mimetism religios.
Cum să te simți confortabil într-o lume în care oamenii au făcut să curgă râuri de sânge, cum să te simți în siguranță într-o adunătură de bestii care l-au ucis până și pe Fiul lui Dumnezeu? Pe de altă parte, întrebarea ar putea fi și răsturnată : cum să aștepți milă de la un Dumnezeu care și-a trimis unicul Fiu la moarte?
Se înțelege, nu mă refer aici la mila față de suflet, de scânteia de etermnitate pe care a sădit-o Divinitatea în noi, ci la nepăsarea Transcendenței de durerea fizică, de inima, de stomacul nostru, de oasele noastre. Dacă lui Dumnezeu i-ar fi păsat de trupurile noastre, nu era plin calendarul de martiri !
De-a lungul istoriei, omul, această fiară cuvântătoare, însetată de sânge, acest mamifer diabolic a chinuit și și-a ucis cu cruzime, propriii semeni, inventând o ingenioasă panoplie de instrumente de tortură. A scalpat, a scos ochii, a tăiat urechile, nasul, a tăiat limba, a tăiat degetele, a tăiat mâinile, a zugrumat, a tăiat capul, a tăiat organele genitale, a scos inima, a jupuit pielea, a scos plămânii, a eviscerat, a ciopârțit corpul, a zdrobit oasele, a răstignit, a spânzurat, a ars, a târât trupurile după animale, le-a fiert în cazane, a săgetat, a ucis cu pietre, a otrăvit, a înjunghiat, a smuls sânii, a smuls unghiile, a smuls dinții a împușcat, a gazat, a curentat etc.[2]
Acest instinct pervers, această propensiune criminală l-a făcut pe om să transforme istoria într-un ocean de sânge, să creeze într-o manieră perversă, tehnici, ustensile și aparate de ucis. Așa a ajuns această maimuță criminală să inventeze Răstignirea, Lapidarea, Butucul, Barda, Rugul, Ștreangul, Butoiul cu apă fiartă, Taurul de bronz, Țeapa, Furca ereticului, Stropitoarea de plumb, Ghilotina, Fecioara de fier, Patul de tortură cu tambur și frânghii(”Alungitorul de oase”), Secționarea trupului cu fierăstrăul, Zdrobitorul de capete, Zdrobitorul de genunchi, Măgarul spaniol, Leagănul lui Iuda, Scafismul, Călcatul în picioare de către elefanți, Jupuirea, Trasul pe roată, Felierea lentă a corpului, Tehnica celor 1000 de crsestături, Vulturul însângerat, Spărgătorul de sâni la femei, Scaunul vrăjitoarelor, Ghetele alsaciene, Pantoful cu țepi, Cizma spaniolă, Scalparea, Torțele vii (lumânările romane), Garota, Tortura cu apa, Tubul crocodilului(Foarfeca crocodil) pentru amputarea penisului, Ancora umilinţei, Purificarea sufletului prin înghițirea apei clocotite și a cărbunilor, Tortura cu șobolani, Presatorul de creiere, Smulgerea cărnii de pe corp cu cleștele înroșit, Zgârietrea victimei cu cârligul de fier(“gheara de pisică”), Sfâșierea corpului cu ajutorul a patru cai legați de mâini și de picioare, Para de fier care dilata gura, esofagul și orificiile intime, Cușca de fier suspendată(“sicriul atârnat ”), Fiica lui Scavenger, Scaunul electric, Injecția letală etc.
De la apariția în istorie a lui Homo sapiens și până acum, au murit pe întreg pământul peste 100 de miliarde de oameni, dintre care o mare parte au fost uciși în războaie, torturați, arși pe rug, spânzurați, împușcați, etc. sau au murit în catastrofe naturale, cutremure de pâmânt, inundații, ciumă, holeră , sifilis, hepatite, HIV, SARS-CoV-2, boli de inimă, cancere etc. Mulți dintre acesti semeni au fost copii, tineri sau pur și simplu oameni maturi nevinovați.
Numai într-o zi, în timpul bătăliei de la Cannae din 2 august 216 î.Hr., dintre cartaginezi și romani, au murit în jur de 80 de mii de oameni. De asemenea, după un an, în Bătălia de la Lacul Trasimeno, disputată tot între cartaginezi și romani, au murit câteva zeci de mii de soldați.Se spune că din cauza sângelui apa a devenit roșie, timp de mai multe zile. Râul de lângă lac a primit numele de Sanguineto(Râul de sânge).
Dacă în calitate de filosof încerc să înțeleg acest abator cosmic, violența, propensiunea criminală a speciei umane, înstinctul de supraviețuire, legile fizice, vulnerabilitatea omului și a naturii, ca teolog( deși cele două îndeletniciri, cea de iubitor de înțelepciune, de întrebător și cea de vorbitor de Dumnezeu sunt greu de despărțit), am mari dificultăți în a înțelege unele aspecte ale logicii divine(Îmi declin și aici, dacă mai este cazul, identitatea spiritual-religioasă: cultural vorbind sunt creștin ortodox, nu sunt ateu. E adevărat, un creștin cu întrebări).
Legat de acest aspect, apar două întrebări:1.Dacă Dumnezeu este iubire absolută și și-a revărsat preaplinul iubirii în creaturi (lucruri în care evident credem), de ce a lăsat și de ce acceptă răul moral, războaiele, tortura, crima etc. De ce a a permis unor dictatori descreierați precum Lenin, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot etc. să ucidă sute de milioane de oameni ?
Colegii mei teologi vor răspunde imediat că Creatorul permite astfel de lucruri în baza libertății, a liberului arbitru cu care au fost înzestrate ființele umane. Total de acord până la un punct. Dar creștinește, raționalmente, logicalmente, vorbind, nu era mai uman, mai dumnezeiesc, mai simplu pentru Dumnezeu să inhibe liberul arbitru lui Stalin și lui Hitler și să salveze astfel pe cei 120 de milioane de oameni care au murit în cel de-al doilea război Mondial, printre care copii și oameni nevinovați ? Nu era mai simplu pentru Dumnezeu să schimbe mintea celor doi pshihopați, Stalin și Hitler, ca în loc de gloanțe, grenade, gaz, să închirieze toate florăriile din lume și să ofere rușilor, francezilor, evreilor, americanilor, italienilor, românilor și altor nații, flori ? Sau și mai simplu, de ce a înzestrat Dumnezeu omul cu o libertate pe care știa ab initio că această creatură o va folosi rău? De ce ne-a făcut Dumnezeu să alegem între bine și rău? Nu era mai elegant, mai logic, mai omenesc și dumnezeiesc să alegem între un bine mai mare și un bine mai mic? 2. De ce a lăsat răul fizic, catastrofele naturale inundațiile, seceta, cutremurile de pământ, erupțile vulcanice, bolile etc.? Si de aceasta dată, colegii mei teologi vor spune că toate aceste pervertiri ale naturii și ale firii umane sunt posibile din cauza neascultării omului, a culpei primordiale, a căderii din spațiul edenic.Deci ne întoarcem tot la problema libertății elective.
Această alterare a naturii și a firii umane implică alte zeci de interogații și de necunoscute pe care le vom dezvolta într-un studiu dedicat cauzelor nu doar umane, ci și metafizice ale căderii din Paradis. Mă rezum aici la a mă întreba, și a întreba, cum e cu putință să cadă un om care a fost creat perfect? Nu cumva ispititorul, deghizat în chip de șarpe a găsit în intelecția, comportamentul, psihismul, rațiunea, metabolismul spiritual al omului o fisură ? Nu cumva, imperativul edenic de a nu mânca din pomul cunoștinței binelul și al răului a creat omului o angoasă care l-a determinat să muște din fructul pierzaniei, așa cum spunea Kierkegaard ? Nu cumva vorbim aici de o anume dimensiune sugestivă, ostensivă a poruncii divine?
Literatura biblică și patristică face referire la natura dihotomică a ființei umane, respectiv trup (σώμα) și suflet( ψυχή).Unii teologi, bazându-se versetul paulin din I Tesaloniceni: „Iar Dumnezeul păcii însuşi să vă sfinţească întregi, şi tot duhul vostru şi sufletul şi trupul să se păzească fără prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (I Tes. 5, 23),vorbesc de trihotomie, respectiv de „trup” (σώμα) și „suflet”( ψυχή) și de „duh”(πνεῦμα).
Există însă și teologi protestanți liberali care vorbesc de tetrahotomie, adăugând astfel naturii umane un al patrulea element: νοῦς διάβολος / πνεῦμα διάβολον, un instinct, un spirit demonic( Spiritus/genius diabolicus), un daimon rău( κακοδαίμων, o amprentă, o energie satanică( σατανική ἐνέργεια) care se activează mai ales atunci când omul se autonomizează de Dumnezeu, când refuză să conlucreze cu harul Sfântului Duh.
Această teorie este evident exagerată, provocatoare, tulburătoare, reducționistă, însă mă întreb din no, dacă nu cumva Dogmaticile creștine, tratatele de antropologie creștin-ortodoxă păcătuiesc prin același reducționism, devreme ce tematizează și teoretizează pe sute de pagini misterul Sfintei Treimi și raportul ei cu lumea creată, natura divină a omului, prezența chipului lui Dumnezeu în om, distincția dintre chip și asemănare, recapitularea umanității prin Iisus Hristos, restaurarea ontologică a cosmosului, îndumnezeirea omului, hainele edenice de lumină, rolul sfântului Duh în actul mântuirii, pronia dumnezeiască, “deoființimea divină și cea umană”, iubirea lui Dumnezeu, relația dintre oameni și îngeri, calitatea omului de chip special al Logosului, perfecțiunea creației, etc., în timp ce subiecte precum consecințele căderii, alterarea firii umane, pervertirea omului, instinctualitatea, iraționalitatea lui, cangrena cosmică etc. sunt tratate laconic, ca și cum ne-am rușina de precaritatea actualei noastre condiții.
Prin urmare, nu ne putem lansa doar în volute speculative, în acrobații teologice abstracte, eludând starea ontologică deplorabilă a ființei umane, propensiunea ei spre neant, neputințele ei, egoismul, ura, invidia, răutatea, violența și cruzimea ei, hedonismul ei, bolile ei fizice, mentale și spirituale.
Desigur, acest fenomen este mai puțin întâlnit la Sfinții Părinți, la un Grigore de Nyssa, la un Grigorie Teologul, la un Maxim Mărturisitorul etc. pentru că acești teologi geniali, spre deosebire de teologii de catedră, influențați de spiritul scolastic, abstract, obedienți cutumelor științifice, universitare, aveau cu teologia, cu Dumnezeu în definitiv nu doar un raport intelectual, profesional, ci și unul ascetic, mistic.
Nu poți face teologie cadaverică, repetând la infinit niște clișee omiletice de care lumea este suprasaturată. Teologul, episcopul, preotul, profesorul de religie trebuie să fie lucid, mobilat cultural, deschis spre filosofie, știință, spre realitățile sociale, pentru ca să poată prezenta, actualiza mesajul creștin oamenilor din societatea contemporană
E adevărat, în teologie, în Biserică, din păcate, nu ai voie să aduci nici o critică, chiar dacă o faci argumentat și în scop constructiv. Există o corectitudine teologică impusă de ierarhi, de sinod, de preoții profesori, care după părerea mea este la fel de gravă și de perdantă pentru evoluția spirituală a slujitorilor altarelor și a credincioșilor, ca cea propovăduită de neomarxismul cultural.
Unii filosofi acuză religiile, inclusiv crestinismului, de faptul că și-au ratat misiunea istorică. De zeci, de sute, de mii de ani, peste treizeci de mii de religii, confesiuni, facțiuni, secte, culte și denominațiuni își predică “adevărurile”. Cu toate acestea, oamenii fac războaie, se ucid între ei, fac arme atomice și biologice, se droghează, fac avorturi, înjură, fură, se bat, înșală, sunt infideli soților, curvesc, preacurvesc, creează crize artificiale, economice, energetice, alimentare, sanitare etc.
Omul este un țap orbit de pofte, ahtiat după sexualitate, plăcere, o ființă perversă, egoistă, invidioasă, răzbunătoare, duplicitară, exploatatoare, în fața căreia religiile nu pot decât să-și declare falimentul .
Oamenii mimează creștinismul, iubirea de aproapele, legile morale, comandamentele evanghelice. Ce să caute tribunalele, închisorile într-o țară, într-o Europă, într-o lume creștină?
Cum e posibil să existe cersetori, oameni care i-au cu asalt tomberoanele și gropile de gunoi, iar o mână de miliardari să se lăfăie în lux, să se plimbe cu mașini de sute de mii de euro să dețină iahturi, și avioane personale de sute de milioane de euro? Cum e posibil luxul liderilor religioși ?Cum e posibil ca 2% dintre oameni să dețină întreaga bogăție a planetei? Care e diferența dintre stăpânii antici de scalavi și detinătorii companiilor, concernelor, holidngurilor, băncilor, multinaționalelor?
Omul modern, postmodern n-a evoluat cu nimic sub aspect moral față de omul antic, dimpotrivă și-a rafinaț viciile, și-a perfecționat și nuanțat metodele de a face rău, de a înșela, de a subjuga, de a ucide.
Pentru a înțelege abominabilul, demența, acestor creații diabolice, voi detalia aici câteva dintre cele câteva sute de instrumente și tehnici de tortură.
Taurul de bronz sau “Taurul sicilian” cum i s-a mai spus acestei metode de tortură a fost inventată în Grecia antică de către Perillos din Atena, pe când lucra la curtea lui Phalaris, tiranul oraşului-stat Akragas. Akragas era o cetate din Sicilia, colonizată în secolul al VII lea î Hr. de către cetăţile greceşti. Era un obiect făcut din bronz, care avea forma și mărimea naturală a unui taur. Fiind gol înăuntru, victima era introdusă în el printr-o ușiță cu încuietoare, făcută, fie pe partea laterală, fie pe spatele lui. Sub taur, se făcea foc până devenea încins, astfel încât condamnatul era prăjit de viu, în chinuri insuportabile pentru o ființă umană. În capul Taurului erau niște dispozitive fonice cu țevi, care amplificau strigătele de durere ale victimei în agonie și le transformau în mugete, ca în acest fel, cei ce se opuneau conducătorului, dictatorului să se sperie.
Se spune că tiranul Phalaris nu ar fi fost mulțumit de modul cum era făcut taurul, motiv pentru care l-ar fi introdus cu forța în el pe constructor și ar fi pus soldații să aprindă focul.Auzind strigătele care imitau mugetul taurin, ar fi fost impresionat totuși de această ingeniozitate, de suntele sinistre care ieșeau din gura taurului și ar fi dat ordin ca Perillos să fie scos și să fie aruncat de pe vârful unei stânci.
Această metodă de tortură a fost folosoită inclusiv în primele secole ale erei creștine pentru a pedepsi pe adepții noii religii.
Mărturii despre existența acestui oribil mod de a ucide avem înclusiv la filosoful, retorul și omul politic roman, Marcus Tullius Cicero ( 106 î.Hr.– 43 î.Hr.), care în cadrul seriei de discursuri ”In Verrem” (Impotriva lui Verres) scrie: ”Cel mai crud dintre tirani Phalaris, avea un taur nobil în care obişnuia să-i pedepsească pe cei care-i greşeau, punând foc sub acesta”.
O altă tehnică inumană de tortură şi ucidere a fost scafismul, practicat, pentru prima data în Imperiul Persan, cu scopul de a anihila opozanții stăpânirii. Trupul osânditului era introdus într-un butoi improvizat din două trunchiuri de lemn scobite, îmbinate, în așa fel încât doar capul îi era lăsat liber. Butoiul era instalat intr-un spațiu liber pentru ai bate soarele în cap sau în mijlocul unei mlaștini, unde era ancorat ca să nu se scufunde.Victimei i se turnau pe gură forțat, continuu, mari cantități de lapte și miere, astfel încât să-i provoace dese si lungi episode diareice. La scurt timp, butoiul se umplea cu fecale, iar condamnatul era mâncat de viu de viermi, de muște și țânțari care trăgeau la mirosul infect. În câteva zile, pierderille lichidiene, făceau ca victima să intre în stare de delir, iar în interval de o săptămână, din cauza virusurilor, bacteriilor, fungilor, paraziților care diseminau la nivel sanguin, se stingea de septicemie.
Această metodă de tortură abominabilă a fost descrisă de către scriitorul grec, Plutarh( 45-125 d.Hr. ). Marele Rege al Imperiului persan, Artaxerxes al II -lea îl înfrânge în lupta pentru tron pe fratele său, Cirus cel Tânăr, în bătălia de la Cunaxa, din 401 î.Hr., care moare străpuns de sulița unui soldat pe nume Mithridates.Soldatul a fost răsplătit în ascuns pentru acest gest, dar a fost rugat să spună că autorul uciderii lui Cyrus a fost chiar el, regele Artaxerxes. Din nefericire, la un banchet, amețit de vin, Mithridates a mărturisit adevărul.Cu orgoliul lezat, regele Artaxerxes a decis ca Mithridates să fie executat prin metoda scafismului: ”În timp ce corpul său este închis, călăii îi oferă mâncare şi dacă refuza îl forţau înţepându-i ochii. Apoi îl obligau să bea o mixtură de lapte cu miere. Îi ungeau şi faţa cu aceeaşi mixtură”, scria Plutarh în „Viaţa lui Atarxerxe”.
Una dintre cele mai vechi, mai dureroase și mai înfricoșătoare metode de tortură și de ucidere, numită “Vulturul însângerat” a fost practicată de vikingi, strămoșii popoarelor nord germanice de aztăzi.
Victimei i se tăiau pe viu coastele cu un topor, de o parte și de alta a șirei spinării, iar apoi i se scoteau plămânii și intestinele, în exteriorul părții dorsale, organele fiind lăsate să atârne ca două aripi însângerate, pentru ca în acest fel muribundul să semene cu o pasărre, cu un vultur. În tot acest timp, condamnatului i se legau mâinile și picioarele pentru a nu avea posibilitatea să fugă, iar tăieturile îi erau stropite cu apă salină
Această metodă de tortură a fost descrisă în poveștile scandinave numite Saga[3]:„Contele Einar a mers la Halfdan și i-a crestat un vultur însângerat pe spate, adică i-a înfipt sabia lângă șira spinării și a tăiat toate coastele, de la șira spinării până la gonade, și i-a scos plămânii…”
O primă referire istorică la “Vulturul însângerat” o avem din anul 867 d. Hr, când a avut loc uciderea regelui Northumbriei(Anglia de azi), Aella. Pentru că regele Aella l-a ucis pe conducătorul viking, Ragnar Lothbrok, abandonându-l într-o groapă cu vipere, unul dintre fiii lui Lothbrok, Ivarr cel fără de Oase invadează Anglia, cucerește orasul York, îl capturează pe Aella și dă ordin să fie executat prin cruda metodă a “Vulturului însângerat”.
Ulterior, multe alte figuri istorice din nordul european au avut parte de o astfel de moarte: Regele Edmund al Angliei, fiul regelui Halardr din Norvegia, regele Maelgualai din Munster și arhiepiscopul Aelheah au fost ucise în același mod de către sadicul Ivarr cel fără de Oase.
Rațiunile pentru care vikingii comiteau astfel de crime erau mai multe: eliminaea dușmanilor, instauraea groazei, a fricii față de vikingi, dar și actul sacrificial uman, închinat lui Odin, zeul suprem al nordicilor și printre care și al războiului.
Vikingii practicau metoda de tortură „Carnea atârnată” . Străpungeau călcâiele victimei, introduceau sfori prin aceste găuri, după care le atârnau trupurile cu capul în jos.
O altă metodă de ucidere era numită „Plimbarea fatală”. Condamnatului i se făcea o tăietură în abdomen prin care era scos un capăt de intestin.Călăul învârtea victima pe lângă un copac în timp ce îi scotea toate intestinele astfel încât tot tractul intestinal se înfășura pe trunchiul copacului.
“Leagănul lui Iuda”( „Culla di Guida”), o altă metodă de tortură diabolică, a fost folosită în secolul XVI-lea, în timpul inchiziției spaniole.Victima era dezbrăcată de toate hainele, ridicată cu funii cu ajutorul unui sistem de scripeți și așezată cu anusul sau cu vaginul, în cazul femeilor, în vârful unei piraminde de lemn sau de fontă, înălțată pe un scaun.Vârful piramidei era uns cu ulei de măslnine pentru a facilita intrarea lui și mai profundă în cele două cavități. În plus, de picioarele condamnatului erau legate greutăți mari, pietre, obiecte de alamă sau era tras în jos de funii. Dacă se întâmpla ca victima să leșine, era ridicată cu ajutorul frânghiilor până își revenea, iar după aceea se relua tortura.
După moartea unui condamnat, vîrful piramidei, murdar de sânge, fecale, secreții vaginale, nu era niciodată spălat, dezinfectant. Astfel puținii condamnați care își mărturiseau presupusa vină și erau lăsați liberi, mureau oricum din cauza infecțiilor, mai ales bacteriene, contactate în timpul torturii.
Denumirea acestei metode de tortură este legată evident de gestul trădării lui Iuda și a fost inventată de către italianul Hippolyte Marsili (1451–1529).
“Doamna de fier” sau “Fecioara de la Nürnberg” era o cușcă de metal, construită în formă de fecioară, prevăzută în interior cu multe cuie ascuțite. În momentul în care victima era introdusă în acest sarcofag și se închidea ușa, cuiele ascuțite ca acele îi străpungeau corpul, pieptul, abdomenul, capul, ochii, mâinile, picioarele. Dimensiunea cuielor era în așa fel concepută încât condamnatul să nu moară repede, ci dimpotrivă să agonizeze câteva zile pentru a avea posibilitatea să mărturisească totul, să ofere informații.
“Stropitoarea cu plumb” era un recipient de metal umplut cu plumb topit, cu păcură fierbinte sau cu ulei încins care era apoi picurat pe corpul victimei, pe ochi, pe față, pe abdomen și chiar în gură și pe esofag.
Patul de tortură (“ruperea pe pat ”, “întinzătorul de oase”) era una dintre cele mai dureoase instrumente și metode de tortură din Evul Mediu.Victima era întinsă pe un pat în timp ce membrele îi erau legate cu sfori înfășurate pe cei doi tamburi care se aflau la căpătâi și la picioare. Torționarii învărteau tamburii lent, funiile întinzându-se până când articulațiile, oasele condamnatului cedau, se dizlocau. Uneori erau chiar smulse din corp. Dacă victima nu își recunoștea vina, se recurgea și la alte metode și instrumente de tortură suplimentare . De pildă i se jupuia pielea, începând cu fața sau i se înțepa corpul cu cuie etc. până își dădea ultima suflare.
O altă metodă de tortură și ucidere, frecvent folosită în Evul Mediu era “Sicriul atârnat”.Victima era inchisă într-o cușcă de fier care era atârnată, fie de creanga unui copac, fie de brațul spânzurătorii și lăsată acolo zile întregi fără apă și fără hrană, până când se stingea, după care păsările, atrase de mirosul de hoit, se adunau și îi mâncau rămășițele trupești.
În cumplita tortură cu fierăstrăul victima era spânzurată de picioare, iar torționarii îi tăiau corpul în două cu acest instrument bine ascuțit, pornind din zona genitală. De multe ori corpul era despicat doar până la ombilic pentru a prelungi agonia.
Se practica de asemenea și tortura cu șobolani.Pe abdomenul victimei se punea o cușcă în care erau băgate aceste rozătoare scârboase, înfometate. Unul dintre pereții acestei cuști era evident partea abdominală a condamnatului. Zăbrelele cuștii erau încinse, astfel încât pentru a fugi de foc, șobolannii mușcau pielea, rupeau mușchii, țesuturile și își făceau loc în viscerele victimei până survenea moartea.
Inchizitorii spanioli, foloseau pentru chinuirea și uciderea victimelor zdrobitorul de genunchi, un dispozitiv care, așa cum îi spune numele, era folosit pentru a zdrobi genunchii victimei. Această mașină de tortură era compusă din două traverse de lemn cu țepi ascuțiți, legate între ele cu două șuruburi. Pe măsură ce călăul strângea suruburile, se zdrobeau toate oasele genunchiului și ale gambei, rotula, tibia, peroneul; erau distruse cartilajele, ligamentele. La sfârșitul torturii nu rămânea decât o pungă de piele cu oase sfărâmate, care bălteau în sângele semi-închegat.
Pe lângă Zdrobitorul de genunchi, mai exista și Spargatorul de capete, format dintr-un suport pe care se așeza bărbia, și o cască de metal care i se fixa în cap, prinsă de un șurub manevrat de torționar. Când torționarul strângea șurubul, dinții superiori spărgeau mandibula, ochii ieșeau din orbite, craniul se fisura și prin aceste găuri țâșneau bucăți de creier până când victima își dădea duhul.
Tot în Evul Mediu, se practica jupuirea omului de viu. Călăii presărau sare pe carnea însângerată a victimelor, care urlau de durere până se stingeau.
În centrul și nordul Europei victimele erau trase pe roată, așa cum s-a întâmplat și cu Horea și Cloșca, în timpul Răscoalei din 1784, din Transilvania. Condamnatul era așezat jos, pe niște bucăți de lemn tari, cu mâinile și picioarele larg desfăcute. Oasele erau presate cu o roată de lemn fiind zdrobite bucată cu bucată, cu un ciocan până când victima deceda.
În Anglia, se practica una dintre cele mai sadice metode de tortură din toate timpurile, un tip de execuție desfășurat în trei etape.Mai întâi, condamnatul era târât pe jos de cai până la locul execuției, unde era spânzurat, demasculat, eviscerat și sfârtecat.
Tragerea în țeapă, o metodă de tortură medievală, de origine germanică, practicată în secolul XVI, și în Țara Românească de către Vlad Țepeș, era menită să asigure o moarte lentă, dar îngrozitor de dureroasă .Un țăruș mai înalt decât victima, ascuțit la capăt, uns cu seu de animal ca să alunece mai ușor, era introdus în anusul victimei legate la mâini. Torționarii băteau cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al țepii, in așa fel încât să intre în profunzime prin viscere, dar să nu străpungă cele două organe vitale, ficatul și inima. În scurt timp, victima deshidratată, înfometată, sfâșiată de durere și de disperare, ciugulită de corbi, își dădea “obștescul sfârșit”.
În sfârșit, imaginația perversă, criminală a omului pare să fie nelimitată. Nu vor exista niciodată suficiente râuri să spele rușinea de pe obrazul ființei umane, să-i curețe mâinile mânjite de sânge.
E greu de înțeles, de uitat și de iertat ororile și crimele acetei bestii botezate, numite om, dar și mai greu de înțeles un Dumnezeu, care și-a pus obolul într-un pumn de humă ucigătoare, un Dumnezeu care a înzestrat cu libertate un mamifer însetat de sânge, libertate pe care, în baza omniscienței Sale, știa că o va folosi în detrimentul lui și al semenilor(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit; perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. diac. Ioan I.Ică jr., editura Deisis, Sibiu, 1994.
[2] Despre istoria torturii și a instrumentelor de tortură, s-au scris sute de cărți. A se vedea de pildă Cesare Bonesana Beccaria, An Essay on Crimes and Punishments, London, 1764; Henry Charles Lea, A History of the Inquisition of Spain, New York, 1906; Henry Moore, The History of the Persecutions of the Church of Rome and Complete Protestant Martyrology, London, 1809;Thomas Timpson, The Inquisition Revealed, London, 1841; John Swain, Brutes and Beasts, London, 1933; John Swain, The Pleasures of the Torture Chamber, London, 1931; Leonard Arthur Parry, The History of Torture in England, Sampson Low, Marston, 1934; George Ryley Scott, The History of Corporal Punishment: A Survey of Flagellation in its Historical, Anthropological and Sociological Aspects, London, 1938;Brian Innes, The History and Methods of Torture, Mason Crest Publishers, 2003; Daniel P. Mannix, The History of Torture, Senate, 1995; Jean Kellaway, Lyons Press, 2002; Pérez-Sales, Pau, „Psychological torture”. Research Handbook on Torture: Legal and Medical Perspectives on Prohibition and Prevention. Edward Elgar Publishing, 2020 ; Ruxandra Cesereanu, Panopticum. Eseu despre tortura, Polirom, Iași, 2014 ; Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe intelesul tuturor, Eikon, București, 2017 etc.
[3] Cuvântul este înrudit cu englezescul “say” și se referă la o narațiune în proză.
Multe lucruri, pentru care nu se pot lua măsuri, vor ieşi mai bine datorită întâmplării/ Multa, quae provideri non possint, fortuito in Melius Caesura/ (Tacitus, Ann. 2, 77)
Totul se poate întimpla, când o pune la cale zeul (Sophocles, Αi. 86)
Deci, aceasta, spusei eu, ar fi una dintre legile privitoare la zei şi un mod de exprimare, după care va trebui să se vorbească şi să se facă versuri : că zeul nu e cauza tuturor (întâmplărilor), ci (numai) a celor bune/ Ούτος μεν τοίνυν, ήν δ’ εγώ, εις αν είη τών περί θεούς νόμων τε και τύπων, έν ω δεήσει τους λέγοντας λέγειν και τους ποιουντας ποιεϊν, μή πάντων αίτιον τον Οεόν αλλά τών αγαθών (Platon, Rep. 2, 19)
Întîmplările conduc pe oameni şi nu oamenii întâmplările (Herodotus, 7, 49)
Cât de adesea se realizează datorită intâmplării şi hazardului ceea ce n-ai îndrăzni să doreşti!/Quam saepe forte temere/ Eveniunt quae non audeas optare ! (Terentius, Phorm. 757 sq.)
Mare rol joacă întîmplarea, sau, mai bine zis, ea e totul în toate acţiunile omeneşti (Demosthenes, Ol. 2, 22)
Să cercetăm dacă nu cumva şi lucrurile despre care se spune că sunt întâmplătoare nu sunt supuse unei anumite legi şi dacă nu cumva nimic din lumea aceasta nu se iveşte pe neaşteptate sau în afara ordinei/ Quaeramus an et haec, quae fortuita dicuntur, certa lege constricta sint nihilque in hoc mundo repentinum aut expers ordinis voluteiur (Seneca, Epist. 117, 19 )
Tot ce se întîmplă fiecăruia foloseşte întregului /Οσα έκάστφ συμβαίνει, ταύτα τω ολω συμφέρει. (Marcus Aurelius, Τὰ εἰς ἑαυτόν, 6, 45)
Acestui mundus phaenomenon, în care domină întâmplarea, îi stă Ia bază totdeauna şi pretutindeni un mundus intelligibilis, care stăpîneşte însăşi întâmplarea/Diesem mundus phaenomenon, in welchem der Zufall herrscht, liegt zum Grunde durchgängig und überall ein mnundus intelligihilis, welcher den Zufall selbst beherrscht. (Schopenhauer, Absichtl. p. 189)
Cuprins :
1.Introducere
2.Cuvinte românești intraductibile în alte limbi
3. Geniul anonim al limbii române
4. Terminologia filosofică și teologică
5.A ființa, a înființa și a desființa
6.Lume și lumină
7.Zeu și Dumne(zeu)
8.Înzeire și îndumnezeire
9.Durere și dor
10.A fi fire, a lumi lumire și a muri murire
11.Grija și grijania
12.Constantin Noica și rostirea filosofică românească
13.A comunica și a cumineca
14. Infinitul și infinirea
15.Prepoziția “întru” ca operator onologic
16.Modulațiile ontologice în viziunea nicasiană: “n-a fost să fie”; “era să fie”; “va fi fiind”; “ar fi să fie”; “este să fie”; “a fost să fie”
17.Trecere, petrecere și petrecanie
18.Termeni filosofici cantemirieni: ceință, feldeință și câtință
19.Etimologia cuvântului “întâmplare”
20.A se în(tâmpla) în templu
21.A se întâmpla în afara templului
22.A se întâmpla să se întâmple
23.A nu fi fost să fie sau a nu se întâmpla să se întâmple
24.A se întâmpla fără să se întâmple
25.A nu se întâmpla când se întâmplă
26.Întâmplare și noroc.
27.Concluzii
1. Introducere
Întâlnim adesea în limbajul comun, exprimări de tipul : „Nu-i nimic întâmplător”, „Ce-i al tău e pus deoparte”, „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. În alte contexte, auzim cuvinte cu sens adverbial, locuțiuni adverbiale sau alte tipuri de formulări diametral opuse cu primele, cum ar fi de pildă :„Din întîmplare”, „ Întâmplător”, „Întâmplarea a făcut să… ” „S-a întâmplat” „A lăsa la voia întâmplării” etc.
Dacă oamenii de rând, vorbitorii supreficialii, aparatele de vorbit cu propulsie sangvină, tuburile digestive ambulante trec ușor peste aceste sintagme nu doar profunde, insolubile în esența lor, dar și antitetice, opozabile, omului sensibil, reflexiv, filosofului, teologului, astfel de expresii îi crează serioase crampe mentale, logice, cognitive.
Verbul reflexiv a “se întîmpla” și substantivul “întâmplare” au o origine incertă. S-au emis mai multe ipoteze : din lat. *templāre, de la “templum “ care desemna acel spațiu imaginar, desenat pe cer de către augurii romani cu o cârjă numită “littuus”, pentru a prezice viitorul, fenomene meteorologice, necazuri, bunăstare, moarte, războaie, molimi etc.De aici avem și cuvintele “tâmplă”(“catapeteasmă”, “iconostas” sau “cele două părți laterale ale capului”), “tâmplar” și “con-templare”.Zborul păsărilor care intrau în acel “templum” arătau voința zeilor legată de evenimentele care urmau să se întâmple (*in-templāre), de unde “întâmplare”. Dacă se întâmpla de pildă ca păsările să intre în “templum” din partea stângă, acesta era un semn (omen) bun, iar dacă veneau din dreapta, acestea prevesteau un lucru rău, în timp ce un corb venit din partea dreaptă și o cioară zburând din partea stângă anunțau un eveniment favorabil(Sulică, Antropomorfisme, Brașov, 1900, 77; Pușcariu, 884; DAR; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356); din lat. “templum”, care ar putea fi un diminutiv al substantivului “tempus”(“timp”), deci fără nici o legătură cu limbajul augural. În acest caz, sensul initial a fost acela de „a se petrece”, “a se produce în timp” (Scriban, 1939); de la lat. “intempĕrāre” (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32).
Nu este exclus ca denumirea de tâmplar să aibă la origine construirea unei Biserici de către un meșter lemnar. Inclusiv riturile de trecere celebrate în lăcașul de cult prin slujbe, rugăciuni(Botez, Cununie, Înmormântare) erau de fapt în-tâmplări (in-templări) deosebite care aveau loc în viața comnuităților rurale.Pornind de la cuvintele Apostolului Pavel: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”( I Cor. 3, 16), părintele Dumitru Stăniloae, merge și mai departe opinând că “tâmpla” omului, oasele frontale constituie un fel de catapeteasmă, de os, luminată de globii oculari, în spatele căreia sălășluiește altarul minții, a conștiinței, a spiritului care liturghisește prin gând, prin rugăciune continua (A se vedea Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232).
Mergând mai adânc pe linie etimologică, latinescul “templum” este înrudit cu alte cuvinte latinești “temno,-temnere, -tempsi”, “contemno”, “tondeō”, “tempus”. În greacă avem verbul “τέμνω”=”a tăia”, ”a delimita“. Atât latinescul “temno” cât și grecescul “τέμνω” provin din limba proto-indo-europeană *tm̥-ne-h₁-ti, infix nazal din *temh₁- (“ a tăia)”.
Corespondentul cuvântului latinesc “templum” este în ebraică “beth Elohim”(“Casa lui Dumnezeu”), iar în greacă veche pentru “templum” avem “ναός”, tot un fel de casă a zeului(οἶκος του Θεού).
În limba română, cuvântul Biserică derivă din lat. “Basilica”(lat.”basilica domus” =”sala regală”, “casa regelui”, grec. βασιλική /“bazilike”- („[casă] împărătească”, “sală regală”). În limba greacă” ἐκκλησία”(“adunare)”, lat. “Ecclesia”, provine din “ἐκ “+ “καλέω” (“kaléō ”) = ”a chema”.Cuvântul grecesc ἐκκλησία”(ekklesia), e întâlnit în antichitatea greacă, având sensul de (“adunare a poporului )”, iar cu sensul lui religios de biserică apare frecvent în Septuaginta, așa cum putem citi, de pildă, în I Samuel : “Și toată adunarea (lit.: biserica) aceasta va cunoaște că nu cu sabia și cu sulița izbăvește Domnul, căci acest război este al Domnului și El vă va da în mâinile noastre”(I Samuel 17:47).
Cuvântul grecesc “ekklesía” a trecut din latină și în limbile romanice greacă: “église”, în franceză, “iglesia”, în spaniolă, “chiesa”, în italiană etc.Limbile germanice și slave au preluat cuvântul grec “κυριακῇ “(“Kyriakê”), cu sensul de (“casă) a Domnului, domnească, împărătească” de la “ κύριος, -ου”(kyrios), κῦρ (kûr) în greaca bizantină: “church”,în engleză, “Kirche”, în germană, “kyrk”, în suedeză, “Kirk” în scoțiană, “kerk” în neerlandeză, “церковь”( țercovi), în rusă etc.
Inclusiv termenul de “profanes”( “profan” ) „nesfânt, neconsacrat” provine din “fanum”, o formă mai veche a substantivului “templu”, precedat de prepoziția “pro”. Deci “pro”(“inainte”) + “fano”(Ablativ sing. neutru de la “fanum”)=”profan”. Deci profan s-ar traduce “ad literam” cu “ în fața, în afara templului”.
Dacă acceptăm atribbutul de omnisciență a unei transcendențe personale, o cunoaștere în act și nu în potență, o inteligență cuantică, o noosferă în care plutește o realitate anticipativă, dacă acceptăm profețiile veterotestamentare și visele predictive, nu mai putem vorbi de întâmplare, ci de o actualizare a lui “nu a fost încă”, de un tranfer de conținut din “mundus intelligibilis”în spațiul mundan.
Desigur, dacă ne gândim că evenimentele deja cunoscute la nivel inteligibil se actualizează, se petrec în spațiul terestru, atunci putem accepta că există întâmplare, în sensul că “păsările” faptelor întră din stânga și din dreapta, vin din toate punctele cardinale în templul temporalității, a vieții, ca ciorile și corbii în porțiunea de cer studiată pe vremuri de auguri.
Noi suntem liberi pentru că nu știm ceea ce știe Dumnezeu că vom face, dar nu putem face altceva decât ceea ce știe El că vom face. Avem desigur mai multe variante între care putem opta, însă nu facem decât să alegem ceea ce deja a ales Dumnezeu pentru noi. Ar fi absurd ca niște biete mamifere efemere, cu căi urinare, unghii și măsele să surprindă absolutul, să facă mutări inedite pe tabla de șah a Infinitului. Nu degeaba, un teolog genial ca părintele Constantin Galeriu spunea că “ nu este nimic întâmplător, ci totul este proniator”.
Nu suntem liberi pentru că ideile ne vin dintr-un spațiu pe care nu îl putem controla. Vorba lui Schopenhauer, noi putem face ce vrem, dar nu putem să vrem ceea ce vrem, nu putem să vrem să vrem, adică nu ne putem induce vrerea, decât să executăm ceea ce ne vine în minte dintr-un spațiu noetic care ne scapă cognitive.Dar asta nu înseamnă că suntem păpuși în mâna unui păpușar divin, ci ființe create, egouri umane, conectate la o Superconștiință transcosmică, la un Transegou.
Probabil forma absolută de libertate înseamnă a te lăsa robit de intelecția lui Dumnezeu, a accepta planul lui cu tine, ați încredința mintea ta subiectivă, sinapsele tale făcute între țesuturile unui creier perisabil, de carne spongioasă pusă într-o cutie de os, unui creier infinit, unui hard transcendent.”Robește-mă Doamne ca să fiu liber”, spunea un sfânt al Bisericii.
Cuvântul “întâmplare” face parte din acel fond lexical al limbii române profund, unic, cu conotații poetice, metafizice, teologice, dintre care amintim:
– cuvântul ”lume” provine din substantivul latin “lumen, inis”, care înseamnă ”lumină”;
-cuvântul ”dor ” deriv[ de la latinescul ”dolor, doloris ” , care înseamnă “durere” ;
-cuvântul “Dumnezeu“ este compus din substantivele latinești “Dominus “(Domn ) +“Deus“=”Zeu” prin contragere. Practic românul îi spune zeului, creatorului lumii, “Domnul Zeu” etc. După înviere, apostolii, i-au spus mântuitorului “Kyrios Iisus”, sau “Kyrios Hristos,” proabil chiar “Kyrios Theos” (“Domnul Dumnezeu”) tocmai pentru a-I accentua dumnezeirea. La fel au procedat și autorii creștini post- apostolici(a se vedea Dumitru Staniloae, Ortodoxie și nationalism, Supergraph, București, 2011,p.134).
Apropos de latinescul “Deus”, nu este foarte clar pentru lingviști dacă grecescul “θεός” face parte din familia lexicală a acestui cuvânt, deoarece literei Theta( Θ) nu-i corespunde la începutul cuvintelor latinești dentala “d”, ci fricativa labiodentală “f ”. Înrudit cu “Deus” este mai degrabă grecescul “Δῖος”.În latină “Deus” provine din “Deivus”(v intervocalic a căzut). De asemnea diftongul, vocala lungă “ei” s-a scurtat și în acest fel s-a ajuns la “Deus” și la formele lui de plural “Dii”, “Diis”. Concomitent cu acestă formă contrasă, s-a păstrat în latină și “Deivus” care a devenit “Divus”(vezi Ioan Nădejde, Amelia Nădejde Gesticone, Dicționar Latin-român, Editura Adevărul S. A., București, 1913, p.183).
Româna este probabil unica limba dintre cele 230 de limbi vorbite în Europa și probabil dintre cele 7000 de limbi vorbite la nivel mondial, care are un astfel de nume reverențios pentru Divinitate.Spre deosebire de celelalte limbi care numesc Zeul : “Yahweh”, în ebraică( יהוה), “Allah”, în araba( الله), “God”, în engleză, “Gott”, în germană, “Dio”, în italiană, “Dieu”, în franceză, “Dia”, în irlandeză, “Zoti” în albaneză, “Gud”, în daneză, “Bog” în rusă, Bože, în slovacă, “Déu”, în catalană, “Diu” în corsicană, “Jumal”, în estonă, “Dieve”, în lituaniană, “Alla”, în malteză, “Isten”, în maghiară, “Dios” în spaniolă, “Ilaah”, în somaleză etc., limba română respectă Zeul și la nivel lingvistic.
Limba română este prin structura, melodicitatea, poeticitatea, profunzimea ei o limbă filosofică.La dezvoltarea terminologiei filosofice românești au contribuit decisiv Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Conta, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga sau Constantin Noica.
E adevărat că România a fost ruptă de limbile europene, pentru că o lungă perioadă de timp limba oficială era slavona, iar sistemul de învățământ s-a dezvoltat târziu, în secolul al XIX-lea. Abia generația interbelică a reușit să integreze cultura, inclusiv cea filosofică în marea cultură europeană și universală (citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
Omul este ceva ce trebuie depășit(Nietzsche)
Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile(Nietzsche)
Care este adevărul? Este omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?(Nietzsche)
A existat un singur creștin iar acela a murit pe cruce(Nietzsche)
Scriu legi noi pe table noi (Nietszche)
Creația: singurul surâs al tragediei noastre(Nietzsche)
Sunt înfricoșat la gândul că niște oameni necalificați și nepotriviți îmi vor invoca într-o bună zi numele. Totuși, acesta este chinul fiecărui mare învățător al omenirii… (Nietzsche)
Friedrich Wilhelm Nietzsche s-a născut în comuna Röcken lângă Lutzen, în Saxonia prusacă, pe data de 15 octombrie 1844, în familia pastorului protestant, Carl Ludwig Nietzsche. Bunicul său din partea tatălui, Friedrich August Ludwig Nietzsche, fusese de asemenea pastor. Mama lui Nietzsche era și ea fiica unui preot de ţară, cu numele de Oehler. În august 1848, tatăl lui Nietzsche, cade în fața Bisericii și se lovește la cap, ceea ce peste aproximativ un an îi va aduce moartea.Copilul Nietzsche avea pe atunci doar 4 anișori, iar acest lucru a constituit pentru el o traumă care i-a influențat întreaga viață[1].
La scurt timp după moartea tatălui, presați să părăsească parohia din Rocken, la sugestia bunicii, familia decide să se mute la Naumburg. Aici copilul Nietzsche a avut mari dificultăți de adaptare, ceea ce l-a făcut să se închidă în el, să mediteze, să citească. Cazat apoi într-o instituție privată, împreună cu mai mulți copii care se pregăteau pentru gimnaziul domului, viitorul filosof își găsește doi prieteni: pe Wilhelm Pinder şi pe Gustav Krug. La vârsta de doar 10 ani Nietzsche compune un motet şi scrie câteva zeci de poezii, iar în 1858, a începe să conducă un jurnal, în care inserează și o mică autobiografie.
La 14 ani, în octombrie 1858, părăsește oraşul Naumburg şi pleacă să studieze la scoala din Pforta. În această perioadă îi apar primele dileme, întrebări, îndoileli legate de religia creștină.
În octombrie 1864, tânărul Nietzsche se înscrie la Universitatea din Bonn, unde pe lângă filologia clasică, frecventează cursuri de istoria artei, de teologie şi inclusiv de politică. După numai două semestre petrecute aici, anumite disensiuni între cadrele didactice fac ca profesorul lui preferat, Ritschl să plece din Bonn, la Universitatea din Leipzig, lucru care-l determină și pe el să se mute în orașul de naștere lui Leibniz.
La numai 24 de ani, a fost numit professor de Limbi clasice la Universitatea din Basel, însă în 1879, la 34 de ani, din cauza problemelor grave de sănătate cu care se confrunta se vede nevoit să renunțe la profesorat. Locuiește alternativ în Elveţia, la Sils-Maria, în Italia şi în Franţa,
În 1882, o cunoaște la Roma, pe Lou von Salomé[2], care pe atunci era în vârstă de 21 de ani. Lou von Salomé s-a născut la Sankt Petersburg, pe 12 februarie 1861.În 1882, venise în Italia în vizită la Malwida von Meysenbug, o scriitoare a cărei casă era frecventată de doi tineri filosofi: Paul Rée și Friedrich Nietzsche.Îl întâlnește mai întâi pe Rée, de care se îndrăgostește pe loc. Ulterior îl conoaște și pe Nietzsche, care de această data se îndrăgostește el de ea. „Din ce stele am căzut pentru a ne întâlni aici?”, ar fi spus tânărul Nietzsche, când s-au văzut prima data. Din nefericire, Nietzsche a fost refuzat de frumoasa rusoaică, ceea ce i-a produs o mare suferință.
Salomé și Rée locuiesc o perioadă împreună la Berlin, însă până la urmă se despart. Ulterior „aventuriera intelectuală”, Salomé Lou, devenită psihanalistă de succes, se căsătorește cu un lingvist, profesor universitar, Friedrich Carl Andreas, care va deceda în 1930. Salomé Lou i-a cunoscut pe unii dntre cei mai mari intelectuali ai vremii: pe Wagner, pe Freud și pe Rilke, despre care a și scris ulterior[3].
În 1989, în anul în care moare Eminescu și se naște Heidegger, Nietzsche înnebunește, intră într-o stare de delir, fiind îngrijit de mama și de sora lui, Elisabeth Förster-Nietzsche.
Boala psihică a lui Nietzsche s-a agravat în 3 ianuarie 1889, în Pazza Carlo Alberto din Torino, unde filosoful vede un om care biciuiește fără milă un cal.În zilele care au urmat acestui incident, Nietzsche a trimis scrisori unor prieteni(celebrele „Wahnzettel”/”Scrisorile nebuniei”), în care se semnează cu numele de „Dyonisos” sau cu „Gekreuzigte”(„ Cel răstignit „).
Legat de bolile filosofului, ulterior s-au emis diverse teorii despre cauzele care au dus la această stare de demență: un accident din timpul efectuării serviciului militar, când a căzut de pe un cal, stadiul terțiar al unei infecții cu spirocheta Treponema palidum (agentul etiologic al sifilisului), boala maniaco-depresivă(tulburare bipolară), cu episode psihotice grave, tratamente inadecvate pentru tratarea sifilisului, otrăvire cu mercur, un meningiom retroorbital etc.
Cert este că în ultimii trei ani ai vieții sale, filosoful a suferit trei AVC-uri, care i-au afectat centri vorbirii și centri motori.
În noaptea de 24 spre 25 august a anului 1900, suferă ce-l de-al treilea accident vascular cerebral, în urma căruia, pe 25 august, după-masă, filosoful se stinge din viață în orașul Weimar.
În timpul vieții, Nietzsche a publicat următoarele lucrări: „Destin și istorie”/ Fatum und Geschichte, 1862;”Libertatea voinței și destinul”/ Willensfreiheit und Fatum, 1862;”Homer și filologia clasică”/Homer und die klassische Philologie, 1868 ;”Nașterea tragediei”/Die Geburt der Tragödie, 1872;”Considerații inactuale”/Unzeitgemässe Betrachtungen, 1876;”Omenesc, prea omenesc: O carte pentru spiritele libere”/Menschliches, Allzumenschliches: Ein Ein Buch für freie Geister,1878;”Aurora”/Morgenröte, 1881;”Știința veselă”/Die fröhliche Wissenschaft, 1882 ;”Așa grăit-a Zarathustra”/Also sprach Zarathustra, 1885 ;”Dincolo de bine și rău”/Jenseits von Gut und Böse, 1886 ;”Genealogia moralei”/ Zur Genealogie der Moral, 1887;”Amurgul idolilor”/Götzen-Dämmerung, 1888 ;”Anticristul”/Der Antichrist, 1888 ;”Iată omul”/Ecce homo/Iată omul 1888. Postum s-a publicat „Voința de putere”/ Der Wille zur Macht, 1906 (postum).
Filosofia lui Scopenhauer este o sinteză genială între budism, Platon și Kant.Apropos de Platon, ne explicăm astfel faptul că la Schopenhauer cel mai profund nivel al lumii reprezentării era spațiul inteligibil, al ideilor pe care le contemplă artistul. Ideile, ofereau o oarecare eliberare din cătuşele voinței. Prin urmare, artele ţin de acest spațiu al unei luminozităţi olimpiene a spiritului.
De la aceste considerente, va pleca Nietzsche în teoretizarea cuplului antitetic apolinic-dionisiac: „Apolinicul constituie pentru Nietzsche componenta statică şi geometrizată a frumuseţii, caracteristică câmpului vizual al artelor. Energia fundamentală a tragediei ar proveni, însă, din rezervorul impersonal şi inform al dionisiacului. Înţeles ca forţă a vieţii de proporţii cosmice, dionisiacul erupe, trăgând după sine, într-un elan extatic şi orgiastic, toate formele conştiinţei, cufundându-le în propria-i matcă până la anihilare. Suprimarea individuaţiei prin topirea contururilor ei în stihia letargică a dionisiacului ar constitui fundamentul primar, arhaic al tragediei. Fiind o asemenea forţă teribilă care erupe periodic, eliberându-se de formele rigide ale conştiinţei, cumulează în sine aspectele contradictorii ale naturii. Vom recunoaşte aici întreaga forţă terifiantă a voinţei schopenhaueriene, însă cu semn schimbat. Dacă pentru Schopenhauer, voinţa era pentru destinul individului o calamitate metafizică ce-i trezea întemeietorului voluntarismului oroare existenţială, pentru Nietzsche contradicţiile voinţei deveneau valorizate afirmativ. Departe de a se teme de caracterul terifiant al forţei vieţii, Nietzsche îşi asumă acest caracter şi îl glorifică. Tocmai această afirmare plenitudinară îl va aduce pe Nietzsche în conflict cu creştinismul, religie în care gânditorul german va vedea o formă de reprimare şi de sabotare a tuturor energiilor instinctului. Unul din meritele fundamentale pe care epoca contemporană l-a găsit în opera lui Fr. Nietzsche a fost acela al unei rupturi faţă de modalitatea creştină de asumare a vieţii”[4].
Influența lui Schopenhauer asupra lui Nietzsche este evidentă, lucru demonstrat de altfel de toți istoricii filosofiei. În “Naşterea Tragediei”, Nietzsche aplică principiile metafizice schopenhaueriene din „Lumea ca voință și reprezentare”, la tragedia greacă.Mă refer în primul rând la dihotomia apolinic-dionisiac care este fără îndoială o adaptare filologico-mitologică a distincţiei schopenhauriene dintre lumea ca voinţă şi lumea ca reprezentare.
Schopenhauer vedea în categoria “reprezentării” şi o evadare din sclavia voinței, exact ceea ce înțelegea Nietzsche prin “apolinic” ca formă de eliberare și de plonjare în teritoriul contemplaţiei[5].
Conceput sub forma unui poem epic, a unui stil pseudo-romanesc poemul „Așa grăit-a Zarathustra„, are ca personaj pe Zarathustra, nume care face trimitere la Zoroastru (628-551 î.C.) un profet din vechiul Iran, întemeietorul zoroastrismului(mazdeismului), a unei religii dualiste care îl are ca zeu creator pe Ahura Mazda, aflat în etern conflict cu fratele său malefic Angra Maynu(Ahriman), zeul întunericului și dușmanul binelui.
Într-o scrisoare către un prieten, Nietzsche spune despre “Also sprach Zarathustra” următoarele : „E un poem, a cincea Evanghelie, un lucru căruia nu i se potriveşte nici un nume.”
“Also sprach Zarathustra” este scrisă într-un limbaj metaforic, abscons, în stilul parabolelor lui Iisus, al Upanişadelor sau al Avestei și constituie viziunea ontologică a lui Nietzsche.
Ideea “morții lui Dumnezeu” („Gott ist tot”) apare la Nietzsche în Știința voioasă(Die fröhliche Wissenschaft-1882): „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea?”( Nietzsche, Știința voioasă, Secțiunea 125, Nebunul )[6].
Nietzsche face referire la “moartea lui Dumnezeu” și în alte secțiuni ale Științei voioase, iar în 1883, ideea este reluată și în “Also sprach Zarathustra”: “Răspunse sfintul: „Fac cântece şi mi le cânt, iar compunându-le râd, plâng, bolborosesc în felul meu de-a-l lăuda pe Dumnezeu. Cântând, plîngînd, bolborosind, mi-l laud pe Dumnezeul care este-al meu. Ci spune-mi, ce dar ziceai că ne aduci ? ” Iar Zarathustra, intrebarea auzind, se depărtă de sfânt zicând : „O să-ţi aduc şi daruri. Acuma lasă-mă să plec mai repede, că teamă mi-e să nu-ţi iau ceva !” Şi astfel se despărţiră, bătrînul şi cel ce se făcuse om : râzând ca doi copii. Dar după ce rămase singur Zarathustra, îşi zise-n sine : „E cu putinţă ? Oare acest sfînt bătrîn de zile n-a auzit în codrul său spunîndu-se că Dumnezeu e mort ?”[7]
Conceptul de “voință” a lui Schopenhauer a fost înlocuit de Nietzsche cu ”voița de putere”.Din acest punct de vedere, Nietzsche îl trădează pe Schopenhauer. Dacă la Scopenhauer voința este ocultată, combătută pentru că ne înlănțuie, ne subjugă, ne produce suferință, fiind “o formă iraţională, oarbă, care nu este inteligentă, ci obscură, care ar poseda mai degrabă viclenie decât inteligenţă”[8], la Nietzsche vom găsi o adevărată apologie a voinței, o venerare a acestei forțe care poate salva individul din ghearele nihilismului și ale degradării.
Absolutul voinței de putere este întruchipat de către „omul superior”, de „Supraom” („Ubermensch”), în calitatea lui de stăpân al naturii umane, de creator de valori:”Cei mai grijulii întreabă astăzi : cum să-l păstrăm pe om? Dar Zarathustra este întâiul şi singurul care întreabă: cum să-l depăşim pe om? De Supraom mi-e grija. E prima şi singura mea grijă, de el mă-ngrijorez şi nu de om, nici de aproapele, nici de cel sărman, şi nici de suferind, Şi nici de cel mai bun. O, fraţii mei, ceea ce pot iubi la om, este că-i în acelaşi timp tranziţie şi pierdere de sine. Şi voi aveţi în voi destule lucruri care-mi inspiră tandreţe şi speranţă. Aţi fost dispreţuitori, Oameni superiori, şi asta-mi dă speranţă. Cei mai dispreţuitori sînt, în acelaşi timp, cei mai respectuoşi. Aţi disperat: acesta-i demn de respect. Că nu aţi învăţat să vă resemnaţi şi-aţi ignorat prudenţele meschine. Acuma oamenii mărunţi sînt stăpînii, toţi predică resemnarea, acomodarea, munca şi prudenţa, şi ocrotiriIe şi toată acea et caetera a măruntelor virtuţi . Oamenii efeminaţi, copiii de sclave şi mai ales de populaţie amestecată, toţi aceştia, vor astăzi să ia în mîini soarta omenească – o, scîrbă, scîrbă, scîrbă ! Iată-i pe cei ce caută şi cercetează neosteniţi cum să-l păstrăm pe om vreme mai lungă, şi cel mai bine şi mai plăcut. In acest fel, ei sînt stăpînii orei. Dar trebui-vor umiliţi aceşti stăpîni ai orei, aceşti oameni mărunţi, o, fraţii mei ! Ei sînt, pentru Supraom, cea mai mare primejdie. Treceţi, vă rog, oameni superiori peste aceste virtuţi, peste aceste îndrăzneli, scrupule precum firele de nisip, peste aceste furnicare de furnici, peste această sărmană mulţumire de sine, peste această fericire a celor mulţi !”[9]
În Prima parte a lucrării “Așa grăit-a Zarathrusta”, Nietzsche are un capitol cu titlul “Despre cele trei metamorfoze” în care vorbește despre formele pe care le ia spiritul de-a lungul istoriei.Este vorba de Cămilă(Măgar), Leu și Copil.
Cămila este un mamifer obedient omului, îi oferă lapte, lână, dar mai ales îi oferă acestuia cu bucurie spatele pentru a-l transporta pe el și bagajele, prin arșița deșertului. Acest animal duce în fond o viață de slugă, lipsită de bucurii și fără nici un avantaj propriu.Dacă munca ei are vreun sens, acesta nu aparține nici într-un caz ei, ci exclusiv omului care o exploatează.
Îi este teribil de greu, aproape imposibil să-și depășească această condiție servilă pentru că supunerea și ascultatrea constituie esența ei . Așa a fost învățată încă de când era mică.Asta nu înseamnă desigur că într-o zi nu s-ar putea trezi, că nu i-ar putea încolți, în puțina minte pe care o are, idea libertății, că nu s-ar putea răzvrăti împotriva stăpânului, că nu s-ar putea impune, că nu și-ar putea arunca povara de pe spate, că nu ar putea mușca, lovi cu copitele, că nu ar putea deveni din cămilă leu. etc.
Dacă giganta și blânda camelidă care se hrănește cu iarbă și frunze simboloizează obediența, sclavia, Leul, însetat de sânge, este curajos, furios, rebel, mândru, simbolizând astfel curajul și furia. Este propriul lui stăpân și rege al savanei. În ciuda acestei forte și autorități, nici Leul nu a ajunge la o formă de libertate autentică.El este doar distugătorul unor structuri naturale, ucigașul și îngurgitatorul antilopelor, a bivolilor, a zebrelor, a mistreților etc.Are mereu ochii țintiți spre animalele mai slabe și botul veșnic murdar de sânge. Viața lui se rezumă la vânătoare, la luptă, fiind incapabil să creeze
Pentru a trăi o viața optimă, curată omul ar trebui să se întoarcă în copilărie, să descopere inocența, copilul interior. Copilul zâmbește tot timpul, trăiește viața plenar, sincer. Se bucură de natură și de întâlnirea cu cei din jur. Nu se luptă cu nimeni, nu trișează, nu distruge, ci dimpotrivă admiră, creează, degajă iubire, bunătate.Viața lui are efectiv un sens.
Iată ce scrie Nietzsche despre aceste metamorfoze ale spiritului în “Așa grăit-a Zarathrusta”:
“Vreau să vorbesc. de cele trei metamorfoze ale spiritului : cum se preschimbă el in cămilă, cămila-n leu, şi leul, spre-a sfîrşi, intr-un copil.
Există multe lucruri apăsătoare pentru spirit, chiar pentru cel puternic şi răbdător, şi plin de respect ; însăşi puterea sa cere să aibă grele poveri, cele mai grele de pe lume.
„Ce-i greu de purtat ?” se-ntreabă spiritul devenit animal de rînd, şi-ngenunchiază, ca o cămilă care cere să i se pună o povară.
„Care-i povara cea mai grea, o, eroi, întreabă spiritul, devenit animal de rînd, care-i, s- o port şi să mă bucur de puterea mea : Oare-i să te umileşti, ca să-ţi sfărîmi orgoliul, să-ţi izbucneşti intreaga nebunie, ca să-ţi zădărniceşti înţelepciunea ?
Oare-i să părăseşti o cauză triumfătoare ? Să cutreieri munţii cei mai mari, ca astfel să-l ispiteşti pe diavol ? Oare-i să te hrăneşti cu ghinda’ si ierburile cunoaşterii, şi să-ţi postească sufletul din dragoste de adevăr ? Ar fi, bolnav fiind, să-ndepărtezi. pe cei ce te-ngrijesc şi prietenie să legi cu surzii, cu cei ce nu aud ce ai dori? Sau să te-afunzi în apa mocirloasă, dacă ea este adevărul, şi să rabzi broaştele reci, broscoii orăcăitori ? Sau, incă, să-i iubeşti pe cei ce te dispreţuiesc şi să-ntinzi mîna stafiei care încearcă să te-nfricoseze ?” Ci spiritul, supus, asupră-şi ia toate aceste grele poveri. Asemenea cămilei încărcată, ce se grăbeşte spre pustiu, asemenea îi este-n grabă şi lui, să-şi regăsească pustiul. Şi acolo, în singurătatea cea mai mare, se-ntîmplă a doua metamorfoză : spiritul devine leu.
El vrea să-şi cucerească libertatea, să fie regele pustiului ce-l are. Işi caută un ultim stăpîn şi se va face duşmanul acestui ultim stăpîn şi-al celui din urmă Dumnezeu. Vrea să-şi măsoare puterea cu ultimul balaur, şi să-l învingă. Care-i acel balaur, pe care spiritul refuză de-acum încolo să-l mai numească Dumnezeu ? Numele marelui balaur este „Tu trebuie” . Dar sufletul leului afirmă : „Eu vreau”, „Trebuie” ‘îi taie drumul, strălucind de aur, acoperit de solzi, pe fiecare dintre solzi lucind porunca „trebuie” . Valori de mii de ani lucesc înscrise pe solzi şi astfel vorbeşte cel mai cumplit dintre balauri : „Toate valorile lucrurilor scînteiează pe trupul meu. Toate valorile au fost create în trecut si suma valorilor acelora şunt însumi eu. ” În fapt n -ar trebui să mai existe „Eu vreau” . Balaurul aşa vorbeşte.
O, fraţii mei, la ce slujeşte să ai un leu in spirit ? De ce n-ar fi de-ajuns să ai un animal ce-i răbdător şi resemnat, şi respectuos ? Căci, să creeze noi valori, nici leul incă nu-i n stare; el poate, însă, să se întreacă pe sine şi să fie în stare de libertatea de a crea valori, cu forţa sa. Pentru a-ţi cuceri propria libertate şi dreptul sacru de-a zice nu, chiar şi datoriei, pentru aceasta trebuie leu să fii, o, fraţii mei. A cuceri dreptul la noi valori, este pentru un spirit răbdător si muncitor lucrarea cea mai de temut. Pentru că se vede-n aceasta un act de pradă şi hoție.
Ceea ce odinioară spiritul iubea ca lucru sacru al său, era : „Tu trebuie” . Acum are nevoie să descopere iluzia şi arbitrarul, în însuşi străfundul a ceea ce-i mai sfînt pe lume şi să cîştige, cu înaltă luptă, dreptul de-a se desface din această legătură. Ca să exerciţi o atare forţă, trebuie să fii leu. Dar spuneţi, fraţii mei, poate un copil ceva de care . însuşi leul nu-i in stare ? De ce-ar mai trebui ca leul să devină copil ? Fiindcă copilul este nevinovăţie şi uitare, nou început, joc, roată ce se-nvirte prin ea însăşi, cauză dintii şi sfîntă afirmare.
Şi, fraţii mei, pentru-a intra în jocul creatorilor, trebuie să fii o afirmare sfîntă. Acuma spiritul îşi are propria-i vrere : lumea pierzînd-o, îşi câştigă o lume a sa.
V-am spus de cele trei metamorfoze ale spiritului : cum spiritul se face cămilă, cămila leu, iar leul, spre-a sfârşi, copil. Aşa grăit-a Zarathustra, pe când se-afla-n oraşul numit Die bunte Kuh”[10]
Sub semnul simbolic al cămilei stă perioada conformismului, mai exact Antichitatea, Evul Mediu, Renașterea, Epoca modernă.Legat de Renaștere, aici lucrurile sunt puțin mai nuanțate deoarece măgarul, cămila a realizat că este cămilă, animal de povară și a cerut să fie tratată ca un Leu.
Desigur momente de luciditate ale cămilei au existat și la presocratici și ulterior la școlile din perioada elenistică, la sceptici în special, dar acestea au fost niște școli isolate, care nu s-au extins în toată Europa și cu atât mai puțin pe alte continente.Și Immanuel Kant a avut accese de Leu pentru că el nu a combătut, nu a desființat rațiunea, ci a dus-o la psihiatru, la psiholog, a radiografiat-o, a diagnosticat-o, a încercat să o fixeze între limitele ei, în cadrele ei naturale pentru a o feri de excese.
După epoca Leului(epocă pe care a început-o chiar el), deci după epoca de ferocitate a acestui animal care va dura, crede Nietzsche, în jur de 200 de ani, va veni perioada Copilului, epocă pe care, autorul lui “Așa grăit-a Zarathustra” nu a mai apucat-o.
Copilul este definit de bunătate, de inocență, de energie, dar nu are luciditate. E adevărat și el crează jocuri, etc., dar nu crează la nivel înalt. Perioada Copilului pe care o anticipa Nietzsche era probabil o lume dionisiacă, infantilă, în care ar fi dominat scara axiologică teoretizată, pe care ar fi teoretizat-o și impus-o filosoful, dacă nu ar fi înnebunit.
La un anumit nivel, omenirea, cel puțin în unele zone geografice, este în epoca Leului de aproape un secol de când a început revoluția culturală în Occident, prin anii 70 -80.
Legat de perioada Cămilei, e cunoscut faptul că doctrina creștină a afirmat egalitatea tuturor oamenilor, abolind astfel sclavia, însă acest lucru s-a făcut doar la nivel teoretic, declarativ, spiritrual, ideologic, nu juridic, legal. SUA de pildă a abolit sclavia doar în 1864, când s-au dat legile civile, legate de drepturile minorității negrilor. De fapt, forme de sclavagism există la modul ei propriu și în zilele noastre, în America latină, în Orientul Mijlociu, Asia, Africa.
Nietzsche ura din toate răsputerile rațiunea. Citindu-l pe Schopenhauer , și-a dat seama că ființele, evenimentele, fenomenele, lucrurile din univers nu stau sub semnul raționalității, ci a iraționalului. Tatăl său a murit într-un mod absurd când el încă nu împlinise 5 ani.Nu e deloc greu de intuit că unui copil sensibil, intelligent ca Friedrich i-a fost imposibil să înțeleagă de ce Dumnezeu i-a luat tatăl, care era în plus și slujitorul Lui.
Sigur, acesta nu a fost singurul motiv care la determinat pe Nietzsche să pună sub semnul îndoielii rațiunea. Critica Noului Testament făcută de Schleiermacher, critica religiei din partea științelelor pozitive, structura lui maladivă, desele migrene, influența filosofiei schopenhaueriene sunt tot atâtea cauze care au condus la opțiunea sa antiraționalistă, iraționalistă.
Nietzsche blama rațiunea pentru că prin convenții politice, legi, coduri penale, etc., aceasta împiedică evoluția omului.”Rațiunea usucă viața”, spunea la un moment dat autorul lui “Also sprach Zarathustra”.Excesul de rațiune îl seacă pe om de energie, de vitalitate. Ca să ajungi la o astfel de vigoare, vitalitate fizică și mentală este nevoie de cultivarea instinctelor, a iraționalității. Practic, rațiunea umană se oprește în zona ombilicală. De la buric în jos, nu mai este nimic rational, ci irational.
În concepția lui Schopenhauer, viața, dacă tot ne-am trezit în ea, poate fi acceptată dar cu condiția să ucidem voința din noi, să nu ne lăsăm seduși de dorință, de pofte, să ne implicăm mai puțin, pentru că în acest fel vom avea mai puțin de suferit.Această idee a lui Schopenhauer ne amintește de cele patru adevăruri budiste formulate imediat după eliberare de către prințul Siddhartha Gauthama.
Nietzsche a răsturnat doctrina lui Schopenhauer exaltând viața, în ciuda suferinței pe care o provoacă omului.Pentru Nietzsche , doar atunci devenim superiori sorții, devenim Supraoameni, când acceptăm suferința și o depășim.
Nietzsche și-a propus să distrugă adevărul, religia dar și știința., ceea ce a și făcut în “Nașterea Tragediei”, în “Dincolo de bine și de rău” , în “Așa grăit-a Zarathrusta”, în “Antichristul” și în “Știința veselă”. Pentru Nietzsche morala creștină este o piedică impusă caracterelor puternice de către cei slabi, fără viatlitate, motiv pentru care autorul lucrării „Dincolo de bine și rău” își propune să atace acest sistem etic, subversiv, perdant pentru istoria omenirii.
Nietzsche nu este un nihilist absolut, ci de circumstanță. El s-a folosit de negație doar ca să regândească valorile tradiționale, să oculteze ideea de Dumnezeu, pentru ca în definitiv să imagineze o lume fără transcendență, o lume în care ființa umană să trăiască și să creeze nestingherit de o instanță transmundană. Abia după ce omul va fi depășit acest nihilism metodologic, își va lua destinul în propriile mâini și va ajunge la măsura lui ultimă de supraom.
Doctrina vitalistă a lui Nietszche, teoriile lui legate de voința de putere, ideea de supraom (Übermensch) au fost criticate inclusiv de către unii filosofi din familia scepticilor, nihiloizilor precum Cioran, de pildă.
Dacă în tinerețe l-a cultivat și la admirat, ulterior autorul “Tratatului de descompunere” amendează crizele filosofului care a anunțat Deicidul: “A dărâmat idoli pentru a-i înlocui cu alţii. Un fals iconoclast cu trăsături de adolescent […] I-a observat pe oameni de departe. Dacă i-ar fi privit mai atent, nu ar fi putut niciodată să născocească şi să proslăvească supraomul, o viziune caraghioasă, ridicolă, dacă nu chiar grotescă.”[11]
Friedrich Nietzsche, filosoful care i-a influențat pe Heidegger, pe Jaspers, pe Sartre, pe Deleuze, pe Camus, pe Freud, pe Jung sau pe Cioran, este aspru criticat, marginalizat, diabolizat de către teologii și filosofii creștini.În fond, acest gânditor genial, prin declararea deicidului, dar și prin tematizarea ideii de transcendere a condiției umane(“ Omul este ceva ce trebuie depășit”), nu a făcut decât să reitereze două dintre punctele doctrinare ale creștinismului:uciderea de către oameni a celui de-al doilea ipostaz al Sfintei Treimi și asumarea mesajului hristic de către om printr-o radicală transfiugrare de tip mistic, metanoetic. Nu este creștinismul printre puținele religii în care moare Divinitatea ? Nu i-a vorbit Iisus din Nazaret, ucenicului său fariseu, Nicodim de necesitatea “nașterii din nou” ca o condiție sine qua non pentru intrarea în împărăția lui Dumnezeu?
Până aici, teoretic, formal vorbind, Nietszche este creștin. E adevărat, filosoful deicidului rămâne blocat pe Golgota Fiului, dar și a Tatălui( dacă ne gândim la raportul perihoretic de la nivelul intratreimic), nu vorbește de transcenderea morții prin înviere, nu urmează calea Emausului, nu urcă pe înălțimile Taborului. În plus, în “Genealogia Moralei”, în “Dincolo de bine și de rău” și în “Antichristul”, filosoful, teologul rebel din el, dinamitează morala creștină, critică clerul, se războiește cu Dumnezeul creștin, motive din cauza cărora, în opinia teologilor, ar fi fost pedepsit de Dumnezeu, cu acea nenorocită de boală psihică.
Din păcate, nici această logică nu prea stă în piciooare. Avem implicate aici două dintre cele mai complicate, mai insolubile probleme teologice: raportul dintre omnisciența divină și libertatea electivă, vulnerabilitatea neuroștiințifică a liberului arbitru și caracterul punitiv al Divinității în condițiile iubirii sale absolute, așa cum îl descrie dogmatica.
Blaga ar spune probabil că boala lui Nietzsche, starea vegetală în care a hibernat acest mare spirit al lumii, timp de 11 ani, din 1989, până la moartea sa, survenită în 1900, s-ar explica prin “cenzura transcendentă” a Marelui Anonim, care în calitatea lui de “gardian al misterelor”, nu lasă creatura să-i decripteze în totalitate taina originii sale, a originii universului, a creației omului, etc., motiv pentru care, împiedică mințile mari, geniile, spiritele proteice, faustice să ajungă la o cunoaștere absolută, pedepsindu-i prin tot soiul de boli invalidante somatic, dar mai ales psihic sau pur și simplu prin moarte prematură.
Oricum, nici punitivitatea divină, mitul de “răzbunător” al lui Dmnezeu, nici “cenzura transcendentă” a lui Blaga, nu explică într-un mod credibil logic și rațional sabotarea spiritului uman, inaccesibilitatea omului la adevărul ultim, nu pot concilia bunătatea lui Dumnezeu cu abisul, inestetica și demența morții.
Nu stim foarte exact ce a avut de gând să scrie Nietzsche, dacă nu ar fi înnebunit, în Transmutația tuturor valorilor.Cert este că până acum nu a scris nimenii un tratat de axiologie credibil, obiectiv .
Valorile moarale de pildă, fie ele religioase sau profane, sunt în mare măsură convenționale. Acest fenomen a apărut în ideea de a reglementa relațiile omului cu ceilați semeni, cu familia, cu societatea sau chiar cu sine însuși, într-un context istoric delimitat spațio-temporar, cultural, civilizational, religios, geografic, climatic etc.respectivele reguli fiind statornicite prin obicei, de unde și numele de morală sau etică(latină :mos, moris = obicei; greacă: ἦθος ēthos = datină, obicei). Din acest motiv, avem sisteme etice laice, filosofice, religioase care se în cele mai multe privințe se contrazic unele pe altele.
Teologii diverselor religii vor replica imediat: “morala mea”, va spune mozaicul, “ba a mea”, va spune creștinul, “ba a mea”, va spune islamicul etc. “este adevărată pentru că este revelată”.
Legat de bazele metafizice ale moralei și ale revelației se ridică, dacă suntem sinceri și lucizi, o serie de întrebări: putem vorbi de un model de morală de un sistem de valori, de un model revelațional în condițiile în care originea ființei umane, statutul ontologic al unui principiu creator, nu sunt încă elucidate ? În condițiile în care avem zeci de mii de religii, cu zeci de mii de precepte morale diferite, mii de sisteme filosofice culturale, politice, sociale, cu etici și axiologii diferite, mai putem rămâne obiectivi fără a vorbi de Sisteme morale, Modele etice, Modele revelaționale, Modele axiologice, etc.?
Pun aceste întrebări de data aceasta în calitate de teolog, de creștin ortodox, nu de filosof. Dar faptul că eu cred, vorba preotului Hans Küng, poate cel mai inteligent și cult teolog pe care l-a dat creștinismul occidental de la Thoma de Aquino încoace, nu exclude posibilitatea ca lucrurile să nu stea așa: ”În ceea ce mă priveşte, eu am preluat „pariul” lui Blaise Pascal şi mizez […] pe Dumnezeu şi pe infinit contra zeroului şi nimicului […]. Sunt fireşte conştient de riscul acestei prinsori […], dar am convingerea că dacă murind aş pierde prinsoarea, pentru viaţa mea n-aş fi pierdut nimic, dimpotrivă, aş fi trăit în orice caz mai bine, mai voios, mai plin de sens decât dacă n-aş fi avut nicio speranţă. […] Iată speranţa mea limpezită, întemeiată: a muri este a-ţi lua rămas bun pentru a intra înlăuntru, este întoarcere şi reîntoarcere acasă, în lumea cauzei primordiale şi a originii, adevărata noastră patrie”[12]
Una este “a crede” și alta “a ști”. Verbul “a crede“ întemeiază credința, iar verbul “a ști “ întemeiază știința. Nu contest rolul cognitiv al credinței, după cum nu absolutizez necondiționat obiectivitaea științei, care, mai ales în ultimele decenii, este în mare măsură instrumentată politic.Ceea ce vreau să spun este că plaja credinței, câmpul pistic este infinit. Orice ființă, animal, astru, fenomen, lucru etc. poate deveni obiect al credinței. De-a lungul istoriei, ființa umană a adorat oameni, copii divini, zei și zeițe, animale, plante, râuri, soarele etc. Dar asta nu înseamnă neaparat că aceste zeități au în spate o realitate metafizică.Și mă refer aici, nu la o realitate arhetipală, simbolică, imaginară, virtuală, energetică, ci la o realitate reală, pipăibilă, obiectivă.
Orice teolog onest, inteligent, cult, lucid ar trebui să își pună următoarea întrebare : Cum se face oare că toate cele câteva zeci de mii de religii, confesiuni, secte, denominațiuni, facțiuni îi ajută pe adepții lor, îi fac fericiți, din moment ce ele sunt false ?
Toate religiile, toate căile spirituale, toți zeii ajută într-un fel sau altul. Noi suntem în lume mai puțin de 200 de milioane de ortodocși. Dacă mergem pe această logică exclusivistă însemnă ca restul de ființe umane până la 8 miliarde și alte zeci de miliarde care au murit de-a lungul istoriei lui Homo sapiens sapiens, nu se mântuiesc, înseamnă că Dumnezeu face mameluci spirituali, carne de tun, carne de iad, ceea ce ar fi absurd.
Arhetipul religios ajută chiar dacă nu este real.E suficient să fie tematizat, accesat, invocat, adorat. Omul are probabil genetic, cerebral, receptori pentru realitățile spirituale, are sensori pentru numinous, structuri magnetice care aderă la arhetipurile sacre.
Există indubitabil mai multe specii de realitate pe lângă cea senzorială.În cele ce urmează, redau aici un fragment dintr-un studiu de-al meu mai vechi în care am scris despre Dumnezeu și modelul realităților : “Pentru științele experimentale, Realitatea de ordin superior despre care vorbesc religiile și filosofia este inexistentă sau are cel mult o existență virtuală, este un produs al lumii fizice, religia nefiind altceva decât un fenomen de psihologie și biochimie al creierului. Experiențele făcute pe subiecți confesiuni, secte, denomina’iuni, aflați în stări modificate ale conștiinței, induse de substanțe psihedelice ca dietilamina acidului lisergic, cunoscut prin denumirea de LSD (Lysergsaure Diethylamid), psilocibină, mescalină sau tehnici nechimice precum respirația holotropică, privare senzorială, practici yoga, privare de somn, etc. au demonstrat că nu există nici o diferență între trăirile mistice obținute în laborator (stări extatice, unirea cu Dumnezeu, întâlniri cu ființe angelice sau demonice, vizite în spațiul celest) și episoadele de acest gen pe care le relatează marile cărți de spiritualitate ale omenirii( A se vedea Adrian Pătruț, Știință, chimie, nanoclusteri, Ed. Casa cărții de știință, Cluj Napoca, 2007, p. 158-160)
După Modelul realităților care se bazează pe cercetările experimentale făcute de Charles Tart și Stanislav Grof cu subiecți cărora li s-au indus astfel de stări modificate ale conștiinței, pe lângă realitatea fizică, obiectivă, localizată spațio-temporal, există și alte realități, distincte de cea materială, respectiv realitățile virtuale, situate la nivelul conștiinței și care pot fi accesate în consecință numai în timpul unor stări modificate ale conștiinței. Existența acestor realități virtuale este discontinuă și relativă, realitatea lor menținându-se doar atâta timp cât sunt accesate de către subiecți care au probabil o aderență nativă la ele. Potrivit acestui model, realitățile virtuale ar fi asemenea site-urilor de Internet. Pentru cei care le accesează, ele devin la fel de adevărate ca realitatea fizică, însă pentru oamenii comuni care nu au acces la ele rămân inexistente. Profesorul Adrian Pătruț de la Universitatea „Babeș-Boyai” din Cluj Napoca face o comparație între realitățile virtuale și legile sau regulile dintr-o țară străină care nu te afectează decât în momentul în care ești pe teritoriul ei(Adrian Pătruț, op. cit. p. 161).
Realitățile virtuale sunt de fapt rețele informaționale, fiind traduse în impresii senzoriale de către indivizi credincioși care dacă se întâmplă să calce anumite norme religioase sunt efectiv pedepsiți, resimt prin autosugestie inclusiv un discomfort somatic sau psihic. Dumnezeu, îngerii, Fecioara Maria, Iisus Hristos, sfinții sau alte entități cu conținut sacru, simbolic, arhetipal, ar popula din plin spațiul transpersonal al conștiinței. Realitățile virtuale devin cu atât mai active, mai reale, mai disponibile cu cât sunt accesate de mai mulți indivizi, ajungând cu timpul să intre în zona inconștientului colectiv ”[13].
Apropos de Metamorfozele spiritului, noi contemporanii trăim într-un fel simultan toate cele trei perioade, atât Cămila, cât și Leul , cât și Copilul. Nietzsche a fost din acest punct de vedere un vizionar, a profețit platitudinea omului de azi, superficialitatea lipsa asumării valorilor .
Asistăm azi la fenomenul de bio-tehno-feudalism, prin care omenirea intră din nou în sclavie, intră în perioada unei neocămile, într-o variantă de neoiobăgie tehnologizată.
Ca să asmută minoritatea neagră împotriva omului alb, ideologii stângii neomarxiste au făcut mișcarea Woke, gruparea Antifa. Aceste idei au fost teoretizate de către profesorul universitar American, Saul David Alinsky (1909 – 1972), care în 1971 a publicat “Rules for Radicals” („Reguli pentru radicali”).
Ironia istoriei a făcut ca Nietzsche să ajungă în stare de copil, în sensul că și-a pierdut mințile, s-a infantilizat la nivel biologic, mental.
Există fără îndoială o energie negativă în orice atitudine nihilistă.Ființele umane, plantele, animalele sunt făcute să trăiască într-un mediu stabil, în așa fel încât procesele celulare să se desfășoare în liniște.Orice nihilism sincer, trait și dus la cotele lui ultime, pe termen lung este devastator pentru om pentru că aceste tensiuni negative se răsfrâng nu doar asupra psihicului, ci și asupra somaticului.
Au fost și alți gânditori care au suferit de boli mentale. Demența lui Cioran, delirul din ultimele luni de viață nu a fost dat doar de Alzheimer, ci și de tensiunile existențiale care l-au însoțit toată viața.
Dacă aruncăm un ochi în istorie, Leu nu a fost doar Friedrich Nietzsche. Au mai fost și alți nihiliști: Gorgias din Leontinoi, Schopenhauer sau chiar Kierkegaard, care a atacat creștinismul instituționalizat, de fațadă, afirmând că “singurul creștin a fost Iisus Hristos“.
Nietzsche și-a arogat dreptul de a fi fost primul lucid, primul nihilist radical, primul care a intuit jocul rațiunii, iluzia moralei creștine și mai ales primul care a vorbit despre “moartea lui Dumnezeu”. Nu a fost desigur Nietzsche, primul care a deschis subiectul teotanatologiei, a Deicidului, după cum nu va fi nici ultimul.Dar pentru că unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice, Chilon din Sparta (fl. sec. VI a. Chr.) ne-a îndemnat să nu întinăm cu bârfe și cu critici memoria celor plecați din această lume( τὸν τεθνηκóτα μὴ κακολογεῖν/De mortuis nihil nisi bene), ar fi neînțelpt să nu-i acordăm această infimă concesie.
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Pentru amănunte despre viața și filosofia lui Nietzsche, vezi Constantin Rădulescu Motru, Nietzsche, Editura Eta, Cluj-Napoca, 1990; Ivo Frenzel, Friedrich Nietzsche, traducere din limba germană de Carmen Oniti, Editura Teora, 1997; Ernst Bertram, Nietzsche. Încercare de mitologie, traducere de Ion Nastasia și Maria Nastasia, București, Editura Humanitas, 1998;Lucia Gorgoi, Friedrich Nietzsche și cultura română interbelică, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2000; Alexandru Boboc, Nietzsche: între elenism și modernitate sau dincolo de actual și inactual, Cluj, Editura Grinta, 2003;Alexandru Ștefănescu, Nietzsche și „moartea lui Dumnezeu”, București, Editura Paideia, 2004;Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, traducere din germană de Ionel Zamfir și Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2005; Gilles Deleuze, „Nietzsche și filosofia”, traducere de Bogdan Ghiu, București, Editura Ideea Europeană, 2005; George Bondor, Dansul măștilor: Nietzsche și filozofia interpretării, București, Editura Humanitas, 2008; Gilda Valcan, „Antichitatea in filosofia lui Nietzsche”, Timisoara, Editura Bastion, 2008; Florin Voica, Friedrich, Nietzsche. Filosofia ca pathos tragic și exerciții de sobrietate, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; Sue Prideaux, Sunt dinamită! Viața lui Nietzsche, Polirom,Iași, 2020; Vasile Muscă, Marea amiază. Studii și eseuri despre Nietzsche, Editura Ideea Europeană, 2022 etc.
[2] O scriitoare suedeză a publicat o carte despre Lou von Salomé. Este vorba de Mirjam Tapper, „Den blonda besten hos Nietzsche – Lou Salomé”( Bestia blondă a lui Nietzsche – Lou Salomé), Mita Bokförlag, Oskarshamn, Sweden 2008. O ficțiune despre relația celor doi găsim și la Irvin D. Yalom, When Nietzsche Wept (Când Nietzsche plângea), Editura:Harper Perennial, New York, 1992.În limba română, cartea lui Irvin D. Yalom, Plânsul lui Nietzsche a apărut la Editura Humanitas, în 2016. Salomé Lou, a scris și ea o carte despre Nietzsche: Friedrich Nietzsche in seinen Werke, 1894.
[3] Rainer Maria Rilke, Buch des Gedenkens (1928 ) și Mein Dank an Freud, Offener Brief (1931).
[4] Vasile Chira, op.cit., p.162-163.
[5] Vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2006, p.162.
[6] Vezi Friedrich Nietzsche, Știința voioasă („la gaya scienza”), traducere de Liana Micescu, traducerea versurilor de Simion Dănilă, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2006.
[7] Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, op. cit., p.9-10.
[8] Vasile Chira (2006), op.cit.p.153.
[9] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathrusta, op. cit., p.321-322.
[10] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathrusta. O carte pentru toți și pentru nimeni. Traducere din limba germană de Victoria Ana Tăușan, Editura ED INTER , București, 1991, p.26-27.
[11] Cioran, Emil (citat de către Bondy Francois în “Akzente”, februarie, 1980), apud. G. Liiceanu, Cearta cu filosofia, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 146.
[12] Vezi Hans Küng, Începutul tuturor lucrurilor: ştiinţă şi religie. Traducere din limba germană de Viorica Nișcov, Tracus Arte, București, 2017.
[13] Vasile Chira, Liber miscellaneous, Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2014, P.20-22.
Cea mai mare glorie a omului nu este obsesia de a nu cădea niciodată, ci puterea de a se ridica la fiecare cădere (Confucius)
Dependenţa e rea. Inclusiv dependenţa în dragoste, pentru că lanţul rămâne lanţ chiar dacă e de aur (Teodor Burnar)
Orice formă de dependenţă este rea, indiferent dacă narcoticul este alcoolul, morfina sau idealismul (Carl Gustav Jung)
Când poți să te oprești, nu vrei, când vrei să te oprești, nu poți ( Luke Davies)
Beau ca să uit de rușinea că beau (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț)
CUPRINS:
1.Introducere
2.Etimologie
3.Fenomenologia adicției
4.Clasificarea dependențelor
5.Dependența de substanțe
6.Dependențe legate de comportament
7.Patologia legată de controlul impulsurilor
8.Adicția de propria persoană.Egoadicția
9.Profilul personalității adictive
10.Cauzele adicției
11.Teoria Ontologică a Adicției (OAT)
12. Vidul sufletesc și lipsa de sens
13. Căutarea Edenului pierdut
14. Obsesia și povara trecutului
15.Teama de viitor
16.Frica de moarte /Thanatophobia
17.Aparență și realitate
18.Platon.Mitul peșterii
19.Pre-adicția
20.Tabloul simptomatic
21.Toleranța
22. Sevrajul
23.Modificări cerebrale, psihice și somatice
24.Adicția și bioneurologia
25. Dependență și compulsie
26. Psihologia și metafizica voinței
27. Necesitate și libertate
28.Este adicția o boală a liberului arbitru ?
29. A face ce vrei dar a nu putea vrea să vrei
30.Stigmatizarea socială a dependenților
31.Există adicții pozitive?
32.De la adorarea Divinității, la adicție
33.Patologia pistică
34.Teoadicția
35. Misterul teogoniei
36.Autoinstalarea lui Dumnezeu în real
37.“Dictatura “ metafizică
38.Taina antropogoniei
39.Revărsarea iubirii divine și extaza cosmică
40.Nevoia lui Dumnezeu de alteritate și “imperfecțiunea” ființei divine
41.De ce nu ne cunoaștem tatăl ontologic?
42.Orfanismul metafizic și traumele psihice ale ființei umane
43.Dependența de Dumnezeu în literatura biblică
44.Dependența de Dumnezeu în literatura patristică
45.Sfântul Ioan Gură de Aur
46.Maxim Mărturisitorul
47.Dependența și păcatul
48. Erosul divin la Maxim Mărturisitorul
49.Relația perihoretică între sinele divin și sinele uman
50.Teo-omul sau ontologia siameză
51.Imposibilitatea ieșirii din interioritatea perihoretică
52.Acceptarea, negarea și ignorarea relației teandrice
53.Claustrofobia ontologică
54.Sufocarea multiplului în Unu
55.Emanciparea Unului față de Multiplu
56.Transcendența lui Dumnezeu în raport cu omul
57.Transcendența omului în raport cu Dumnezeu
58.Antropoadicția. Adicția lui Dumnezeu față de om
59.Adicția și filautia
60.Patologia dependenței de Dumnezeu
61.Cauzele adicției de divinitate
62.Stima de sine scăzută și dependența religioasă
63.Imaginea paternă a divinității
64.Comportamentul religios adictiv
65.Intoleranța extremă
66.Detașarea de lumea reală
67.Dependența de duhovnic
68.Transferul comportamentului adictiv de la dependențele profane, la dependența religioasă
69.Terapia adicției
70.Mindfulness și filosofia budistă
71.Psihoreapia adicției de Dumnezeu
72.Concluzii
1.Introducere
Oamenii au dezvoltat dependențe față de anumite substanțe, de mâncare, de ființe, de sex, etc., încă de la apariția lor pe scena istoriei, însă comportamentul aditciv a fost teoretizat doar în perioada modernă.
Cuvântul adicție în limba română provine din substantivul latin “addictio”= „adjudecare hotărâtă de pretor”( din vb. addico= “a vorbi, pentru, a vorbi în favoarea cuiva, a da pe datornic drept sclav creditorului, a adjudeca, a vinde la mezat “ – din ad “spre, către ” + dico= a spune), moștenit prin filieră franceză( addiction= dependență).Deci etimologic, adictia se referă la faptul de a-ți da corpul zălog, gaj, garanție creditorului pentru o datorie neplătită.
De altfel, ideea de sclavie este prezentă nu doar în etimonul cuvântului adicție, ci și în mecanismele cerebrale, psihologice, voliționale, comportamentale ale celor ce suferă de această boală deoarece le este extrem de greu, uneori imosibil să renunțe la obiectul adictogen.
Adicția este definită de către Societatea Americană pentru Medicina Adicţiei (ASAM)astfel : „adicţia este o boală cronică, primară, a motivaţiei, memoriei şi a circuitelor neuronale asociate. Disfuncţii în aceste circuite conduc la manifestări biologice, psihologice, sociale şi spirituale caracteristice. Aceasta se manifestă în urmărirea patologică de către cineva a satisfacţiei şi/sau liniştirii prin utilizarea de substanţe sau alte comportamente”[1].
Unele substanțe cu caracter psihotrop, psihoactiv, capabile să creeze dependență au fost cunoscute încă din antichitate.Poetul grec Hesiod vorbește despre sucul de mac, folosit pentru inducerea somnului,ca să nu mai vorbim de vin care a avut și un zeu pe Dionysos(Bacchus la roamani), la sărbătoarea căruia grecii făceau concursuri de băut, se îmbătau, duceau butoaie cu vin în altarul zeului și aveau loc tot soiul de urgii, inclusiv sexuale.Menadele(bacantele, preotesele lui Bacchus la romani), nimfele lui Dionysos se îmbătau și intrau într-o stare de extaz. Dansau și strigau orbite de excitație, angajându-se în relații sexuale fără nicio reținere.
Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, elevul lui Aristotel era cunoscut pentru consumul de vin și de opiu, iar iubitorii de înțelepciune din Atena, după cină, obișnuiau să discute probleme de filosofie și să bea mult vin, deseori până spre dimineață, așa cum prezintă Platon acest obieci în celebrul său Symposion(Banchetul), în care doar Socrate, desi bea la cot cu ceilați convivi, reușea să rămână treaz.
Împăratul roman și filosoful stoic Marcus Aurelius, cerea medicului său Galen să-i administreze opiu. Se spune de altfel că din cauza acestui tip de sevraj de opiu a avut un rezultat mai slab în timpul unei campanii militare.
Medicul și filosoful persan Avicena (Ibn Sina), dar și filosoful creștin Augustin din Hipona au fost dependenți, cel puțin o lungă perioadă din viață, de sexualitate.
În tratatele de Morală creștină[2], în lucrările de „psihoterapie ortodoxă”[3], comportamentul adictiv este considerat o patimă, un păcat. De altfel cele opt patimi identificate de ascetica creștină, respectiv lăcomia, desfrânarea, avariţia, akedia, tristeţea, mânia, slava deşartă şi mândria pot fi considerate, cel puțin unele dintre ele, veritabile adicții[4].
Pentru Maxim Mărturisitorul, patima este ”o mişcare a sufletului împotriva firii”( Πάθος ἐστὶ κίνησις ψυχῆς παρὰ φύσιν) [5]
Prin fire/natură(φύσις), Maxim înțelegea condiția umană, legătura ontologică a creaturii cu Creatorul ei. Dumnezeu aduce ființele la existență prin acele „raţiuni divine”, care nu sunt altceva decât gândurile Lui, un soi de idei platonice, dar nu statice, eleate, plasate undeva în exteriorul ființei umane, ci dinamice, interioare omului. Acestea nu se confundă nici cu esența Divinității, nici cu creaturile, ci rezidă mai degrabă în energiile divine necreate.
În mod natural, sufletul nu ar trebui să se miște împotriva firii, ci spre ţinta(telos), spre scopul lui, care coincide cu cauza lui, cu originea lui.
Relația dintre om și Dumnezeu este mediată de iubire, de iubirea agapică, din partea omului și de un eros supra-natural din partea Creatorului.[6]
În 2011, experţii Societăţii Americane pentru Medicină Adictivă /American Society of Addiction Medicine (ASAM) au ajuns la concluzia că adicția nu ține doar de un anume comportament social, de substanțe opiacee, de alcool, de internet, de jocuri de noroc, de cumpărături sau de sex, ci este o boală cerebrală cronică: “Adicţia nu este doar o problemă socială sau morală sau infracţională. Este o problemă cerebrală ale cărei manifestări se răsfrâng în toate aceste zone”(Dr. Michael Miller) [7].
Cauzele, tabloul simptomatic , consecințele psihice și somatice, recuperarea etc. fac din adicție un fenomen medical și social care nu poate fi abordat decât dintr-o perspectivă inter-, pluri-și transdiscipălinară.E nevoie de concursul medicinei, biologiei, neurologiei, psihiatriei, farmacologiei, asistenței sociale, a psihologiei somatice, a științelor juridice, a sociologiei, a eticii , politicii etc.
Dar fenomenul adicției trebuie abordat în primul rând din perspectivă filosofică și spirituală pentru că este o chestiune legată de sensul vieții.Viața oului nu este posibilă fără dependențe, fără atașamente de oameni, de lucruri sau de zei.Unul este dependent de sexualitate, altul de vodcă, altul de heroină, altul de euharistie. Obiectul diferă însă toate procură un soi de extaz, îl dizlocă pe om din imediatețe, din cotidianul searbăd, monoton.
Oamenii cu adicții sunt adesea ființe hipersensibile, inteligente, chinuite de întrebări, de neliniști metafizice, de mustrări de conștiință, de melancolii și anxietăți, de crize identitare, de contradicții logice, tocmai de aceea, pe lângă suportul emotional, pe lângă ședințele de psihoterapie, au nevoie și de un psiholog existențial, de filosof și de teolog care să le clarifice anumite lucruri legate de autocunoaștere, de libertate și necesitate, de biologia și metafizica voinței, de sensul vieții, de sursa ontologică, de conștință și inconștient, de distincția dintre realitate și iluzie, de chimismul cerebral, de rațiune și credință, de trihotomia naturii umane, de filosofie și teologie morală etc.
Satisfacerea nevoii de infinit cu obiecte finite, amăgirea, iluzionarea, confundarea aparențelor cu realitatea a fost descrisă de către Platon în Mitul(Alegoria) Peșterii, încă de acum 2400 de ani.Asemenea prizonierilor din fundul peșterii, omul postmodern, dependent de diverse substanțe, ființe, activități, obiecte sau fenomene confundă aceste umbre, aceste surogate ale realității cu relitatea însăși. Cu ajutorul psihologul existențialist, a filosofului, sau a propriei lucidități, întemnițatul își poate rupe lanțurile de la mâini și de la picioare, poate evadata din peșteră. Însă odată convins de adevărata realitate, se va întoarce cu siguranță în peșteră ca să îi ajute și pe foștii lui tovarăși de lanțuri să înțeleagă iluzia și minciuna în care se complac.
Este evident că orice adicție, orice viciu, orice patimă este o sete de infinit camuflată, contrafăcută, satisfăcută în zona finitului însă și aici se ridică unele întrebări : de ce natura lucrurilor finite a fost făcută în așa fel încât să le confundăm cu infinitul? Cine și de ce inițiază acest joc cu ființa umană? În momentul în care ne apropiem de infinitul teologic, adică de Dumnezeu, de ce și El crează dependență ? Nu cumva acest “absolut religios” este și el un surogat al necunoscutului ? Nu cumva ne încăpățânăm să găsim ceea ce nu poate fi găsit? Nu cumva încercăm să găsim un infinit care nu există de fapt, sau cel puțin nu există în maniera în care ni-l imaginăm?
Ideea budistă de Samma sati, care se referă la conștientizarea și observarea senzatiilor, a gândurilor, a stărilor mentale revine în psihoterapia modernă sub numele de Mindfulness[8]. De altfel, acest principiu face parte dintre cele patru adevăruri budiste, care pe lângă credința în reîncarnare (samsara) și “raiul” budist(Nirvana), constituie esența doctrinei lui Budha:
1.“Suferinţa. Iată, o călugări, adevărul sfânt despre suferinţă: naşterea este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim este suferinţă, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim este suferinţă, neîmplinirea dorinţelor noastre este suferinţă.
2.Dorinţa . Iată, o călugări, adevărul sfânt despre originea durerii. Este setea neostoită de la o naştere la alta, însoţită de plăcere şi de lăcomie, care îşi găseşte ici şi colo plăcerea: setea de plăcere, setea de existenţă, setea de nepermanență.
3.Eliminarea dorinţei. Iată, o călugări, adevărul sfânt despre înăbuşirea suferinţei: domolirea setei acesteia prin anihilarea totală a dorinţei, alungând dorinţă, renunţând la ea, eliberându-ne, nelăsându-i loc.
4.Calea izbăvirii de suferinţă. Iată, o, călugări, adevărul sfânt despre drumul ce duce la înăbuşirea suferinţei: este drumul sacru cu opt încrengături, care sunt următoarele: privirea dreaptă, judecata dreaptă, vorbirea dreaptă, purtarea dreaptă, îndeletnicirea dreaptă, fapta dreaptă, memoria dreaptă, meditaţia dreaptă ”[9]
În ultimii ani, psihologii au conștientizat faptul că în descrierea și tratarea afecțiunilor psihice, a problemelor de comportament trebuie să facă apel și la anumite cunoștințe și concepte filosofice și teologice pentru că omul este o ființă complexă cu o natură dihotomică, chiar trihotomică, lucru de care nu putem face abstracție .
În acest fel a apărut Teoria Adicției Ontologice/Ontological Addiction Theory (OAT)[10] inspirată din filosofia budistă conform căruia toate fenomenele, inclusiv Sinele, nu se manifestă independent.
În cadrul OAT, Shonin și colab. (2016, p. 666) propun trei faze de abordare a tratamentului dependenței ontologice: 1. devenirea conștientă de sine; 2. deconstruirea eului imputat ;3. reconstruirea unui sine dinamic și non-dual. Paul Barrows și William Van Gordon, în Ontological Addiction Theory and Mindfulness-Based Approaches in the Context of Addiction Theory and Treatment, explică cele trei faze: “Prima fază este să devii conștient de faptul că sinele este o construcție a minții și că nu există temeiuri credibile pentru a crede că există un „eu” existent în mod inerent care funcționează independent de orice altceva. Prin urmare, această etapă se concentrează pe îmbunătățire, conștientizare de sine și stabilirea bazelor logice pentru principiile non-sinelui (sau vacuumul) care poate favoriza realizarea mai profundă a naturii interioare a fenomenelor.
A doua fază este de a cultiva și practica o varietate de capacități spirituale centrate pe componentele eticii și înțelepciunii menționate mai sus ale pregătirii budiste[…] A treia etapă finală a acestui tratament, implică reconstruirea unui sine care este de natură dinamică și non-duală. În această etapă, deși indivizii recunosc natura iluzorie a sinelui, ei înțeleg, de asemenea, că trebuie să opereze în continuare într-un mod adaptiv într-o lume în care sunt întruchipați ca entităţi distincte, supravieţuind într-un potențial mediu ostil. Recunoscând însă vidul existenței inerente, adevăratul sine poate fi asumat în scopul funcționării în lume. Acest eu reformat, fiind bazat pe intuițiile derivate din primele două faze, există totuși ca o profundă entitate interconectată cu o recunoaștere a inseparabilității sale finale de condițiile și fenomenele din jurul lui. Înțelegând că noi și situațiile în care ne aflăm noi înșine sunt faze inseparabile ale aceluiași întreg, este argumentat că putem răspunde mai fluid, spontan și constructiv la provocările vieții. Fiind mai puțin preocupați de sine, suntem astfel mai capabili să vedem imaginea de ansamblu, suntem mai puțin predispuși la interes personal restrâns şi mai puţin sensibili la procesele cognitiv-afective dezadaptative în care ego-ul poate deveni încurcat”[11].
Dependența de Dumnezeu, ca sursă ontologică a omului, atunci când este trăită în limitele normalului este evident un lucru pozitiv. Există însă și cazuri în care acest atașament îmbracă formele patologice ale adicției religioase, când adorarea se transformă în fanatism. În astfel de situații, adeptul devine total dezinteresat de responsabilitățile familiale, sociale, profesionale, își părăsșește familia și se asociază cu grupuri dedicate total practicilor religioase, este obsedat de respectarea amănunțită a preceptelor, regulilor, canoanelor, , dezvoltă tot soiul de comportamente compulsive, are stări de euforice, iar atunci când, din diverse motive, nu participă la slujbe, ritualuri etc., acuză stări de rău fizic, indispoziție, anxietate, vinovăție, evită pe cei ce nu-i împărtășesc ideile.
Adesea persoanele suferinde de teoadicție, mai ales femeile, se indrăgostesc de preoți, de pastori, de stareți, de călugări, de episcopi, de cardinali. Datorită autorității lor harice, a uniformei, a veșmintelor sacre care îi învăluie într-o aură de mister, îi identifică inconștient cu Logosul.La toate acestea se adaugă și magnetismul întreținut de fructul oprit. Amvonul, ca și catedra de altfel sunt obiecte erotice!
În literatura de specialitate există numeroase cărți care abordează subiectul credinței toxice[12]. Stephen Arterburn și Jack Felton în „Toxic Faith: Understanding and Overcoming Religious Addiction”[13] oferă un chestionar pentru autodiagnosticarea celor afectați de teoadicție:
1. Familia ta s-a plâns că mergi mereu la o adunare a bisericii în loc să petreci timp cu ea?
2. Te simți extrem de vinovat pentru că ai lipsit doar o duminică de la Biserică?
3. Simți că Dumnezeu se uită la ceea ce faci și, dacă nu faci suficient, s-ar putea să se întoarcă împotriva ta sau să refuze să te binecuvânteze?
4. Le spui adesea copiilor tăi ce să facă fără să le explici motivele, deoarece știi că ai dreptate?
5. Simți că nu mai ai timp să te relaxezi din cauza faptului că ești ocupat să slujești în comitete și să frecventezi diverse grupuri bisericești?
6. S-au plâns cunoscuții că folosești atât de multe citate din Biblie în conversația ta, încât le este greu să comunice cu tine?
7. Dăruiești bani unei slujiri pentru că crezi că Dumnezeu te va face bogat dacă dai?
8. Ai fost vreodată implicat relații sexuale cu un pastor în afara căsătoriei?
9. Îți este greu să iei o decizie, chiar și pentru probleme mici, fără să te consulți cu pastorul/preotul?
10. Îți vezi pastorul/preotul ca fiind mai puternic decât alți oameni?
11. Te-a determinat credința ta să duci o viață izolată, simțind că este greu să relaționezi cu familia și cu prietenii ?
12. Ai simțit de-a lungul vieții nevoia presantă de a căuta pastorul/preotul tău pentru remedierea rapidă a unei probleme ?
13. Te simți extrem de vinovat pentru cele mai mici greșeli sau inadecvari?
14. Observi că relația ta cea mai semnificativă se deteriorează din cauza convingerilor tale puternice, în comparație cu cele ale unui „partener mai slab”?
15. Ai vreodată gânduri că Dumnezeu dorește să te distrugi pe tine însuți sau pe alții, pentru a merge să trăiești cu El?
16. Crezi în mod regulat că Dumnezeu comunică cu tine printr-o voce audibilă?
17. Simți că Dumnezeu este supărat pe tine?
18. Crezi că ești încă pedepsit pentru ceva ce ai făcut în copilărie?
19. Simți că dacă muncești puțin mai mult, Dumnezeu te va ierta în sfârșit?
20. Te-a avertizat cineva vreodată că un slujitor religios îți manipulează gândurile și sentimentele?
Pe de altă parte, relația noastră cu Dumnezeu este, fără îndoială, una de tip perihoretic, teandric.Prin urmare, nu putem ieși din această interioritate divină, nu ne putem separa de acest Frate siamez divin.Suntem fiecare dintre noi claustrați în formele acestei interiorități ontologice.Dumnezeu este frate siamez cu toți oamenii, dar totodată separat personal cu fiecare.Ne cară după El.Îl târâm după noi.Mânâncă, se plimbă doarme, se bucură, suferă și plânge împreună cu noi.
Nu ne putem separa de această relație de co-ousialitate, de siamezitate ontologică decât prin sinucidere, însă nu este exclus ca sinuciderea să ne aducă și mai aprpape de El , așa cum de altfel se întâmplă în cazul negării lui, a ateismului și mai ales a nihilismului.
Dar cel mai adesea omul, opac la sursa lui ontologică, alege formele unui fals infinit, vrea să atingă extazul, nu în genunchi, ci “pe burtă și se desfată cu un scâncet în treacăt, numind fericire esența echivocă a absolutului din șira spinării” [14](citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] „Addiction is a primary, chronic disease of brain reward, motivation, memory and related circuitry. Dysfunction in these circuits leads to characteristic biological, psychological, social andspiritual manifestations. This is reflected in an individual pathologically pursuing reward and/or relief by substance use and other behaviors.”, American Society of Addiction Medicine, 2011, http:// http://www.asam.org/quality-practice/definition-of-addiction, accesat la 7.08.2023.
[2] Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Editura Bizantină, Jean Ansaldi, Éthique et Sanctification, Labor et Fides, Genève, 1983, Hristu Andrutsos, Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan şi prof. Ermis Mundopoulos, Sibiu, 1947; Teologia morală ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1979, vol I şi II; Ioan Zăgrean, Manual pentru seminariile teologice. Editia a V-a, Editura Renasterea Cluj, 2006.
[3] Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophia, 2016; Idem, The Science of Spiritual Medicine: Orthodox Psychotherapy in Action, Birth of the Theotokos Monastery, 2010; Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Ed. Sophia, 2005; Id., Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe, Ed. Sophia, 2007; Pr. Vasilios Thermos, Om la orizont! Psihologia si psihiatria ortodoxă, Ed. Sophia, 2010; ***, Lupta cu patimile. Metode ascetice şi psihologice, Ed. Sophia, 2015; Sehovtova Larisa, Zenko Iuri, Elemente de psihologie ortodoxă, Ed. Sophia, 2016 etc.
[4] Vezi Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, 2001 ; Nichifor Crainic, Sfinţenia: împlinirea umanului, Editura Trinitas, Iaşi, 1993 ; Savin, Ioan Gh., Mistica și ascetica ortodoxă, Sibiu, 1996; Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1992; Sorin Cosma, Ascetica, Timișoara, Editura Marineasa, 2003. Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin. I. Manual sistematic. Traducere și prezentare: diac. Ioan I. Ic jr., Cuvânt înainte: P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 1997 etc.
[5]Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 2,16, în Filocalia, vol. II, Sibiu, p.57.
[6] Vezi Sebastian Moldovan, Adicţiile şi spiritualitatea ortodoxă. Cu privire la pasivitatea ontologică, Revista Teologică, Sibiu, 98 (2016), nr. 4, p. 126-144.
[7] http://www.medscape.com/viewarticle/748867, accesat la 5 august 2023.
[8] Alsubaie, Modi, Rebecca Abbott, Barnaby Dunn, Chris Dickens, Tina Frieda Keil, William Henley, and Willem Kuyken. 2017. Mechanisms of action in mindfulness-based cognitive therapy (MBCT) and mindfulness-based stress reduction (MBSR) in people with physical and/or psychological conditions: A systematic review. Clinical Psychology Review 55: 74–91; Bayot, Marie, Nicolas Vermeulen, Anne Kever, and Moira Mikolajczak. 2020. Mindfulness and empathy: Differential effects of explicit and implicit Buddhist Teachings. Mindfulness 11: 5–17; Groves, Paramabandhu. 2014. Buddhist Approaches to Addiction Recovery. Religions 5: 985–1000; Mason-John, Valerie, and Paramabandhu Groves. 2014. Eight-Step Recovery: Using the Buddha’s Teachings to Overcome Addiction. Cambridge: Windhorse Publications; Shonin, Edo, William Van Gordon, and Mark D. Griffiths. 2014. The emerging role of Buddhism in clinical psychology: Toward effective integration. Psychology of Religion and Spirituality 6: 123–37; Shonin, Edo, William Van Gordon, Nirbhay N. Singh, and Mark D. Griffiths. 2015. Mindfulness of emptiness and the emptiness of mindfulness. In Buddhist Foundations of Mindfulness. Edited by Edo Shonin, William Van Gordon and Nirbhay N. Singh. New York: Springer; Van Gordon, William, Edo Shonin, Mark D. Griffiths, and N. N. Singh. 2015b. There is only one mindfulness: Why science and Buddhism need to work together. Mindfulness 6: 49–56; Van Gordon, William, Edo Shonin, and Mark D. Griffiths. 2017a. Buddhist emptiness theory: Implications for psychology. Psychology of Religion and Spirituality 9: 309–18 etc.
[9] Mahavagga,I,6, 19-22.apud H. Oldenberg, Die Religion des Veda, Berlin, 1894, p.128; Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975, p.226.
[10] Van Gordon, William, Edo Shonin, Sofiane Diouri, Javier Garcia-Campayo, Yasuhiro Kotera, and Mark D. Griffiths. 2018. Ontological addiction theory: Attachment to me, mine, and I. Journal of Behavioral Addictions 7: 892–96; Shonin, Edo, William Van Gordon, and Mark D. Griffiths. 2016. Ontological Addiction: Classification, etiology, and treatment. Mindfulness 7: 660–71; Van Gordon, William, Edo Shonin, Sofiane Diouri, Javier Garcia-Campayo, Yasuhiro Kotera, and Mark D. Griffiths. 2018. Ontological addiction theory: Attachment to me, mine, and I. Journal of Behavioral Addictions 7: 892–96 etc.
[11] Paul Barrows and William Van Gordon, Ontological Addiction Theory and Mindfulness-Based Approaches in the Context of Addiction Theory and Treatment, Religions 2021,12(8), 586, p.67.https://doi.org/10.3390/rel12080586.
[12] Leo Booth, When God Becomes a Drug: Book 1, Understanding Religious addiction & religious abuse, SCP Limited, 1998; Robert N. Minor, When Religion Is an Addiction, Humanity Works. 2007; by Matthew Linn , Sheila Fabricant Linn , Dennis Linn, Healing Spiritual Abuse and Religious Addiction, Paulist Press, New York,1994 etc.
[13] vezi Stephen Arterburn, Jack Felton ,„Toxic Faith: Understanding and Overcoming Religious Addiction”(Credință toxică: înțelegerea și depășirea dependenței religioase), Thomas Nelson Inc, Nashville, Tennessee, SUA, 1991.
[14] Emil Cioran, Îndreptar pătimaș, Humanitas, București, 1991,p.38.
A plagia înseamnă a scoate mobilele din casă şi a face curat, a mătura grăunţele, paiele, pleava şi praful în acelaşi timp(Bayle, Dicţionarul istoric şi critic, 1697).
Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor! (Ioan Penescu, în „Cătră autori“, prefață la “Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin”, 1840).
Originalitatea nu este de cele mai multe ori nimic altceva decât un plagiat încă nedescoperit (Voltaire).
Aproape totul e imitație.Boiardo l-a imitat pe Pulci, Ariosto l-a imitat pe Boiardo. Spiritele cele mai originale împrumută unele de la altele. Metastasio a luat cea mai mare parte a operelor sale din tragediile noastre franțuzesti. Mai mulți autori englezi ne-au copiat si n-au suflat o vorbuliță despre asta. Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, il aprinzi la tine acasă, il dai altora și aparține tuturor.(Voltaire).
Scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit.(Anatole France).
Arta este, fie plagiat, fie este revoluție(Paul Gauguin).
Cel care împrumută sau care jefuieste cu artă și precauție are dreptul la aceeași indulgență de care se foloseau lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de îndemanare în a-l ascunde (Reynolds)
A fura idei de la o persoană înseamnă plagiat. A fura de la mai multe înseamnă cercetare(Edward A. Murphy).
A exista este un plagiat(Emil Cioran).
Auto-plagiatul înseamnă de fapt stil(Alfred Hitchcock).
De la Neculce și‑un veac, cărțile din cărți se fac (Anonim).
Cuprins:
1.Introducere
2.Incurs etimologic
3.A vinde sclavi furați și a fura epigrame
4.Isoria plagiatului
5.Plagiatul în antichitate
6.Marțian și plagiatul
7.Pagiatul în Evul Mediu
8.Istoria ideii de autor
9.Plagiatul în Renaștere
10.Plagiatul și mișcarea romantică
11.Homo imitans
12.Plagiatul ontologic
13.Metafizica plagiatului
14.De unde ne vin ideile ?
15.Spațiul noetic și Homo plagians
16.Infinitul și plagiosfera
17.Inspirația ca plagiat
18.De unde ne vin impulsurile volitive?
19. Plagiatul eleuteriologic
20. Libertatea ca plagiat
21.Plagierea viitorului
22.Patternul biotic/Plagiatul anatomic
23.Noi și crocodilii
24.Plagiatul sexual. Patternul genital
25.Este Dumnezeu plagiator ?
26.Actul ca plagiat al potenței
27.Lumea ca plagiat al imaginației divine
28.Ființa ca plagiat al neantului
29.Timpul ca plagiat al eternității
30.Dumnezeu ca autor
31.Legea copyright –lui divin
32.Plaga plagiatului. Plagiatomania
33.Legea dreptului de autor
34.Plagiatul filosofic
35.Socrate plagiat de Platon
36. Plagiatul sensibilului în raport cu inteligibilul
37.Hoții de cai și hoții de idei
38.Plagiatul literar
39.Lectura și cultura ca forme de plagiat
40.Cititorul ca plagiator
41.Psihologia plagiatorului
42.Nevoia scriitorului de a da în judecată plagiatorul pentru a-și ascunde propriul plagiat
43.Geniul plagiatorului
44.Plagiatul științific
45.Electricitatea ca plagiat al luminii solare
46.Plagiatul artistic
47.Pictura ca plagiat al naturii
48.Muzica, plagiat al vibrațiilor cosmice
49.Stringurile cosmice și corzile viorii
50.Plagiatul henologic
51.Multiplu ca plagiat al unului
52.Plagiatul matematic
53.Plagiatul bionic
54.Libelula și elicopterul
55.Plagiatul online
56.Plagiatul flagrant
57.Plagiatul prin exces de citare
58.Plagiatul prin parafrazare
59.Plagiatul involuntar
60.Plagiatul și criptomnezia
61.Plagiatul și oamenii politici
62.Plagiatul în Universități
63.Metode de detectare a plagiatului
64.Cât de culpabil este autoplagiatul?
65.De ce suntem cu toții plagiatori?
66.A fi și a plagia
67.Plagiatul genetic
68.Autoxeroxarea(autoplagierea) prin nașterea de copii
69.Lapinismul și plagiatul compulsiv
70.Viața ca plagiat
71.Plagiatul existenței
72.A plagia respirând
73.Plagiatul rațiunii
74.Plagiatul logic
75.Da-ul ca plagiat al nu-ului
76.Plagiatul emoțional
77.Iubirea ca plagiat
78.Plagiatul comportamental
79.Crima ca plagiat cainic
80.Morala ca plagiat
82.Dinamica sexuală ca plagiat al ritmului
83.Plagiatul politic
84.Plagiatul ghelasic
85.A râde ca altul și a râde ca tine
86.Plagiatul vocal
87.Plagiatul lingvistic
88.Plagiatul vestimentar
89.Moda ca formă de plagiat
90.Religiile ca plagiat
91.Plagiatul arhetipal
92.Plagiatul arhetipului soteriologic
93.Plagiatul revelațional
94.Visul ca plagiat al inconștientului
95.Memoria ca plagiat al actualizării evenimentelor
96.Uitarea ca plagiat al neantului
97.Coincidență sau plagiat?
99.Ontologia Unului și a Multiplului
100.Metafizica alterității
101.Eul din Tu și Voii din Noi
102.Egoul transcendental și aparenta pluralitate a ființelor
103.Plagiatul eikon-ului divin din om
104.Lumina solară ca plagiat al luminii taborice
105.Este sfântul un plagiator al lui Dumnezeu?
106.Plagiatul suferinței
107.Plânsul ca plagiat
108. Plagiatul thanatic
109.A muri ca altul și a muri ca sine autonom și irepetabil
110.Plagiatul anastasic
111. A învia ca sine transcendental sau a învia ca egou imanent
112.Concluzii
1.Introducere
Preluat din franțuzescul “plagier”(“plagiat”), care la rândul lui vine din limba latină (plagiarisus = ”cel care vinde sau cumpără ca sclav un om liber„ ), conceptul de plagiat se referă la însușirea creațiilor altor persoane, a ideilor, expresiilor, a metaforelor, a producțiilor literare, a a textelor, a invențiilor, a metodelor, procedurilor, a tehnologiilor, etc. cu scopul de a le prezenta ca fiind creații proprii.
Cu toate că furtul este vechi de când omul, de când cerul și pământul, fenomenul plagiatului apare ca act reprobabil, blamabil, ilicit, mult mai târziu.
Istoria plagiatului începe încă din secolul I, al erei creștine când Poetul latin, Marcus Valerius Martialis (n. aprox. 1 martie 40 d. Hr. – d. aprox. 103 d. Hr.), creatorul epigramei moderne, constatând că unii poeți îi recită epigramele, a condamnat acest gest în scris, folosind pentru prima dată cuvântul “plagiarius” . Astfel el scrie lui Fidentinus, un poet plagiator fictiv:
„Dacă vrei să se spună că sunt ale mele, îţi voi trimite poemele mele gratis; dar, dacă vrei să se spună că sunt ale tale, măcar cumpără-mi tăcerea”(Si mea vis dici, gratis tibi carmina mittam:/Si dici tua vis, hoc eme, ne mea sint, Epigrammata, 1, 29).
„Poemul pe care îl reciți, o Fidentine, este al meu/Dar îl citești atât de rău /Ca început să fie al tău”(Quem recitas meus est, o Fidentine, libellus: sed male cum recitas, incipit esse tuus, Epigrammata, 1, 38).
„Greşeşti, hoţ avar al cărţilor mele/ când socotești că poţi deveni poet/ Cu preţul unui manuscris sau al unui sul de papyrus/ Ovaţiile nu se cumpără cu şase sau zece sesterţi!” (Erras, meorum fur avare librorum/Fieri poetam posse qui putas tanti,/Scriptura quanti constet et tomus vilis:/Non sex paratur aut decem sophos nummis, Epigrammata, 1, 66).
O istorie amănunțită a plagiatului ar coincide în mare măsură cu o istorie a culturii, a literaturii, a filosofiei, a artei, a științei, atât este de present acest fenomen în Aventura spiritului.
Platon a furat idei de la Socrate, de la Heraclit din Efes și de la Parmenide, Aristotel de la Platon și de la Democrit, Thoma de Aquino de la Aristotel, Pierre Corneille de la Mairet, Hegel de la Schelling, Stendhal, în “Școlile italiene de pictura”, a plagiat din Amoretti, Bossi, Venturi și Pignotti.
La Fontaine a plagiat din fabulele lui Esop.Democrit a fost influențat de Leucip, Lucrețius de Epicur. Kant a fost influențat de David Hume, Fichte de Kant, Feuerbach de Hegel. Einstein a luat idei de la Lorentz și Poincare.
Heraclit l-a influențat pe Hegel, Parmenide pe Spinoza, Platon, Plotin și stoicii au influențat creștinismul, Budha la influențat pe Schopenhauer, Schopenhauer pe Nietzsche, pe Lev Tolstoi, pe Eminescu, pe Marcel Proust, pe Bergson,pe Wittgenstein, pe Thomas Mann și pe Cioran. Kierkegaard la influențat pe Kierkegaard, Proust pe Camil Petrescu.Ovidiu a luat în “Metamorfozele” idei din mitologia greacă, Mircea Eliade a luat idei de la Rudolf Otto, Noica de la Hegel și Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu a plagiat din Evelyn Underhill.Blaga de la Oswald Spengler și de la Frobenius, Jung de la Freud.
Molière și William Shakespeare au preluat idei din comediile lui Publius Terentius Afer.Homer și-a copiat celebrele poeme eipce Iliada și Odiseea de la alți aezi, poeți orali.
Neagoe Basarab, în „Învățăturile bunului și credinciosului Domn al Țării Românești Neagoe Basarab Voevod către fiul său Teodosie” a copiat din Ioan Zlataust și din Varlaam și Ioasaf. Eminescu a preluat din poetul german Heinrich Heine și din filosoful Arthur Schopenhauer, Nicolae Milescu în Jurnal de călătorie în China a plagiat din atlasul unui iatlian, Bertold Brecht în „Opera de trei parale” a copiat de la poetul francez François Villon.
Titu Maiorescu, a plagiat din John Stuart Mill, Dumitru Stăniloae de la Maxim Mărturisitorul, Cioran de la Pascal, Kiekegaard, Scopenhauer, Nietzsche și Lev Sestov, Ion Barbu a plagiat din Malraux şi Paustovski, Garbriel Liicenu de la Heidegger, Mircea Cărtărescu din romanul „Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman” al lui Laurence Sterne, dar și din volumul „Ferestre luminate” al lui Heimito von Doderer, Andrei Pleșu a plagiat din Corbin.
Scriitorul și filosoful francez Denis Diderot, în „Fiul natural”( 1757), a luat anumite personaje și dialoguri dintr-o comedie a lui Goldoni(Il vero amico). Acuzat de Freron de plagiat, un an mai târziu, Diderot a fost silit să explice acest lucru: „Am pus stăpânire pe acestea ca pe un lucru care mi-ar fi apartinut. Nici Goldoni nu fusese mai scrupulos; si el pusese stapanire pe Avarul, fară ca nimănui să-i treacă prin minte că e ceva rau; și nimeni dintre noi nu și-ar fi închipuit că-i poate acuza pe Moliere sau pe Corneille de plagiat, pentru că au împrumutat tacit ideea vreunei piese, fie a unui autor italian, fie din teatrul spaniol ( apud Jean-Luc Hennig, „Apologia plagiatului”, Editura Art, 2009 ).
După ce poetul Charles Baudelaire la tradus în franceză pe Edgar Allan Poe, în 1864, scrie de la Bruxelles criticului de arta Theophile Thore, următoarele :„Stiti de ce l-am tradus perfect pe Poe? Pentru ca semănă cu mine. Prima oara când am deschis o carte a lui, am văzut, cu spaimă și încântare, nu numai subiecte visate de mine, ci fraze gandite de mine si scrise cu douazeci de ani inainte.”( apud Jean-Luc Hennig, „Apologia plagiatului”, Editura Art, 2009 ).
Alexandre Dumas, a fost și el acuzat de faptul că a luat anumite idei de la Schiller, de la Walter Scott și de la Chateaubriand. Fiindu-i dovedit plagiatul scriitorul francez a dat celebrul răspuns: „Dumnezeu insusi, cand l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a facut dupa chipul si asemanarea sa.”( apud Jean-Luc Hennig, „Apologia plagiatului”, Editura Art, 2009)
Romanciera cameruneză de limbă franceză, Calixte Beyala în “Micul print din Belleville” (1992), a plagiat din scriitori precum Howard Buten, Romain Gary și Charles Williams.Régine Deforges, în La Bicyclette bleue (Bicicleta albastra), din romanul “Pe aripile vântului” a lui Margaret Mitchell. Alexandra Laignel-Lavastine, în lucrarea Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme (2002), a plagiat din Marta Petreu.
Filosoful francez, Alain Minc, în cartea “Spinoza, un roman evreiesc” (1999), a fost acuzat și amendat pentru că a plagiat din Patrick Rodel, deoarece în Franța există o lege în baza căreia plagiatorul dovedit este sancționat cu trei luni de inchisoare şi amendă de până la 300.000 de euro.
Fiind o fire retrasă, timidă, hipersensibilă, interogativă, reflexivă, rebelă social și metafizic, prin anii 80, când eram elev și student, am început sa-mi pun o serie de intrebări, la care, pentru a face față existenței, ceierul meu, imaginația mea, fabrica tot soiul de răspunsuri și soluții.In acel timp m-am gândit la problema ponirologiei, la teodicee, la teoadicție, la teofobie, la aporia coexistenței simultane a lui Dumnezeu și a lumii, la nonsensul vieții, la singuratatea lui Dumnezeu de dinaintea creației, la insolubilitatea libretății, la pricipiul prim, la Unul și la multiplicitate, la structura neantului, la asemănarea incredibilă, scandaloasă dintre om și porc , de pildă, la visele premonitorii, la miracolul gravitației, la curgerea tmpului și staticitatea ființei, la o posibilă viață de după pragul morții etc.
M-am întrebat ce este dincolo de cerul vizibil, cine a pus coadă la cireașă, cine a colorat florile, ce configurație are Divinitatea, ce limbă vorbeste Dumnezeu, dacă doarme sau stă tot timpul de veghe, dacă mănâncă, dacă se enervează, de ce trebuie sa murim și să putrezim, de ce nu se mai întoarce acasă cel ce moare, dacă cei decedați trăiesc într-o lume subterană a cimitirului, dacă se recăsătoresc cu mirese moarte și își pun verighetele pe falangele mâinilor, dacă nu cumva unul dintre morți, fost scriitor, s-a apucat să scrie un Jurnal de scicriu etc.
Pe vremea aceea, accesul la cărțile serioase era interzis, pentru că biblotecile nu aveau voie să împrumute publicatii de dinainte de 1948.Ei bine, după ianuarie 1990, cand a fost liber accesul la Biblioteci, când au apărut pe piața românească autori străini, cărți de literatură, de filosofie sau de stiință, când s-au înființat edituri și librării, am început să citesc nu doar mai multe cărți, ci și de o calitate superioară celor de până atunci.Ei bine, am rămas stupefiat de sutele și miile de idei care într-o formă sau alta, mi-au traversat și mie prin creier în perioada comunistă, lucru care pentru mine, devenea inexplicabil.Erau scriitori, filosofi mai ales, cărora , după ce le citeam câte o carte, simțeam că le pot continua eu opera, atâtea idei, sensibilități, afinități sufletești aveam în comun cu ei.
Ulterior, am înțeles că ideile nu ne aparțin, că există un câmp ideatic, o noosferă, o împărăție a ideilor la care, printr-un proces noetic și cognitiv, au adesea acces , simultan sau pe rând mai mulți muritori. Acesta este motivul pentru care de pildă Lebniz și Newton au descoperit în același timp calculul infinitezimal.
Înteebarea care se pune în astfel de situații este cât se poate de justificată: Cine plagiază pe cine ?
Toată lumea a plagiat, plagiază sau va plagia. Plagiem când ne naștem, trăim, ne căsătorim, facem copii, ne hrănim, gândim, vorbim, scriem, râdem, suferim sau murim, pentru că ne-am născut într-un spațiu cosmic, social, cultural, religios, într-o matrice stilistică, realități care ne influențează, pentru că avem același patern biotic cu toate viețuitoarele, pentru că avem păr ca urangutanii și gorilele, pentru că avem dinți precum câinii, pentru că avem numai 2% din codul genetic diferit față de cimpanzei, pentru că avem căi urinare ca bovinele, ovinele sau felinele, pentru că semănăm leit cu bunicii și părinții, pentru la rândul nostru ne autoxeroxăm, ne trasmitem, genele, forma nasului, chelia, kilogramele, temperamentul copiilor pe care îi naștem, pentru că am fost creați după chipul și asemărarea unei instanțe divine, pentru că trăim, iubim, ne îmbolnăvim, suferim și murim de aceleași boli.
Legat de autoplagiat, cu excepția mediului academic, unde repetarea anumitor idei, fragmente, studii, lucrări etc. cu scopul de a spori prestigiul științific și implicit remunerația, această practică nu poate constitui logic o fraudă, deoarece vorbim de același intelect, de același creator, nu de un schimb ideatic între două entități umane.Totul se petrece în cadrul aceleiași interiorități, nu între o interioritate și exterioritate. Dimpotrivă, pentru a fi mai bine fixate, receptate, unii autori, scriitori, filosofi, artisti își reiterează ideile.
Există autori care fac apologia plagiatului. De pildă, scriitorul și jurnalistul francez Jean-Luc Hennig consideră plagiatul un soi de “ artă poetică”, travaliul literar, literatura în sine nefiind decât un exercițiu de croitorie, un colaj de idei.Iată câteva fragmente din cartea jurnalistului de la Le Monde:
“A blama plagiatul înseamnă a vrea să ni se bage încă o dată pe gât mitul improbabil al originalităţii, în care n-am vedea decât contrafaceri, maimuţăreli şi corupţie” (op. cit., p. 121).
„Plagiatul, să nu uităm, se naște din lectură. Ca și cînd între carte și cititor s-ar instaura o prea mare apropiere sau o influență prea puternică.Cititorul nu numai că nu se poate desprinde de aceasta, dar nu poate schimba o iotă, n-ar ști s-o reformuleze altfel, este cuprins de farmecul ei. Actul de a scrie începe cu admirația și tentația furtului”(op. cit.,p.57).
Plagiem inclusiv în fenomenul inspirației, pe acel daimon sau acel Dumnezeu care ne transmite gândurile. Poetul creștin, Rainer Maria Rilke, de pildă nu își semna uneori producțiile poetice deoarece spunea că nu el este autorul, poemele fiindu-i șoptite de o instanță divină. De asemenea, Sistemul periodic al elementelor a fost visat de către chimistul rus Dimitri Mendeleev, transcris efectiv în stare de veghe, după imanigine din vis.
Pe de altă parte, formele de plagiat literar, ștințific, artistic etc. pe lângă marile plagiate ontologice, metafizice, cosmice, biotice, genetice, existențiale, sexuale, spirituale, sociale etc., sunt dulci capricii, inofensive și nesemnificative.
În definitiv, totul plagiază pe tot.Trăim într-o bulă plagiosferică, într-o cultură de citate. Ne copiem și ne imităm unii pe alții ca niște maimuțe noetice. Zeii se nasc din zei, planetele din nori giganți de gaz, stejarul din ghindă, ființa din ființă, cărțile din cărți.Se scriu articole, studii, cărți și teze de doctorat ca într-un concurs organizat la Ospiciu, unde alienații mintal sunt puși să mute prunele dintr-o ladă în alta(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
Un doctor care nu ştie nimic despre astrologie nu se poate autointitula doctor…Există o curgere comună, o respiraţie generală, toate lucrurile sunt legate unul de celălalt.
(Hippocrate)
Este mai mult decât evident că cele mai multe evenimente din întreaga natură îşi au cauzele în ceea ce se întâmplă în ceruri.
(Ptolemeu)
Corpurile cereşti sunt cauza a tot ce se întâmplă în lumea sublunară.
(Toma d’Aquino)
Dacă demnitatea artelor ar fi evaluată după materia lor primă, aceea pe care unii o numesc astronomie, iar alţii astrologie… ar fi de departe cea mai înaltă.
(Nicolaus Copernic)
Cei care neagă influenţa planetelor încalcă evidenţa clară, pe care niciun om educat şi cu judecata sănătoasă nu ar trebui să o contrazică.
(Tycho Brahe)
Astrologia este una din cele mai străvechi ştiinţe, respectată de antici, de către cel înţelept şi de către cel măreţ. În trecut, niciun prinţ nu putea hotărî asupra păcii sau războiului, niciun general nu se avântă în bătălie, pe scurt, niciun lucru important nu era început, înainte de a se consulta un astrolog.
(Benjamin Franklin)
Cosmosul este un trup viu, iar noi suntem părţi ale sale. Soarele este o inimă uriaşă, iar fiecare fior al său e resimţit până în cele mai mici vene ale noastre. Luna este un mare centru nervos, care ne face întotdeauna să fremătăm. Cine cunoaşte puterea pe care o au asupra noastră Saturn sau Venus? Aceasta este o putere vitală, ale cărei unde ne străbat în permanenţă.
(D. H. Lawrence)
Astrologia trebuie recunoscută întru totul de către psihologie, fără niciun fel de excepţie, pentru că astrologia este însumarea întregii cunoaşteri psihologice a antichităţii.
(Carl Gustav Jung)
Astrele predispun, dar omul dispune
( Vechi dicton astrologic)
Cuprins:
1.Introducere
2.Etimologie
3.Istoria astrologiei
4.Astrologia babiloniană
5.Astrologia egipteană
6.Astrologia ebraică
7.Astrologia arabă
8.Astrologia greacă
9.Astrologia romană
10.Astrologia mayașă
11.Genetlialogia
12. Astrologia catarhică
13.Astrologia interogațională
14.Astrologia generală
15. Astrologia în Biblie
16. Astrologia și creștinismul
17.Este astrologia o știință ?
18.Cele douăsprezece zodii
19. Constelațiile celeste și constelațiile sufletului
20.Tema astrală natală
21.Tipuri de zodiace
22.Zodiacul Caldeean (European )
23.Zodiacul chinezesc
24.Zodiacul arboricol
25.Zodiacul floral
26.Zodiacul arab
27.Zodiacul Aztec
28.Zodiacul Indian
29.Rujdenița popii Ioan Românul(1620)
30.Zodiacul românesc
31.Genetică și astrologie
32.Zodiile și liberul arbitru
33. Jung și astrologia psihologică
34.Zodia Scorpionului
35.Povara de a fi scorpion
36.Personalitatea scorpionului
37.Scorpionul nativ
38.Misterul scorpionului
39. Scorpionii și singurătatea
40. Ultrasensibilitatea scorpionului
41.Scorpionul și neliniștea metafizică
42. Interogațiile scorpionului
43.Zodia Scorpionului și genialitatea
44.Defectul scorpionului: încrederea prea mare în oameni
45.Astrograma natală
46.Horoscopul
47.Horoscopul karmic
48. Afacerea Horoscop
49.Concluzii
1. Introducere
Cuvântul românesc “zodiac” și “zodie” sunt legate de latinescul zōdiacus, de ngr. ζῳδιακός (Mgr. ζώδιον). În greaca veche ζῳδιακός κύκλος( zōdiakòs kýklos ) înseamnă „ cerc de animale mici”.Mai exact ζῴδιον(Zodion) este diminutivul lui zōon ( ζῷον = „animal”) deoarece în cele 12 zodii se întâlnesc animale și hibrizi mitologici.
Astrologii spun despre Scorpion(lat.scorpio, din grecescul σκορπίος /skorpíos, la rândul lui originar din limba protoindo-europeană: *(s)ker care însemna „a tăia”) că este cea mai abisală, mai complexă, mai stranie și misterioasă zodie.Ca om pasionat de cosmogonie, de cosmologie religios-mitică, științifică, filosofică, de astrofizică, de astrologie, de relația dintre cosmos și om, de impactul planetelor asupra omului, de libertate și destin, dar și ca scorpion nativ nu pot decât să confirm acest lucru.
Perioada pe care se întinde această zodie este 23 octombrie – 21 noiembrie.
M-am născut într-o zi mohorâtă de început de noiembrie. Era ceață, vânt și frig. Stropii mărunți de ploaie cădeau din cer grăbiți, antrenând în picajul lor frunzele galben-ruginii care se desprindeau de pe ramuri și aterizau în lungi volute pe pământ. Totul era trist și pustiu.
În cer, planetele s-au oprit pentru un moment din rotirea lor, ca și cum ar fi vrut să pecetluiască prin acest tablou înghețat destinul unei noi ființe, să salute reverențios, cu creștetele și cu mâinile lor zidite în granit, ivirea în lume a încă unui pui de om, hărăzit găurilor negre ale morții, dar și grădinilor cu cireși înfloriți deasupra cărora zboară îngeri tineri.
Când am deschis ochii am văzut chipul fericit și protector al mamei, dar și acel peisaj de crepuscul de lume. Această contradicție, dar și poziția planetelor, muzica lor inaudibilă, generată de neîntreruptul dans în jurul sorilor, mi-au acompaniat plânsul, mi-au influențat chimismul cerebral, mi-au modelat germenii comportamentului, caracterului, temperamentului, inteligenței, sensibilității, viziunii despre lume de mai târziu.
Cuvântul astrologie provine din latinescul “astrologia”, legat de grecescul ἀστρολογία (ἄστρον/astron („stea”) și -λογία/-logia („știință, studiu”).
Bazată pe explicarea unor trăsături de personalitate și pe prezicerea unor evenimente din viața omului în funcție de pozițiile corpurilor cerești, astrologia occidentală se originează în Mesopotamia, undeva prin mileniul al II-lea î.Hr. Din Mesopotamia a trecut în Grecia antică, în Roma, în țările arabe și în Europa, fiind prezentă în cercurile academice, deoarece era relaționată adesea cu astronomia, alchimia, meteorologia sau medicina. Din acest motiv, găsim mențiuni despre știința astrelor în literatura universală:Dante Alighieri, William Shakespeare, Lope de Vega etc..
Ulterior, începând cu ultimele decade ale secolului al XVII-lea, doctrina heliocentrică și fizica newtoniană au eclipsat astrologia, iar mai nou este contestată ca știință, din cauza faptului că rezultatele ei nu pot fi supuse principiului falsificabilității al lui Karl Popper.
De astrologie s-au ocupat mari astronomi, fizicieni și matematicieni precum Johannes Kepler, Galileo Galilei, Giordano Bruno, Lucas Gauricus, Tycho Brahe, Gerard Mercator, John Dee, Thomas Hood sau psihologi precum Carl Jung De asemenea, despre astrologie s-au scris de-a lungul secolelor tratate serioase : Vedāṅga Jyotiṣa, scrisă în timpul dinastiei Zhou (1046-256 î.Hr.) Bṛhat Parāśara Horāśāstra și Sārāvalī de Kalyāṇavarma(sec.VII-VIII), Tetrabiblos, a lui Ptolemeu(sec.II ante Chr), Cartea Stelelor Fixe a lui Al-Sufi, Liber Planetis et Mundi Climatibus („Cartea planetelor și regiunilor lumii”), scrisă de Gerbert de Aurillac (1010 și 1027 d.Hr), Liber Astronomicus a lui Guido Bonatti (sec.VIII)etc.
Zodiacul este o carte care descrie ciclul anual al mișcării, aparente, desigur, a Soarelui pe cer, printre Constelatii, mișcare împărțită, încă de acum 5000 de ani, în 12 zone egale, zodii cu o longitudine de 30 de grade. Zodiacul debutează cu Soarele la început (Emisfera Nordica), în punctul echinocțiului de primăvară, mai exact în constelația Aries-Berbecul.
Așadar, Zodiacul clasic, occidental cuprinde douăsprezece zodii: Berbec: 21 martie – 20 aprilie, Taur: 21 aprilie – 20 mai, Gemeni: 21 mai – 21 iunie, Rac: 22 iunie – 22 iulie, Leu: 23 iulie – 22 august, Fecioară: 23 august – 22 septembrie, Balanță: 23 septembrie – 22 octombrie, Scorpion: 23 octombrie – 21 noiembrie, Săgetator: 22 noiembrie – 21 decembrie, Capricorn: 22 decembrie – 19 ianuarie, Vărsător: 20 ianuarie – 18 februarie, Pești: 19 februarie – 20 martie.
Legat de punctul echinocțiului de primăvară, trebuie spus că, datorită mișcării de precesie a axelor Pământului, numită ”precesia echinocțiilor”( schimbarea lentă și continuă a orientării axei Pământului, cauzată de forțele gravitaționale ale Soarelui și Lunii asupra zonei ecuatoriale a Pamântului în rotație, desfășurată pe o perioadă de 25.800 ani ), acesta se modifică față de Soare, în fiecare an cu o rată de 50.3 secunde de arc.Prin urmare, dacă în antichitatea timpurie, punctul Echinocțiului de primăvară era în constelația Aries-Berbecul, în zilele noastre Soarele rezidă în Constelatia Peștilor și tinde să avanseze spre constelația Vărsător. În ciuda schimbării punctului echinocțiului de primavară, de-a lungul istoriei, astrologii au preferat să mențină structura originală a acestui punct echinocțial, tot în ”Aries-Berbec”.
Primii astrologi, caldeenii încă de acum 5000 de ani, au privit mii de nopți bolta cerească, au urmărit comportamentul aștrelor, au desenat hărți, tabele orare, protocalendare, au calculat durata anului cu o extraordinară precizie, valabilă și în zilele noastre, abaterile fiind mai mici de 0,001 % față de valoarea corectă acceptată de astronomia modernă.
E adevărat, astrologia nu este o știință strict empirică bazată pe principii newtoniene, popperiene, însă astrologii operează cu date și principii matematice, fizice, astronomice, astrofizice, cosmologice, psihologice, metafizice etc.
Dată fiind orientarea actuală a științei, este aproape firesc ca orice demers spiritual, mistic, transpersonal să fie ocultat, eludat.
Nu se poate ca vibrațiile, energiile, muzicile siderale, pădurile de galaxii, puzderiile de stele să nu influențeze viața ființei terestre.Omul se naște sub anumite constelații, de unde răzbate spre el un anumit impuls energetic.Mai auzi câte un ignorant, de cele mai multe ori câte un popă sau psiholog inculți și încuitați la minte, spunând că astrologia este o prostie, că viața noastră nu poate fi influențată de niște bolovani din cer.Nimic mai fals. Aceste pietre nu sunt corpuri inerte, bolovani morți, ci centre energetice, relee de câmpuri electromagnetice care își pun amprenta pe metabolismul nostru fizic și mental.
Paradoxal, acceptăm forța mareică, forța de atracție gravitațională a sferelor, a soarelui, a lunii, acceptăm faptul că soarele ne intermediază absorția de Vitamina D, acceptăm helioterapia, simptomele produse de insolație, folosim instalațiile solare termice și fotovoltaice etc., dar refuzăm să acceptăm impactul energiei produse de corpurile cerești, de constelații asupra comportamentului și emotivității omului.
Chiar dacă a fost folosită vreme de câteva milenii, de mai multe popoare, astrologia nu este considerată o știință de către savanții postmoderni pentru că, nu-i așa, astfel de determinisme nu sunt “măsurabile”. În plus, astrologia, asemenea terapiilor alternative, naturiste, integrative nu se încadrează în principiile corectitudinii politice.
Pe de altă parte, există unele studii făcute de medici psihiatri care dovedesc statistic faptul că în perioada de lună plină crește numărul internărilor, sinuciderilor, delincvențelor etc.
Există un oarecare determinism zodiacal, dar nu unul absolut, pentru că în ecuația devenirii caracterologice, comportamentale, culturale, intelectuale etc. intră mai multe elemente.Dacă luăm de pildă toți oamenii născuți în 8 aprilie, e puțin probabil că vom găsi mai multe persoane care să întruchipeze geniul lui Emil Cioran.E adevărat, mai există un mare filosof german născut în 8 aprilie, Edmund Husserl, părintele fenomenologiei, însă alte câteva sute de mii, milioane de oameni, născuți în zodia Berbecului, nu au neaparat astfel de calități intelectuale.
Marea întrebare legată de astrologie este în ce măsură planetele, configurațile astrale au impact asupra geneticii ?
Nu se poate ca vibrațiile, energiile, rotirea, muzica planetelor, pădurile de galaxii, puzderiile de stele să nu ne influențeze viața.Omul se naște sub anumite constelații, de unde răzbate spre el un anumit impuls energetic.
Deși a avut o poziție critică față de astrologie, Cicero, consideră totuși că influența planetelor este mai mică decât a lunii, fiindcă satelitul natural al pământului este mai aproape de noi.
E adevărat că luna este mai aproape de pământ decât alte corpuri cerești insă dacă acestea sunt totuși capabile să își trimită lumina spre noi, de ce nu și-ar trimite și energia, forța, informația?
Faptul că alinierea planetelor din timpul nașterii ne influențează personalitatea, tipul caracterologic e cert. Dar ce se întâmplă cu mișcarea zilnică a planetelor în perioada vieții ? Este cu siguranță crucial momentul nașterii însă nu putem nega nici influențele ulterioare.Este foarte probabil ca cele două tipuri de influențe energetice să se armonizeze.
Tendința de validare subiectivă, tendința creierului uman de a căuta tipare, sugestia, auto-profeția, Efectul Barnum – Forrer etc., prin care oamenii de știință, psihologii și sociologii materialiști încearcă să explice corespondența dintre ceea ce spune zodiacul și profilul real al personalității, nu funcționează deoarece asemănările dintre nativii aceleiași zodii sunt izbitoare, contrazic orice demers de desființare “științifică”, orice savantlâcuri, orice studii plătite, în așa fel încât rezultatele cercetării să coincidă cu ceea ce își dorește sponsorul corect politic.
Stând sub semnul planetei Martie, un corp ceresc roșu ca sângele, motiv pentru care romanii i-au atribuit numele zeului Mars al războiului, dar și al planetei Pluto (zeul misterelor, al subteranelor), scorpionii sunt oameni temperamentali, vulcanici, sangvinici, volubili, dar și enigmatici, molcomi, melancolici, moderați, domoli, deoarece, fiind un semn acvatic, fix, scorpionul simbolizeaza lichidul în stare de repaus, apa stătătore, liniștită, dar adâncă, abisală, fără fund, așa cum bunătatea lui, atunci când este iubit și respectat sau ura lui, atunci când este batjocorit și amenințat sunt fără capăt.
Apa(Hydor) este, așa cum spunea filosoful grec, Thales din Milet, începutul și temeiul tuturor lucrurilor. Tot ce există în această lume se naște din apă şi se întoarece în apă.Prin curgerea ei, apa este un analogon al devenirii, iar prin ubicuitatea, adâncimea și staticismul ei, simbolizează eternitatea.De aceea, tot ce face scorpionul, fie că iubește, că gândește, că urăște, că adoră oamenii sau entitățile divine, stă sub semnul infinitului.
Scorpionul are resurse fizice, sufletești, psihice, mentale ieșite din comun. Nu degeaba se spune în literatura zodiacală că pe un scorpion este extrem de greu să-l cunoști, iar dacă ai reușit să-l cunoști îți va fi imposibil să-l uiți.
Cea mai strălucitoare stea din constelația Scorpionului, Antares (ante-Ares, deci înainte de Marte), Alfa Scorpii, o stea de culoare roșietică, mai mare de 300 de ori decât soarele, este situată la o distanță de 160 de ani-lumină de astrul de zi.Probabil și din acest motiv scorpionul este una dintre cele mai puternice zodii. Dată fiind întinderea cosmică neobișnuită a acestei constelații, din emisfera australă, astrologii spun, mai glumă sau mai în serios, că “până şi stelele de pe cer se dau deoparte şi-i fac loc” Scorpionului, acestui rege al constelațiilor și al zodiilor.
Cei născuți în această zodie stranie, misterioasă sunt capabili de acte de creaţie literară, filosofică, artistică, științifică, de opere profunde, așa cum au dovedit, de-a lungul istoriei, marii oameni de cultură și de știință scorpioni.
Scorpionul este ambițios, loial, sincer, statornic în iubire, dispus să facă mari sacrificii pentru persoanele iubite. Bărbații scorpioni sunt pasionali, romanici, virili, au un libido crescut și o imaginație erotică mai puțin întâlnită la alte zodii.
Se pare că Scorpionul nativ, fie el bărbat sau femeie, este cel mai pătimaş atunci când este îndrăgostit și iubește, din tot zodiacul. Senzual, tandru, dar și temperamental, năvalnic, impetuos în actul erotic, scorpionul nu iubește de fapt, ci adoră, transformă persoana iubită în Dumnezeu sau în Dumnezee. Această iubire absolută, posesivă, îi face fideli partenerilor lor, dar și foarte geloși.
Scorpionii nu își înșeală partenerele de viață nici măcar atunci când iubirea se diminuează, preferând să salveze căsnicia prin prietenie, respect etc.Iubirea lor pasională, spiritul lor inventiv, empatia, inteligența emoțională, generozitatea, spiritul de sacrificiu, cultura pe care o acumulează, mânați de dorința lor de cunoaștere, toate acestea fac din spațiul lor casnic, din mariaj un paradis, în care partenerii nu se plictisesc niciodată. Insă pentru asta e nevoie ca scorpionii să fie iubiți, adorați, să aibă certitudinea că partenerii lor sunt capabili de aceeași iubire, fidelitate și de aceleași sacrificii.
Având drept caracteristică a zodiei semnul negativ, unii scorpioni pot avea propensiuni sceptice, nihiliste, după cum apa, care constituie elementul lor definitoriu, îi face să fie flexibili mental, diplomați, specialiști în mai multe științe.
Scorpionii iubesc acele domenii ale spiritului care le mijlocesc cunoștințe noi, în care își antrenează spiritul speculativ, în care își pot aduce contribuția personală, dar și științele legate de partea somatică și mentală a omului.Tocmai de aceea sunt atrași de filosofie, teologie, literatură, medicină, fizică, astronomie, muzică, istorie și psihologie.
Deși sunt ființe puternice, cu o anume robustețe psihică, din cauza faptului că se consumă infinit mai mult decât nativii din alte zodii, scorpionii pot fi pândiți de anxietate cronică, de depresii recurente. Somatic însă, având o mare energie telurică și capacitate de regenerare sunt în principiu sănătoși până la senectute, chiar dacă sunt atinși episodic de anumite boli.
Unii dintre scorpionii nativi au înalte puteri paranormale, au vise premonitorii, episode de retromemorie, de clarviziune, pot induce voluntar sau involuntar celor din jur idei, intuiesc/citesc cu ușurătate gândurile, sentimentele altor oameni, sunt capabili de telekinezie, de percepții extrasenzoriale, de telepatie, precogniție sau retrocogniție, au capacități hipnotice, pot declanșa de la distanță stări patologice sau pot ucide prin mijloace parapsihice, focalizând, conștient sau inconștient, forța mentală, fasciculul laser al gândului asupra victimei.
Intuiția fantastică și puterea de a pătrunde în mintea și personalitatea celorlalți fac din scorpion imposibil de mințit, de înșelat, de păcălit.
Scorpionul nativ este toatal dezintersat de acumularea bunurilor materiale, sistemul lui axiologic fiind bazat pe cultură, cunoaștere, creație, idei, spirit.
Scorpionii sunt în general oameni agreabili fizic. Nu au o staură înaltă însă sunt atletici, bine proporționați. Au de regulă culoarea pielii maronie, măslinie(creolă), iar ochii negri sau căprui sunt expresivi, inteligenți și mobili. Când scorpionul este calm, tonul vocii lui este cald, catifelat, unduitor, mângâiertor, însă atunci când vrea să-și impună o anumită idee sau când i se face o nedreptate, lui sau celor apropiați, vocea lui devine gravă, vulcanică.
Un dar nativ, incontestabil al scorpionilor este puterea de convingere ieșită din comun.Se poate spune de altfel că persuasiunea face parte dintre trăsăturile lor definitorii.Unii dintre ei, asemenea filosofului antic, Gorgias din Leontinoi, sunt capabili să convingă auditoriul, nu doar de adevărul unei idei, doctrine, concepții, ci chiar și de contrariul ei.În orice caz, sunt buni retori, pot improviza, nuanța, specula, gorgianiza ore întregi pe orice temă, aleasă de ei sau sugerată ad hoc de ascultători.
Ca lider, nativul în Scorpion este deosebit de puternic, este capabil să-i magnetizeze pe cei din jurul lui, să-i inspire, să le transmită forță și curaj, să-i antreneze în ample mișcări sociale.
Desigur, sorpionii nativi nu sunt scutiți de anumite neajunsuri: au prea mare încredere în oameni, au adesea tendința de a se izola, sunt chinuiți de interogații ultime, sunt anxioși. Hiperinteligența, profunzimea, luciditatea, ultrasensibilitatea, apetitul cognitiv, abisalitatea sufletească, desfrâul imaginar, neliniștea metafizică îi fac să nu fie înțeleși de cei din jur, să fie considerați ciudați, nesociabili, extremiști. Scorpionii nativi sunt de asemenea perfecționiști, geloși, orgolioși, încăpățânați, rebeli, slobozi la gură, răzbunători, nonconformiști.
De asemenea, încăpăţânarea, simțul accentuat al dreptății, spiritul critic, anvergura culturală, enciclopedismul, abisalitatea sufletească vor face ca scorpionul nativ să aibă relații sociale mai puțin. Va fi adesea îndvidiat, evitat, părăsit de către oamenii de turmă, adesea chiar de către partenerul de viață, tocmai pentru profunzimea și geniul lui, aceștia preferând compania unor oameni, inferiori lui din punct de vedere fizic, emoțional, intelectual, cultural, spiritual.
Scorpionul nativ este în același timp înger și demon, om prietenoș, generoș, fragil sufletește, dar și curajos, ambițios, puternic, hotărât, incisiv, impulsiv, violent atunci când îi este pusă viața sau imaginea socială în pericol, tăcut, misterios, introvertit. Scorpionul acceptă greu schimbările, nu uită niciodată pe cei care îi fac rău, este scrupulos, atent întotdeauna la detalii. Este măcinat de contradicții interioare, oscilează între extreme.Scorpionii sunt capabili de abstinență sexuală, de asceză și mortificări, de virtuți, dar si de vicii. Când scorpionul iubește, venereză, iar când urăște desființează, distruge.
Acestea sunt evident trăsături de personalitate generale însă este cunoscut faptul că există mai multe tipuri caracterologice de scorpion. Unii sunt impulsivi, egoiști, manipuilatori, cruzi, sarcastici, vicleni, fanatici, alții buni, generoși, miloși, empatici, sensibili, protectori.
Potrivit literaturii zodiacale, scorpionii sunt în principal de două feluri: “o primă categorie o formează aceia care sunt situati pe un plan înalt, pe culmi înconjurate de aurola unui soare invizibil. Omul este ca vulturul, stăpânul văzduhului care, cu un ochi sigur, cercetează spațiul și judecă de departe lucrurile pământești, cu vederea limpede a aceluia care s-a despărțit de tot ceea ce este aici, jos. Va fi virtuos, just, demn, onorabil, sublim și va avea o conștiință proprie. A doua categorie va trăi într-o lume restrânsă, omul se va târî ca scorpionul, ca șarpele, ca un crocodil, se va complace într-un mediu care mustește de putreziciune. Dinții ascuțiți si venin. Persoana va avea instincte josnice. Va fi invidioasă și va asculta numai de răzbunare. Va jigni ușor și mereu pe alții, dar va rămâne insensibil la suferințele altora . Îi va lipsi tactul în tot ceea ce face și va proceda fără cruțare, chiar brutal”(Zodiacul European).
Pe de altă parte, toate cele douăsprăzece zodii sunt împărțite în trei decade(decani), alcătuite din câte 10 zile, particularizând astfel cele trei tipuri de personalitate ale fiecărui semn zodiacal, ceea ce înseamnă că și în cazul scorpionului vom avea trei tipuri comportamentale, respectiv Scorpion decan I :23 octombrie – 2 noiembrie; Scorpion decan II : 3 noiembrie – 12 noiembrie; Scorpion decan III : 13 noiembrie – 21 noiembrie.Scorpionii din prima decadă sunt foarte ambițioși. Cei din decada a doua sunt magnetici, misterioși, iar despre cei din decada a treia se spune că sunt cei mai întunecați și mai înfricoșitori.
Zodiacul chinezesc („sheng xiao”) diferă radical de cel european.Dacă în zodiacul occidental fiecare zodie corespunde unei perioade de o lună, cel chinezesc este structurat pe un ciclu de doisprezece ani, fiecare an având ca semn un animal, respectiv șobolan, bivol, tigru, iepure, dragon, șarpe, cal, oaie (sau capră), maimuță, cocoș, câine și porc(mistreț):
Șobolan: 1912, 1924, 1936, 1948, 1960, 1972, 1984, 1996, 2008
Bivol: 1913, 1925, 1937, 1949, 1961, 1973, 1985, 1997, 2009
Tigru: 1914, 1926, 1938, 1950, 1962, 1974, 1986, 1998, 2010
Iepure (Pisică): 1915, 1927, 1939, 1951, 1963, 1975, 1987, 1999, 2011
Dragon: 1916, 1928, 1940, 1952, 1964, 1976, 1988, 2000, 2012
Șarpe: 1917, 1929, 1941, 1953, 1965, 1977, 1989, 2001, 2013
Cal: 1918, 1930, 1942, 1954, 1966, 1978, 1990, 2002, 2014
Capră (Oaie): 1919, 1931, 1943, 1955, 1967, 1979, 1991, 2003, 2015
Maimuță: 1920, 1932, 1944, 1956, 1968,1980, 1992, 2004, 2016
Cocoș: 1921, 1933, 1945, 1957, 1969, 1981, 1993, 2005, 2017
Câine: 1922, 1934, 1946, 1958, 1970, 1982, 1994, 2006, 2018
Mistreț (Porc): 1923, 1935, 1947, 1959, 1971, 1983, 1995, 2007, 2019
Un alt amănunt important este faptul că începutul anului chinezesc nu coincide cu începutul anului occidental.Acesta începe întotdeauna la a doua sau a treia Lună Nouă după solstitiul de iarnă.Asta face ca Anul Nou chinezesc să înceapă undeva între 20 ianuarie si 20 februarie, dacă ne raportăm la calendarul gregorian.
Zodiacul chinezesc are la bază un sistem care ia în calcul trei cicluri:
1. Ciclul Celor Zece Trunchiuri celeste din care fac parte cele 5 elemente( Lemnul, Focul, Pământul, Metalul și Apa cu energiile lor complementare, Yin si Yang, în sensul că anii a căror ultimă cifră este un număr par sunt Yang, iar cei care au ultima cifră cu număr impar sunt Yin.10 Iată cele zece trunchiuri(tulpini) celeste:Jia (lemn – în stare naturală);Yi (lemn – prelucrat);Bing (foc – natural);Ding (foc – artificial);Wu (pământ – sol natural);Ji (pământ – lut prelucrat);Geng (metal – in stare naturală, minereu);Xin (metal – prelucrat);Ren (apa – curgătoare);Gui (apa – stătătoare).
2.Ciclul Celor 12 Ramuri Terestre, mai exact cele 12 zodii simbolizate prin 12 animale: Șobolan, Bivol ( sau Bou ), Tigru, Pisica ( sau Iepure ), Dragon, Șarpe, Cal, Oaie ( sau Capra ), Maimuța, Cocoș, Câine, Porc ( sau Mistreț ).
3.Ciclul Sexagezimal(de 60 de ani) care este o combinație între cele două cicluri anterioare deci 12 zodii x 5 elemente = 60 . De-a lungul celor 60 de ani, fiecare zodie se va combina cu câte unul dintre cele cinci elemente. Trebuie spus că denumirea celor cinci planete era asociată cu cele cinci elemente :Mercur = Apa;Venus = Metal; Marte = Foc;Jupiter = Lemn; Saturn = Pământ.
După cum se poate vedea, în zodiacul chinezesc stabilirea exactă a profilului personal este mult mai complicată decât în cel european Din acest motiv, caracterizarea intelectuală, psiho-emoțională, comportamentală a unei persoane numai prin prisma zodiei aferentă anului de naștere, adică Șobolan, Bivol, Tigru, Iepure, etc. este totuși una cu caracter general. Pentru o diagnoză zodiacală exhaustivă, trebuie să ținem cont și de zodia lunii, a zilei, și evident de ascendentul orei de naștere.
Se consideră că semnul zodiacal al anului ne arată modul în care suntem percepuți de cei din jur. Cel lunar ne arată “animalul” de care suntem conștienți că locuiește în interiorul nostru.
Zodia(semnul) din Zodiacul Chinezesc, corespunzătoare pentru nativii din zodia Scorpion este Câinele pentru cei născuți între 23 octombrie și 6 noiembrie și Mistrețul(Porcul) pentru cei născuți între 7 și 21 noiembrie.
Anul meu de naștere fiind 1962, după Zodiacul chinezesc sunt Tigru de Apă-Yang, pentru că, așa cum s-a putut vedea din tabelul de mai sus, cei născuți înre 5 februarie 1962 și 24 ianuarie 1963 stau sub semnul acestei zodii. Însă faptul că m-am născut în 7 noiembrie sunt și Mistreț, pentru că cei născuți între 7 și 21 noiembrie au ca “animal” interior această zodie.
În concluzie, Zodia Scorpion din Zodiacul European va avea semne zodiacale diferite în Zodiacul Chinezesc, in funcție de anul de naștere.De asemenea, scorpionul din Zodiacul European va avea o a doua zodie în Zodiacul chinezesc în funcție de luna de naștere și de decada acesteia.
Pentru a face un portret psiho-comportamental al Zodiei Tigrului, voi cita câteva pasaje din Zodiacul Chinezesc referitoare la nativii din acest semn, urmând să redăm și caracterizarea făcută același Zodiac oriental zodei Mistreț: „Tigrul înseamnă putere, pasiune și curaj. Este un caracter plin de culoare, bătăios, surprinzător, inspiră respect și teamă celor din jurul său. Acest curajos și mândru luptător este divinizat ca semnul care apără gospodăriile de principalele trei dezastre: hoții, focul și duhurile rele. Pe Tigru trebuie să îl aveți mereu aproape de dumneavoastră deoarece este o persoană norocoasă. Totodată, trebuie să fiți pregătit pentru toate acțiunile care se identifică cu personalitatea sa dinamică. Lipsa de stăpânire și insuflețirea Tigrului sunt molipsitoare. Dragostea de viață și energia sunt stimulatoare.
Oamenilor le va alimenta și produce tot felul de emoții, exceptând indiferența. E clar, fermecătorul Tigru vrea să fie în centrul atenției. Neostenit și îndrăzneț prin felul său, este în mod normal nerăbdător de a face ceva. Însă, pentru că este o fire suspicioasă, este predispus la oscilații, ezitări și poate lua decizii pripite. Va avea încredere în alții cu greu și tot așa îsi va stăpâni emoțiile. Atunci când este supărat trebuie să vorbească cu el însusi. Dar pe cât este de iute la mânie, pe atât este de mărinimos, sincer și afectuos. In plus, are un extraordinar simș al umorului.
Cei sub semnul Tigrului au o tușă umanitară a personalității. Îi plac animalele, copiii mici, muzica sau orice alt lucru care îi poate stimula imaginația și capta atenția pentru mult timp. Se dăruiește total atunci când este implicat. Face lucrurile cum trebuie și nu pe jumătate și te poti încrede că va da tot ce poate da.
Cei mai senzuali dintre Tigri au încercat să ducă o viata boemă în tinerețe. Unii dintre aceștia nu au reușit deloc. Pictori ambulanți care iși expun operele pe la colțul străzii, artiști muzicanți amatori, tipi aventuroși care visează la o iubire pariziană, actori ambițioși care muncesc pe puțin, toți aceștia sunt cel mai probabil copii Tigri. Asta deoarece, deși sunt optimiști, nu au o fire materialistă și nici nu se gândesc la propria siguranță. În viață va trebui să aibe o perioadă în care va acționa în baza impulsurilor sale și va juca toate rolurile minunate pe care și le-a creat. O șansă pentru el să se implice în tot ceea ce nu aproba recent. Este un moment în care înfruntă societatea și îi ia în râs tradițiile. Trebuie să se manifeste în totalitate, să îsi găsească identitatea și să-și formeze personalitatea și dacă provocarea deschisă sau revolta evidentelor îi vor oferi ocazia, atunci aceasta este calea pe care o va urma.
Nu are cum să fie iubit mai puțin pentru aceste defecte. Putem da din cap la curajul său și să suspinăm la actele sale îndrăznețe, dar în același timp ne vom ruga continuu și în tăcere pentru el și ne vom simți complici la căldura unui succes personal când îl vom vedea ca reușeste. Atunci când este descurajat, mâhnit, are nevoie de sprijin sincer, neprefacut. Logica nu are prea mult sens pentru el. Nu va zgârciti la confortul de care are nevoie. Dacă îl veți încuraja vă va da dublu. O să îi placă să vă asculte vorbele pline de întelepciune și o să se agațe de orice sfat primit. Dar asta nu va însemna că îl va urma. Nu merită să te comporți indiferent cu omul Tigru. E mai bine să îi strângeți mâinile cu compasiune și să asteptați să se adune. Când va face asta vă va zice ceea ce simte și se va aduna. Apoi vă va săruta, vă va îmbrățișa și vă va da drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dupa ce vă va „peria” puțin, în mod sigur va pleca pentru a rezolva ce și-a propus de prima data.
Un Tigru, indiferent de situația în care se va afla, cât de jos va fi, nu se va da niciodată bătut. Întotdeauna va exista o mică scânteie în sufletul său care va reaprinde focul și îl va face să trăiască și să iubească din nou. Deși se cam agită în momentele de efort, pentru a avea încredere, are capacitatea de a domina oamenii. Este un tip sensibil, simpatic și cald. Latura sa negativă îl arată egoist, irațional și încăpățânat.
Precum Cocoșul și Dragonul, Tigrul are un Ego foarte mare. Dacă acestuia îi vor fi rănite averea, puterea si faima nu vor însemna nimic. Atunci când cineva îi împiedică planurile, Tigrul poate deveni cel mai josnic și fără milă dușman cu care ați avut de-a face vreodată. Nu se va lăsa până nu se va răzbuna. Lucrurile mici, fără importanță îl enervează, dar poate să treacă peste chestiuni foarte importante, fără să fie deranjat. Trebuie ținut minte că urăște să fie ignorat. Paradoxal, principalele lui defecte sunt nehotărârea și imprudența. Va avea un succes răsunător dacă va învăța să meargă pe mijlocul drumului. Tigrul este un romantic. Este o experiență unică să iubești sau să fii căsătorit cu un asemenea om; oricând poate deveni din jucăusul pasionat și sentimental o persoană liniștită și calmaă Din cauza firii lor extrem de posesive atât el cât și ea sunt predispusi la certuri atunci când sunt gelosi.
Bărbatul Tigru de Apă este sentimental și romantic.Are un suflet blând și o minte sclipitoare.Atrage cu ușurință respectul și admirația celor din jur”.
Dat fiind faptul că prietenul secret al Zodiei Tigrului( cu elementul Apă-Yang) este Mistrețul ,a douăsprezecea zodie din Zodiacul chinezesc, asociată cu luna noiembrie, având deci drept corespondent zodia Scorpionului din zodiacul European, oferim aici, așa cum am promis, și câteva caracteristici din Zodia Porcului(Mistrețului) : ”Mistrețul reprezintă semnul simplității, onestității si a tăriei morale. Curtenitor, elegant, brav, ferm, se va dedica în totalitate scopului ales și vă puteți baza pe el că e sincer. Dacă în exterior el pare a fi vesel și bădăran, în interior e aur pur. Acest om e cea mai naturală persoană cu care veti intra în contact. Este o persoană simpatică și originală, nu vă va lovi niciodată sub centură. Este un tip pozitiv și popular, pentru că la fel ca Iepurele sau Oaia, el iși dorește foarte mult armonia universală. Nu va fi un tip certăreț si nici nu va purta ura pe cineva, decât dacă nu va avea încotro. Nu îi place să amplifice o ceartă și trece repede peste un scandal. Mistrețul e o persoană pașnică și va face mereu primul pas înainte, stabilind raporturi extraordinare cu alții. Dacă va da greș, nu se va datora lipsei de perseverență. Va avea multă răbdare. Atunci când face ceva, poate să aibă o răbdare de necrezut și va fi un profesor sigur și perfect. Insă, atunci când e mai mare latura negativă, va fi cunoscut din cauza plăcerilor extravagante și chiar desfrânare.
Devotatul și prudentul Mistreț va lega prietenii de durată și rezistente. Îi plac orice fel de întâlniri și asociații, cluburile și petrecerile. Un organizator calm, căruia nu îi plac certurile și ciondănelele, poate să împace ambele părți. Onestitatea si credibilitatea sa îl ajuta foarte mult. Câteodată poate fi puțin binevoitor și respectuos în același timp și vrea ca și ceilalti să îi îngăduie slăbiciunile. Acest tip nu vă va vraji ca Maimuța sau Tigrul, nu vă va ameți ca Dragonul si nici nu vă va hipnotiza precum Șarpele. El doar se infiltrează în dumneavoastră pânâ când nu veti mai putea fără el. Misțretul un tip harnic, nerăbdător, strălucitor și un cavaler de modă veche. Dacă va trebui să ducă greutătile altora el nu se va supăra, nici dacă va sta pe jos sau va trebui să ducă întreaga responsabilitate cu puterea sa incredibilă. Este acea persoană pe care ne dorim să o ținem lângă noi drept garanție, pentru a ne proteja de noi inșine, total uluiți de dependența noastră față de el. Datorită naivitătii și inocenței sale este o victimă sigură a impostorilor. Cu toate acestea, onestul Mistreț va găsi mereu persoane care să il ajute chiar dacă el nu este o garanție pentru favoruri. Atunci când vă poate ajuta, asigurati-vă că va întinde mâna. Datorită bunătății sale și a credinței în natura umană, va fi avantajat de noroc în multe situații. El crede în minuni și acestea îi vor apărea. Înțelegător și linistit, Mistrețul este un tip genial care poate și va suporta foarte multe greșeli din partea prietenilor săi. Se enervează usor, dar va lăsa de la el în avantajul adversarilor doar pentru că nu suportă certurile. El se adaptează cel mai repede și ușor situațiilor “.
Fiind o zodie înalt creatoare, o mare parte dintre oamenii de cultură, dintre scriitori, filosofi, oameni de știință, regizori artiști etc. sunt scorpioni.
Filosofi și teologi scorpioni: Augustin din Hipona, Voltaire, Martin Luther, Robert von Zimmermann, Mihai Șora, Dumitru Stăniloae, Antonie Plămădeală, Vasile Chira etc.
Scriitori scorpioni: Mary Anne Evans( pseudonim George Eliot), Ezra Pound, Dostoievski, John Keats, Friedrich Schiller, André Malraux, Albert Camus, Robert Musil, André Gide, Iulia Haşdeu, Duiliu Zamfirescu, Eugen Lovinescu, Margaret Mitchell, Mihail Sadoveanu, Rachel de Queiroz, Paul Georgescu, Radu Cosaşu, Alexandru Ecovoiu, Mircea Dinescu, Tia Șerbănescu, Vasile Chira etc.
Oameni de știință scorpioni : Robert Fulton, Carl Edward Sagan, Marie Curie, Aurel Vlaicu, Emil Racoviţă, Nicolae C. Paulescu, Eugene Paul Wigner Ovidiu Bojor, Bill Gates etc.
Actori și regizori scorpioni:Alain Delon, Grace Patricia Kelly, Lucian Pintilie, Leonardo DiCaprio, Mariana Mihuț, Mihai Bereche, Richard Stephen Dreyfuss, Burton Stephen Lancaster, Charles Bronson, Petula Clark, Vivien Leigh, Martin Charles Scorsese, Marcel Anghelescu, Richard Burton, Lee Strasberg, Rock Hudson, Demi Moore, Whoopi Goldberg, Jack Scalia, Draga Olteanu-Matei, Winona Laura Horowitz, Ethan Green Hawke, Robert Butler, Sophie Marceau, Mircea Moldovan, Magda Catone, Teodora Mareş etc.
Pictori și sculptori scorpioni: Benvenuto Cellini, Claude Monet, Domenico Artachino, Pablo Picasso, Auguste Rodin, Corneliu Baba etc.
Compozitori scorpioni :Georges Bizet, Johann Strauss – fiul, Marcel Dragomir, Diana Jean Krall etc.
Artiști scorpioni: Niccolo Paganini, Maria Lătărețu, Paul Frederic Simon, Neil Young, Nicolae Florei, Eros Ramazzotti, Gabriel Cotabiţă etc.
Oameni politici scorpioni: James Abram Garfield, Theodore Roosevelt, Paul Joseph Goebbels, Indira Ghandi, Leon Trotsky, Charles De Gaulle, Robert Kennedy, Traian Băsescu, Hillary R. Clinton, Regele Charles Mountbatten-Windsor, Diana Iovanovici Șoșoacă etc.
Sportivi scorpioni: Nadia Comaneci, Armando Diego Maradona, Edivaldo Hermoza, Gabriela Szabo, Luminiţa Huţupan-Dinu etc.
Deși este considerată de cea mai mare parte a cercetătorilor contemporani o pseudoștiință, astrologia se bucură de un imens succes în rândul populației.Aproape 80 de de milioane de americani își urmăresc zilnic horoscopul, pe internet, pe rețelele de socializare, în ziare sau prin intermediul programelelor TV. Se fac astrograme, hărți natale, terapii astrologice, astroterapii, diagrame astrologice. În funcție de anumite previziuni zodiacale și configurații horoscopice se angajează mariaje, se achiziționează immobile, se deschid afaceri, se joacă la loto, se speculează pe bursă, se joacă pe piața crypto etc.
Desigur, asta nu inseamnă că aceste previziuni sunt reale și că horoscopul nu a fost transformat de contemporani într-o afacere.Scopul acestui studiu este acela de a argumenta determinismul astral al oamenilor născuți sub semnul celor douăsprăzece zodii, nu de a justifica previziunile, rețetele horoscopice, alcătuite de tot soiul de analfabeți și impostori care se erijează în specialiști.
Calitățile umane, intelectuale și emoionale, altruismul, bunătatea, loialitatea, onestitatea, profunzimea, ultrasensibilitatea, intuiția voința ieșită din comun, ambiția, inteligența, creativitatea, imaginația, ingeniozitatea, forța iubirii, senzualitatea, erotismul pătimaș, curajul, magnetismul, charisma, spiritul critic, simțul dreptății, puterea mentală etc.fac din Scorpion, acest semn al renașterii și al morții, un fenomen al naturii, un prinț al regnului uman, al zodiacului și al cosmosului(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
După ce Camera superioară a Parlamentului francez a aprobat, la începutul acestui an un proiect de lege propus de membrii Adunării Naționale, proveniți din partidul de extremă stânga “Franța Nesupusă”, prin care se cerea înscrierea dreptului la avort în Constituție, definit ca „libertate a femeii de a-și întrerupe sarcina”, a sosit rândul stângii românești, a neomarxiștilor, a neoliberaliștilor și feministelor din România să inițieze un astfel de proiect, lucru care s-a și materializat săptămâna trecută în Senat.
Un grup de parlamentari români a înaintat un proiect legislativ prin care cer oprirea unui „fenomen îngrijorător din sistemul medical românesc”. Este vorba de refuzul unor medici de a efectua întreruperi de sarcină în spitalele de stat, pe motive de conștiință, motiv pentru care recomandă pacientelor unități medicale private, unde prețurile sunt de șapte ori mai mari.Inițiatorii solicită obligativitatea medicilor din spitalele de stat de a presta acest act medical , dar și subvenționarea de la buget a cazurilor sociale, inclusiv a fetelor minore.
În urma dezbaterilor din Comisia pentru sănătate a Senatului, proiectul a fost respins. A doua zi, senatorul Sorin Lavric, în calitate de membru al acestei comisii, a înregistrat un scurt videoclip pe pagina domniei sale de Facebook în care își exprimă, pe bună dreptate, indignarea față de cerințele exagerate ale unui grup de feministe, prezente la dezbateri, care insistau pe “dreptul femeii de a întrerupe cursul unei sarcini”.
Acest lucru a mobilizat imediat jurnaliștii de la oficina neomarxistă Digi24, să ia atitudine împotriva președintelui Senatului AUR, calificându-i pozițiile față de avort ca fiind „halucinante”.
Jurnaliștii de la Digi24, vânduți Bruxelles-ului ar trebui să știe că senatorul Sorin Lavric a spus aceste lucruri și în calitate de medic, de specialist, căruia nu-i sunt deloc străine sechelele psihologice și somatice cu care se confruntă femeile în perioada post-avort, dar și în calitate de filosof, familiarizat cu cerințele absurde ale mișcării feministe, nu doar în calitate de parlamentar AUR.
Este cunoscut faptul că Sindromul post-avort, chiar dacă este făcut benevol, include stări depresive, crampe, diaree si dureri abdominale, apatie, bulimie, anorexie, varsaturi, stari de greață, convulsii, risc de infarct miocardic, risc de deces al pacientei, risc de perforare a uterului și a colului uterin, sângerări vaginale abundente, frisoane, cefalee, febră, vertij, infertilitate, transmiterea unor bacterii, infecție(sepsis), gesturi de autopedepsire, consum de alcool si de substanțe narcotice, remușcări, ideație suicidară etc.
Dar să vedem ce a spus Domnul senator Sorin Lavric, atât de “halucinant”, în acel video, postat pe pagina personală de Facebook:
„Am avut o altercație aprinsă cu patru-cinci feministe care au venit să sprijine un proiect de lege privind avortul. (…) Ce voiau de fapt. (…) Voiau ca posibilitatea de întrerupere a sarcinii să se preschimbe în dreptul fundamental la avort. Odată acceptată juridic această sintagmă, de la nuanța facultativă pe care o are, se poate trece treptat la cea imperativă. Când într-o lege apare expresia de drept la avort, din acea clipă acest drept poate fi folosit ca o măsură de a impune avortul în foarte multe împrejurări fără ca vreo autoritate să se mai poată opune.
În Constituție se vorbește despre dreptul la viață, doamnele feministe voiau prin mai multe șiretlicuri să introducă această sintagmă, am respins-o. Proiectul pe care îl sprijineau este de fapt o invitație fățișă la avort. Impresia pe care mi-au dat-o este că dorința lor arzătoare era aceea ca toate femeile din România să facă pe bandă rulantă avorturi. Proiectul a căzut”.
Această vehemență a lor pleacă dintr-o frustrare și o dorință de a se răzbuna pe condiția masculină. Știți de ce? Pentru că obsesia lor este că menstruația, graviditatea, nașterea sunt niște prilejuri de umilire a femeii. O femeie care naște este pusă într-o situație inferioară față de bărbat. (…) De ce să naștem noi, iar bărbații să nu aibă menstruație și să nu fie gravizi? Asta este nebunia din capul lor. Iar ceea ce vor ele, este să compenseze ceea ce consideră a fi nedreptate, prin detronarea bărbaților din toate rolurile sociale pe care le-au căpătat de-a lungul istoriei. Până acolo poate să meargă patologia și nebunia feministelor”.
Personal nu văd nimic scandalos în aceste afirmații, însă nu poți cere unor jurnaliști analfabeți să priceapă subtilitățile psihologice și psihanalitice făcute de medicul, și filosoful Sorin Lavric.
Ca să înțelegi fenomenul avortului, e nevoie de noțiuni de anatomia și fiziologia aparatului de reproducere feminin, de ginecologie, de obstretică, de fiziologie a sarcinii, de psihologie somatică, de semiologie medicală, de psihanaliză, de psihologie abisală, de antropologie, de istorie a feminismului, de teologie etc. lucruri la care nu te poți aștepa de la niște castrați cultural, mercenari ai globalismului neomarxist, progressist și ateu, puși pe pilot automat să detracteze partidul AUR și pe liderii săi.
Postmodernii trebuie să înțeleagă faptul că păcatul, inclusive infanticidul medical, nu este un moft religios, care ține de “logica popească”, ci este un eșec existențial, o chestiune care are repercusiuni somatice, spirituale, psihice, sociale etc.
În greaca veche, verbul « martein » înseamna « a nimeri tinta », ca atunci cînd vânătorul , luptătorul antic trage cu arcul si sageata atinge ținta vizată, ochită. Daca punem în fața acestui cuvânt un alfa, el devine privativ, adică sensul verbului va fi negat, ceea ce înseamnă că vom avea « amartein ».care se traduce cu « a rata tinta ». Ei bine, din acest verb derivă și substantivul « amartia », adică « ratarea tintei » (ἁμαρτία).prin urmare amartia, păcatul nu înseamnă altceva decât “ratarea tintei”.
Substantivul ebraic “hataah”, folosit în cărțile veterotestamentare pentru cuvântul păcat are aproximativ aceleași conotații ca în limba greacă, spre deoasebire de „misgheh” (eroare, trecere cu vederea)sau „sagag”(a se lăsa înșelat din ignoranță, a se rătăci).
Ca oameni, am fost creați de Dumnezeu cu un scop, cu o țintă.Am fost aruncați în lume ca niște săgeți, am scăpătat din arcul lui Dumnezeu, dar ne putem controla, grație propriei voințe libere, viteza, direcția, energia, destinația, tocmai de aceea prin ratarea țintei, prin abaterea de la scop, prin păcat ne ratăm și aici și în eshaton. Cu alte cuvinte prin păcat, cădem din timp în subtimp, cum ar spune Cioran, ratăm nu doar timpul, ci și Eternitatea.
Scrierile biblice condamnă aspru păcatul : „Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte călcarea legii” (Ioan 3, 4); „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6,23) etc.
De asemenea, Sfinții Părinți, autorii patristici osândesc în unanimitate ceea ce oamenii săvârșesc împotriva rațiunii, a firii, a bunului simț:” Păcatul este o lucrare contra firii: nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Deci, nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci suntem datori să ţinem trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu( Sfântul Antonie cel Mare );„ păcatul este o faptă, o dorinţă contrară legii veşnice; o părăsire a lucrării lui Dumnezeu, o preferinţă a omului pentru plăcerea lui” (Fericitul Augustin); „păcatul o anumită putere spirituală şi intelectuală a lui satan”, „forţă spiritualăprin care el (diavolul) acţionează şi asigură stăpânirea sa” (Sfântul Macarie Egipteanul); „păcatul este o rană care dacă va fi ascunsă de ochiul doctorului, putrezeşte şi devine fără leac”, este o „boală a sufletului”, „o moarte a sufletului nemuritor” (Sfântul Vasile cel Mare); „păcatul este un demon al voinţei” (Sfântul Ioan Gură de Aur); „odraslă care creşte din noi, rău săvârşit prin libera voinţă a omului, odrasla poftei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului) etc.
Sfinții au descris în amănunt, mecanismele psihologice ale neantului amartanic.Mai întâi, spun acești eroi filocalici( lupta cu păcatul este un act de eroism !), diavolul, Antidumnezeul acestei lumi, seamănă în mintea omului gândul, aruncă momeala. Dacă cochetăm cu acest gând, dacă mușcăm din cârligul acestui pescar al neființei, urmează consimțământul, concretizarea ideii în imagini seducătoare, de aici nefiind decât un infim pas spre consimțire. Odată consumată această plăcere, apare regretul, dureea sufletească, angoasa . Pentru a scăpa de acest inconfort psihic, omul se aruncă din nou în brațele plăcerii, ceea ce îl va proiecta iarăși în durere. Abia moartea este cea care întrerupe acest cerc vicios durere-plăcere.
Ca atitudine contrară ordinii naturale pusă de Creator în lume, păcatul ocultează armonia ființei umane, perturbă coerența sacră a vieții, obturează libertatea, înlănțuie, ne livrează în definitiv abisului.
Păcatul avortului este cu atât mai mare, iar păcătosul, cel ce produce acest tip de infanticid, cu atât mai laș, mai lipsit de scrupule, mai nedrept, cu cât copilul nu se poate apăra, nu poate vorbi. De altfel cuvântul “infans” este forma de participiu a verbului defectiv “fari” din limba latină(a grăi) la care se adaugă prepoziția in, pe care îl putem deci traduce cu „cel care nu grăiește” .
Partidul AUR, singura formațiune din România care apără cu adevărat valorile religioase și culturale, își expune concepția față de problema familiei și a scăderii demografice în Programul partidului :
”Familia constituie nucleul ansamblului social, având o structură clară și un rol bine definit. La originea familiei se află Dumnezeu, care a creat bărbatul și femeia, prin a căror uniune se perpetuează viața. Bărbatul/tatăl și femeia/mama sunt diferiți prin natura lor, însă complementari, atribute la care modernitatea a adăugat, benefic, egalitatea în drepturi.
Din perspectiva actului de legiferare, în întreaga problematică a politicilor familiei AUR consideră, înainte de orice, că obiectivitatea biologică nu poate fi ignorată, interpretată sau păcălită, iar reglementările normative nu pot fi contrare firii umane. Ca formațiune conservatoare, AUR se angajează să păstreze consacrarea actuală a familiei în România, în materie constituțională și civilă, prin raportare la datele naturii umane, iar nu la libertatea opțiunii sexuale a persoanelor.
România se situează pe primele locuri în Europa în ceea ce privește avortul și mortalitatea prevenibilă. La patru căsătorii, o familie se destrămă. Numărul de nașteri s-a redus aproape la jumătate față de 1990. De la 23 milioane de locuitori în 1991, în 2020 mai eram 19 milioane, Eurostat prognozând pentru anul 2050 circa 15 milioane de locuitori pentru România. Cauzele fenomenului de degradare demografică – natalitatea scăzută și emigrația – au aceeași origine: blocajul administrativ, supraimpozitarea, descurajarea spiritului antreprenorial și a muncii, a familiei, maternității, scăderea calității educației, lipsa infrastructurii etc.
Familia este cea mai afectată de scăderea calității spațiului social și a asistenței sanitare, urmarea fiind reducerea fertilității și creșterea dramatică a emigrației forței de muncă, un adevărat exil nemaiîntâlnit în istoria modernă a Europei. Plecarea forței de muncă ține sub presiune economia și sistemul de pensii și pune în pericol viitorul țării. Pentru readucerea acasă a acestei forțe sunt necesare nu doar politici de creare a locurilor de muncă, dar și urmărirea unei politici economice întemeiată pe o scală corectă a salariilor.
România are urgent nevoie de o strategie naţională în domeniul populaţiei, obiectiv pe care AUR și-l asumă cu prioritate ca parte a programului său politic. Această strategie va viza îmbunătățirea situației demografice și reducerea emigrației prin creșterea sprijinului pentru familie, pe 3 direcții principale: 1) asistență financiară corelată cu nevoile reale existente într-o familie cu copii; 2) servicii la care membrii familiei să aibă acces; 3) programe familiale de reducere a cheltuielilor familiei prin motivarea activității economice familiale și buna exploatare a resurselor familiale.
Astfel, obiectivul nostru este să avem în România cât mai multe familii, cât mai longevive, cât mai numeroase, asigurând membrilor acestora un mediu propice economic, social, protectiv și psiho-afectiv de formare și dezvoltare a personalității umane, iar națiunii române continuitatea și dezvoltarea demografică, economică, socială și culturală”.[1]
Mărturiile oamenilor de știință, medici confirmă faptul că ceea ce se zămislește în uterul femeii este de fapt o ființă nenăscută, dar care are toate atributele omului:
„Din perspectiva ştiinţifică, este corect să afirmăm că viaţa umană începe la momentul concepţiei.” (Prof. Dr. Micheline Matthews-Roth, Universitatea Harvard).
„Faptul evident că după concepţie se formează o nouă fiinţă umană nu mai este o problemă de preferinţe sau opinii. Natura umană a acestei fiinţe din momentul concepţiei până la vârsta bătrâneţii nu este o declaraţie metafizică pe care să o putem discuta, ci un fapt experimental obişnuit.” (Prof. Dr. Jerome Lejeune, părintele citogeneticii moderne, Director al Institutului de Genetică al Universităţii Rene Descartes din Paris).
„Ca om de ştiinţă, ştiu, nu cred, că viaţa umană începe la concepţie.” (Dr. Bernard Nathanson, Profesor asociat de obsterică şi ginecologie la New York Medical College, fost practician al avortului, realizatorul documentarului „Strigătul mut”).
„Omul nu devine om, ci este om de la început. El este om în fiecare moment al dezvoltării sale, începând de la concepţie […]. Deja prima celulă (oul fecundat) este un individ uman. Acest lucru este demonstrabil prin cercetarea nucleului şi a cromozomilor pe care le conţine.” (Prof. Dr. Erich Blechschmidt, embriolog, Directorul Institutului de Anatomie al Universităţii din Gottingen; în Erich Blechschmidt, Wie beginnt das menschliche Leben. Vom Ei zum Embryo, Christiana Verlag, Elveţia, 2008, p. 31).
„Cu adevărat, o fiinţă vie există din momentul concepţiei. Copilul nenăscut este o persoană.” (Prof. Dr. A. Ingelman-Sunberg, Director al Clinicii de Obsetrică-Ginecologie din Stockholm).
„Viaţa unei fiinţe umane nu începe în momentul naşterii, ci în momentul concepţiei.” (Prof. Dr. J. Roszkowski, co-fondator al Societăţii Internaţionale de Ginecologie şi membru al Comitetului Ştiinţific din Institutul Mamei şi Copilului din Varşovia).
„Uniunea unui ovul cu un spermatozoid, numite gameţi feminin şi masculin, reprezintă începutul unei vieţi noi, separate. Ca rezultat al fertilizării, este format un nou om care îşi dezvoltă propria viaţă. Aşadar denumiri precum embrion, fetus, nou-născut, copil, adult, persoană în vârstă – se referă la fazele biologice specifice dezvoltării uneia şi aceleiaşi persoane.” (Dr. Antoni Marcinek, Director al Spitalului de Obstetrică şi Ginecologie din Cracovia).
„Viaţa copilului îi aparţine şi nu avem dreptul de a decide asupra ei. […] omul îşi începe existenţa din momentul concepţiei, a contopirii spermatozoidului cu ovulul. […] Orice altă definire a începutului vieţii este nefondată.” (Prof. dr. Rudolf Ehmann, Director al Clinicii de Obstetrică – Ginecologie a Spitalului Cantonal Stans din Elveţia, în Mijloace anticoncepţionale. Efecte secundare fatale despre care nu se vorbeşte. Un bilanţ critic din punctul de vedere al unui ginecolog , pag. 20 – Textul lărgit şi revăzut al conferinţei susţinute de dr. Rudolf Ehmann pe 22.09.1990 la Dresda, la Congresul internaţional „World Federation of Doctors Who Respect Human Life”).
„Viaţa biologică este definită examinând faptele ştiinţifice ale dezvoltării umane. Acesta este un teren unde nu există controversă şi nici dezacord. Există un singur set de fapte, o singură carte de embrionologie care se studiază în şcolile medicale. Cu cât se ştie mai mult despre dezvoltarea fetală, cu atât mai mult ştiinţa confirmă că viaţa oricărei fiinţe umane, biologic vorbind, începe la momentul unirii spermei tatălui cu ovulul mamei, proces denumit fertilizare, concepţie sau fecundaţie. Aceasta întrucât această fiinţă, începând de la fertilizare, este vie, umană, sexuată, completă şi în creştere.” (Dr. John C. Wilke, Barbara Wilke în Avortul – întrebări şi răspunsuri, Editura Provita Media, Bucureşti 2008).
„O persoană vie există din momentul concepţiei, adică al fertilizării, şi se încheie la moarte.” (Prof. Dr. R. Klimek, membru al Societăţii Regale de Medicină din Londra).[2]
Ceea ce este pardoxal, ciudat la cei care fac apologia avortului medical necondiționat este că toată lumea se gândește la drepturile femeii, ignorând drepturile acelei ființe minuscule care din nefericire nu se poate apăra.
Fie numai și imaginile necenzurate cu trupșorul unui copil avortat, de pe site-ul Asociației Pro vita București[3], sunt suficiente ca să înțelegem cât de invaziv, traumatic, sinistru, dement, criminal este acest act medical:https://asociatiaprovita.ro/resurse/bioetica/imagini-avort/
Și când te gândești că numai după 1990, româncele cu românii, pentru că și unele și alții poartă vină, au ucis în uter peste 20 de milioane de ființe nevinovate, mai mult decît numărul actualei populații a țării.Dacă nu ne ucideam copiii, aveam numărul populației cât Spania, Polonia sau Ucraina. Eram cât jumătate Germania sau Turcia.
My body, my choice, spun în mod aberant și abuziv adeptele feministe ale avortului, preotesele sexului liber și ale întreruperii de sarcină necondiționată. Întrebaea este: Cine alege viața sau moartea pentru trupul copilului încă incapabil să se exprime și să-și decidă soarta? Ce ar spune un copil de cateva saptamani sau luni, încarcerat natural de Dumnezeu în uter, în momentul în care ar fi întrebat dacă își doresște să trăiască sau nu ?Ar striga fără ezitare, mamă nu mă ucide, lasa-mă să mă dezvolt în pântecele tău, pentru că vreau să mă mă nasc, să văd lumina soarelui, să fiu sănătos, sa trăiesc, să te iubesc , și să te ajut la bătrânețe !
E adevărat, poți decide în numele tău când esti singur, dar nu când mai locuiește temporar în tine o a doua ființă. Prin urmare, aritmeticalmente, logicamente și ontologicalmente nu poți decide decât în privința vieții tale, nu și a noii ființe zămislite din tine.
Toate femeile din lume, inclusiv aceste feministe ar trebui să vadă documentarul „Strigătul mut” („The Silent Scream. Abortion is Infanticide” al medicului American, Dr. Bernard Nathanson, care “sătul de at\ta moarte, dup[ ce a efectuat personal 75.000 de avorturi, la sfârșitul anilor 1970, a devenit activist pro-life (anti-avort), urmând cu fidelitate preceptele religiei creștine.
Filmul este devastator.În momentul în care cuțitul(chiureta), manipulat de m medic se îndreaptă spre el, copilul deschide gurița și scoate, de frică, un strigăt mut, neauzit de nimeni, nici măcar de propria mamă( https://www.youtube.com/watch?v=jjyZxRQTABU).
Potrivit statisticilor Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare al Ministerului Sănătăţii, în România, în perioada 1958-2017, au fost înregistrate aproximativ 22,1 milioane de avorturi însă fără a lua în calcul avorturile clandestine prin practici empirice, băbești și nici întreruperile de sarcină din sistemul privat, unde din anul 1990 încoace, sau făcut milioane de de astfel de acte criminale.
Iată și topul anilor cu cele mai multe avorturi din perioada 1958 – 2008, făcute doar în clinici de stat :1.115.000, în anul 1965, 1.100.000, în anul 1964, 1.037.000, în anul 1963, 967.000, în anul 1962 și 992.265, în anul 1990.
Suntem, ]n orice caz, un popor de călăi ! Avem pe conștiință sângele a milioane de îngerași pe care i-am împiedicat să-și folosească aripioarele în mediul terestru, lipsindu-i de lumina soarelui, de iubire, de gustul cireșelor, dar mai ales de mirosul parfumat al crinilor care seamănă cu nevinovăția și gingășia lor !
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] https://partidulaur.ro/program/
[2] Mărturii preluate de pe site-ul https://www.strigatulmut.ro/nenascutul-este-om/
[3] https://asociatiaprovita.ro/resurse/bioetica/imagini-avort/
Γνῶθι σεαυτόν !/Gnothi seauton !/Nosce te ipsum !(“ Cunoaște-te pe tine însuți”!)
“Nu supraaprecia ceea ce ai primit și nici nu-i invidia pe alții. Cel care îi invidiază pe alții nu obține pacea sufletească.” (Buddha)
“Cine se îndrăgostește de sine nu are rivali”(Benjamin Franklin)
Invidia este ulcerul sufletului(Socrate)
“Invidia este un sentiment pe care nici măcar prietenia nu-l stinge intotdeauna. Nimic nu-i mai greu de iertat decat meritele altuia”(Denis Diderot)
„Mintea invidioasă este orbită de către Dumnezeu, fiindcă se întristează pe nedrept pentru bunurile aproapelui” (Sfântul Talasie).
„Cel care invidiază pe fratele său si care se întristează pentru reușita acestuia și care atinge cu sarcasme reputația acestuia, este înstrăinat de dragoste și vinovat de judecata lui Dumnezeu” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
“Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin. Tragedia curiozităţii (Adam), a dorinţei (Eva), a invidiei (Cain) – aşa a început istoria, aşa continuă şi aşa va sfârşi “(Emil Cioran)
Cuprinsul studiului :
1.Introducere
2.Fenomenul invidiei
3.Cele șapte păcate capitale
4.Homo invidens sau despre viermele care roade la rădăcina ființei
5.De ce suntem cu toții ființe invidioase?
6.Metafizica invidiei
7. Invidia în teologia creștină
8.Invidia în literatura biblică
9.Invidia în literatura patristică
10.De la Efectul Cain, la sindromul Salieri
11. Invidia ca teomahie și antropomahie
12.Invidia ca fratricid și suicid
13.Invidia și ura ca Deicid
14.Fratricidul mioritic sau despre invidia la români
15.Invidia ca ignoarare a unității Spiritului
16. Sinele individual și Sinele Suprem(Tat Wam Asi/Eu sunt tu și tu ești eu)
17.A te întrista pentru succesele semenilor
18.A te bucura de răul altuia
19. Neurofiziologia invidiei
20. Invidia în istorie
21. Invidia în literatură
22.Cazul Iago şi Othello
23.Fenomenologia invidiei
24.Invidia față de persoanele superioare
25.Despre ființele dezavantajate de natură, fizic, material și intelectual
26. Cât de justificată este invidia persoanelor dezavantajate față de semenii lor răsfățați de soartă?
27. Invidia față de persoanele inferioare
28. De la invidie la ură
29.Clasificarea invidiei(Christophe Andre și Francois Lelord)
30.Invidia depresivă
31.Invidia ostilă
32.Invidia admirativă
33. Invidie și frustare
34.Tristețea pentru fericirea celuilalt
35.Bucuria pentru nefericirea semenilor
36.Invidia pentru calitățile fizice
37.Invidia pentru calitățile intelectuale
38.Invidia pentru bunurile materiale
39.Invidia pentru calitățile emoțional-afective
40.Invidia pentru starea de sănătate a celor din jur
41.Invidia pentru realizările profesionale
42.Invidia pentru progresul spiritual
43.Invidia față de persoana charismatică
44.Invidia față de harisma genialității
45.Invidia Diavolului față de Dumnezeu
46.Invidia omului față de Dumnezeu
47.Invidia lui Dumnezeu față de om
48.Invidia Diavolului față de om
49.Invidie și anxietate
50.Invidia ca energie motivațională
51.Invidia și stima de sine
52.Eul și sinele
53. Arhetipul sinelui
54.Cunoașterea de sine(autognosia)
55.Imaginea sinelui
56.Imaginea altora despre noi
57.Propria imagine de sine
58.Formele stimei de sine
59.Încrederea în sine
60.Acceptarea de sine
61.Iubirea de sine
62. Filautia
63.Chenodoxia
64.Stima de sine și satisfacția profesională
65.Stima de sine și relația conjugală
66.Compasiunea de sine
67.Patologia sinelui
68. Alienarea de sine
69.Ura de sine
70.Autonihilismul.Negarea propriei sineității
71.Mândria de sine
72. Stima de sine și narcisismul
73. Tulburările de personalitate (schizofrenia, paranoia, bipolaritatea, sindromului obsesiv-compulsiv, tulburarea anxioasă, starea depresivă, tulburarea emoțional-instabilă etc.)
74.Celălalt ca termen de comprație
75.Invidia și megalomania
76.Terapeutica sineității
77.E posibil să te vindeci de sentimentul învidiei ?
78. Invidia, o patimă dificil, dacă nu imposibil de tratat
79. Psihoterapiile cognitivist-behavioriste
80.Terapia psihanalitică a invidiei
81.Invidia și hristoterapia
82.Terapeutica spirituală a invidiei
83.Iubirea și aprecierea celor din jur
84.Iluzia eului în raport cu Infinitul divin
Concluzii
1. Introducere
Termenul de invidie derivă de la verbul latinesc “invidere” („in + video”), care se traduce în limba română cu “a vedea impotriva, a vedea contra cuiva”, mai exact „ a-l privi pe altul cu răutate, cu dușmănie”.
Invidia(pizma) face parte, alături de mândrie, de arghirofilie(iubirea de arginți), de desfrânare, lăcomie, mânie si lene, din lista cele șapte păcate capitale, descrise încă din secolul al VI-lea, de către Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul), acestea regăsindu-se de altfel și în „Infernul”lui Dante.
Ultima ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale/ Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM), instrumenutul de diagnosticare al Asociației Americane de Psihiatrie (APA) descrie sute și mii de afecțiuni psihice, suferințe sufletești(sindroame schizoide, bipolarități, paranoisme, depresii, parafrenii, anxietăți, demențe, fobii, psihoze, nevroze, obsesii, compulsii, repulsii, nebunii, catatonii, halucinații, năluciri, năzăreli, delirări, alienări), însă invidia este o boală care dă cel mai bine seama de precaritatea ontologică a ființei umane, de demențele ei.
Legat de “această Biblie a psihiatriilor” cum i se mai spune, noi teologii și filosofii creștini, care ne ocupăm de antropologia creștină, de bolile spirituale, dar și de cele ale spiritului, ar trebui să punem bazele unui alt tip de enciclopedie a afecțiunilor sufletești, un soi de Manual Statistic al Tulburărilor Spirituale, mai exact un Diagnostic and Statistical Manual of Spiritual Disorders (DSS) unde să se regăsească boli precum filautia, chenodoxia, akedia, arghirofilia, pleonexia, gastrimarghia, frica, mânia, anxietatea, desfrânarea, mândria, lenea, invidia, psihopatiile de origine demonică etc.
Se pare că invidia nu este prezentă doar la om, ci și la animale.În urma unor experimente făcute pe cimpazei și pe câini, s-a ajuns la concluzia că și aceste manifere au un oarecare simț al dreptății, fiind deci și ele stăpânite de emoția invidiei. Prin urmare, invidia dintre animale nu apare doar în fabulele cu cioara și păunul, cu peștele și porcul etc. ci se întâlnește și în realitate.Nu știm dacă vrabia nu invidiază ciocârlia ! Nu avem nici o dovadă a faptului că fenomenul invidiei nu este prezent și în lumea vegetală ! Putem fi siguri că porumbelele nu invidiază cireșele sau că scaiul nu este invidios pe crin?
Atât invidia(pizma) cât și gelozia sunt prezente încă de la începutul lumii. Din scrierile veterotestamentare aflăm că Yahweh însuși nu ezita să își declare pe față gelozia pentru infidelitățile spirituale ale creaturilor : „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele ” ( Exodul 20:2-6)
Istoria consemnează multe cazuri de invidie care uneori au avut consecințe tragice.Este cunoscut cazul lui Cain din cartea Genezei, care își ucide fratele pentru că Dumezeu a apreciat mai mult jertfa lui Abel decât a lui:
“După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”.Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”
După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: „Să ieşim la câmp!” Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” Și a zis Domnul: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta.Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”.Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta.De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide”.Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare.Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden” (Facere, 4,1-16).
Există în Biblie și alte cazuri paradigmatice de invidie: invidia lui Saul pe regale David, invidia fraților lui Iosif, invidia fariseilor și saducheilor față de Iisus Hristos etc., însă primul mare invidios a fost o căpetenie angelică, Lucifer, care, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat în adâncuri :” Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc.Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat.Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură.Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd.”(Iezechiel, 28,14-18) ; “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” .Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: „Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?” Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu şi cetăţile le dobora şi nu da drumul robilor săi?” Toţi împăraţii popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locaşul său. Şi numai tu eşti azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preţ, ca rămăşiţele celor care au fost ucişi cu lovituri de sabie, zvârliţi pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare”(Isaia, 12,19).
În limbajul comun, între invidie și gelozie, există o relație relativ sinonimică, deoarece ambele sentimente sunt, într-o formă sau alta, legate de posesie: persoanele geloase încearcă un sentiment dureros, frustant, obsedant pentru faptul că au certitudinea sau suspiciunea că persoana iubită este infidelă, că nu le aparține doar lor, că le-ar putea pierde, iar invidioșii ar vrea ca ei să posede lucrurile, bunurile, calitățile, intelectuale, fizice, pozițiile sociale etc. ale altor semeni și pentru că nu le dețin îi urăsc, îi dușmănesc, îi sabotează .
Cauzele invidiei sunt multiple, în declanșarea ei intrând factori de natură socială, culturală, economică, psihologică, neuroștiințifică, antropologică, ontoogică: tendința firească de a ne compara cu cei din jur, stima de sine scăzută, traume din copilărie, condiția de persoană dezavantajată social, pauperitatea materială și intelectuală, nedreptatea din lume, diverse tulburări de personalitate, narcisismul etc.
Specialiștii sunt în unanimitate de acord că una dintre cauzele invidiei este stima de sine scăzută.Tocmai de aceea, atunci când vorbesc de psihologia persoanelor cu stima de sine scăzută(stabilă), unii psihologi citează din opera lui Emil Cioran:
„Pentru anxios, nu există nici o diferență între succes și fiasco.Față de oricare dintre ele, reacția lui este aceeași. Ambele îl tulbura la fel;“Un singur lucru contează: să înveți să pierzi“;„Este o mare putere și o mare șansă să poți trăi fără nici o ambiție. Eu mă străduiesc să fiu așa. Dar faptul că măstrăduiesc ține încă de ambiția mea“; „Meritul meu nu este de a fi complet ineficient, ci că vreau să fiu astfel “; „Plăcerea de a te calomnia este mai mare decât acea de a fi calomniat” “Qrice succes este degradant: nu te mai poți înălța în ochii tăi, se înțelege “; „Singura modalitate de a suporta înfrângere după înfrângere este de a iubi însăși ideea de înfrângere. Dacă reușeștiasta, nimic nu te mai surprinde: ești deasupra a tot ce ți se întâmplă, ești o victimă invincibilă “; „Condiție indispensabilă împlinirii spirituale: să fi mizat întotdeauna prost “; „Să mergi printr-o pădure între două tufe de ferigă transfigurate de toamnă: acesta este un triumf. Ce sunt, față deasta, sufragiile și ovațiile?“[1]
Una dintre cele mai profunde analize ale păcatului ividiei și geloziei din literatura patristică este făcută de către Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei(210-258): “Săgeată a duşmanului este şi păcatul invidiei şi al râvnirii la bunul altuia. Dacă cercetează cineva mai în adâncime acest păcat, va descoperi că de nimic nu trebuie să se teamă mai mult un creştin, de nimic să nu se ferească mai mult, decât de invidie şi duşmănie, pentru ca să nu cadă în laţurile ascunse ale duşmanului înşelător, să nu urască frate pe frate din cauza invidiei şi neştiutor să se ucidă cu propria sa sabie. Dar ca să putem înţelege mai clar şi mai deplin acest lucru, să-l cercetăm de la capăt şi de la obârşie, să vedem de unde, când şi cum începe invidia. Căci vom arăta mai uşor acest rău atât de primejdios, dacă-i vom cunoaşte originea şi proporţiile”[2].
De-a lungul istoriei invidia este responsabilă de nenumărate crime, de fratricide, paricide și matricide:”De aici a pornit prima ură dintre fraţi, de aici groaznicele paricide, când pe Abel cel drept l-a pizmuit Cain cel nedrept, când pe cel bun l-a urmărit cu invidie şi ură cel rău. Atât de mare este puterea invidiei în înfăptuirea crimei, încât nici dragostea de frate, nici grozăvia nelegiuirii, nici teama de Dumnezeu, nici frica de pedeapsă nu mai sunt avute în vedere. Pe nedrept a fost persecutat cel ce primul a arătat dreptatea, a suportat ura cel ce n-o cunoscuse, a fost ucis în mod nelegiuit cel ce a murit fără să se lupte. Tot invidia l-a făcut pe Esau duşman al fratelui său Iacob. Acesta, fiindcă primise binecuvântarea tatălui său, şi-a atras invidia, ura şi persecuţia din partea celuilalt. Şi dacă pe Iosif l-au vândut fraţii săi, cauza a fost tot invidia. Căci după ce el a povestit în chip simplu, ca un frate către fraţi, visul în care i s-a arătat un viitor fericit, invidia răuvoitoare a pus stăpânire pe sufletele fraţilor lui. Şi pe regele Saul ce altceva decât imboldul invidiei l-a împins să urască pe David şi să dorească să-l ucidă, deşi acesta era nevinovat şi i-a suportat cu bunătate şi înţelegere persecuţiile? Fiindcă David, ucigând pe Goliat, un duşman uriaş învins cu ajutor divin, şi-a atras admiraţia şi laudele mulţimii, Saul, din invidie, a început să-l duşmănească şi să-l persecute”[3].
Invidia este una dintre cele mai diabolice boli spirituale deoarece, fiind însoțită de ură, lăcomie, gelozie, mândrie, egolatrie, întristare, orbire sufletească, etică, este cauza tuturor păcatelor : ”Ea [invidia] este rădăcina tuturor relelor, izvorul dezastrelor, sămânţa delictelor, cauza crimelor. De aici se ridică ura, de aici porneşte animozitatea. Invidia aprinde lăcomia când cineva nu poate fi mulţumit cu al său, văzând pe altul mai bogat decât el. Invidia aţâţă ambiţia, când cineva află că altul s-a ridicat într-o funcţie mai înaltă. Ori de câte ori invidia orbeşte sufletele şi pune stăpânire pe tainiţele minţii, teama de Dumnezeu este dispreţuită, învăţătura lui Hristos e neglijată, ziua judecăţii este uitată[…] Este vierme al sufletului, boală a minţii, rugină a inimii faptul de a invidia cineva pe altul din cauza virtuţilor şi fericirii lui, adică de a urî la acesta meritele proprii sau darurile divine, de a transforma în rău propriu binele altuia, de a fi chinuit de prosperitatea celor mai norocoşi, de a-şi face sieşi necaz din gloria altora, de a-şi simţi inima sfâşiată ca de cârligele călăului, de a face din propriile lui gânduri si simţiri un fel de instrumente de tortură, care să-i sfâşie inima, care să-l chinuie în toate măruntaiele. Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă, zi şi noapte se chinuie şi nu găseşte alinare”[4].
Dacă celelalte păcate se încheie în general odată cu momentul consumării lor, Invidia are un caracter permanent, efectele ei neavând limite:” Celelalte rele au un sfârşit şi se termină odată cu consumarea lor. În adulter ticăloşia se încheie prin săvârşirea faptului, tâlharul ajunge la omucidere şi se opreşte aici, rapacitatea prădătorului se potoleşte prin luarea prăzii, falsificatorul are ca măsură îndeplinirea falsificării, numai invidia n-are limită, este un rău permanent, un păcat fără sfârşit şi, cu cât cineva a avut un succes mai mare, cu atât invidiosul arde mai mult în flăcările propriei lui invidii”[5].
Sfântul Ciprian face în De zelo et livore profilul fizic al omului invidios:“Invidiosul are înfăţişarea ameninţătoare, privirea piezişă, faţa palidă, buzele îi tremură, dinţii îi scrâşnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frîu, mâna chiar fără pumnal e gata de violenţă şi asasinat, fiind înarmată cu ura, care scoate din minţi[6].
Față de bolile somatice, care sunt mai simplu de vindecat, bolile spirituale, cum este de pildă invidia, sunt mult mai greu de lecuit :“Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi nu se lecuiesc cu medicamente, căci durerea lor este interioară în suflet. O, tu cel invidios şi rău, dă-ţi seama cât eşti de rău, de duşmănos şi de primejdios pentru cei pe care-i urăşti. Cel pe care-l urmăreşti cu invidia ta va putea să fugă şi să te evite, dar tu nu poţi să fugi de tine însuţi. Oriunde vei fi, potrivnicul tău e cu tine, căci porţi duşmanul în inimă, ai flagelul în tine, eşti legat în cătuşe care nu se descuie, eşti rob al invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi va alina durerea. A prigoni pe cel ajutat de harul lui Dumnezeu este perseverare în rău, a urî pe cel fericit este o boală fără leac[7].
Sfântul Ciprian oferă și metode terapeutice împotriva invidiei:”Varsă veninul fierii, dă afară otrava dezbinărilor, pentru ca mintea pe care o infectase şarpele invidiei să se cureţe şi toată amărăciunea care se depusese în inima ta să fie înlocuită cu dulceaţa învăţăturii lui Hristos. Din sfinţenia crucii îţi iei mâncarea şi băutura, lemnul care- a fost de folos în chip simbolic la Merrha pentru a îndulci gustul apei să-ţi fie şi ţie de folos în realitate pentru a-ţi mângâia inima ca leac sigur pentru întărirea sănătăţii. De unde a început rana, de acolo să înceapă vindecarea. Iubeşte pe cei pe care înainte i-ai urât, fii prieten cu aceia pe care-i invidiai şi-i ponegreai pe nedrept. Dacă poţi merge pe urmele celor buni, imită-i, iar dacă nu-i poţi imita, bucură-te şi felicită pe cei mai buni. Fii părtaş al succesului lor prin dragostea ta, fă-te participant la moştenirea comună prin legătura dragostei frăţeşti. Ţi se vor ierta greşelile când şi tu le vei ierta pe ale altora. Vor fi primite jertfele tale, când vei veni cu inima împăcată la Dumnezeu […]Ai multe la care să cugeţi. Gândeşte-te la rai, în care n-a intrat Cain fiindcă din invidie şi-a ucis fratele. Gândeşte-te la împărăţia cerească, în care Domnul nu primeşte decât pe cei ce trăiesc în unire şi bună înţelegere. Gândeşte-te că numai aceia pot fi numiţi fiii lui Dumnezeu, care sunt paşnici, care adunaţi împreună, prin renaşterea în duh şi prin respectul legii divine, se fac asemenea cu Dumnezeu Tatăl şi cu Hristos. Gândeşte-te că suntem sub ochii lui Dumnezeu, Care ne vede şi ne judecă El însuşi, că prin felul nostru de viaţă putem ajunge să-L vedem, numai dacă El văzându-ne se bucură de faptele noastre, dacă ne facem demni de dragostea şi bunăvoinţa Lui, dacă pentru a fi plăcuţi întotdeauna în împărăţia Lui ne facem mai înainte plăcuţi în această lume” [8].
Într-o omilie Despre invidie, Sfântul Vasile Cel Mare arată că acest sentiment face, în primul rând, un rău infinit persoanei stăpânite de el:”Să ne păzim deci, fraţilor, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui potrivnic şi să fim osândiţi odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeaşi osândă ca şi diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului? Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului[…]pe invidios niciodată nu îl părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia? Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părţile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă. Şi grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de răutate. ” [9].
În mod paradoxal, invidiosul este detractor al binelui și prieten al dezastrului:” Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat. Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea nenorocirea. Pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuinţa un limbaj atât de elogios. De vede însă că şi alţii îl acoperă cu laude, se schimbă iarăşi şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o; laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Şi, pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute”[10].
Patima invidiei îl determină pe cel posedat de ea să oculteze virtutea, să o convertească în viciul corespunzător ei :”Invidioşii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişând-o prin viciul cu care se învecinează. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrânat, nesimţitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii”[11].
Sfântul Vasile Cel Mare, oferă la rândul lui câteva sfaturi care să-i ajute pe cei invidioși în lupta cu această cumplită patimă:”Mai întâi, să nu socotim mare şi extraordinar cele omeneşti: nici bogăţia pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de bunurile cele veşnice şi adevărate. Dacă vom cugeta aşa, atunci bogătaşul nu mai este de invidiat din pricina bogăţiei sale, înalţii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, şi nici cel înţelept, din pricina superiorităţii lui intelectuale. Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuinţează bine, numai nişte mijloace pentru săvârşirea virtuţii; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuinţează în chip rău este un om vrednic de milă, ca şi cel care se răneşte de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de duşmani. Dacă omul întrebuinţează aceste daruri bine şi după dreapta judecată şi este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat şi iubit şi pentru iubirea de fraţi, şi pentru dărnicia firii lui.
Un altul se distinge prin deşteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvântului lui Dumnezeu şi tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om şi nici să nu voieşti să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeieşti dacă, prin harul Sfântului Duh, este aprobat şi lăudat de ascultători. Căci el este spre binele tău şi ţi s-a trimis prin acel frate darul învăţăturii, dacă voieşti să-l primeşti. Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-şi acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieşte, ci doreşte să se bucure de ele. Pentru ce nu asculţi cu bucurie când curge în biserică din belşug cuvântul duhovnicesc şi când inima evlavioasă izvorăşte din harurile Duhului? Pentru ce nu primeşti cu mulţumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri? Te muşcă însă aplauzele ascultătorilor şi ai voi să nu se folosească nimeni şi să nu fie nimeni care să laude? Cum îţi vei dezvinovăţi o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre?[12]
Unele religii, printre care și creștinismul, mai ales creștinismul, consideră psihologii secularizați, prin ideea de iubire, de supunere față superiori, față de poruncile divine, au contribuit la scăderea stimei de sine. Dacă în imperiul roman, oamenii erau cruzi, virili, puternici, curajoși, nu se lăsau dominați de emoționalitate, de afectivitate, de milă, creștinii au avansat ideea de milă, de „iubire față de semeni„.
Trebuie să recunoaștem că religia creștină a subminat sistemul etic și axiologic al imperiului roman:romanii erau un popor războinic, creștinii au adus pacea, comportamentul pacifist; romanii erau trufași, creștinii au contrapus mândriei smerenia, umilința;romanii erau răzbunători, creștinii au adus iertarea;romanii se foloseau de sclavi, creștinii a venit cu conceptul de egalitate între oameni, pentru ei neexistând nici rob, nici slobod: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus”( Galateni 3:28).
Invidia este o competiție între masculi, dar și între femei pentru selecția și asigurarea dăinuirii celor mai bune gene.Inclusiv apelul la tehnicile de chirurgie estetică, implantul de păr la bărbați, de pildă, lifting-ul facial, mărirea buzelor și a feselor cu acid hialuronic, unghile și sprâncenele false la femei, estetica genitală etc. este o formă conștientă sau inconștientă de concurență, generată, printre altele, de invidie.
Totuși, reducerea voluntară a stimei de sine, umilința practicată în mediile monastice îl poate feri pe om de invidie. Este evident că la aceste persoane, vorbim de o devalorizare a succesului social, material însă, pe de altă parte, le crește motivația pentru evoluția spirituală. Sunt cunoscute cele douăsprezece trepte ale umilinței după sfântul Benedict:
1.„Să ai mereu în fața ochilor teama de Dumnezeu.
2.„Sa nu-ți fie pe plac propria-ți voință și să nu te complaci în împlinirea dorințelor tale.“
3. „Să te supui cu toată ascultarea, pentru iubirea lui Dumnezeu, „tatălui superior.“
4. „Să te supui poruncilor aspre și dure, să simți chiar suferința oricăror nedreptăți și să știi atunci să-ți păstrezirăbdarea, în tăcere.“
5. „Să nu te ascunzi, ci să-i confesezi cu umilință abatelui tău toate gândurile rele care-ți izvorăsc în suflet și toategreșelile comise în secret.“
6. „Călugărul să fie mulțumit de deplina-i umilință și sărăcie.“
7. „Să nu spui doar din gură că ești inferior, ci să crezi până-n adâncul sufletului.“
8. „Călugărul să nu facă decât ceea ce este scris în legea mănăstirii și lăsat de strămoșii săi.“
9. „Călugărul să știe să păstreze tăcerea fără a spune ceva, atât timp cât nu este întrebat.“
10. „Să nu fie înclinat și nici dispus să râdă.“
11. „Călugărul, când vorbește, să o facă încet și fără să râdă, cu umilință și seriozitate, în puține cuvinte, cu rațiuneși fără voce răsunătoare.“
12. „Călugărul își va arăta umilința în sufletul lui, ca și în corpul lui, supus privilor celorlalți, adică la slujbă, laoratoriu și peste tot în mănăstire, în grădină, în chilie, pe câmpuri, oriunde, așezat, în mers sau în picioare, să aibă mereu capul plecat și ochii lăsați în pământ.“[13]
Există diverse forme de invidie: invidia depresivă, invidia ostilă, invidia admirativă, invidia omisivă, în care individul invidiat este ignorat, tratat cu indiferență, invidia față de geniu etc. De pildă, cea din urmă se manifestă în ignoaraea toatală a scriitorului, artistului, filosofului, compozitorului, savantului atâta timp cât trăiește. În momentul în care un astfel de creator moare, semenii îi organizează evenimente publice de comemorare, îi ridică statui, vorbesc de el elogios, tocmai pentru că nu mai prezintă nici un pericol, pentru că nu-i mai poate eclipsa.
Dacă în literatura de spiritualitate invidia este considerată un păcat grav care încalcă porunca a zecea: „Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău” (Ieş. 20, 17), psihologii moderni vorbesc și de anumite beneficii ale acestui sentiment, de un soi de invidie emulativă, care încurajează competiția, în sport, în afaceri, în cercetare etc.
Invidia controlată, admirativă, moderată poate deveni un accelerator de voință. Când omul vede performanțele semenilor lui își mobilizează resursele sufletești, intelectuale, spirituale .Nu puem exclude evident, mai ales în societatea contemporană dominată de spiritul concurențial, necesitatea unei invidii benigne, însă ca acest lucru să fie posibil, respectiva emulație trebuie să fie lipsită de orice ură, ostilitate. Trebuie să fie mai degrabă o formă de admirație față de persoana pe care vrei să o egalezi sau să o depășești
Remediile spiriruale ale invidiei, includ, smerenia, gândul la moarte, conștientizarea deșertăciunii acestei lumi, a efemerității lucrurilor materiale, a funcțiilor și onorurilor publice, apropierea de cel pe care îl invidiezi, pentru ai cunoște nu doar calitățile, ci și neajunsurile, eforturile pe care le face pentru a ajunge la performanțele invidiate, recunoștința față de Dumnezeu, Natură, pentru darurile primite etc.
Învidia distruge cariere, împiedică spiritul să se manifeste, face crime noetice, ucide sufletul invidiosului dar și pe cel al invidiatului .
Culmea ironiei este că nici măcar angajamentul religios, credința, cultura, nu funcționează ca bariere imune împotriva invidiei. De altfel, se spune că acolo unde slujesc doi preoți la o Biserică, paroh este diavolul, Este suficient ca unul dintre ei să fie mai înzestrat oratoric, să cânte mai frumos, să fie mai chipeș, să fie mai iubit de către enoriași și enoriașe ca să apară pizma.
În lumea condeierilor se spune de asemenea că fiecare carte publicată îi sporește scriitorului numărul dușmanilor. Personal, apropae toată viața mi-am petrecut-o printre preoți, teologi, scriitori, filosofi, oameni de cultură și artiști.Nimeni nu m-a compătimit pentru lipsuri, pentru sărăcie, pentru că sunt mic de statură, pentru că am nasul cârn însă, în felul lor, toți m-au invidiat pentru părute calități : teologii pentru expresivitatea discursului, filosofii pentru enciclopedism, pentru spiritul speculativ, abisalitate și originalitate, scriitorii pentru scris și artiștii pentru voce.
Aceste săgeți înveninate sunt extrem de periculoase pentru că te determină să te îndoiești de propriile daruri și talente, să nu le dezvolți, să le îngropi, să nu te validezi social, public, să te ratezi nu doar în calitate de invidious, ci și în cea de ins invidiat.
Un caz celebru, de invidie este cel al compozitorului și dirijorului Antonio Salieri, maestru al Capelei Imperiale din Viena, despre care se spune că este responsabil de moartea lui Mozart. Cel puțin așa reiese din drama lui Aleksandr Pușkin, Mozart și Salieri (1831), din opera lui Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov (1898), din piesa lui Peter Shaffer, intitulată Amadeus (1979), dar și din filmul lui Milos Forman, Amadeus, din 1984.
E posibil ca literații și regizorii să fi exagerat puțin lucrurile în privința relației dintre Salieri și Mozart însă o oarecare rivalitate între cei doi compozitori nu poate fi exclusă(deși au avut și câteva colaborări), pentru că există dovezi scrise despre unele intrigi de curte care au contribuit la insuccesul operei Nunta lui Figaro. Sallieri era fără îndoială un compozitor talentat, un violonist bun, un profesor de canto solicitat în Viena acelor timpuri, însă era invidios pe geniul componistic al lui Mozart.
Mi-a fost cu atât mai greu să pot înțelege o astfel de atitudine, cu cât îmi este cu totul străină această pestă sufletească. Am, ca orice altă ființă umană, multe defecte, dar structural sunt incapabil de invidie. De câte ori întâlnesc un om mai inteligent, mai cult, mai profund, mai sensibil, mai creativ decât mine, mă bucur deoarece consider că, în spirit, nu ar trebui să existe concurență, ci dimpotrivă trebuie să fim solidari chiar și atunci când suntem în proximitatea unor conductori de spirit mai buni decât noi.
Apostolul solidarității în spirit a fost Vasile Alecsandri, care desi mai în vârstă cu 29 de ani decât Eminescu, văzându-i geniul, s-a închinat în fața marelui poet: “E unul care cântă mai dulce decât mine/Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine/ Apuce înainte ş-ajungă cât de sus/La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus”-Vasile Alecsandri, Unor critici, 1888(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Selecție de panseuri din Cioran, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Paris, Gallimard, 1973 și Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii), Paris, Gallimard, 1952, apud Christophe Andre și Francois Lelord, Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți , traducere din limba franceză de Daniela A.Luca, Editura Trei, București, p. 53.
[2] Sfântul Ciprian, Despre gelozie şi invidie( De zelo et livore), în Apologeți de Limba latină, traducere și note de David Popescu, după textul Ediției publicată de Guilemus Hartel în colecția Corpus scriptorum ecclesiasticorum latinorum, Windobonae, 1868, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 497.
[3] Ibidem, V, p. 498.
[4] Ibidem, VI-VII, p.498-499.
[5] Ibidem, VII, p.499.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, IX, 500.
[8] Ibidem, XVII, p.504-505.
[9] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, serie nouă, Omilia a XI-a, Despre invidie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pp. 188-197.
[10] Ibidem
[11] Ibidem, p.190
[12] Ibidem, V, p.194.
[13] Vezi Christophe Andre și Francois Lelord, Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, Editura Trei, București, p. 53. Cei doi psihiatri francezi citați aici au scris magistral și despre invidie.A se vedea lucrarea lor “Cum să ne exprimăm emotiile si sentimentele”.Traducere din limba franceză de, Mădălina Georgescu, Editura Trei, București, 2003, p.65-90.
„Dumnezeu este chiar dacă nu este”(Emil Cioran)
„Nu ştiu cum oamenii pot crede în Dumnezeu, deşi mă gândesc zilnic la el” (Emil Cioran)
„Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu este decât neantul suprem”(Emil Cioran )
“Toată viața l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-L întâlni”(Emil Cioran).
„Doamne fără tine sunt nebun și cu tine înnebunesc”( Emil Cioran)
Cuprinsul studiului:
Introducere
1.Cioran și tradiția filosofică existențială/existențialistă/ vitalistă europeană
1.1.Pascal
1.2. Schopenhauer
1.3.Nietzsche
1.4.Kierkegaard
2.Analitica exitențială la Cioran
3.Principalele teme ale gândirii cioraniene
3.1. Erosul
3.2.Timp și istoricitate
3.3.Plictisul
3.4. Boala și moartea
3.5.Absurdul
3.6. Sinuciderea
4.Problema Transcendenței la Cioran
4.1.Dumnezeul teologilor și Dumnezeul filosofilor
4.2.Cioran și reabilitarea negativă a transcendenței teologice
4.3.Poziționarea lui Cioran față de antitetica transcendenței
4.4.Apofatismul cioranian
4.5.Cioran, un mistic inversat
5.Sfințenia și extazul mistic
6.Cioran și mistica apuseană
7.Cioran și povara lucidității
8.Fenomenul muzical ca șantaj al Divinității
Concluzii
Introducere
Dacă în calitate de scriitor și filosof, imi este relativ facil să vorbesc despre opera lui Emil Cioran, ca teolog, trebuie să recunosc că este extrem de dificil, dacă nu cumva riscant, provocator să o fac.
Pentru a avea o comprehensiune câtuși de puțin apropiată de aserțiunile și intenționalitățiile autorului, pentru a decripta codurile ideatice ale celei mai lucide, stranii, antitetice ecuații noetice și mistice dintre câte s-au ivit vreodată în istoria spiritului, va trebui să îmi lepăd, temporar, desigur, mantia de vorbitor de Dumnezeu și cu Dumnezeu.
Gândirea lui Cioran este prin excelennță antinomică, paradoxistică, o formă de reflecție de tip dialectic care contrazice principiul logic al terțului exclus( tertium non datur), fiind în ultimă instanță o expresie a nedeterminării temeiului ultim, o expresie a contradicțiilor metafizice, a lipsei de acces a ființei umane la intelecția divină, un feedback din partea unei creaturi tarate ontologic, dar lucidă, la decizia ktiseologică a Absolutului.
Antinomia și paradoxul țin în fond de metoda dialectică, așa cum a fost ea folosită de Heraclit și Platon, de Hegel și ulterior de Marx, care i-a dat o interpretare materialistă în sensul că nu ideile sunt cele care detrmină sensul istoriei, ci infrastructura economică a societății.
Cioran însă face o dialectică sui generis, specifică metabolismului său spiritual, stilului său de filosofare aforistic, fragmentar, eseistic, aplombic, cu accente gnomice, paremiologice, însă perfect coerent cu fragmentaritatea și fracturile cunoașterii umane, cu contradicțiile divinității și ale Universului în general.
Cioran a fost impotriva a tot ce este discurs teoretic, abstract, fie el teologic sau filosofic:”Am învățat mai mult de la o indigestie decât dintr-un tratat de filosofie” declara sentențios scepticul din Rășinari. Prin urmare, Cioran preferă gândirea frustă, izvorâtă din tensiunile existențiale, în detrimentul gândirii categoriale, speculative, cum este de pildă cea promovată de reprezentanții idealismului filosofic german: Kant, Fichte, Scheling și Hegel etc
Același lucru este valabil și în cazul teologiei . Un disconfort organic, o banală durere de măsele, ne mijlocește într-o mai mare măsură accesul la divinitate decât enunțurile dogmatice aride, decât acrobațiile raționaliste ale teologiei de catedră. La un alt nivel, un astfel de discurs abstract, silogistic, riscă să nege caracterul personal al transcendenței, imaginea sensibilă, antropomorfă a lui Dumnezeu :“Teologia este negaţia lui Dumnezeu. Ideea absurdă de a umbla după argumente pentru a-i proba existenţa presupune atâta sărăcie interioară, încât este o evidenţă strivitoare că toate tratatele de teologie laolaltă nu fac cât o exclamaţie a Sfintei Tereza. De când există teologie şi până astăzi nici o conştiinţă n-a căpătat o certitudine în plus şi nu şi-a organizat în nici un chip îndoielile. Cu Dumnezeu lucrurile se desfăşoară mai simplu: te pomeneşti când te aşteptai mai puţin în mijlocul lui. Aici începe momentul dureros şi complicat; teologia a rămas în urmă, căci ea nu este decât modul de a crede al ateilor. Cea mai proastă bâiguială mistică este mai aproape de Dumnezeu decât Summa teologica, şi rugăciunea improvizată a unui copil oferă o mai mare garanţie ontologică decât toate sinoadele ecumenice. Fără confesiunile mistice, religia, şi cu ea biserica, n-ar fi mai interesante decât cine ştie ce problemă de economie şi finanţe: evoluţia salariului sau impozitelor. Tot ce e instituţie şi teorie nu mai e viaţă. Biserica şi teologia au asigurat o agonie durabilă lui Dumnezeu. Sau poate l-au îmbălsămat de mult. Numai mistica i-a dat viaţă, de câte ori a vrut. Teologia ar avea valoare când ar fi posibilă o relaţie teoretică cu Divinitatea. Este, însă, mult mai uşor de găsit una fiziologică. Precum, într-un dezastru al tuturor convingerilor, pofta de mâncare ne susţine mai repede decât sfinţii, tot astfel o incomoditate organică ne poate apropia de Dumnezeu mai mult decât toate construcţiile abstracte ale teologiei. Acea servitoare, care spunea că nu crede în Dumnezeu decât când o dor dinţii, i-ar fi făcut de râs pe teologi.”[1]
Astfel de panseuri care arată natura antinomică, apofatică, paradoxistică abundă în opera lui Cioran : “Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu”(Amurgul gândurilor); “Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decât respectul majusculei” ( Amurgul gândurilor); “Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun” ( Demiurgul cel rău); „În mod cinstit un om nu poate vorbi decât despre el și despre Dumnezeu” (Amurgul gândurilor:); „Filosoful se gândeşte la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană. Divinitatea este ipostaza abstractă şi impersonală a lui Dumnezeu. Credinţa fiind un imediat transcendent, ea îşi extrage vitalitatea din ruina esenţelor. Filosofia este doar o aluzie existenţială, precum divinitatea este un aspect indirect al lui Dumnezeu”[2] ; „Religios e acela ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu”[3] ; „Dacă aş fi sigur [de nepăsarea față de mântuire] aş fi de departe omul cel mai fericit din câţi există”[4]
1.Cioran și tradiția filosofică existențială/existențialistă/ vitalistă europeană
Dincolo de stil, de tonul contestatar, de apetitul nihilist, de aplomb, Emil Cioran are în background o tradiție milenară, o familie de filosofi sceptici, nihiliști, existențiali, vitaliști și existențialiști: Gorgias, Pyrrhon din Elis, Sextus Empiricus, Diogene Cinicul, Nagarjuna, Pascal, Schopenhauer, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche, Lev Sestov, Berdiaev, Sartre, Camus, Heidegger, Gabriel Marcel, Spengler, Bergson, Klages, Simmel, etc.
Evident, nu putem face abstracție de astfel de determinisme culturale, de mode filosofice care i-au influențat metabolismul creator, însă propensiunea negatoare, scepticismul lui Cioran s-ar fi manifestat indiferent de epoca în care ar fi trăit, pentru că avea inteligența și darul de a merge întotdeauna la esență lucrurilor ceea ce l-a condamnat la luciditate.
Ideile lui Cioran au făcut carieră pe fondul unui curent iraționalist, care a apărut în Europa ca reacție la pozitivismul lui Auguste Comte, dar și la ororile celor două războaie mondiale care au readus în discuție problema răului(ponirologia) și dreptatea lui Dumnezeu(teodicea).
Față de secolele anterioare, în secolul XX, s-a inversat raportul dintre regulă şi excepţie, substituind excepţia reguli, producându-se astfel o radicală răsturnare axiologică.prin urmare, revoltaţii devin clasicii acestui secol. Acesta este contextul istoric European în care Cioran îşi redactează opera.
În schimb, în peisajul filosofic românesc, Cioran este o excepţie. Nimeni până la el nu a exprimat, atât de clar, de complet şi consecvent, criza metafizică a sensului. Au existat evident unele precedente la Eminescu şi Bacovia, dar ele erau totuși echilibrate printr-o alternare a scepticismului cu o anume pozitiviate ontologică şi axiologică.Dacă la Eminescu nihilismul era o componentă lirică, dacă la Bacovia era o dominantă lirică, la Cioran scepticismul, nihilismul devine o marcă generatoare de opera[5].
1.1 Pascal
Modernitatea devine încă de la început teritoriul unor tensiuni ultime, generate mai ales de un colaps al Weltanschaung-ului creştin şi de plasarea planetei Pământ, a omului, într-un context cosmologic infinitist. Invocarea infinitului cosmologic de către Giordano Bruno şi transferul care se realizează de la infininitul teologic(Dumnezeu) la cel cosmic devine o sursă a schismelor existenţiale pentru cei care împărtășeau pozițiile cosmologiei creștine. După secolul de debut al modernitții, care este secolul XVII, atacurile ştiinţifice asupra teologiei se multiplică, pentru că astronomiei, cosmologiei științifice li se alătură biologia şi geologia. Se produce astfel o repliere a gândirii de inspiraţie creştină, de pe poziţiile unei supremaţii teoretice în faţa ştiinţelor, pe interogaţiile existenţiale ale omului aruncat într-un univers vidat de Prezenţa divină.
Această vidare de sens, constituie o constantă a crizei existenţiale a raportării la Divinitate, criză care devine fundamentul unei epoci de separaţie între existenţial şi categorial. Acesta este contextul cultural și științific în care apar gânditori ca Blaise Pascal, Arthur Schopenhauer, Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, dar şi interogaţiile romanului dostoievskian[6].
Detronarea omului din poziţia de centru cosmic operată de modelul copernican a fost extinsă apoi cosmologic de un Giordano Bruno, acesta văzând în om o existență efemeră, plasată la periferia universului. Dacă în modelul cosmologic geocentric, omul era în centrul atenţiei divine, el devine o fiinţă expusă unei extreme fragilităţi şi precarităţi ontologice. Paradoxul constă, însă, în faptul că tocmai această precaritate ontologică devine fundalul revelării unicităţii omului. Afirmația lui Pascal: “omul este o trestie, dar o trestie gânditoare” devine inteligibilă abia din perspectiva acestei modificări de orizont metafizic şi cosmologic[7] .
Angoasele metafizice şi cosmologice, imaginea infinitului “îl împing pe Pascal, către o percepţie negativă a divinităţii, către una centrată pe transcendenţa radicală a ei şi pe o evacuare a prezenţei divine din cosmos. Prin aceasta, Pascal se dovedeşte a fi precursorul tuturor teologiilor negative, ale acelor poziţii metafizice care afirmă nu numai transcendenţa lui Dumnezeu, ci şi retragerea lui fiinţială, caracterul lui de Deus otiosus. Mircea Eliade va demonstra că figura unui Dumnezeu retras are o valoare aproape arhetipală, fiind răspândită la nivel planetar. Pascal însă, retematizează ideea lui Deus otiosus din unghiul mai rafinat teoretic al secolului XVII, pe fondul modificării unor paradigme cosmologice ce presupuneau substituirea modelului ptolemeic cu cel heliocentric”[8].
Pentru Pascal, omul are o condiție de interval, fiind situat între infinitate şi nimic: “Căci, până la urmă, ce este omul în natură? Un nimic în raport cu infinitul, un tot în raport cu nimicul, aşezat la mijloc, între nimic şi tot”[9] Această condiţie contradictorie a omului va deveni pentru Pascal un motiv de interogaţie şi tulburare metafizică.
Pornind de la o sumă de interogaţii identice “Pascal şi Cioran ajung şi la o modalitate de expresie comună. Cioran a învăţat de la Pascal nu numai metafizică, ci şi o anumită dexteritate stilistică. Sunt, desigur, foarte multe puncte comune între Cioran şi Pascal. Tema transcendenţei absente, a lui Deus otiosus, precum şi sentimentul aruncării în cosmos, a sumei de abjecţie şi sublim pe care o reprezintă omul sunt, desigur, puncte de intersecţie între cei doi gânditori. Şi pentru Cioran şi pentru Pascal, condiţia umană este definită ca un termen mediu între Tot şi nimic, un hibrid ontologic care poartă în sine nimicnicia şi Eternitatea. Diferenţa dintre Pascal şi Cioran constă în faptul că primul îşi asumă pariul credinţei (care a şi rămas sub denumirea de Pariul lui Pascal), în timp ce al doilea este măcinat de neputinţa de a crede.
Ne aflăm în faţa unor schisme lăuntrice de natură diferită. Dacă la Pascal tensiunea interioară era alimentată tocmai de tragismul credinţei, de sacrificiul pe care Divinitatea creştină îl pretinde adeptului, la Cioran neliniştea era dată de imposibilitatea certitudinii, de vidul sufletesc, în care, în absenţa credinţei, înfloreşte îndoiala. Un om cu neliniştile pascaliene ar putea fi clasificat ca un “credincios sceptic”. Deşi în sine formula este contradictorie, ea nu este neverosimilă din punct de vedere al credinţei ce se construieşte constant pe antinomii. Cu toate acestea, credem că expresia “credincios sceptic” nu acoperă foarte exact spectrul neliniştilor pascaliene.
Orice traiectorie existenţială creştină trece obligatoriu prin momentul îndoielii. Îndoiala nu are în creştinism o simplă funcţie metodologică ca şi la Descartes, ea are sensul tensiunii psihologice care fortifică spiritul. În creştinism, accesul la extazul mistic trece printr-o succesiune de clarificări interioare în care este pusă la încercare fidelitatea faţă de Transcendenţă. Una dintre cele mai dificile încercări ale conştiinţei lui “homo religiosus” este experienţa părăsirii de către Dumnezeu. Această experienţă nu este cunoscută unei conştiinţe profane, ale cărei proiecte existenţiale se constituie autonom faţă de prezenţa Transcendenţei în destinul uman. Ea este trăită cu o foarte mare intensitate de către credincios. Am putea spune că suferinţa celui ce crede, dar care trece prin aceste “testări” ale constanţei credinţei este tot atât de mare ca şi suferinţa celui incapabil să creadă, dar care îşi doreşte acest lucru. Cioran făcea parte, evident, din a doua categorie. De aceea, egal, probabil, prin cantitatea suferinţei, el diferă de Pascal prin calitatea ei. Această absenţă îndârjită a prezenţei divine din viaţa lui Cioran îl determină să fie atât de violent în expresie. Profunzimii pascaliene, Cioran îi adaugă impertinenţa religioasă şi metafizică, spiritul contestatar cu care acesta dialoghează cu Transcendenţa. Pascal, oricât ar fi de suferind, nu recurge la invectivă, nu devine agresiv cu Cerul. Cioran însă, ridică defăimarea la rang de “metodă” a interogaţiei teologice. Iată o poziţie existenţială riscantă care este de natură să sporească suferinţa celui care şi-o asumă, fără a putea conduce la o soluţie. Deşi înrudiţi prin patosul metafizic, prin adâncime şi expresivitate, Pascal şi Cioran rămân diferiţi prin răspunsul la suferinţa şi mizeria condiţiei umane”[10].
În concluzie, Cioran, față de Pascal, nu are principial acces la două coordonate ale spiritului, respectiv matematica şi mistica. Filosoful român este incapabil să-și asume pariului credinţei ceea ce constituie un motiv de permanentă ceartă cu Divinitatea.Poziţia de rebel metafizic, de neîmpăcat cu propria existenţă şi cu ordinea cosmică, îl face pe Cioran să se poziţioneze împotriva “Dumnezeului patriarhilor”, pe care îl adoră Pascal.
1.2. Schopenhauer
Cioran a fost influențat de Schopenhauer în special în privinţa lipsei de sens a existenţei. Dacă pentru Immanuel Kant, fenomenul era simplă diversitate organizată de formele intuiţiei şi intelectului, pentru Schopenhauer, fenomenul devine valorizat într-un teritoriu al unei iluzii dureroase.Această valorizare negativă a fenomenalităţii îl va preocupa pe Cioran, ca premisă a unei critici a sensului existenţei. Diferenţa, însă, dintre Cioran şi Schopenhauer constă în apelul pe care Cioran îl face la sursele creştine, gnostice şi în special la literatura mistică[11].
Concepţia schopenhaueriană este o sinteză inteligentă între Platon, Kant şi budism. De la Platon, Schopenhauer preia nostalgia contemplaţiei şi idea de transcendere, iar de la Kant prescripţia care limitează exercitarea intelectului, la câmpul experienţei posibile. Pornind de la distincția kantiană dintre noumen și fenomen “Schopenhauer va susţine că voinţa este lucrul în sine, însă va înţelege voinţa în alţi termeni decât cei kantieni. Dacă pentru Kant voinţa însemna libertatea însăşi care-şi dă sieşi legi sub forma imperativelor categorice, pentru Schopenhauer voinţa va reprezenta o formă iraţională, oarbă, obscură, care ar poseda mai degrabă viclenie decât inteligenţă, fiind asimilabilă acelei forme de intenţionalitate pe care o are instinctul în noi. Din acest motiv, lucrul în sine în loc să devină instanţa libertăţii noastre, este instanţa propriei noastre înlănţuiri. Această temă a înlănţuirii îl va apropia pe Schopenhauer de metafizica budistă”[12].
Atât la Cioran, cât și la Schopenhauer, femeiea este purtătoarea contradicţiilor speciei, a contradicţiilor cosmice şi metafizice pe care omul trebuie să le actualizeze. Totuși, în opoziţie cu Schopenhauer, pentru Cioran va exista şi o dimensiune transcendentă a feminităţii. Influențat de doctrina creștină care vorbește de caracterul supraindividual şi transcendent al esenței feminine, filosoful român va defini femeia ca fiind “muzică rătăcită în carne”[13].
De la Schopenhauer, Cioran va prelua misoginismul şi oroarea de viaţă:” Şi la unul şi la celălalt, viaţa este absurdă prin esenţă şi nu prin accident. Viaţa nu este un dar de sorginte divină, ci este o forţă oarbă care se manifestă în indivizi, o formă de înlănţuire a libertăţii spiritului. Dacă Cioran face apologia sinuciderii, Schopenhauer consideră că mai întâi trebuie să învingi voinţa de a exista, forţa care te aduce la viaţă. Fără această victorie prealabilă, sinuciderea nu are, pentru Schopenhauer, valoarea unei eliberări”[14].
1.3.Nietzsche
De la Nietzsche, Cioran a moștenit cearta şi divorţul de creştinism, deoarece opera lui Nietzsche a inaugurat contestarea transcendenţei. Cioran se inspiră din această retorică nietzscheană a contestării, rafinând-o stilistic prin instrumentele eleganţei aforistice ale moraliştilor francezi.
Ceea ce îl diferențiază pe Cioran de Nietzsche este depăşirea perspectivei antropologice şi raportul lui constant la o instanţă transcendentă, incomprehensibilă şi capricioasă. Cioran îi reproșează lui Nietzsche două lucruri: valorizarea afirmativă a vieţii, vitalismul care alimentează proiectul Supraomului, şi imposibilitatea transcenderii problematicii umane. Cu alte cuvinte, a te preocupa de om, în condiţiile existenţei unui infinit cosmic şi a unui Infinit supracosmic, divin, în condiţiile în care biata ființă umană este aşezată într-un spațiu de o vastitate strivitoare, este, în opinia lui Cioram, dovada unui provincialism metafizic.
O altă diferenţă între Cioran şi Nietzsche este legată de sensul interogării Transcendenţei. Destituind transcendența de sens metafizic, declarând deicidul, era normal ca Nietzsche să nu se mai obosească să o interogheze.
Cioran nu negă existenţa Divinităţii, ci problematizează regimul ei ontologic, pune în discuție intențiile lui, onestitatea lui, neputințele lui. Astfel, Cioran, în loc să proclame moartea lui Dumnezeu, îşi pune întrebarea dacă nu cumva acest Demiurg are o natură monstruoasă, syntagma “Demiurgul cel rău”, împrumutată de Cioran de la gnostici, devenind astfel un termen prin care Cioran califică Divinitatea, retragerea ei din lume și cinismul ei.
Dacă în tinerețe Cioran îl frecventează pe Nietzsche, mai târziu îi amendează unele superficialități adolescentine: “A dărâmat idoli pentru a-i înlocui cu alţii. Un fals iconoclast cu trăsături de adolescent […] I-a observat pe oameni de departe. Dacă i-ar fi privit mai atent, nu ar fi putut niciodată să născocească şi să proslăvească supraomul, o viziune caraghioasă, ridicolă, dacă nu chiar grotescă.”[15]
1.4.Kierkegaard
Un alt gânditor, de data aceasta și teolog, care l-a influențat pe Cioran a fost Kierkegaard. Există multe similitudini între cei doi filosofi însă ceea ce atrage atenția după o lecturare în oglindă a operelor lor este problema anxietăţii și păcatul originar.E adevărat, modul în care sunt gestioante și metabolizate aceste tematici diferă, uneori radical.
La Kierkegaard, păcatul originar are un caracter transcendental. Autorul Conceptului de anxietete acceptă consecințele culpei primordiale, nu se revoltă , chiar dacă aceasta îi crează un anumit inconfort spiritual.
Kierkegaard situează culpa căderii în întregime de partea omului, în timp ce Cioran o deplasează de celalată parte a binomului om-Transcendenţă, lucru care îi alimentează anxietatea, dar și revolta față de un Demiurg care a ales să se compromită printr-o creație precară.
Un alt lucru care-l apropie pe Cioran de Kierkegaard este legat de raportarea la stadiul estetic al existenţei. Diferenţa, însă, dintre cei doi, în privința acestui subiect constă în angajamentul aproape total al lui Cioran faţă de sfera esteticului şi rezerva pe care Kierkegaard o are faţă de acest stadiu al existenței umane. Dacă la Kierkegaard, acest stadiu blochează spiritul, îl orbește și îl înlănțuie, motiv pentru care el trebuie depășit, în favoarea stadiului religios, Cioran, educat în tradiţia moraliştilor francezi, are o atitudine diferită. Pentru el, esteticul devine o expresie a ontologicului, deorece experienţa suferinţei şi a dezastrului cosmic trebuie să fie exprimată într-o o formă lirică. Evident, Cioran nu desconsideră cel de-al treilea stadiu kierkegaardian al existenţei, și anume cel religios, ci dimpotrivă îl cultivă, însă nu abandonează nici componenta estetică a vieții[16].
2.Analitica exitențială la Cioran
După idealismul german, apar în spaţiul european, reacţiile la acest mod de a face filosofie, sistemic, logic, categorial. Vorbim aici de Schopenhauer, Kierkegaard si Nietzsche. Aceștia l-au inspirat pe Heidegger care în Fiinţă şi Timp încearcă să gândească o analitică nu a categoriilor, ci a existenţialelor. El identifică două categorii de existențiali :
”1.Existențiali care pun în evidență relația Dasein–ului cu ” ființarea – la – îndemână ” ( ustensilitatea ) si raportul Dasein – ului cu Dasein – ul altor subiecți: ” faptul – de – a – fi – in – preajma – ființării ( das Sein bei ) si ” faptul – de – a – fi – laolaltă ( das Mitsein ) ;
2.Existențiali care fac posibilă deschiderea Dasein – ului , care – l aduc în fața propriei sineități : situarea afectivă ( Befindlichkeit ), starea de aruncare ( Geworfenheit ), proiectul ( Entwurf ), înțelegerea ( Verstehen ) și căderea ( Verfallen )”[17] .
Cel mai profund, existențial este Angst-ul, “Grija” ca structură esenţială a fiinţei Daseinului.
Diferenţa ontologică ce marchează singularitatea Daseinului, ca ființă privilegiată în raport cu celelalte fiinţări necesită, după Heidegger, o analitică nu categorială, ci existenţială.Prin urmare, existenţialele sunt termenul corelativ şi complementar al categoriilor și au în vedere raportul cu neantul, cu moartea şi cu lumea (Angst, Sein zum Tode şi Sorge) .
Luând contact cu gândirea existențială încă din timpul studenției prin intermediul profesorului său Nae Ionescu, Cioran se opune și el acestei manière logiciste, speculative de a face filosofie. Prin sentinţa: “universul se îndreaptă nu spre formulă, ci spre poezie”, Cioran îşi defineşte atât atitudinea existenţială, cât şi cea cosmologică.
Astfel Cioran oferă o replica “latină”, mai expresivă decât cea a lui Sartre de pildă, la analitica heideggeriană a Dasein-ului. Absurditatea universului şi a vieţii, plictisul, suicidul, disperarea, precum şi apologia eşecului, îl așează pe Cioran în galeria marilor gânditori existențiali din Europa.
Pe de altă parte, “antinomiaTranscendenţei este atributul decisiv prin care pot fi deduse şi înţelese toate structurile existenţiale ale metafizicii cioraniene. Datorită acestei antinomii, extazul erotic, extazul muzical şi apoi, într-un sens culminativ, extazul mistic, pot fi explicate printr-un atribut luminos şi generos al Transcendenţei, care generează, în om, dorinţa eliberării de propria condiţie şi, uniunea extatică cu Absolutul. Acelaşi caracter antinomic al Transcendenţei face cu putinţă existenţa nonsensului, a absurdului, a bolii, a situaţiilor limită şi în general a suferinţei. Exact cum la Heidegger toate existenţialele erau reductibile la existenţialul nuclear al grijii, noi susţinem că toate existenţialele cioraniene sunt derivabile din existenţialul fundamental şi profund: Transcendenţa.
Denumirea de existential ar trebui rezervata de fapt numai pentru acele dominante ale gândirii cioraniene care au o afinitate vizibilă cu grija şi mai ales cu ceea ce Heidegger numea fiinţa întru moarte (plictisul, boala şi moartea, absurdul şi suicidul). Cu toate acestea, erosul si timpul au o conditie duală: erosul este legat nu numai de fiinta, ci si de neant, de moarte, iar istoricitatea, cu fundamentul ei temporal, nu se limitează numai la sensul individual al existenţei, ci, prin dimensiunea ei colectivă, consumă ceva din destinul Transcendenţei în istorie.”[18].
3.Principalele teme ale gândirii cioraniene
Deși nu este organizată într-un sistem, opera cioraniană are totuşi câteva “constante metafizice”. care coaguleză întreaga masă de fragmente în jurul unei constelaţii, a unor centri de forţă: Dumnezeu, erosul, sfințenia, extazul mistic, muzica, timpul, istoria, plictisul, boala, moartea, absurdul, sinuciderea etc.
Dacă sfințenia, extazul mistic sau muzica erau puncte prin care gândirea lui Cioran intra în tangenţă cu Eternitatea, iar moartea, plictisul şi absurdul deveneau puncte de tangenţă cu neantul, erosul are o condiție duală, fiind în esență o sumă de contradicţii.
Continuând peste ani filosofia schopenhaueriană, Cioran leagă erosul de metafizica budistă a vidului.Prin urmare, iubirea este un reflex defensiv în faţa conştiinţei vidului, un “horror vacui” consumat la nivel carnal: “Sensul mai adânc al iubirii nu este inteligibil nici prin “geniul speciei” şi nici chiar prin depăşirea individuaţiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităţi atât de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într-un proces în care personal pierdem? Şi cine poate admite că ne-am angaja în suferinţe atât de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sunt capabile de atâta renunţare şi nici de atâta înşelăciune! În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei, ca o reacţiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi. Fără invazia vidului esenţial, care roade sâmburele firii şi năruie iluzia necesară fiinţării, dragostea ar fi un exerciţiu uşor, un pretext plăcut, şi nu o reacţie misterioasă sau o zvârcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenţa Erosului, care şi el este o înşelăciune atinsă de existenţă. Din tot ce se oferă simţirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunţa fără să deschidem braţele golului firesc, banal şi veşnic. Fiind maximum de viaţă şi de moarte, iubirea constituie o irupţie de intensitate în vid. Şi orice intensitate este o suferinţă a vidului. Chinul dragostei – l-am suporta noi oare de n-ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încântare şi suspine, de n-am găsi în ea o cale de a fi spre nefiinţă?”[19]
Erosul ține de voluptatea extincţiei, fiind o structură inconştientă thanatică, o alunecare în moarte, camuflată şi susţinută de puterea extazului. Fără eros n-am putea cunoaște nuanţele agoniei: “Distanţa de lume o putem verifica doar în iubire. În braţele femeii, inima se supune instinctului, dar gândul rătăceşte în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Şi de aceea în clocotul senzual al sângelui se înalţă un protest melodic şi sfâşietor ce nu-l distingem totdeauna, dar e prezent în spaţiul unei licăriri, amintindu-ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptăţii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut învăluiţi agonizant de îmbrăţişări? Şi cum ne-am măsura singurătatea, de nu ne-am privi-o în ochii pierduţi ai femeii? Căci prin ea, izolarea îşi oferă o privelişte de infinit sieşi.”[20]
Cioran vede angajată simultan în eros transcendenţa şi destrucţia, abjecţia şi transfigurarea: “O dragoste împlinită, o voluptate ce nu-i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat şi pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sâni, te despământeneşti cu tot pământul. […] Sexualitatea-i o operaţie în care eşti rând pe rând chirurg şi poet. O măcelărire extatică, un grohăit de aştri. – Nu ştiu de ce în iubire am senzaţii de fost sfânt…”[21]
Efectul “anestezic” al femeii este sabotat, falsificat de schisma ontologică ce marchează ființa şi lucrurile: “Când nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală. Iubirea – de bine – de rău, derivă din condiţia vietăţii ca atare, iar la om ea nu-i împlinire decât aparţinând, prin toate slăbiciunile, formei de viaţă ce el o reprezintă. Femeia – acest om prin excelenţă – s-o ridici la tine nu poţi, să te scobori la ea, mai puţin. Atunci, trăieşti în preajma ei şi suferi, învăluind-o în neumanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiinţă omenească atunci când nu mai ai senzaţii de om, când nu eşti nici deasupra şi nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Şi iluzia femeii crezând că-ţi oferă uitarea şi nefăcând decât a te verifica de depărtarea ta de toate şi de tot!”[22]
Căsătoria devine un spațiu al singurătății, un comerţ al neîmplinirii, o angoasă consumată în doi: “Să calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, să împarţi în doi povara fiinţării, să ai un vecin pentru decepţii! Femeia comercializează neînţelesul, iar în căsătorie vinzi porţii de singurătate şi blestemul fiinţării devine marfă. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătăţii întrecând îmbrăţişările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înşelăciunea leşinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va înţelege cum un om poate fi practicant al nefericirii şi nici în ce fel prezenţa ei vatămă perfecţiunea izolării”.[23]
3.2.Timp și istoricitate
Legat de timp și de istorie, în viziunea existenţială a lui Cioran, căderea din spațiul Edenic nu este compensată de salvare, ci are un caracter definitiv şi ireparabil, ceea ce înseamnă că vom avea de-a face cu un creştinism fără mântuire şi fără înviere.
Trecerea de la Eternitate la timp este esenţa însăşi a căderii. Un cosmos aflat în destrămare devine pentru nihilistul Cioran mai degrabă o binecuvântare, pentru că oferă o materie unei negaţii care în Paradis rămânea fără obiect.
Cioran identifică un al doilea stadiu al căderii respectiv “căderea în subtimp”, ceea ce este o formă infernală a Eternităţii. În faza ultimă a istoriei, omul va înlocui nostalgia paradisului cu nostalgia timpului: “După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte istorie. Dar iată că-l ameninţă o altă cădere, a cărei amploare e însă greu de apreciat. De data asta, el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; şi a cădea din timp înseamnă a cădea din istorie, înseamnă, devenirea fiind suspendată, împotmolirea în inerta şi posaca monotonie, în absolutul stagnării, acolo unde verbul însuşi se împotmoleşte, neputându-se înălţa până la blasfemie sau până la implorare. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi atunci, după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit”.[24]
3.3.Plictisul
Cea mai acută formă de plictis, o stagnare a fiinţei, rămâne cel ascetic, monastic, acedia: “Oboseala în umbra mănăstirii şi imensitatea vidului întinsă în ţesuturi, o tristeţe surdă şi o melancolie fără elocvenţă năşteau în sufletul călugărilor acel gol mănăstiresc pe care Evul Mediu l-a numit acedia. Este un dezgust eleatic, rezultat din pustiul inimii şi înmărmurirea lumii, un spleen religios. Nu o plictiseală de, ci din Dumnezeu, care pare a se fi lăsat peste singuratici cu toate deşerturile lui. Acedia sunt toate adevărurile după-amiezelor de duminică în tăcerea apăsătoare a mănăstirilor şi tot ce nu este vibrant în Dumnezeu. Sufletul lui Baudelaire în Evul Mediu. Extazul în primele lui avânturi îşi creează un peisaj divin, o idealitate pastorală, ridicată în acorduri mistice; dezgustul eleatic al acediei desfigurează peisajul până la fantomal şi răpind orice sevă firii, introduce o fadoare în existenţă, din exces metafizic. O plictiseală plină de venin, pe care numai blestemul nostru de muritori fără har o mai poate înţelege. Acedia modernă nu mai este singurătatea mănăstirească – deşi fiecare purtăm o mănăstire în suflet – ci vidul şi spaima de ineficienţa unui Dumnezeu părăginit. Ce e drept, există şi-n spleen-ul călugăresc o părăginire a cerului, dar ea este atenuată prin aşteptarea unei plenitudini viitoare şi prin toate promisiunile unui extaz posibil. Dumnezeu este, chiar atunci când e tern, nemângâietor sau absent. Acedia noastră îl transformă într-o împodobire a îndoielilor. În orice scepticism, absolutul are un caracter ornamental. Este indiferent ce mod de distrugere îţi alegi. Unul se îngroapă într-o bibliotecă, altul într-o cârciumă. Rezultatul este acelaşi. Modul de autodistrugere dovedeşte ceva numai pentru felul unui om. Spune-mi cum vrei să te prăbuşeşti, ca să-şi spun cine eşti. Adică, spune-mi cu ce-ţi umpli singurătatea: cu cărţi, femei, ambiţii. La toate, punctul de plecare este plictiseala şi cel de ajungere, distrugerea. Că unul se vrea risipit în fâşii de azur, iar altul în tandreţe cu viermii, ce dovedeşte pentru blestemul traiectoriei umane? Simbolul soartei noastre? Un cer împânzit de viermi. De la Baudelaire am învăţat că viermii n-au ochi şi nici urechi. Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit că viaţa nu e decât un extaz al viermilor în soare. Fericirea? Un menuet de viermi.”[25]
Plictisul este de fapt o acedie secularizată, lipsită deci de proximitatea Absolutului : “Această stagnare a organelor, această buimăceală fericită a simţurilor, acest surâs împietrit nu-ţi amintesc deseori plictisul mănăstirilor, inimile din care Dumnezeu a plecat, uscăciunea şi stupiditatea călugărilor ce se urăsc pe ei înşişi în avântul extatic al masturbării? Nu eşti decât un călugăr fără ipostaze divine şi fără orgoliul viciului solitar. Pământul, cerul sunt pereţii chiliei tale, iar în aerul încremenit domneşte doar absenţa rugăciunii. Făgăduit orelor găunoase ale eternităţii, periferiei fiorului şi dorinţelor mucegăite ce putrezesc la apropierea mântuirii, te porneşti către o judecată fără fast şi trompete, gândurile tale imaginând ca solemnitate doar procesiunea ireală a speranţelor. Prin suferinţe, sufletele zvâcneau odinioară către bolţi; tu te izbeşti de ele. Şi cazi iar în lume. Călugăr fără credinţă hoinărind pe Bulevard. Ordin al femeilor pierdute – şi al propriei tale pierzanii.”[26]
Plictisul are forța de a transgresa nivelul individului, antrenând în abisurile lui colectivităţi întregi, mai ales în epocile de declin istoric.Plictisul asistă de fiecare data decadenţa, agonia unui popor: “Un popor intră în decadenţă când începe să se plictisească. Atâta vreme cât nu-şi uzează posibilităţile devenirii lui, este activ în mod automat, sub teroarea propriilor valori şi conţinuturi. Prea multă mărire şi glorie dă naştere la o oboseală reflexivă, baza fatală a plictiselii. Amurgul unui popor este identic unui maximum de luciditate colectivă. Instinctele care au creat “faptele istorice” şi gloria legată de ele îşi pierd rezistenţa, iar pe ruina lor apare plictiseala. Englezii sunt un popor de piraţi care, după ce-au jefuit lumea, au început să se plictisească. Excesul de barbarie accelerează epuizarea vitală şi neagă gustul pentru viaţă în culmile vitalităţii. Romanii n-au dispărut de pe faţa pământului în urma invaziilor barbare şi nici din cauza virusului creştin, ci un virus mult mai complicat, lăuntric şi fatal i-a ruinat în sâmbure: plictiseala. Ei au început să aibă timp, pe care nu l-au mai putut umple cu nimic. Timpul liber este un blestem suportabil unui gânditor, dar este un chin unic pentru un popor. Ce înseamnă timp liber, dacă nu durată fără conţinut, lipsită de substanţă? Vidarea temporalităţii este nota caracteristică a plictiselii. Aurora cunoaşte idealuri; amurgul, numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei. Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii. Decadenţa începe. Iremediabilă, sinistră. Căci intoxicarea prin virusul saturnian este fatală oricărui organism. Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lâncezeşte savurându-şi buimăcit sau rece agonia. Prin epicureism şi stoicism, Grecia a încercat să tămăduiască acest “mal du siècle” specific tuturor apusurilor istorice. Simple paliative, ca şi abundenţa de religii a sincretismului alexandrin. “Răul” a fost acoperit, falsificat sau deviat, fără să-i anuleze virulenţa subterană. Plictiseala intră în sânge sau chiar pleacă din el. Unui popor, care a avut totul, începe că-i fie “urât”, întocmai ca unui individ care a “trăit” prea mult sau “ştie” totul. Şi ce poţi face ca să extirpi urâtul din sânge? Toate legiunile închipuite ale îngerilor nu mai pot înviora sufletele atinse de scârba consecutivă cunoaşterii şi saturaţiei. Nu există decât plictiseala organică, adică dezgustul cărnii de propriile ei îndestulări; iar când se dilată la un sentiment de viaţă sau la o viziune nemiloasă, plictiseala ne dovedeşte câtă carne există în spirit”.[27]
Între plictisul organic slav şi cel legat de rafinamentul intelectual al salonului francez nu există deosebiri semnificative pentru că indiferent de modul și locul în care se consumă, spleenul ne relevă propria corporalitate şi viduitatea cosmică : “Între plictiseala care miroase a pământ a ruşilor şi aceea parfumată a saloanelor engleze sau franceze, deosebirile sunt mai mici decât par, căci la amândouă sursa este aceeaşi: inaderenţa sângelui la lume. Că ea se exprimă în melodii tărăgănate, în suspine telurice sau dimpotrivă, prin graţia inutilă a inteligenţei, diferenţierea priveşte numai rafinamentul, dar nu esenţa. Plictiseala, în orice formă, nu-şi are la bază ondulaţia gratuită a inimii şi, fie ea telurică, fie spirituală, o antinomie organică îi asigură “secreţia” ei neliniştitoare, toxinele ei corozive. De aceea, nu este plictiseală care să nu ne reveleze două lucruri: corpul nostru şi vidul lumii. Ficatul absoarbe razele, rinichii despoaie verdeţurile, iar stelele putrezesc între gingii”.[28]
3.4.Boala și moartea
Sănătatea este , în opinia lui Cioran, forma vegetală a vieţii, starea inconștientă prin care ne ignorăm anatomia. Doar durererea ca simptom al patologiei este cea care asaltează conştiinţa și ne obligă să luăm act de propria arhitectură fiziologică: “Carne ce se emancipează, se răzvrăteşte şi nu mai vrea să slujească, boala este apostazia organelor, fiecare înţelege să acţioneze singur, fiecare, dintr-o dată sau treptat, încetând să mai joace jocul, să mai colaboreze cu celelalte, se aruncă în aventură şi capriciu. Conştiinţa nu poate atinge o anumită intensitate decât dacă organismul suferă şi chiar se dezagregă; conştiinţa, la începuturile ei, este conştiinţă a organelor. Cât timp suntem sănătoşi, le ignorăm; boala ni le revelează, ne face să înţelegem cât sunt de importante şi de fragile şi cât de mult depindem de ele. Insistenţa cu care ne aminteşte de realitatea lor are în ea ceva neînduplecat; zadarnic vrem să le uităm, ea nu ne îngăduie; această imposibilitate a uitării, prin care se exprimă drama de a avea un trup, umple spaţiul nopţilor noastre de veghe. În timpul somnului, particip la anonimatul universal, sunt toate fiinţele; dacă durerea mă trezeşte şi mă scutură, nu mai sunt decât eu însumi, luptând de unul singur cu boala mea, cu nenumăratele gânduri pe care le trezeşte în mine şi împotriva mea. “Vai de această carne care depinde de suflet şi vai de acest suflet care depinde de carne!” – în anumite nopţi înţelegem deplinul sens al acestor cuvinte din Evanghelia după Toma. Carnea boicotează sufletul, sufletul boicotează carnea; duşmănindu-se între ele, sunt incapabile să coabiteze, să elaboreze în comun o minciună salutară, o ficţiune de mare anvergură.”[29]
Cioran vorbește de funcția cognitivă a bolii, de suferință ca mediu prin care se rvelează Divinitatea: “Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu”[30] ; “Orice bolnav gândeşte mai mult decât un gânditor. Boala este spărtură, deci reflexie. Ne rupe întotdeauna de ceva anume şi câteodată chiar de toate. Până şi un idiot care încearcă o durere violentă depăşeşte prin asta idioţenia; e conştient de propria-i senzaţie şi se plasează în afară de ea însăşi, şi poate chiar în afară de sine, de vreme ce simte că el e cel ce suferă. La fel trebuie să existe în rândul animalelor grade de conştiinţă, potrivit cu intensitatea afecţiunilor pe care le îndură.”[31]
Boala are în plus capacitatea de a scoate din anonimat, motiv pentru care Cioran vede în ea o realizare: “Cel care trage după sine, de multă vreme, o infirmitate, nu va putea fi niciodată luat drept un veleitar. Într-un anume fel, el s-a realizat. Orice boală este un titlu”.[32]
Stadiul în care boala devine matură este pentru Cioran moartea.Boala nu este altceva decât uvertura morţii: “Revelarea imanenţei morţii în viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. […] Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă. Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeaşi durată şi intensitate experienţa imanenţei morţii în viaţă şi nu toate se manifestă în forme identice de agonie.”[33]
Când devine subiect al meditației, moartea poate avea şi o funcţie terapeutică. Thanatoreflecția, thanatosofia poate vindeca individul de iluziile existenței.”Fără obsesia morții omul, indifferent cât ar fi de rafinat intelectual, este infantil metafizic “Prea des mi-am vindecat aparenţele prin moarte. Ea este, ce-i drept, un elixir al timpului, căci te mântuie de toate bolile legate de vremelnicie. De altă parte, timpul este numai un paliativ împotriva morţii, pe când aceasta a descoperit “piatra filosofală”. Timpul este numai un cadru pentru soluţii; moartea este soluţia însăşi. La orice grad de cultură şi de oricâte subtilităţi ar fi capabil, dacă nu te gândeşti intens la moarte, rămâi un inconştient. Un mare matematician – şi care este numai atâta – e mult inferior unui ţăran care suferă primitiv pe chestiunile ultime. În general, ştiinţa a îndobitocit oamenii, prin reducerea conştiinţei metafizice. Când s-ar putea spune la un moment dat al construcţiilor matematice cuvântul: moarte, atunci aș abandona totul pentru inutilităţile acestei ştiinţe! Dar ea este recomandată chiar pentru a uita teroarea cosmică. Oamenii de ştiinţă sunt nişte copii bătrâni care nu trebuie luaţi în serios decât în momentele “cetăţeneşti” ale vieţii. Universul nu merge spre formulă, ci spre poezie”.[34]
Meditația excesivă la moarte poate vindeca thanatofobia, poate duce în cele din urmă la detaşare, indiferenţă, la o “îmburghezire în abis”: “Adolescent fiind, perspectiva morţii îmi trezea o spaimă cumplită; ca să scap, dădeam fuga la bordel sau îi chemam în ajutor pe îngeri. Dar, cu vremea, ne obişnuim cu propriile temeri, nu mai facem nimic ca să scăpăm de ele, ne îmburghezim în Abis. Şi, dacă a fost o vreme în care-i invidiam pe schimnicii din Egipt care-şi săpau mormântul spre a- şi picura apoi în el lacrimile, acum, de mi l-aş săpa pe al meu, naş putea lăsa să cadă în el decât mucuri de ţigară”.[35]
Dintr-un soi de gelozie ontologică, fiind incapabil să se detașeze de existență și să-și asume pariul eshatologic și anastasic, Cioran își dorește ca odată cu el, să dispară întreaga lume: “Nu pot muri înainte de a fi omorât totul din mine. Cu o conştiinţă de criminal cosmic, aş avea o satisfacţie deplină şi o remuşcare totală. Nimic nu m-ar mai putea lega de lume, de victima mea… Singur, n-aş mai avea nevoie de singurătate şi de mine. Nu poţi muri cu gândul că ţi-ar putea supravieţui un vierme, măcar. Voi omorî în mine lamentaţiile spaţiului, voi sfărâma orga cosmică şi lacrimile îngheţate să nu răsfrângă un soare muribund!”. [36]
3.5. Absurdul
Viaţa este absurdă pentru că finalitatea ei este mizeră, finalitate ce nu pare să fie opera unui zeu care să manifeste un minim respect pentru om. Aceasta este asocierea pe care Cioran o leagă de sensul ultim al religiozităţii: “Absurdul şi ultimul, iată cele două elemente din a căror proporţionalizare se naşte adâncimea echivocă a religiei. Căci ea nu este decât un surâs peste un nonsens cosmic, un parfum final peste o ondulaţie de nimicnicie. De aceea, când religia nu mai are nici un argument, recurge la lacrimi. Doar ele mai ţin echilibrul universului şi mai susţin pe Dumnezeu în fiinţă. Când se vor termina, va dispărea şi regretul după El.”[37]
Fața unui bătrân brăzdată de riduri devine un “tratat de absurd”, o formă de nonsens vizibilă la nivel biologic: “Începi a te nelinişti de Timp, cu mult înainte de a-i citi pe filosofi, privind atent, într-un moment de oboseală, faţa unui om bătrân. Brazdele adâncite de necazuri, de speranţe şi de năluciri se înnegresc şi se pierd parcă fără urmă într-un fond de întuneric, pe care “faţa” îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. În fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrânit durata. Nu atârnă timpul în ridurile bătrâneţii şi nu e fiecare cută un cadavru temporal? Faţa omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstraţie de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei? Înclină-ţi ochii spre un bătrân când n-ai Eclesiastul la îndemână, faţa lui – de care el poate fi străin – te va învăţa mai mult ca înţelepţii. Căci sunt încreţituri care dezvelesc acţiunea Timpului mai nemilos decât un tratat de zădărnicie. Unde să găseşti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, când peisajul deschis şi accesibil al bătrâneţii ţi se oferă la toate colţurile ca o lecţie decisivă şi o sentinţă fără apel? Neastâmpărul copiilor în braţele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n-a simţit în sărutul unui bătrân inutilitatea infinită a timpului?”[38]
3.6. Sinuciderea
Având la îndemână posibilitatea ieșirii din ființă prin sinucidere, existența devine oarecum suportabilă: “Când ideea sinuciderii pune stăpânire pe noi, în faţa noastră se întinde un spaţiu nemărginit, o vastă posibilitate în afara timpului şi a eternităţii însăşi, o deschidere ameţitoare, o speranţă de a muri ocolind moartea. Să te sinucizi înseamnă să rivalizezi cu moartea, înseamnă să demonstrezi că poţi face mai mult decât ea, înseamnă să-i tragi clapa şi, succes notabil, să te răscumperi în proprii tăi ochi. Te linişteşti, te convingi astfel că nu eşti chiar ultimul om, că meriţi un oarecare respect. Îţi zici: Până acum, incapabil să iau o iniţiativă, n-aveam nici o consideraţie faţă de mine însumi; acum totul se schimbă: nimicindu-mă, nimicesc toate motivele ce le aveam de a mă dispreţui, îmi regăsesc încredinţarea, sunt cineva pentru vecie…”[39]
În viziunea lui Cioran, instinctul de conservare trebuie ocultat pentru că nu are decât valoarea unei pulsiuni biologice, a unui soft al fricii, instalat în ființa umană: “Instinctul de conservare – simplă încăpăţânare şi nimic mai mult – trebuie combătut, iar ravagiile lui trebuie înfierate. O vom face cu atât mai bine cu cât vom reabilita sinuciderea, cu cât îi vom scoate în evidenţă superioritatea, cu cât o vom face mai agreabilă şi accesibilă tuturor. Departe de a fi un act negativ, ea este dimpotrivă, aceea care răscumpără, care transfigurează toate actele comise înaintea ei. Prin cea mai inexplicabilă dintre neînţelegeri, existenţa a fost declarată sacră; nu numai că nu e sacră, dar nu prezintă interes decât în măsura în care încercăm să ne rupem de ea. Existenţa este cel mult accident – un accident pe care, puţin câte puţin, toţi îl convertesc în fatalitate”.[40]
Justificarea suicidului este legată la Cioran de ideea unui cosmos precar, a unei lumi cangrenate, saturate de boală și de moarte: “Dacă lumea aceasta ar fi opera unui zeu onorabil, sinuciderea ar fi o insolenţă, o provocare teribilă. Dar cum totul ne face să credem că e vorba de lucrarea unui semizeu, nu vedem de ce ne-am reţine. Pe cine să menajăm? Profitând din plin de eclipsa credinţei, sinuciderea va fi fost mai lesne de făptuit şi, prin aceasta, mai puţin misterioasă, căci îşi va fi uzat prestigiul oferit de afurisenie. Extravagantă şi meritorie cândva, ea pătrunde acum în moravuri, câştigă teren, şi, dacă încetează să fie insolită, în schimb viitorul pare să-i fie asigurat. Înăuntrul universului religios, ea apărea ca o nebunie şi o trădare, era nelegiuirea prin excelenţă. Cum să crezi şi să te sinucizi?”[41]
Coabitarea cu ideea de sinucidere ajută muritorul chiar dacă această demisie metafizică nu este dusă la îndeplinire, în sensul că putem negocia cu destinul, cu viața de pe picior de egalitate: “Îţi face bine să te gândeşti că te vei sinucide. Nu există subiect mai liniştitor: de îndată ce intri în el, simţi că respiri. Meditaţia asupra lui te face aproape tot atât de liber ca şi pentru actul propriu-zis. Cu cât trăiesc mai în marginea clipelor, cu atât perspectiva de a mă rupe de ele pentru vecie mă reintegrează existenţei, mă pune la acelaşi nivel cu semenii mei, îmi conferă un soi de onorabilitate. Această perspectivă de care nu mă pot lipsi m-a salvat din toate crizele mele de deznădejde…”.[42]
4.Problema Transcendenței la Cioran
Interogația cu privire la temeiul metafizic străbate istoria filosofiei, de la filosofii milesieni, la Heidegger sau Emil Cioran. La Platon, transcendenţa este tematizată, atunci când filosoful pune problema condiţiei ontologice a Binelui care este transcendent nu doar sensibilului, ci și inteligibului.
La Aristotel, Substanţa Primului Motor este un act pur, necorelat cu potenţialitatea, transcendent lumii, care nu gândește lumea, dar se autogândește pe sine.E adevărat, Aristotel nu vorbește de o transcendenţă exprimată în termenii distanţei, însă totuși prin distincţia sublunar-supralunar, doctrina aristotelică mai păstrează ceva din binomul inteligibil-sensibil al lui Platon.
Prin distincţia dintre transcendent şi transcendental, “Immanuel Kant împarte teritoriul accesibilităţii cunoaşterii în funcţie de câmpul experienţei posibile. Limita câmpului experienţei posibile este o barieră care separă teritoriul cognoscibilului de cel inaccesibil cunoaşterii. Ceea ce se află dincolo de câmpul experienţei posibile este numit de Kant transcendent, în timp ce principiile care dau structura formală a experienţei posibile sunt numite transcendentale. Această delimitare operată de Kant caracterizează, din punct de vedere al facultăţilor, numai intuiţia şi intelectul, cu formele lor a priori estetice şi analitice. Există la Kant, însă, şi o facultate supraordonată intelectului categorial. Tot astfel cum intelectul unifică diversul sensibilităţii, raţiunea unifică multiplicitatea conceptelor pure ale intelectului. Ideea supremă a raţiunii este ideea totalităţii care ipostaziată, reprezentată ca individ, devine Ideal transcendental. Acest ideal reprezintă o ipostaziere a materiei predicatelor din care sunt selectate predicatele determinate şi constituie, în definitiv, o Fiinţă absolut perfectă care are toate atributele, toate predicatele afirmative, excluzând negaţiile. Datorită cumulării tuturor predicatelor afirmative, această idee a totalităţii, acest Ideal transcendental mai este numit de Kant “ens realissimum”, Fiinţă care are un grad suprem de realitate. Kant mai susţine că această idee a totalităţii saturează cel mai bine conceptul de Fiinţă necondiţionat necesară. Intuim aici sursa speculativă a argumentului ontologic. Deşi Kant nu recunoaşte existenţa necesară a acestei totalităţi, având poziţii critice în raport cu argumentul ontologic, el recunoaşte caracterul sublim, măreţia unei astfel de idei copleşitoare”[43].
Prin ideea de Fiinţa nedeterminată, Hegel elimină atât negațiile, cât și afirmațiile de la nivelul Divinității, ceea ce înseamnă că Fiinţa pură își conţine în ea însăşi diferenţa de ea însăşi şi simultan propria identitate. Prin urmare, a fi identic cu sine înseamnă, în terminologia hegeliană, a fi diferit de sine. Prin acest gest speculativ, Hegel introduce în câmpul filosofiei occidentale un tip special de transcendență.Cu alte cuvinte, prin suprimarea diferenţei dintre Fiinţă şi nefiinţă, prin acest raport invers al interiorului şi exteriorului dispare și vechiul tip de transcendere pentru că în logica hegeliană totul devine la un anumit nivel immanent. Desigur aserțiunile hegeliene, coincidența Ființei pure cu Neantul pur primesc sens, doar prin înțelegerea conceptului de Coincidentia oppositorum și a apofatismului teologic areopagitic[44].
La Heidegger, de asemenea, transcenderea Daseinului, nu are loc în afara lui, ci în adâncimea lui pentru că el nu-şi are temeiul în ceva dat, ci numai în sine, temeiul Daseinului fiind tocmai lipsa de temei, adică abisul. Prin urmare, cel care transcende este Daseinul şi cel către care se face transcenderea este tot Daseinul, cu alte cuvinte, la Heidegger, nu avem o transcendere în direcţia unei alterităţi transcendente cum ar fi Divinitatea.La autorul lucrării Fință și Timp, divinitatea “este un esse care nu este echivalent cu Deus deşi are toate instanţele revelatorii ale lui Deus fără a avea atributele teologice ale Dumnezeului creştin. Fiinţa lui Heidegger este finită. Această schimbare de direcţie nu este rezultatul unui ateism asumat al lui Heidegger. De aceea, expresia de existenţialism ateu, cu care a fost etichetată gândirea sa, este inexactă.
Divorţul lui Heidegger faţă de modalităţile teologice de definire a transcendenţei se originează în critica conceptelor ontice ale metafizicii postaristotelice. Transcendenţa văzută ca interval care separă omul de Divinitate ar fi un concept ontic (categorial) şi nu unul ontologic (existenţial). Renunţarea la conceptul teologic de transcendenţă ar fi, deci, rezultată din necesitatea refuzului unei gândiri care operează cu reprezentări şi care gândeşte fiinţa în termenii fiinţării. Teologia şi ateismul ar fi în egală măsură modul unei atari gândiri care operează cu reprezentări şi care a pierdut accesul originar la fiinţă. După ce Heidegger a realizat poate cea mai radicală reducţie istorică a metafizicii occidentale, surprinzând spaţiul teoretic al Germaniei prin ideea temerară care afirmă că Europa a gândit ontic fiinţa timp de două mii de ani şi după redactarea tratatului Fiinţă şi timp, filosoful de la Freiburg admite că accederea la orizontul temporal al fiinţei, prin medierea fiinţării privilegiate care este Daseinul, pare să conducă la un impas.
Interogaţia asupra sensului fiinţei, precum şi cea asupra raportului dintre sacralitate, temporalitate şi abis va fi continuată după “kehre” mai profund şi mai fertil prin investigarea rostirii poetice, precum şi prin încercarea de a revela raportul intim dintre fiinţă şi logos. Abia aici pare să devină cu putinţă întrebarea asupra absenţei şi aşteptării Zeului, aşa cum abia în orizontul acestei aşteptări poate fi înţeles sensul existenţei poetului. Pentru Heidegger, Zeul este absent, retras din această “noapte a timpului” şi aşteaptă ca oamenii să-i pregătească lăcaş. Oamenii însă nu pot pregăti lăcaş zeului până nu ating abisul, până când nu duc la capăt această noapte a timpului”[45].
Așa cum se va vedea din paginile următoare, ideea unei temporalităţi sărace, lipsite de sens, a unei divinităţii retrase din lume, aflate în vacanță ontologică, survine frecvent în aforistica cioranienă. Vom asista așadar, la Cioran, la absconditatea Absolutului, la o reabilitare negativă a conceptului teologic de transcendenţă.
4.1.Dumnezeul teologilor și Dumnezeul filosofilor
Divinitatea religiilor se distinge de cea a metafizicii prin caracterul ei personal. Persoana, subiectivitatea substanţială este o caracteristică a Divinităţii teologice.Prin urmare, nu un agregat karmic nonsubstanţial, ca în budism, nici o substanţă impersonală ca în metafizica spinozistă, ci o entitate personală, un Supraeu transcendent.
Dacă teologia ipostaziază Divinitatea, filosofia surprinde numai caracterul de substanţă al ei, substanță care poate fi revelată nu prin experienţe mistice, ci prin structuri conceptuale abstracte. De fapt, acesta este şi sensul distincţiei pe care o face Blaise Pascal, între Dumnezeul filosofilor şi Dumnezeul biblic.[46]
Dumnezeul filosofilor este un spectru deductiv, o entitate supracategorială, abstractă, poate fi focul ca la Heraclit, poate numărul lui Pitagora, poate fi idea de Bine suprem ca la Platon, poate fi Unul plotinian, noumenul, lucrul în sine kantian, Ființa pură a lui Hegel etc. pe când Dumnezeul teologilor este unul personal, hierofanic, concret.
Cioran se raportează preponderent la Divinitatea teologică și mai puțin la cea conceptuală pentru că, în fond, nihilismul cioranian nu este altceva decât reversul unui apetit mistic inversat.
Ideea unui Dumnezeu singur sau a cărui tristeţe concurează cu tristeţea umană nu poate fi susţinută fără supliciul hristic, dar mai ales prin punctul lui paroxistic, prin acel strigăt de durere a Dumnezeului-Om, crucificat pe Golgota: “Eli, Eli, lama sabahtani ?!” (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ?!).Prin această lamentație metafizică, Golgota devine paradigmă nu doar a singurătății divine ci și umane.
Cioran nu evită în solilocviile sale singurătatea și suferințele infinitului.în egală măsură a singurătăţii divine şi a singurătăţii umane însă această suferinţă este înţeleasă prin optica gnostică a unei cosmogonii ratate. În faţa acestui hiat ontologic, nu ne mai consolează decât dialogul celest şi terestru, divin şi uman al singurătăţilor: “Odată tot se va prăbuşi şandramaua acestei lumi. În ce fel, nimeni n-o ştie. Şi este, la urma urmelor, indiferent. Căci, din moment ce totul n-are nici o calitate şi viaţa este o piruetă în vid, începutul ca şi sfârşitul nu dovedesc nimic. O clipă imensă ca un cavou universal. Şi Dumnezeu? Piatră de mormânt, boltă peste nimicul nostru sau păstor al unei turme îngheţate… Şi dacă încerc să văd prin ce mi-l mai apropii, este un val de milă ce se ridică spre înălţimile lui părăsite. Ai vrea să faci ceva pentru acest Dumnezeu stingher, cernit şi amărât, să mângâi vidul metafizic, să spulberi ceaţa de pe această Siberie cerească. Mila pentru Dumnezeu este ultima singurătate a creaturii”[47].
Pentru Cioran, prezenţa lui Dumnezeu este la fel de insuportabilă ca şi absenţa lui: “Doamne, fără tine sunt nebun şi cu tine înnebunesc”. [48] A fi nebun fără a te ancora în Dumnezeu înseamnă să riști descentrarea conştiinţei pentru că fără o polarizare supraraţională a conştiinţei, orice subiectivitate autonomă se dizolvă. Deci, dacă absenţa lui Dumnezeu poate induce nebunia iraţionalului, prezenţa Lui e capabilă să inducă nebunia supraraţionalului[49].
Revolta lui Cioran împotriva Divinităţii este alimentată de contrastul dintre atributele morale cu care teologia Îl blindează pe Dumnezeu şi evidenţele factuale, istorice. A susţine bunătatea Lui Dumnezeu într-un univers plin de suferinţă şi dominat de moarte este o teribilă provocare metafizică, o problemă care nu poate fi rezolvată printr-un discurs omiletic, indiferet cât ar fi el de înfierbântat . De altfel, aceasta este şi morala cărţii lui Iov. Discursului corect teologic al prietenilor lui Iov, Elifaz, Bildad şi Ţofar i se opune o suferinţă care nu are nevoie de apologii, de predici, de argumente de citate biblice. Mâniat de felul în care au vorbit cei trei apărători ai Lui, Dumnezeu le infirmă în cele din urmă discursurile. Dumnezeu nu are nevoie de avocaţi şi mai ales de avocaţi care nu îi înţeleg natura antinomică. El poate prefera, înțelege, chiar şi revoltatul, ale cărui întrebări sunt izvorâte din suferință [50].
În concluzie, Cioran se raportează la o transcendență fără Dumnezeu, mai exact la o divinitate nonpersonală, sau dacă este persoanlă, nu este nici într-un caz bună, afectivă, iubitoare, proniatoare, ceea ce duce la un dureros orfanism metafizic.
4.2.Cioran și reabilitarea negativă a transcendenței teologice
Fără posibilitatea unei Fiinţe absolute, deci care să aibă infinitatea şi atributele, pe care le-au identificat autorii patristici, nu este posibilă nici atingerea ultimelor niveluri ale abisului.Dezavuând caracterul absolut al Divinității metafizicienilor occidentali, susţinând finitudinea constitutivă a fiinţei, este normal ca Heidegger să nu poată experimenta neantul într-o formă radicală. Doar ”acea formă de nimic este radicală care devine termen opozitiv al totului, dar nu a unei totalităţi cosmologice, ci a unei totalităţi teologice, absolut infinite. Iată de ce angoasa lui Cioran devine posibilă numai în momentul în care este recuperat conceptul teologic de transcendenţă şi numai în contextul în care apare conştiinţa faptului că trăim într-un cosmos aruncat din orizontul luminos al unei asemenea transcendenţe. Unui cosmos sublunar, azvârlit în tenebre nu poate să-i corespundă decât un om care este martor al acestui declin. Pentru Cioran, imensitatea cosmologică devine un echivalent al nicăieriului Divinităţii şi al omului. Un cosmos gigantic şi impersonal devine un univers în care nu poţi fi decât la periferie. Naturii impersonale pe care o are această imensitate cosmică ,martoră a omniabsenţei divine, îi corespunde aruncarea în lume, în care fiinţarea se relevă ca fiind vidată de sens. Astfel, într-o atare formă radicală a nihilismului, nu numai semnificaţia existenţială, dar chiar şi cea cosmologică este atinsă de fracturarea sensului”[51].
Nonsensul este posibil numai prin dislocarea acelui ax metafizic care-l centrează pe om în Divinitate: “Tristeţile îţi aruncă în suflet umbre de mănăstiri. Şi prin acestea începi să-i înţelegi pe sfinţi… Oricât ar vrea să ne însoţească până la marginea amarului ,ei nu pot şi astfel ne lasă în drum, pe la mijlocul amărăciunilor şi al căinţei. Inima lor are altă înclinare, fiind cu axa în Dumnezeu. A noastră îşi caută un sprijin într-un infinit de dezvoltare, înclinându-se până la ameţeală.”[52]
Fără ideea de Dumnezeu personal, drept, provident, iubitor etc., nu poate exista nihilism. Nihilismul autentic, radical se naşte numai în condiţia existenţei unui anamnesis paradisiac, care amplifică contrastul dintre condiţia noastră cosmică şi Divinitate.
4.3. Poziționarea lui Cioran față de antitetica transcendenței
Originea nihilismului practicat de Cioran poate fi elucidată şi din perspectiva unei topografii metafizice dacă luăm în considerare faptul că Cioran se raporta la Fiinţa teologică mai mult decât la cea fenomenologică, la Dasein-ul heideggerian.
Cioran nu se raportează numai la poziţia omului în faţa transcendenţei, ci şi la o condiţie cosmică ratată. Ontologia cioraniană preia din creştinism ideea căderii primordiale însă spre deosebire de scenariul creştin, la Cioran, vinovat pentru această catastrofă illo tempore nu este omul, ci Dumnezeu care a ales să facă lumea, deoarece, conform unei idei orientale, orice formă de temporalitate este în definitiv o formă de degradare metafizică.
În viziunea lui Cioran, neputinţa Divinităţii nu este un accident, ci este constitutivă ei. Această imperfecțiune internă Divinităţii a trebuit să fie consumată şi expiată cosmologic. În aceste condiții, cosmogonia este consecința unui katharsis divin: “Dumnezeu şi-a plasat în om toate posibilităţile lui de imperfecţiune, tot putregaiul şi toată pierzania. Rostul apariţiei noastre e salvarea perfecţiunii divine. Ceea ce în Atotputernicul era ”existenţă”, infecţie temporală, cădere, s-a canalizat în oameni, şi Dumnezeu şi-a scăpat vidul, noi servindu-i ca derivativ, iar el rămânând gol de orice. Istoria ar fi un Dumnezeu în putrefacţie, dacă n-am fi fost noi ca să-i spălăm ruşinea, prin a fi acceptat să fim. Prin viaţă am scăpat absolutul de la cangrenă”.[53]
Nostalgia lui Cioran după neantul precosmic se află în mod antinomic cu dorul lui Cioran după Infinit care stă la baza sensibilităţii lui mistice şi muzicale. În acest fel, Cioran este situat într-o poziţie ambivalentă în raport cu Dumnezeu: contestându-i opera cosmogonică, îi nesocotește atributele divine. Pe de altă parte, extazul mistic şi cel muzical îi trezesc conştiinţa unei realităţi transcendente, solare, infinite, de o asemenea vastitate şi adâncime, încât în momentul unor astfel de experiențe contradicţiile cosmologice şi existenţiale încetează: “Am căutat Îndoiala în toate artele, şi n-am găsit-o decât deghizată, ascunsă, structurată printre pauzele inspiraţiei, ţâşnită din elanul stins; dar am renunţat s-o mai caut – chiar şi sub această formă – în muzică; aici nu poate înflori: ignorând ironia, ea purcede nu din vicleniile intelectului, ci din nuanţele iubitoare sau vehemente ale Naivităţii – nerozia sublimului, necugetarea infinitului…”[54]
Apropierea nihilismului de experiențele mistice ne amintește de o întreagă tradiţie de gânditori care au dezvoltat ideea “coincidenţei oppositorum” de la Areopagitul, la Nicolae Cusanus și la Hegel. Probabil că “tocmai această suprapunere între Fiinţă şi neant ar explica, într-o descendenţă speculativă, atât contradicţiile inerente manifestării cosmogonice divine, cât şi incapacitatea unui Absolut, antinomic, înţeles, ca simultană vacuitate şi plenitudine, de a se conserva în imanenţa propriei perfecţiuni, de a se prezerva enstatic în propria aseitate”[55].
Creaturile nu sunt altceva, în opinia lui Cioran, decât reflexe ale neantului divin: “Totul fără Dumnezeu este neant, iar Dumnezeu nu este decât neantul suprem”.[56] Prin urmare, nostalgia neființei se justifică nu doar prin dorul creaturii umane după neantul inerent ei, ci și prin dorul după nimicul intradivin pe care neantul creaturii îl întruchipează .
4.4.Apofatismul cioranian
Atunci când vorbim de caracterul antinomic al gândirii cioraniene, dar și despre antinomismul și nihilismul care-i caracterizează întreaga operă, nu putem face abstracție de apofatism, pentru că, așa cum știm din logica hegeliană, orice negație este în același timp o afirmație, după cum orice afirmație este, la alt nivel, o negație.
Derivat de la substantivul grecesc ἀπόφασις ( apophasis), care la rândul lui provine din verbul ἀπόφημι( apophēmi) „ a neagă“, apofatismul se referă la maniera negativă, translogică, de cunoaștere a Divinității.
În istoria spiritului, avem nu doar un apofatism teologic, ci și unul filosofic, după cum avem un apofatism matematic, științific, epistemologic, literar, artistic.
Apofatismul filosofic debutează în spațiul grec cu Parmenide din Elea care a afirmat că “doar ființa este, iar neființa nu este posibilă”(”ceea ce nu poate fi gândit nu există”), continuând apoi cu filosofii neoplatonici, cu Plotin, cu ucenicii săi, Porfir, Iamblicos, Proclus, dar și cu Damascius, un apărător al ideilor păgâne din antichitatea greacă târzie.
Un soi de apofatism se regăsește și în operele unor filosofi iudei, mai exact la Filon din Alexandria și la Maimonide, dar și în alte tradiții religioase, precum în mistica sufistă din cadrul islamului, în Taoism, Hinduism sau budism.
În modernitate vorbim de un apofatism științific, epistemologic la întemeietorii științei, la Francis Bacon și la Descartes.Bacon a îndemnat oamenii de știință să nu se concentreze pe argumentele care confirm ipotezele teoriei, ci pe cele care le infirmă, ceea ce înseamnă că trebuie să se debaraseze de ideile false, de prejudecăți, de iluzii care domină mentalul uman. Este vorba de cele patru categorii de idoli: idolii tribului, care țin de natura umană, de simțuri și intelect; idolii peșterii, determinați de educație; idolii forului sau ai pieței publice, prin care filosoful empirist înțelege neconcordanțele dintre limbaj și viața reală și în sfârșit idolii teatrului, reprezentați de autoritatea vechilor sisteme filosofice .
La Descartes, apofatismul este legat de “îndoiala metodică”, de cogito-ul cartesian: “Dubito ergo cogito.Cogito ergo sum.”(“Mă îndoiesc, așadar gândesc. Cuget deci exist”).Cu alte cuvinte, totul în lumea aceasta este nesigur, cu excepția faptului că eu sunt. Dacă eu exist ca fiinșă cugetătoare , există și Dumnezeu care m-a adus la ființă. Prin urmare, Cogito ergo sum.Ergo Deus est .
Idei apofatice sunt prezente chiar în operele unor filosofi moderni precum Hegel sau contemporani, precum Wittgenstein sau Heidegger.
Când vorbim de apofatismul artistic și literar, ne referim la arta abstractă, la pictorii Kandinsky, Kupka, Malevici, Mondrian, la avangarda literară, la dadaism, la scriitorii Tristan Tzara, André Breton, Louis Aragon, etc și la pictorii Francis Picabia, Marcel Iancu, Pablo Picasso etc., la suprarealism, la scriitorii Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret, Garcia Lorca, Gherasim Luca, Gelu Naum sau la pictorii Victor Brauner, Salvador Dalí, Giorgio de Chirico, Paul Delvaux, Max Ernst etc.
E adevărat, acești scriitori și artiști au înițiat respectivele curente literare și artistice ca forme de boicot împotriva ordinii burgheze, ca o atitudine de dispreț pentru societatea timpului, însă nu putem face abstracție nici de dimensiunea apofatică a operei lor, de faptul că realitatea ultimă este inexprimabilă.
Teologia negativă( via negativa) este o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu prin negație, în timp ce teologia catafatică(teologie pozitivă) se referă la demersul cognitiv prin afirmație.
În creștinism idei apofatice regăsim la Clement din Alexandria, Grigore de Nyssa, insă părintele apofatismului teologic clasic este filosoful neoplatonic Pseudo-Dionisie Areopagitul care a trait în secolul V. Apofatismul areopagitic presupune și o formă de ascetism intelectual, fiindcă are în vedere întrebarea:”Ce nu este Dumnezeu?”. Cu alte cuvinte, despre Dumnezeu trebuie să se afirme tot ce se afirmă în general despre toate lucrurile care există, însă pentru că predicatele afirmate sunt numai predicate prin analogie, despre Dumnezeu trebuie totodată, nu doar să afirmăm, ci şi să negăm toate cele ce sunt. Ceea ce se urmărește prin negaţia apofatică nu este neantul, ci o afirmaţie cu caracter infinit, de fapt o supraafirmaţie, deoarece Dumnezeu este deasupra oricăror afirmaţii și negaţii[57].
Între apofatismul areopagitic şi logica budistă, există câteva corelaţii istorice mediate, cel mai probabil, prin neoplatonism, datorită penetrării unor idei budiste în spaţiul elenistic, în urma expediţiei lui Alexandru Macedon în Orient. Dar inclusiv opera lui Platon este o sursă a apofatismului lui Dionisie, dacă ne gândim la dialogul Parmenide, unde Unului i se retrag, una câte una, toate determinaţiile, retrăgându-i-se în cele din urmă şi Fiinţa.
De altfel, la greci, apofatismul poate fi sesizat chiar și la Anaximandru care folosește pentru conceptul de apeiron (indeterminatul), doar atribute negative. Xenofan din Colofon cu teza lui asupra Unului poate fi de asemenea integrat în cadrul unei cunoaşteri de tip apofatic, fiindcă dacă retragem Unului pluralitatea, atunci Unul devine într-o anumită măsură indeterminat.
În Orient, așa cum am amintit deja, apofatismul este prezent în India în imnul creaţiei din Rig Veda (Imnul X, 129), dar și în formula „Neti- neti”, prin care una din cele mai vechi Upanişade: Brhadaranyaka caracteriza spiritul (Puruşa)[58].
O altă dezvoltare apofatică aparţine budismului. Nagarjuna a caracterizat starea de Nirvana prin coincidentia opossitorum, ajungând să susţină identitatea Nirvanei cu Samsara, cu ciclul iluzoriu al cauzalităţii.
Conceptul de coincidentia oppositorum, ca expresie a caracterului transcendent şi total al divinităţii, este prezent şi în Bagavagita, unde Krishna este identic cu sine, fiind cauza oricărui ciclu ontologic.
Însă dezvoltările cele mai apropiate de apofatismul occidental rămân cele ale Vedantei care susţine transcendenţa şi izolarea totală a lui Brahman faţă de Maya.
În China antică, apofatismul este prezent în taoism, în Tao Te King(aprox.600 î. Hr.), lucrarea fundamentală a acestei religii. Şi aici Tao, Principiul, echivalentul lui τό αρχή de la greci, era lipsit de determinaţii. Paradoxurile erau exprimate mai mult cu ajutorul unor metafore decât prin concepte sau mecanisme logice.
În sfârșit, mergând spre începuturile istoriei, forme arhaice de apofatism pot fi identificate în simbolismul abisului acvatic care precede orice cosmogonie mitică, dar și în motivul lui Deus otiosus, care, mitologic are o răspândire planetară[59].
În Evul Mediu, un anume spirit apofatic este prezent la Meister Eckart care face distincţia dintre Gott şi Gottheit (natura divină și abisul divin). La acest gânditor creștin apar toate temele misticii universale: transcendenţa fiinţei divine, caracterul ei abisal, coincidentia opositorum, caracterul transcendent al abisului chiar faţă de caracterul personal al lui Dumnezeu, acestea nefiind altceva decât caracteristicile unei experienţe mistice apofatice .
La Hegel, Fiinţa este fiinţă pură, abia atunci când i se suspendă toate determinaţiile. Coincidenţa fiinţei şi neantului este justificată de Hegel prin indeterminarea lor absolută. Şi despre Fiinţa lui Hegel se poate spune ca şi despre divinitatea propusă de Dionisie Areopagitul că este în afara oricărui tip de determinare. Există totuși o diferență între cei doi în privința negației.Dacă pentru Areopagitul negaţia are valoarea unei supraafirmaţii, pentru Hegel însă negaţia înseamnă şi raport, deci implicit determinare. Deci opoziţia pe care fiinţa nedeterminată o are faţă de cea determinată constituie şi prima determinare a nedeterminării. Hegel se folosește de negație pentru a-l scoate pe Dumnezeu din întunericul divin, în timp ce Areopagitul utilizează negaţia pentru a-l adânci pe Dumnezeu în indeterminarea sa[60].
O altă idee apofatică din spațiul filosofic european este dată de Heidegger în “Ce este metafizica?” Aici nimicul este disociat de negaţia logică. Nimicul este o formă atât de radicală de suprimare a oricărui conţinut încât nici măcar opoziţia definită de negaţia logică nu este suficientă pentru a-l exprima. Pentru Heidegger, Nimicul se revelează numai în dispoziţia afectivă (befindlichkeit), adică în teama, angoasa ca frică de nimic determinat. Prin urmare, apofatismul heideggerian nu este echivalent cu cel areopagitic deoarece plictisul monastic este în ascetică o formă intermediară de ispitire cunoscută sub numele de akedie.
În Ascetica și mistica ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae distige trei grade apofatice: 1. apofatismul de gradul I, apofatismul discursiv, logic;2. apofatismul de gradul al II- lea, care constă în suprimarea oricărei activităţi a minţii, o odihnă totală obţinută numai după despătimire și 3. apofatismul de gradul al III- lea, etapa în care abundenţa luminii divine este exprimată prin metafora întunericului divin[61].
Gândirea lui Dionisie Areopagitul se referă la apofatismul de gradul al III- lea. Pentru a desemna caracterul transcendent al afirmaţiei divine, Areopagitul folosește un termen cunoscut încă de eleați, acela de hyperusia(suprafiinţă) care este în mod evident mai presusus şi de negaţie şi de de afirmaţie .
În mod cu totul paradoxal, la Cioran, nevoia de Dumnezeu este echivalată cu nevoia lipsei de Dumnezeu:”Toată viața l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-l întâlni”.
Orice căutător al lui Dumnezeu, orice sfânt ajunge la incapacitatea de a exprima infinitul divin. Dacă însă pe sfinți , o astfel de stare i-a dus la tăcere, pe Cioran, această incomprehensibilitate l-a dus la frustări, reproșuri și invective. Autorul “Tratatului de descompunere”, practică mai degrabă o mistică intelectuală, decât una însoțită de exerciții ascetice, despătimiri și mortificări trupești.
Cioran este fără îndpială un apofatic, dar apofatismul lui se constituie pe antinomii de alt ordin decât cele ale apofatismului clasic. Dacă apofatismul areopagitic viza excelenţa şi superlativul ontologic, prin contrast, apofatismul cioranian se referă mai degrabă la condiția unui Dumnezeu retras din lume. Dumnezeul lui Cioran nu devine apofatic datorită insondabilităţii lui, ci din cauza absenţei lui existenţiale. Dincolo de orice teribilisme, impertinenţe metafizice, interogații impudice, invective şi contestări, găsim în opera cioraniană “un infinit dor după Divinitate, o muzică a experierii depărtării dintre om şi Dumnezeu care concurează ca ton, poezie, sensibilitate, sfâşiere şi profunzime cu scrierile misticilor creştini. Cioran devine martor, profet şi apologet al catastrofei constitutive a lumii. Caracterul special inversat al apofatismului cioranian constă într-o conversie a reducţiei apofatice, într-un război metafizic cu Divinitatea, pe care spiritul său muzical, hiperluciditatea, nostalgia edenică, dar mai ales disonanţele existenţei îl silesc, fatalmente să-l poarte”.[62]
În încheierea acestui subcapitol al studiului nostru, ne mai rămâne să răspundem la întrebarea dacă nihilismul este sau nu este o specie apofatică.Legat de acest aspect, unii filosofi și mai ales teologi ar spune că nihilismul este o formă de apofatism, doar atâta timp cât are o intenție pozitivă. În contrast cu această idee, considerăm că orice variantă udemiologică se constituie pe grade apofatice speciale, fie că vorbim de nihilism metafizic, meonic, etic, social etc.
E adevărat, în viziunea apofatismului areopagitic, misticul se cufundă în neantul pur, iese de acolo pe cale intuitivă și exprimă transraționalitatea cunoașterii, însă și marii nihiliști, Gorgias, Nagarjuna, Schopenhauer, Nietzsche, Cioran etc. practică o formă de apofatism, fie el și meontic, tocmai prin faptul că experiază abisul.Apofatismul este în definitiv o cale mistică de cunoaștere nonrațională, prin care omul îl descoperă pe Dumnezeu, prin care îi constată prezența, dar și lipsa, nimicul pur. Există nu doar o revelare a Ființei pure, ci și o revelare a neantului, a nimicului pur, iar la un nivel mai profund aceste forme revelatoare coincid.
4.5.Cioran, un mistic inversat
Poziția metafizică a lui Cioran sfidează principiul noncontradicţiei, fiind expresia unui soi de mistică inversată: “Căci tot ce este dezminte şi confirmă Divinitatea. În aceeaşi clipă, blestemul şi rugăciunea sunt egal îndreptăţite. De pot fi făcute deodată – cu o mână ameninţând şi cu alta însemnând o cruce – te-ai apropiat până la identitate de Echivocul Suprem şi pari a fi Dumnezeu de câte ori ştii dacă exişti sau nu”[63].
Emil Cioran a rescris pe dos Psalmii lui David, a redactat o antipsaltire.La fel ca David, Cioran a fost atașat, obsedat de Dumnezeu, însă spre deosebire de regele psalmist, care avea o relație rezonabilă cu divinitatea, chiar dacă se simțea uneori abandonat de ea, autorul Demiurgului cel rău, recurge la interogații insinuante, la invective și chiar la negație :” Dacă ar exista un Dumnezeu, ne-ar fi cruţat de corvoada de a hrăni un hoit sortit putrezirii, de a târî un trup”;”Față de întrebările mele, Dumnezeu este mic cât un plutonier major” ;”Dumnezeu este, chiar dacă nu este” (Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972); ”În Dumnezeu eşti mai singur decât într-o mansardă pariziană”(Amurgul gândurilor); “Istoria omului şi a lui Dumnezeu este istoria unei decepţii reciproce”(Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972);” Dumnezeu : cădere perpendiculară peste spaima noastră, mîntuire prăvălindu-se ca un trăsnet în mijlocul căutărilor noastre pe care nici o speranţă nu le înşală, nimicire fără ocolişuri a mîndriei noastre nemîngîiate şi care nu vrea să se mîngîie, mers al individului pe un drum ce nu duce nicăieri, şomaj al sufletului în lipsa neliniştii”(Tratat de descompunere )
Pe de altă parte panseuri precum: ,, În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu”[64];ori ,,Toată viaţa l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-l găsi”[65]; ,,Totul fără Dumnezeu este neant, iar Dumnezeu este neantul pur”[66]; ,,Doamne fără tine sunt nebun şi cu tine înnebunes[67]; ,,Doamne eu nu spun că Tu nu eşti, eu spun că nu mai sunt”[68]; sau ,,Leucemia este grădina în care înfloreşte Dumnezeu”[69]; ,,Dumnezeu este chiar dacă nu este”[70] frizează de departe o vocaţie mistică ratată, o poziţionare antitetică faţă de transcendenţă, un demers apofatic cu intermitenţe meonice cauzate, pe de o parte de tendinţa de antropomorfizare a divinului, de nevoia imperioasă a fenomenalizării sacrului, dar şi de conştientizarea imposibilităţii unei astfel de metamorfoze senzitive a instanţei inteligibile.
5.Sfințenia și extazul mistic
În cazul lui Cioran, vorbim de o ecuație sufletească cel puțin interesantă, paradoxală, mai exact de o coabitare a unui mistic cu un sceptic :”Apostat cu vocaţia sfinţeniei, negator care plânge în faţa seducţiei Transcendenţei, personaj anarhic, contestatar iremediabil, Cioran rămâne sensibil la nostalgia sfinţeniei, la convulsiile şi tensiunile care i-au fost refuzate, dar pe care le intuia cu atâta intimitate. Pasionat de sfinţenie şi mai ales de sfinte, Cioran are tentaţia unei indiscreţii morbide de a explora amestecul impudic dintre sfinţenie şi erotism”[71].
Cioran a fost obsedat de idea de a fi secretarul sfintelor, a amantelor “logodnicului ceresc”, fiind gelos pentru faptul că nu este el obiectivul acestor patetisme, erotice şi sacre: “A fost o vreme când fie şi numai rostirea numelui unei sfinte mă umplea de încântare, când îi invidiam pe cronicarii mănăstirilor, pe intimii atâtor isterii inefabile, ai atâtor iluminări şi palori. Socoteam că a fi secretarul unei sfinte e cea mai înaltă carieră hărăzită unui muritor. Şi-mi imaginam întruna rolul de duhovnic al preafericitelor împătimite…”[72]
Inaccesul la grația divină, incapacitatea de a deveni sfânt constituie una dintre sursele nihilismului cioranian : “Aforistica cioraniană pune în evidenţă raportul dintre adulator şi apostat, dintre negator şi apologet, arătând de fapt sursa negaţiei, a scandalului dintre nihilist şi Divinitate, refuzul graţiei, insaţietatea extatică a nihilistului. Un Dumnezeu care se refuză adoraţiei noastre devine un Dumnezeu obiect al contestării noastre, iar setea imensă de Eternitate devine forţă activă a detractării ei. Astfel, putem spune că violenţa antidivină a lui Cioran se configurează ca un infinit reproş adus Divinităţii pe toate nuanţele şi tonalităţile posibile. Ea poate fi înţeleasă în regimul unei denigrări frenetice a cărei sursă rămâne, de fapt, o sete apologetică ratată.Negaţia devine, astfel, o simplă deviere, o schimbare de semn algebric a erosului transcendent. Mistica şi muzica, borne ale Absolutului în memoria noastră metafizică, devin substanţa şi sursa de inspiraţie pentru negarea Transcendenţei şi nostalgia ei, pentru dispreţul în faţa vitalităţii sănătoase şi dorul după convulsiile sublime şi bolnave ale sfinţeniei”[73].
Așa cum am văzut, Cioran este extrem de sensibil la problematica mistică. Un aforism ca acesta: “Mările şi oceanele sunt lacrimile vărsate de Dumnezeu sub impresia singurătăţii materiei” sau : “Deşerturile sunt parcurile lui Dumnezeu” rivalizează cu acea împletire organică ce există în scrierile misticilor, între experienţa extazului şi frumusețea exprimării poetice.
6.Cioran și mistica apuseană
Legat de mistica apuseană, trebuie spus că fondul psiho-cultural al poporului italian era profilat pe fondul ideatic al stoicismului târziu și pe structurile dreptului roman.Pariul lui Toma de Aquino a fost și acela de a împăca în plan economic, politic, aceste structuri absatracte cu religia, de a juridiciza teologia creștină, folosindu-se evident și de logica aristotelică. În Orient neexistând o tradiție a logicii, așa cum a existat în Occident, a apărut această formă de iraționalitate religioasă: mistica. Sigur, asta nu înseamnă că nu există și o mistică occidentală.Fenomenul mistic în Occident, în raport cu amploarea pe care a luat-o în Biserica de Răsărit, ține de excepție, însă figurile mistice, atâtea câte au fost, sunt de excepție. Ne amintim de mistica italiană(Angela de Foligno, Francisc de Assisi), de mistica spanioă(Sfânta Tereza de Ávila și Sfântul Ioan al Crucii), de mistica renană(Meister Eckhart, Johannes Tauler etc).
Doctrina socială a Bisericii catolice este mai legată de spiritul practic, de tradiția juridică romană, de gestionarea vieții sub aspect economic, social etc. în timp ce schimnicii orientali au ignorat lumea aceasta, încercând să se unească mistic cu Divinitatea.
După traducerea operei lui Aristotel în spațiul occidental , teologii catolici au avut enorm de câștigat pentru că filosofia Stagiritului le-a permis să dezlege misterele, legile naturii.Scolasticii însă au epuizat doctrina aristotelică, au dus-o uneori în ridicol (pentru că Aristotel nu cunoștea legea inerției, ei au afirmat că îngerii împing planetele cu umerii ca să se miște. Mai rămânea ca un înger să dea cu biciul și un altul să bată ritmul pe tobă, ca la corăbiile antice cu galere).
Aristotel fiind deci osificat de către teologii scolastici, era nevoie de un nou suflu spiritual. Tocmai de aceea a apărut Academia platonică din Florența (1459 – 1521), întemeiată de Marsilio Ficino.
Mai târziu, apele filosofice se vor despărți într-un curent empirist, dezvoltat pe filieră aristotelică (Toma de Aquino, Thomas Hobbes, Francis Bacon, John Locke, George Berkeley și David Hume ) care va face uz de metoda inductivă și un curent raționalist, bazat pe deducție, care pleacă în definitiv de la filosofia lui Platon( Descartes, Spinoza și Leibniz).
Cioran vorbește de erotismul misticii feminine, de identificarea aproape organică dintre sfântă şi “Logodnic”, acuzând insuficienţa spirituală a femeii, incapacitatea ei de a se raporta la Dumnezeu într-un mod care să depăşească senzualitatea. O frumuseţe mistică, în cazul extazului feminin se manifestă ca frumuseţe erotică, o frumusețe care amestecă splendoarea cu indecenţa, cu masochismul afectivităţii feminine, a cărei fervoare este adesea alimentată de refuz: “Când Domnul îmi vorbea, iar eu îi contemplam minunata frumuseţe, vedeam dulceaţa şi uneori severitatea cu care gura lui atât de frumoasă şi divină rostea cuvintele, simţeam o uriaşă dorinţă să-i ştiu culoarea ochilor şi proporţiile trupului, ca să pot vorbi despre ele: niciodată n-am fost vrednică să le cunosc. Orice strădanie e aici pe de-a-ntregul zadarnică”. După ce citează aceste cuvinte din Sfânta Tereza de Avila, Cioran adaugă: “Culoarea ochilor… ce impură e sfinţenia femeiască !” [74]
Un anume simț carnal în mistica apuseană nu poate fi negat. Există la Tereza de Avilla câteva pasaje care pot sugera acest tip de mistică pseudoerotică : ”adeseori Hristos imi spune: De acum Eu sunt al tau si tu a mea. Aceste mângâieri ale Dumnezeului meu mă fac să mă rușinez nespus. In ele simt și durere și desfătare, împreună. Aceasta este o rană prea dulce(…).Eu am văzut un înger care ținea în mană o suliță lungă de aur cu vârf de fier pe care ardea o mică limbă de foc. Acest înger, din când în când imi infingea sulița in inimă ți în alte organe ale trupului meu. Iar când o trăgea inapoi, atunci mi se părea că mi se scoate afară tot lăuntrul meu. Durerea din cauza acestor răni a fost atât de puternică încât eu gemeam, dar și desfătarea a fost atât de mare încât nu puteam să-mi doresc să înceteze vreodată această stare. Cu cât de adânc îmi intra în mine sulița, cu atât mai mult creștea durerea, dar și desfătarea devenea mai puternică, mai dulce.”[75]
Fericita Angela de Foligno, de asemenea, vedea Sfânta Cruce ca pe un pat nupțial.La un moment dat aceasta mărturisește că și-a droit să-l vadă pe Iisus la la modul fizic și că acest lucru s-a și întâmplat:”Am văzut pe Hristos aplecându-și capul în mâinile mele. Și atunci El mi-a descoperit gâtul si mâinile Sale, iar gâtul lui avea o frumusețe de nespus”.
Pentru a explica acest mod de raportare la Iisus, această formă de amor mistic, trebuie să luăm în calcul. pe de o parte, accentuarea carnalității din pictura realistă, prezentă în spațiul catolic, în contrast cu imaginarul pictural bizantin, arid, descărnat, axat mai mult pe dimensiunea spirituală decât pe aspectul corporal, terestricitatea, fenomenalitatea, filosofiei aristotelice, filtrate de Toma de Aquino în catolicism și prezentă în inconștientul colectiv, dar și modul tipic al femeii de a se raporta la sacru, dictat de natura feminină, de sensibilitate, de maternitate, de nevoia de a intui, a cunoaște și a-și proteja obiectul iubirii.
Până la urmă, nu e nimic rău în acest mod de adorare, pentru că aceasta este structura mentală, spirituală, intelectaulă a femeii. Așa a creat-o Dumnezeu, mai senzorială, mai practică, mai puțin înclinată spre abstractizare, mai ancorată în lumea sensibilă, decât în cea inteligibilă, mai legată de microfizică, decât de metafizică.
7.Cioran și povara lucidității
Față de preeminența Divinității, de caracterul ei omniprezent, proniator, așa cum apare în literatura biblică și patristică, la Cioran, Dumnezeu are, mai degrabă, semnificaţia unui Deus otiosus şi a unui Deus absconditus. Prin urmare, în viziunea lui Cioran, Dumnezeu este responsabil de absurdul lumii.
Autarhul ceresc nu-și poate stăpânii propensiunea creatoare, însă tocmai prin această manifestare, generează imperfecţiunea, deschide abisul, introducând astfel în cosmos disarmonia. Pentru Cioran, istoria nu este decât încă o dovadă a absurdului cosmic.
Dacă referatul biblic al creației leagă corupţia cosmică de culpa primordială, creaţia divină, fiind iniţial perfectă, nealterată, la Cioran, actul unei elecţiuni umane originare lipsește, ceea ce face ca întreaga răspundere pentru disarmonia cosmică să-i aparțină Creatorului. Din acest motiv, Cioran exclude posibilitatea mântuirii, soteriologia fiind substituită la el, într-un sens care aminteşte de Schopenhauer şi budism, prin nostalgia extincţiei .
Într-un cosmos în care nu omul este vinovat, ci însuşi Dumnezeu, nu poate fi vorba despre o reabilitare ontologică. De aici suferința lui Cioran, o suferință constantă, funciară, nu una pasageră, cauzată de evenimente cotidiene.
Luciditatea la Cioran nu are valoarea unui episod nevrotic, ci are un sens metafizic. Prin urmare în cazul moralistului din Rășinari, vorbim de un autentic homo lucidus, chiar dacă, nu putem exclude anumite trăsături histrionice, cameleonice de care a dat dovadă, cel puțin în anumite momente din viața lui.
Filosoful conștientizează precaritatea ființei umane și lipsa oricărui fundament soteriologic. Acest act de cunoaştere ultimă, dobândit prin starea de luciditate, explică apologia pe care Cioran o face suicidului. Într-un cosmos absurd, unica soluţie pare să fie refuzul participării la coruptibilitatea istorică, sabotarea spectacolului mundan, grotesc și inutil, prin “demisie metafizică”.
8.Fenomenul muzical ca șantaj al Divinității
Preocuparea lui Cioran pentru muzică nu este nici culturală, nici estetică, nici „existenţială”, ci este legată mai degrabă de o memorie a unei Transcendenţe pierdute, de o nostalgie edenică.
Structura dubitativă, contradictorie, antinomică, paradoxală a lui Cioran îl condamnă deopotrivă, la experienţe extatice şi la negarea lor. De fapt, contradicţiile lui Cioran proiectate la scară metafizică nu sunt altceva decât contradicţiile Divinităţii.
Fenomenul muzical are calitatea de a șantaja nihilistul. În faţa muzicii, propensiunea negatoare a lui Cioran suferă o stranie paralizie. Filosoful care îl hulește pe Dumnezeu, cosmosul, omul, viaţa, femeia, care deconstruiește toate valorile, este incapabil să blasfemieze muzica. Prin urmnare, muzica devine limita nihilismului cioranian: „Când toată existenţa devine muzică şi toată fiinţa ta un tremur, iată unde încetează regretele”[76].
Melosul, ca „limbaj al transcendenţei”, este cea care oferă scepticului sentimentul nemuririi: „Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire. Acele zile senine în care inima ia culoarea cerului şi-n care renasc extaze sonore cu amintiri de dincolo de orizont! În zadar ai mai căuta atunci lacrimi pentru timp”[77].
Muzica îi actualizează lui Cioran regretul Paradisului: „Mozart mă face să regret eroarea lui Adam”[78].
Compozitorii care au reușit să surprindă măreția infinitului divin sunt Bach şi Mozart : „Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, facerea ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să îi datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.”[79]; „Bach este agentul direct al despământenirii. E atâta transcendenţă în câte o vibraţie de violă, pare că se presară zăpadă pe inimi de îngeri, În Bach nu există «sentimente», ci numai lumea şi Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi.”[80]; „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune», trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu… Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa Lui, uitând singurul argument valabil: Bach.”[81]; „În biserica Saint-Severin, ascultând, la orgă, Arta fugii, nu încetam să-mi repet: Iată infirmarea tuturor anatemelor mele.”[82]
Mozart nu este doar compozitorul care-L revelează pe Dumnezeu ci și artistul, geniul care poate fi esenţial nu în nefericire, ci în seninătate: „Omul nu poate fi esenţial decât în nefericire. Oare Mozart ne atrage numai ca excepţie? Oare numai la Mozart am învăţat adâncimea seninătăţilor? De câte ori ascult această muzică, îmi cresc aripi de înger. De ce nu m-am prăbuşit? M-a salvat ceea ce era mozartian în mine.”[83]
Pe lângă detenta ei metafizică, muzica are un caracter consolator, escapist, compensatoriu, ca mistica și poezia, domenii ale spiritului care fac viața suportabilă.
Concluzii
Nihilismul împinge individul spre o bornă peratologică abisală, lucru care obligă negatorul să se confrunte cu propria lipsă de temei. Această confruntare poate constitui sursa unor noi invective la adresa unui posibil principiu transcendent, însă cu riscul visceralizării interogaţiilor, asumarea vidului existenţial, generator de angoase și suferinţe, pentru că nimic în această lume nu este mai dureros decât coabitarea cu nonsensul, această formă de cancer al spiritului. Nu există nici un alt instrument de tortură care să strivească mai tare egoul uman ca menghina neantului. Răul din lume, bolile, moartea, războaiele, hecatombele, catastrofele naturale şi nucleare, regimurile politice dictatoriele, crimele etc sunt lucruri care nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât nu cadrează cu un Dumnezeu bun, binevoitor, iubitor, provident, omnipotent și omniscient.
Sfâşiat între cer şi pământ, devenit o minge de fotbal pe care și-o pasează de la unul la altul cei doi Giganți metafizici, Dumnezeu și Diavolul, omul îşi suportă existenţa, îşi suferă mai degrabă viaţa decât şi-o trăieşte. În ciuda sistemelor de teodicee articulate în teologie şi filosofie, de la Augustin, la Leibniz, sensul ultim al suferinţei rămâne un mister.
Întrebări precum : Care este contractul ontologic dintre cele două forțe transcendente ? De ce are Dumnezeu nevoie de acest partener malefic? De ce suferă omul drept dacă Dumnezeu este bun?Cum e posibil ca Dumnezeu să știe tot, dar să nu producă tot? Dacă Dumnezeu este omniscient, de ce acceptă să alegem răul? etc. încă nu au primit un răspuns credibil, nici din partea teologilor, nici din partea filosofilor.
Singurele soluţii pentru omul obișnuit în faţa suferinţei sunt tăcerea, asumarea misterului divin, răbdarea, bărbăţia şi speranţa în restaurarea eshatonică a fiinţei.Geniul însă, sămădăul ființei, creatorul, lucidul, în orgoliul său, în calitatea lui de paratrăznet al Divinității, de codumnezeu terestru, se revoltă, îi cere, pe bună dreptate, socoteală Absolutului pentru această coerență cosmică ratată[84].
Geniul, omul lucid, hipersensibil, hiperinteligent, instruit cultural, mitologic, filosofic, științific, nu mai are puterea, entuziasmul, naivitatea, ignoranța, virginitatea noetică, determinatrea psiho-emoțională, modestia, smerenia, frica de pedeapsa divină etc. și alte elemente care fac posibilă credința solidă, neîntrebătoare.Dacă omul simplu ajunge să aibă o credință robustă determinat de evidența suferinței din lume, de tanatofobie și alte frici existențiale, de sentimentalisme, pietisme, ignoranțe, naivități, iluzii și profitorime și manipulări metafizice, pentru un om de cultură este mult mai greu să se instaleze într-una dintre cele câteva zeci de mii de credințe, confesiuni, secte, denominațiuni și facțiuni religioase. Un intelectual rasat, instruit , informat, citit, lucid, nu poate fi decât cel mult un creștin cu mii întrebări, nu poate avea decât un angajament pistic de tip cultural sau în orice caz unul arhetipal, identitar, mai puțin ancorat în certitudini metafizice.
Autoinstalarea în real a unei Ființe omnipotente, omnisciente, care crează forme de existență conștientă fără să le întrebe în prealabil dacă vor să vină în acest spital cosmic, dictatura celestă, povara conștiinței și a lucidității, finalitatea tragică a omului, inestetica morții, aruncarea corpului uman după moarte în pământ, pentru a deveni drept hrană râmelor și a altor lubricidae, dar și posibilii viermi animici, pihofagi care pot ciopârți sufletul, îl pot încarcera în morminte exhatonice provizorii, purgatorice sau definitive, tartarice, infernale, calitatea de victimă, de sclav ontologic, îl fac pe omul lucid să-și autoconteste existența, să perceapă mult mai acut decât ființele de turmă, orfanismul cosmic, să chestioneze statutul unui posibil zeu personal, faptele Lui arbitrare și implicit nevoia Lui de a ieși din anonimatul metafizic prin creație.
Ceea ce trebuie să înțelegem în urma acestor analize, prolegomene și glose cioraniene, este că filosoful din Rășinarii nu a fost ateu, ci un creștin cu miliarde de întrebări. Însă, apropos de gândirea lui Cioran, întrebarea abisală, generatoare de vertij pe care ne-o punem atunci când tematizăm condiția divină, este dacă teologul, cel care vorbeste despre Dumnezeu, trebuie să fie credincios, să se raporteze la El sentimental, obedient, să creadă orbește, aproioric în existența Lui să recurgă la rugăciuni, la acte de adorare, gesturi de prosternare, la atitudini doxologice sau să adopte o poziție neutră, distantă, științifică ?Mai exact a fi teolog înseamnă a vorbi despre Dumnezeu sau a vorbi cu Dumnezeu?A te ruga lui, a recurge la devoțiuni sau a-L studia detașat ?
Eseistica cioraniană, opera lui aforistică, dar închegată tematic, sugerează, instituie, nu doar un alt tip de filosofare, o ontofilosofie, o transfilosofie, dar și o altă manieră de teologhisire, profană, lucidă, nonomiletică, noncultică, nonobedientă, o teologie transpistică, naturală, obiectivă, fără raportare psiho-afectivă, o arheologie metafizică, interogativă, apofatică, o teologie vie, noncadaverică, nonrepetitivă, o teoarheologie, o căutare științifică, inter-, pluri- și transdisciplinară, a temeiului trancendent al lumii.
Pe de altă parte, ultrasensibilul, misticul, lucidul, însetatul de Absolut Cioran l-a căutat în tratatele de teologie și de filosofie pe acel Dumnezeu afectiv, bun, iubitor, milos, provident și nu l-a găsit.Nereușind să idetifice în divinitate această dimensiune paternă, ci dimpotrivă confruntându-se cu imaginea unui zeu abstract, abscons, sugerat doar de volutele sonore ale muzicii clasice, glacial, indiferent, Emil Cioran s-a repliat în agnosticism, scepticism, udemiologism, nihilism, apofatism meonic, prometeism, faustism ontologic. Cu alte cuvinte, a vrut să găsească un Dumnezeu care să-i pese de om.
Toată viața lui Cioran a fost o pendulare „ între nevoia de credință și imposibilitatea de a crede”[85] Filosoful și-a droit să aibă puterea, naivitatea, darul credinței, însă acest lucru nu a fost posibil structural, din cauza naturii lui dubitative, a hipersensibilității, a lucidității, trăsături care-l condamnau să pună totul sub lupa analizei, a problematizării :„ negația în mine a fost întotdeauna mai mare decît afirmația. Latura mea demonică, dacă vreți. Din cauza asta nu am putut niciodată să cred profund în ceva. Aș fi vrut, dar nu s-a putut[86]. ; „N-am devenit religios, nici nu sînt religios, dar prezența religiei în mine este permanentă…”[87]
De altfel Cioran va scrie undeva că atunci când privești viața cu atenție, nu mai există viață”.Pe de altă parte, ca oameni, de unde știm că interogația sinceră, îndoiala, agnosticismul, atitudinea sceptică, negația nu sunt forme inversate ale rugăciuni ?
Modul de raportare atipic a lui Cioran la transcendență constituie în ultimă instanță credința lui, o credință specifică ființelor lucide, geniilor cărora cu siguranță Dumnezeu le va evalua sentimentele față de El în funcție de calitățile și defectele în exces cu care i-a înzestrat, conform acelui dicton latin :” Quod licet Iovi, non licet bovi”( Ceea ce îi este permis lui Jupiter nu îi este permis boului).
Într-un interviu pe care l-a dat cu puţin timp înainte de a trece la cele veșnice, Părintele Dumnitru Stăniloae, întrebat despre destinul spiritual al unor intelectuali români din diaspora, bântuiţi de morbul dubitaţiei și al nihilismului, a făcut o afirmaţie care a surprins pe unii teologi care nu înțeleg metabolismul spiritual atipic al geniului: ,, Ca să se mântuiască, Cioran trebuia să mai facă doar un A mare de tipar, atât de aproape a fost de Dumnezeu.”
Personal, cred că un Dumnezeu care nu ar lua în considerare, neliniștile, căutările febrile, insomniile, setea de infinit al unuia dintre cei mai fervenți arheologi ai Săi, s-ar compromite pe Sine.
Lector Univ. Dr. VASILE CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
[1] Cioran, Emil, Lacrimi și sfinți, Humanitas, București,1995, p.123-124.
[2] Cioran, Emil, Despre Dumnezeu, Humanitas, București, 1997, p. 191.
[3] Ibidem, p.30.
[4] Cioran, Emil, Demiurgul cel rău, Bucureşti, Humanitas, 1996, p.168.
[5] vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Universităţii „ Lucian Blaga”, Sibiu, 2006 p.137.
[6] Ibidem, p.138.
[7] Ibidem, p.141.
[8] Ibidem, p.145
[9] Pascal, Cugetări, Text stabilit de Leon Brunschvicg, ediţia a doua, trad. de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Aion, Oradea, 2000, p. 130.
[10] Vasile Chira, Dominantele gândirii … op. cit. p.148-150.
[11] Ibidem, p.209.
[12] Ibidem, p.153.
[13] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op. cit., p. 75.
[14] Vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii …160.
[15] Cioran, Emil (citat de către Bondy Francois în “Akzente”, februarie, 1980), apud. G. Liiceanu, Cearta cu filosofia, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 146.
[16] Vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii…op. cit., p.2011.
[17] vezi și G. Liiceanu , Excurs asupra câtorva termeni heideggereni , în Heidegger, Fiinţă şi timp, trad. G. Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, 2012, p . 609; Vezi și Vasile Chira, Liber miscellaneus, Editura ASTRA Museum, Sibiu , 2014, p. 170-171
[18] Vasile Chira, Analitica existențială la Cioran, Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2014, p.104.
[19] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 79.
[20] Ibidem, p. 77-78.
[21] Ibidem, p.82
[22] Ibidem 88.
[23] Ibidem 66.
[24] Cioran, Emil, Căderea în timp, Trad. de Irina Mavrodin, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.170.
[25] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, București, 2017, p. 98-99.
[26] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p. 114.
[27] Cioran, Emil, Lacrimi și sfinți , op.cit., p. 100-101.
[28] Ibidem, p.101
[29] Cioran, Emil, Căderea în timp, op. cit., p. 107-108.
[30] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, Trad. de Nicolae Bârna, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 37.
[31] Ibidem, p.155.
[32] Cioran, Emil, Sfârtecare, Trad. de Vlad Russo, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 117.
[33] Vezi Cioran, Emil, Însemnări despre moarte, “Gândirea”, XIII, nr.4, apr. 1933.
[34] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinți, op.cit., p.125 et sqq.
[35] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 121.
[36] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, op. cit., p. 121-122.
[37] Vezi Mariana Şora, Despre, despre, despre…, Nemira, București, 1995, p.80.
[38] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op. cit. p.32-33.
[39] Cioran, Emil, Demiurgul cel rău, op. cit., p. 73.
[40] Ibidem , p.186.
[41] Ibidem, p.87.
[42] Ibidem, p.75.
[43] Vasile Chira, Dominantele gândirii …op. cit., p. 46. ; Kant Immanuel, Critica raţiunii pure, Trad. de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 444- 451.
[44] Vasile Chira, Dominantele gândirii …, op.cit, p. 48.
[45] Ibidem, p.51-52.
[46] Vezi Pascal, Blaise, Cugetări, Text stabilit de Leon Brunschvicg, Ediţia a doua, trad. de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura AION, Oradea, 2000, p. 109.
[47] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, op. cit., p. 88-89.
[48] Ibidem, p.10.
[49] Vezi Vasile Chira Dominantele gândirii …op.cit., p.70.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem, p.54.
[52] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Ediţia a 4-a, Humanitas, Bucureşti, 2001, p.21.
[53] Ibidem, p.142-143.
[54] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, op.cit., p. 66.
[55] Vezi Vasile Chira Dominantele gândirii …op. cit., p.59.
[56]Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, op. cit., p. 82.
[57] Vezi Vasile Chira, Studii de inter- pluri- și transdisciplinaritate, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, 2012, p.150
[58] Ibidem, p.153.
[59] Ibidem, p.155.
[60] Ibidem, p.156.
[61] Ibidem, p. 158
[62] Ibidem, p.161.
[63] Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, p. 88.
[64] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op.cit., p. 164.
[65] Cioran, Emil, Cioran despre Dumnezeu, (antologie), op.cit., p. 67.
[66] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op.cit., p. 61.
[67] ibidem p. 80.
[68] Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, op.cit. p. 168.
[69] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op.cit., p. 37;
[70] Cioran, Emil, Despre neajunsul de a te fi născut, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 200.
[71] Vasile Chira, Dominantele gândirii… op. cit., p.71.
[72] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, op. cit., p. 194.
[73] Vasile Chira, Dominantele gândirii…,op.cit., p.75.
[74] Cioran, Emil, Tratat de descompunere, op.cit., p.197.
[75] Diacon Andrei Kuraev, Vizov ecumenizma, p.133.
[76] Cioran, Emil, Cioran şi muzica (antologie). Selecţia textelor de Aurel Cioran, Ediţie îngrijită de Vlad Zografi, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 61.
[77] ibidem, p. 34.
[78] ibidem, p. 35.
[79] Ibidem, p. 112.
[80] ibidem, p. 111.
[81] ibidem, p. 113.
[82] ibidem, p. 112.
[83] ibidem, p. 38.
[84] Vezi Vasile Chira, Studii de inter- pluri- și transdisciplinaritate, op. cit., p.147-148.
[85] G. Liiceanu, Apocalipsa după Cioran, Humanitas, București, 1995, p. 115.
[86] Ibidem, p.397.
[87] Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 271.
SPECTACOL EXTRAORDINAR DE MUZICĂ
TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ
ANOTIMPURILE FIINŢEI
NAŞTERA, IUBIREA, NUNTA, BOALA ŞI MOARTEA
ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC
GHEORGHE TURDA
şi
Grupul folcloric “Dacii liberi” din Maramureş
Voce: VASILE CHIRA; Vioară: Dumitru Hârb; zongoră: Grigore Chira, membru al Grupului „Iza”
Prezintă: Anca Mărginean
Sala Thalia, vineri 1 iunie 2018, ora 18.00
Intrarea liberă! Vă aşteptăm cu drag!
Dragi prieteni,
În data de 1 iunie/2018, vineri ora 18:00, la Sala Thalia din Sibiu, Institutul de Studii Pluri- Inter-, şi Transdisciplinare /Institute of Pluri-, Inter- and Transdisciplinary Studies( IPITS) din Sibiu, al cărui preşedinte de onoare este Acad. Prof. Univ. Dr., Dr. h.c.mult. Basarab Nicolescu(Centre International de Recherches et Etudes Transdisciplinaires- CIRET, Paris), împreună cu studenţii anului II ai Facultăţii de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, organizează Simpozionului-spectacol, ANOTIMPURILE FIINŢEI . METAFIZICA ŞI PSIHOLOGIA DEVENIRII UMANE ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC.
Acest Simpozion –spectacol de muzică tradiţională românească este organizat în colaborare cu Facultatea de Teologie”Andrei Şaguna” din Sibiu şi cu binecuvântarea Inalt Prea Sfinţitului Părinte Prof. Univ.Dr.Dr.h.c. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului şi este destinat publicului sibian , cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri din 1918.
Vor fi abordate din punct de vedere etnografic, antropologic, teologic, psihologic, literar şi muzical toate evenimentele majore din viaţa omului ,aşa cum sunt acestea trăite în societatea tradiţonală : naşterea, botezul, iubirea, hora, nunta, înstrăinarea de sat , mersul la cătănie, războiul, bătrâneţea , boala, moartea şi înmormântarea.
În cadrul Simpozionului-spectacol vor cânta: Maestrul GHEORGHE TURDA , VASILE CHIRA şi grupul folcloric “Dacii liberi”, din Maramureş (Vioară: Dumitru Hârb, zongoră: Grigore Chira, membru al grupului folcloric “Iza” ,dobă:Adrian Vârsta).
Spectacolul va fi prezentat de către solista de muzică populară Anca Mărginean.
Riturile de trecere ale omului din societatea tradiţională vor fi tematizate de către scriitorul ,filosoful şi teologul Lector univ.Dr.Vasile Chira , de la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu.
Intrarea este liberă!
Vă aşteptăm cu drag!
Vasile Chira
„Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutații, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele semenului tău„ (Isaia 58:6-7).
„Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; și, după ce au trecut acele zile, a flămânzit” (Luca 4:1-2) .
Înainte de debutul activităţii publice, marii întemeietori de religii se retrăgeau invariabil în pustie, supunându-se unui regim ascetic care includea meditaţia, postul şi rugăciunea. În această perioadă aveau loc episoade teofanice, ontofanii, kratofanii sau demonofanii, menite să-i iniţieze în tainele misiunii terestre, încredinţată lor de o prezenţă transmundană absolută, dar şi să-i conştientizeze asupra propriilor vocaţii soteriologice. Astfel de experienţe arhetipale sunt de notorietate: Moise meditează în sălbăticia Madianului păzind turmele socrului său Ietro, Zoroastru se luptă în grotele Persiei cu Ahriman (numele diavolului în zoroastrism), Confucius ţine doliu şi meditează o perioadă de 27 de luni la mormântul mamei sale Ceng- tsai, prinţul Gauthama Siddarta se supune unui regim ascetic sever luptându-se cu zeul Mara, entitate malefică în a cărei componenţă se ascundeau răul şi moartea, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât în timp, după patruzeci de zile de post iese învingător din lupta cu cele trei ispite în pustiul Carantaniei, în sfârşit, Mahomed meditează într-o grotă de pe muntele Hira.
Postul ca privaţie alimentară, dar mai ales ca imperativ metafizic reface condiţia primordială, reiterează dialogul dintre om şi Dumnezeu, dialog ce a avut loc în illo tempore , în spaţiul edenic. Postul este în definitiv o reconstituire a dramei originare prin care postitorul încearcă să deturneze culpa adamică, să evite nu numai propria cădere, ci într-un mod simbolic tragedia transcendentală, extinsă la nivelul timpului şi a lumii sensibile. Postitorul vrea să recentralizeze axa temporalităţii, dizlocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin, să echilibreze ontologic acest timp pauper care face posibilă moartea.
Biserica ortodoxă a instituit în anul liturgic patru posturi: Postul Crăciunului ( a Naşterii Domnului), Postul Mare ( Postul Sfintelor Paşti), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Sfintei Marii (Postul Adormirii Maicii Domnului). Acestea nu sunt altceva decât anotimpurile spirituale ale celor care-şi asumă religia creştină. După cum anul calendaristic, astronomic îşi are patru anotimpuri, solstiţii şi echinocţii tot astfel şi anul spiritual îşi are propriile lui timpuri şi anotimpuri, propriile lui furtuni, curcubee, ninsori, primăveri şi invieri.
Există o logică mistică, o cosmologie a duhului, o aritmetică a inimii care dublează timpul circumscris de mişcările aştrilor cu un eon spiritual. Astfel spus, timpul nesteianic curge în sens contrar timpului cronologic înregistrat de ceasornice. Deşi ca ins istoric postitorul continuă să rămână spectator al eonului eshatologic, ca actor în drama transcendentală el este contemporan cu omul primordial.
Ceasul creştinului are întotdeauna două feţe fiecare dintre ele generând un timp diferit: durata cosmologică şi respectiv prezentul etern. Ambele au ca destinaţie eonul inteligibil chiar dacă unul galopează spre eshaton iar celălalt glisează îndărăt spre momentul zero al timpului. În definitiv toate ceasurile din lume au în ele ceva straniu şi trist pentru că ne măsoară trecerea, ne afundă cu fiecare secundă (citește mai mult pe https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/timpul-postului-si-durata-pura-2256960.html).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
“Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei;Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură;Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!”(Romani, 12, 6-8)
“Carisma nu este un dar, ci un instrument”(Seth Godin)
Curprins:
1.Introducere
2.Introducere în haritologie
3. Fenomenul charismei
4.Este charisma un mit ?
5.Pretinsa demistificare a charismei:Olivia Fox Cabane
6.Charisma în antichitatea greacă și latină
7.Charismă și harismă
8.Charisma în Vechiul Testament
9.Charisma în Noul Testament
10. Charisma în Evanghelii
11.Charisma în epistolele pauline
12.Harismele și darurile Sfântului Duh în literatura patristică
13.Darurile Sfântului Duh în concepția maximiană
14. Fenomenul charismei din perspectivă sociologică și psihologică
15.Profilul omului charismatic
16.Fiziologia charismei
17.Charismă vs. narcisism
18.Taxonomia charismei
19.Charisma fizică
20.Charisma retorică
21.Charismă și persuasiune
22. Principiile persuasiuniii
23.Charisma de ocazie
24.Charisma de lungă durată
25.Charisma nativă
26.Exuberantul charismatic
27.Introvertitul charismatic
28.Antrenarea charismei
29.Charisma și inteligența
29.Inteligența emoțională
30.Inteligența socială
31.Charisma și comunicarea nonverbală
31.Charisma și cultura
32.Charisma și sensibilitatea
33.Conștient și inconștient în exercitarea charismei
34. Charisma și aspectul fizic
35.Charisma și timbrul vocii
36.Tonalitate, volum și tempo
37.Momentele logico-psihologice ale discursului charismatic
38.Poveștile și figurile de stil în mesajul charismatic
39.Contagiunea emoțională
40. Privirea charismatică
41.Îmbrăcămintea liderului charismatic
42.Efectele cromatice
43.Charisma și temperamentul
44.Charisma și tipul caracterologic
45.Charisma și geniul
46.Charisma și zodiile
47.Scoripioni charismatici
48.Concepția lui Max Weber despre fenomenul charismei
49.John Antonakis: Charismatic Leadership Tactics (CLT)
50.Charismă și autoritate politică
51.Persuasiunea politică
52.Lideri politici charismatici
53.Profesori charismatici
54.Oratori charismatici
55.Politicieni români cu profil charismatic
56.Charismă și manipulare
57.Charisma și religia
58.Întemeietori de religie charismatici
59.Predicatori charismatici
60.A ucide sau a te lăsa ucis pentru o idee
61.Charisma feminină
62. Folosirea charismei în scopuri nobile
63. Avantajele omului charismatic
64.Charismă și sexualitate
65.Povara charismei
66. Riscurile charismei
67.Charisma și invidia
68.Folosirea charismei în scopuri negative
69.Charisma și psihopatie
70.De ce sunt fascinați oamenii de tirani?
71.Autocratul și vulnerabilitățile ființei umane
72.Arhetipul parental
73.Efectul de turmă(instinctul ovin)
74.Neîncrederea în propriile forțe, teamă, lașitate și pasivism
75.Lipsa spiritului critic
76.Raportul dintre charismă și libertate
Concluzii
1. Introducere
Considerată un fenomen rar, inefabil, magic, mistic, un dat genetic, un dar de la Dumnezeu etc., charisma constituie o sumă de aptitudini, atitudini comportamentale, calități, trăsături personale de excepție etc., prin care un om se face plăcut, celor din jur, auditoriului, publicului, ceea ce-i dă posibilitatea de a exercita o anume formă de autoritate față de grup, de a transmite anumite idei, credințe, de a deveni în mod natural influencer, mentor, lider.
Termenul de “charismă” din limbile moderne provine din substantivul grec χάρισμα ( khárisma ), care se traduce cu „favoare oferită cuiva în mod gratuit”, „dar ”, care la rândul lui, derivă din χάρις ( charis) „ har”. Cuvântul “charis” este legat și de numele zeiței grației și a frumuseții, Charis, soția lui Hephaestus.
Fiind de o frumusețe și o bunătate ieșite din comun, în mitologia greacă, zeița Charis făcea parte dintre cele trei zeițe(uneori chiar mai multe ) ale farmecului, frumuseții, creativității și ale bunăvoinței, numite Χάριτες(Charites). De aici conotațiile actuale ale cuvântului charismă, respectiv farmecul, magnetismul, misterul persoanelor care au fost înzestrate cu acest dar/har divin. Chiar și în Vechiul Testament substantivul folosit pentru charisma era “hen” (favoare), iar verbul “hanan “ însemna (a face favoare).
Charites au beneficiat în antichitatea greacă de un cult special.În cinstea lor s-au ridicat temple și s-a instituit o sărbătoare specială numită Charisia (Χαρίσια), în cadrul căreia adoartorii dansau dansuri sacre toată noaptea, iar dimineață, celor ce reușeau să rămână treji, li se oferea în dar câte o prăjitură.
Pentru Apostolul Pavel, charisma/harisma nu este altceva decât o revărsare directă a harului divin asupra creștinului:
”Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.
Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn.
Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos.
Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei.
Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh;
Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor.
Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte.
Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos.
Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat.
Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.
Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?
Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, – pentru aceasta nu este ea din trup?
Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?
Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit.
Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?
Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.
Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.
Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.
Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte,
Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.
Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.
Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.
Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.
Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?
Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?”
( Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 12, 4-30).
Dogmatica ceștină face o diferență între charisme și „darurile Duhului Sfânt”. Dacă harismele sunt niște daruri excepționale, pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, nu în folosul lor personal, ci al aproapelui, mai ales la începuturile creștinismului, când era nevoie de propovăduirea evangheliei pentru popularizarea și extinderea acestei religii(darul glosolaliei, darul cunoașterii, credința profundă, darul vindecării, darul facerii de minuni, darul profeției, darul discernerii între diferite tipuri de spirite, darul diaconiei ( slujirii), darul de a învăța pe alții, darul de a conduce unele activități din cadrul Bisericii etc.), darurile Sfântului Duh se primesc, în special, prin Taina Mirungerii, în scopul propriei mântuiri și presupun colaborarea nemijlocită a omului cu harul dumnezeiesc.
Bazată pe un text din profetul Isaia, Biserica a identificat șapte Daruri ale Duhului Sfânt: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credinte. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu“(Isaia (11, 2-3).
În “Of Water & The Spirit. A Liturgical Study of Baptism”( Creswood, St. Vladimir’s Seminary Pres, 1974, p.78), liturgistul rus Alexander Schmemann consideră că formula sacramentală este la singular, nu la plural, deci „darul”, nu „darurile”, ceea ce înseamnă că prin taina Mirungerii nu se primește vreun dar particular sau darurile Duhului Sfânt, ci însuși Duhul Sfânt, ca dar (δωρεὰ/doorea).
Fără a intra în disputele pnevmatologice, haritologice, declanșate de „mișcarea charismatică”, trebuie spus că punctele de vedere despre harisme și darurile Sfântului Duh diferă, nu doar la nivel interconfessional, între ortodocși și neo-penticostali, ci chiar și și între teologii răsăriteni.
După o primă teoretizare a charismei făcută deci de Apostolul Pavel, în epistolele sale, trimise primelor comunități creștine, în jurul anului 50 d.Hr., deși autorii patristici au vorbit despre harisme și despre Darurile Sfântului Duh, conceptul de carismă a fost reluat, analizat și revalorificat abia în secolul al XX-lea, de către sociologul german Max Weber, care a laicizat charisma, asimilând acest dar nativ, suprauman, cu idea de conducere, de autoritate.
Teologii catolici și protestanții, influențați de umanismul renascentist, de antropocentrismul laic, secular, au restrâns sensul harismei, față de cel dat de creștinismul primar, punând accentul pe darurile individuale, pe talente, pe abilități etc.
După moartea lui Max Weber, în anii 60, se vorbea de charisma liderilor religioși neoprotestanți din SUA , care își fascinau adepții prin predicile lor ținute în săli imense sau pe stadioane.
În vremurile noastre, charisma se referă mai ales la celebrități, lideri de afaceri, leadership etc.și este considerată o calitate specială, dar care poate fi educată, dezvoltată pentru optimizarea relațiilor sociale, a situației financiare etc.
Psihologii și sociologii au identificat o serie de trăsături, calități, abilități, emoționale, intelectuale, caracterologice, temperamentale și fizice : capacitatea de a asculta pe alții, angajarea activă în conversație, interesul pentru problemele interlocutorilor, punerea unor întrebări relevante și oferirea de răspunsuri empatice, abilități oratorice deosebite, vorbirea cu autoritate, menținerea contacului vizual cu cei cărora li se adresează, articularea clară a cuvintelor, dicție impecabilă, ritm discursiv moderat, raportarea afectivă la public, zâmbet natural, sincer, fluctuarea tonului vocii, recursul la figuri de stil, poziția dreaptă a corpului, modestia, caracter puternic, încurajarea auditoriului, recunoașterea meritelor celorlalți și elogierea cumpătată a faptelor lor, adaptabilitatea, încrederea, optimismul, energie şi echilibru, inspiraţie, intuiţie, integritate, curaj, creativitate, viziune, empatie sensibilitate, controlul stărilor emotive, robustețe psihologică etc.
Întrebarea pe care ne-o punem atunci când vorbim de charismă este legată de caracterul ei nativ sau dobândit, învățat. Părerile specialiștilor sunt împărțite. Unii consideră că 50% dintre ingredientele care compun charisma sunt înnăscute, naturale, iar cealaltă jumătate este dobândită prin învățare.Alții cred că nu poți deveni o persoană charismatică, dacă nu te-ai născut cu acest dar. Există și psihologi contemporani cognitiviști și behavioriști care neagă caracterul nativ al charismei considerând că un astfel de profil poate fi în totalitate cultivat( A se vedea bunăoară Erez, A., Misangyi, V. F., Johnson, D. E., LePine, M. A., & Halverson, K. C. (2008). Stirring the hearts of followers: Charismatic leadership as the transferal of affect. Journal of Applied Psychology, 93(3), 602–616. https://doi.org/10.1037/0021-9010.93.3.602 ); Olivia Fox Cabane,Mitul Charismei, Arta și știința de a-ți dezvolata farmecul personal., Editura Curtea Veche, București, 2022).
Un lucru însă este cert: între liderul charismatic și adepți, ascultători, supuși etc. se instituie o relație de atașament, similară cu cea dintre părinte și copil.Unii psihologi vorbesc de biologia charismei, de implicarea unei neuropetptide, de oxitocină, care face posibilă această “contagiune emoțională”.
Fenomenul charismatic implică deci doi actanți, un emițător, respectiv un vorbitor, lider charismatic și un receptor, reprezentat de o altă persoană, de auditorriu, sau de un grup social etc.Fără o astfel de relaționare, charisma nu este posibilă, deoarece presupune invariabil alteritatea. Dar actul charismei nu se rezumă doar la prezența fizică a celor doi actori, ci angajează și relații psihologice și chiar reacții la nivelul chimismului cerebral. Cercetările au demonstrat că în prezența unei personalități charismatice, ascultătorii au deja a priori anumite expectanțe inconștiente care se traduc fiziologic în scăderea activității în zonele analitice ale creierului, experiențe întâlnite de fapt și în hipnoză, în cadrul căreia vorbim de asemenea de anumite dezactivări frontale, de un soi de cedare a funcției executive către psihologul care îl hipnotizează.
Prin urmare, oamenii de știință au ajuns la concluzia că creierul uman este “o mașină de recunoaștere a modelelor”, un calculator care operează diverse predicții: “Percepția noastră este o combinație a așteptărilor noastre anterioare – exprimate sub forma acestor predicții automate – și percepția senzorială reală. Atâta timp cât informațiile senzoriale se potrivesc cu predicțiile, creierul se află într-o stare de armonie. Când există disonanță, creierul intervine să facă o corecție. Dar când suntem în preajma unor oameni despre care credem că au puteri sau abilități speciale – când am luat o decizie implicită că putem avea încredere în ei – se pare că ne reglăm în mod inconștient gândirea analitică”(Uffe Schjoedt, Hans Stødkilde-Jørgensen, Armin W Geertz, Torben E Lund, Andreas Roepstorff, The power of charisma – perceived charisma inhibits the frontal executive network of believers in intercessory prayer Social Cognitive and Affective Neuroscience, Volume 6, Issue 1, January 2011, Pages 119–127, https://doi.org/10.1093/scan/nsq023) .
Când ascultăm un discurs de pildă, când luăm pentru prima dată contact cu o persoană etc., întră în joc sistemul intuitiv al creierului, care desi are un ritm de funcționare mai rapid decât sistemul rațional, este totuși influențat de factori inconștienți, de experiențe subiective, iraționalitate etc. Pentru a nu fi manipulați, pentru a diferenția charisma pozitivă de charisma folosită în scopuri malefice, ar trebui să ne folosim cortexul prefrontal, care are calitatea de a analiza tendințele înconștiente.
Orice afirmare în scena publică a unei personalități charismatice presupune din start invidii, animozități, antipatii, atacuri, dosare pentru vini închipuite, compromisuri, consum nervos. De aceea, mai ales în vremuri de restriște, majoritatea oamenilor alege să se conducă după vechiul principiu filosofic “Trăiește mai bine cine se ascunde mai bine” .
Există și personae inconștiente de propria charismă, care nu își acceptă charisma, care nu cred în ea sau care refuză să facă uz de această calitate, după cum există psihologi care încearcă să deconstruiască charisma, să-i supună disecției mecanismele, să imunizeze oamenii la magnetismul ei, să descurajeze studiile de charismologie, cursurile de potențare a charismei.
Apropos de nonconștientizarea charismei, voi face imprudența de a mă lua pe mine, în acest articol, drept studiu de caz.Aparent, acest gest de autoreferențialitate ar putea fi considerat drept laudă de sine, acces de megalomanie, nercisism etc. dacă cititorul nu ar ști că autorul acestor rânduri face parte dintre cei care, desi a primit diverse confirmări, nu crede deplin că are charisma sau dacă e ispitit uneori să accepte acest lucru are tendința de a și-o reprima pentru că din cauza invidiei semenilor, a pierdut de fiecare data când s-a lăsat stăpânit de acest dar miraculos, otrăvit, troianic și divin în același timp.
Venit pe lume într-o familie de țărani săraci, dintr-un sat izolat din Maramures, când eram elev în clasele primare, dar și înainte de asta, adunam în jurul meu grupuri de copii la școală sau la joacă și uneori, duminica sau la lucrul câmpului, în pauzele de masă, chiar și adulți cărora le spuneam povești laice, biblice dar și unele inventate de mine.
In scurta mea carieră de învățător la clasa a IV-a, copii mă ascultau la ore cu multă atenție și bucurie, în ciuda unor exigențe pe care uneori le regret, iar atunci când am fost nevoit să-i părăsesc fiindcă se apropia admiterea la Facultatea de Filosofie, i-am văzut pe toți, cu lacrimi în ochi.
Trebuie să recunosc că eram oarecum mândru de un astfel de feedback din partea celorlalți pentru prestațiile mele narative sau pedagogice însă nu m-am considerat niciodată special în această privință, până într-o zi când fiind student în anul III la Facultatea de la Limbi clasice, a trebuit sa facem practică pedagogică la liceu.După ora de latină ținută la clasa unui liceu cu profil filologic, desi emoționat din cauza prezenței eminentei profesoare, dar și a inspectoarei de specialitate, cei peste treizeci de elevi, fete și băieți, au izbucnit în ropote de aplauze care au durat aproape un minut și jumatate.Atunci mi-am dat seama că am ceva diferit, special, față de colegii mei, de altfel mult mai buni decât mine la sintaxa limbii latine și eline.
Ulterior ca professor de filosofie la Faculatea de Teologie, în anii 2000, am fost aplaudat spontan, minute în șir la sfârșitul unui curs de către cei aproape 100 de studenți,lucru care nu s-a mai întâmplat la această instituție de câteva decenii, de pe vremea când preda părintele Milan Șesan, profesorul basarabean cu trei doctorate.
În urmă cu cinsprezece ani, am candidat independent la Camera deputaților. La un moment dat, am ținut într-o sală un discurs de o jumătate de oră, în urma căreia au venit cu mine în campanie aproape 200 de oameni, majoritatea dintre ei tineri, voluntar, fără nici o pretenție financiară. Îmi amintesc ce mi-a spus atunci un coleg profesor de la Universitate: „Vasile, nu înțeleg cum ai reușit să convingi armata asta de oameni să te urmeze în campanie ! Ce le faci, ce le spui ? Eu, săptămâna trecută mi-am cumpărat mobilă și nu am reușit să conving 5 oameni, să mă ajute să o urc la etajul 2, deși am vrut să le plătesc „.
În anul universitar 2008, am primit distincția de “Profesor Bologna” fiind primul dintre cei 25 de colegi, preoți și domni profesori de la Facultatea de Teologie”Andrei Șaguna” (ulterior, în anul 2014, a primit această distincție Părintele arhidiacon prof. univ. Dr.Ioan Ică jr., iar în anul 2017, a fost premiat, în cadrul Galei Profesorilor Bologna, Părintele prof univ.Dr.Constantin Necula) și printre primii 7 profesori dintre cele peste 650 de cadre didactice de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, din partea Alianței Naționale a Organizațiilor Studenților din România – ANSOR, prin proiectul Gala profesorului Bologna.
După nominalizarea de către propriii studenții de la Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna ” a urmat un proces complex de evaluare, inspecție neanunțată la cursuri, din partea unor studenți special pregătiți de ANOSR. E vorba de o organizație națională a studenților care, așa cum se prezintă “își propune să identifice, să promoveze și să premieze adevăratele valori din educație, pe acei profesori („profi tari”) care sunt exemple de bună practică, atât prin cunoștințele teoretice și abilitățile pedagogice pe care le dețin, cât și prin faptul că reușesc să plaseze studenții în centrul actului educațional și să îi inspire”.
Ei bine, nici acest gest al studenților, nici audiența pe care o făceam ca realizator de emisiuni culturale TV, la un post local din Sibiu, nici laudele primite după discursurile pe care le țineam la simpozioanele, conferințele naționale și internaționale nu m-au făcut să conștientizez pe deplin faptul că aș avea charismă. Suspiciunea, bucuria și teama de a avea un astfel de dar însă a crescut în anul 2018, când am organizat un Simpozion-spectacol cu tema Anotimpurile ființei, la Sala Thalia a Filarmonicii din Sibiu, un fel de one man show , unde am cântat , dar mai ales am vorbit timp de șase ore. Au fost prezenți peste 400 de aduditori/spectatori dintre care, după trei ore, la pauză, au rămas mai mulț de jumătate.
După căderea cortinei au venit la mine mai mulți auditori să mă felicite, dintre care două persoane m-au pus pe gânduri: un actor pensionar de la Teatrul “Radu Stanca ” din Sibiu și un distins psiholog și om de cultură.Actorul, vizibil obosit, m-a certat, iar psihologul, vessel, impresionat, entuziasmat, m-a lăudat nemeritat de mult.
După ce s-a prezentat( îl cunoșteam oricum de la teatru), actorul mi-a spus așa:”Stimate Domn, nu te cunosc, dar ceea ce ai făcut dumneata în seara acceasta este un abuz asupra spectatorului. Nu se face așa ceva, Domnule ! E prea mult ! Însă faptul că m-ai făcut pe mine ca actor să stau 6 ore șă îți ascult finalul poveștii, înseamnă că dumneata ai un soi de charismă”. Apoi a adăugat ușor iritat „Vezi ce faci cu ea ! ”
Psihologul m-a îmbrățișat și după ce m-a ținut așa strâns la piept preț de câteva secunde mi-a mărturisit următoarele “Dacă acest regal ar mai fi ținut încă șase ore, aș fi stat fără să mă plictisec. Vă mulțumesc !” .
Desi sunt asociat adesea cu o astfel de aură charismatică, personal, repet, nu sunt absolut convins că o am, sau cel puțin nu în mod plenar. Nu știu exact ce este ea, care sunt determinismele ei .
Charisma este fără îndoială un fenomen inefabil comparabil cu cel al îndrăgostirii. Oamenii sunt atrași de persoanele charismaticie, fără să știe foarte precis de ce. De aspectul fizic, de timbrul vocal, de cultură, de sensibilitate, de bunătate, empatie, profunzime, de sinceritate, de caracterul lor puternic, de spiritul lor de sacrificiu, de puterea credințelor lor, de darul elocinței, de forța discursivă sau de toate acestea la un loc?
Dacă ne uităm la conferințele poetului, profesorului și politicianului Ioan Alexandru, de departe cel mai chatismatic intelectual din Romania de după Revoluția din decembrie 1989, identificăm într-o mai mare sau mai mică măsură absolut toate aceste trăsături .
Dar cum se face că sunt și oameni charismatici fără multă școală, fără lecturi, neinstruiți cultural cum e cazul Părintelui Cleopa, a lui Gigi Becali sau mai puțin chipeși, cum a fost Churchill sau fostul președinte al României Traian Băsescu ?
Și totuși, dacă ar fi să dau un interviu unui psiholog sau sociolog specialist în anatomia charismei, în calitate de ins acuzat că aș fi fost atins, mai mult sau mai puțin, de răsfățul și fulgerele acestei vijelii cu soare, aș spune că, în ceea ce mă privește, cauzele actualizării ei nu sunt date în nici un caz de aspectul fizic, ci de ultrasensibilitate, de simțul liric, de natura pasională, de sinceritate, de bunătate, de hiperempatie, de curaj, de o vagă abilitate discursivă, la care se adaugă probabil și alte elemente care țin de inteligența emoțională, afectivă, spirituală, logică, operativă, de cultură, profunzime, de spiritul speculativ (în sensul lui filosofic), categorial, de spiritul metodologic înter-, pluri- și transdisciplinar, de un anume enciclopedism, de luxurianța imaginară etc.
În sfârșit, ca unul care a citit tot ce s-a scris esențial în lume despre acest fenomen, care a studiat viețile tuturor liderilor charismatici, care a studiat și s-a autostudiat sunt de părere că charisma nu poate fi învățată, decât imitată într-o mică măsură.Fără cele câteva ingrediente, temperamentale, caracterologice, emoționale, afective, intelectuale native, nu există decât pseudo-charismă.Desigur, poți imita, într-o oarecare măsură trăsăturile comportamentale, reacțiile, gesturile unei personae charismatice, fiindcă nu există o lege care să sancționeze un astfel de plagiat, însă nu poți obține decât stări artificiale, forțate, maimuțăreli, cabotinisme, denaturări sesizabile de un ochi atent, inteligent.
Aș putea aduce zeci de argumente în favoarea acestei idei. E suficient să ne gândim la faptul că oamenii simpli, fără cultură, care desi nu au avut nici interesul, nici posibilitatea de a învăța tehnici de comportament charismatic, sunt atinși de aripa acestui har, pentru că s-au născut cu anumite calități pe baza cărora s-a dezvoltat un astfel de profil.
Faptul că la marile Universități occidentale se țin cursuri de leadership, de învățare a charismei etc. e cât se poate de explicabil. Politicile globaliste, consumerismul, multinaționale, spiritul corporatist etc. postmodernitatea în care totul devine marfă, în care totul se vinde, cer astfel de “specializări”, de protezări ale persoanalității umane. Dacă aruncăm o privire în istorie, vom constata că astfel de oportunisme au mai existat .E suficient să ne gândim la democrația ateniană, care a făcut să apară acei filosofi sofiști, acei “negustori de virtute”, cum îi numea Platon, pentru faptul că pretindeau bani pentru a mijloci tinerilor cunoaștrerea.
E adevărat, au existat sofiștii geniali precum Gorgias din Leontinoi sau Protagoras din Abdera, dar ei au fost mari nu pentru că au avut la rândul lor profesori sofiști, ci pentru că s-au născut cu aceste daruri, după cum Aristotel nu a fost genial pentru că a studiat la școala lui Platon, ci pentru că mama lui din Stagira l-a născut cu darul speculației filosofice, dezvoltat, antrenat, ulterior de către întemeietorul Academiei.
Cu siguranță, Protagoras, Gorgias, Prodicos din Keos, Hippias din Elis, Critias din Atena sau Thrasimahos din Calcedon vor fi avut mulți elevi inteligenți, dar nu s-au ridicat nici unul dintre ei la nivelul profesorilor lor și cu atât mai puțin la nivelul lui Heraclit, Parmenide, Socrate, Platon sau Aristotel.
În cele ce urmează, oferim o listă cu cei mai charismatici oameni politici, Întemeietori de religii, sfinți, mistici, preoți, teologi, pastori, predicatori, filosofi, scriitori, oratori, oameni de știință, avocați, actori, cântăreți și sportivi, din toate timpurile.
Oameni politici charismatici: Alexandru Macedon, Iulius Cazar, Ioana d’Arc, Napoleon Bonaparte, Winston Churchill, George Washington, Franklin Delano Roosevelt, John Fitzgerald Kennedy, Mahatma Gandhi, Giuseppe Garibaldi, Corneliu Zelea Codreanu, Nelson Mandela, Generalul Charles de Gaulle, Fidel Castro, Ronald Reagen, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Tache Ionescu, mai numit și Tăchiță Gură de Aur, Corneliu Coposu, Barack Obama, Donald Trump, Corneliu Vadim Tudor, Traian Băsescu, George Simion, Avram Fițiu, Claudiu Târziu, Sorin Lavric, Diana Șoșoacă. La ultimii cinci oameni politici, vorbim evident de tipuri de charisme și harisme total diferite. Dar despre nuanțele și profilurile charismatice ale liderilor politici naționaliști, voi scrie în curând un articol special.
După cum ați putut constata deja, nu i-am inclus aici pe Joe Biden, Vladimir Putin și pe Xi Jinping, pe liderii politici implicați în actualele jocuri geopolitice cărora nu putem să le negăm anumite trăsături charismatice, chiar dacă ele țin de un anume sentiment de compătimire pentru diverse afecțiuni, traume familiale sau de respect pentru senectute, în ce îl privește pe primul, sau de teamă, curaj, în ce-i privește pe ultimii doi. De altfel, gradul charismatic, felul charismei, pozitivă sau negativă al celor trei președinți din fruntea celor trei mari puteri, spre care privește astăzi cu emoție întreaga planetă, sunt în curs de evaluare . Cu alte cuvinte, cei trei sunt într-o stare de nedeterminare istorică, sunt, în mentalul colectiv, într-o stare indecisă, intermediară, într-un soi de purgatoriu, istoric, politic, deci între rai și iad, pentru că, necunoscând mutările pe care le vor face pe tabla de șah a geopoliticii, nu putem anticipa consecințele respectivelor acțiuni.
Întemeietori de religii charismatii: Moise, Confucius, Lao Zi, Zoroastru, Gautama Siddartha( Budha), Apollonius din Tyana, Iisus din Nazareth, Mahomed.
Sfinți, mistici, preoți, teologi, pastori și predicatori charismatici: Apostolul Pavel, Ioan Gură de Aur, Vasile Cel Mare, John Wesley, Rasputin, Papa Ioan Paul al II-lea, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Constantin Galeriu, Bartolomeu Anania, Billy Graham, Bill Johnson, Benny Hinn, Kerney Thomas, Charles Manson, Iosif Țon, Tony Campolo, Joel Osteen, Maica Tereza etc.
Filosofi și scriitori charismatici: Socrate, Platon, Epicur, Augustin, François Villon, Pico della Mirandola, Hegel, Eminescu, Hemingway, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru,
Oratori charismatici: Demostene, Cicero, Quintilian.
Oameni de știință charismatici, Hypatia, Michael Faraday, Einstein, Nikola Tesla, Solomon Marcus, Stephen Hawking, Richard Phillips Feynman, Umberto Eco etc.
Avocați charismatici: Istrate Micescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Tache Ionescu etc.
Actori charismatici: Anthony Quinn, Alain Delon, Anthony Hopkins, Robert De Niro, Rock Hudson, Alfredo James Pacino, Charles Chaplin, Elizabeth Taylor, Amza Pellea, Greta Garbo, Florin Piersic, Sophia Loren, Dan Puric, Leonardo DiCaprio, Angelina Jolie, Antonio Banderas, Gyuri Pascu, Mugur Mihăiescu, Radu Pietreanu etc.
Cântăreți charismatici: Elvis Presley, Jimi Hendrix , Jim Morrison, Maria Tănase, Freddie Mercury, Albano Carrisi, Tom Jones, Luciano Pavaroti, Placido Domingo, Andrea Bocelli etc.
Sportivi charismatici: Edson Arantes do Nascimento (Pelé), Muhammad Ali(Cassius Marcellus Clay, Jr ), Joseph William „Joe“ Frazier, Ilie Năstase etc.
Au existat și oameni inteligenți, culți, savanți, filosofi, scriitori care erau geniali în scris, dar care nu străluceau atunci când vorbeau, nu aveau charismă, cum a fost de pildă Immanuel Kant, Schopenhauer, Lucian Blaga, Emil Cioran, Dumitru Stăniloae etc.
A avea charisma nu este neaparat o fericire.Oamenii identifică indivizii cu charismă și îi împing în față. Adesea persoanele charismatice devin incomode, sunt urmărite, monitorizate, persecutate, mai ales dacă devin lideri. Sunt private de libertate și uneori eliminate fizic.Istoria a consemnat multe astfel de destine: Socrate, Spartacus, fratii Tiberius si Caius Gracchus, Iulius Caesar, Iisus din Nazaret, Johan de Witt, Maximilien de Robespierre Corneliu Zelea-Codreanu, Martin Luther King jr., John Fitzgerald Kennedy, Che Guevara etc
Au fost și persoane care și-au folosit charisma într-un mod negativ, unii dintre ei fiind vinovați de moartea a sute, mii, milioane și chiar a zeci de milioane de oameni: Hitler, Lenin, Stalin, Benito Mussolini, Mao Zedong, Pol Pot, Saddam Hussein, Gaddafi etc.
În concluzie, charisma este deopotrivă binecuvântare și povară.Ea te poate consacra, înălța, eterniza, dar, așa cum am mai subliniat, te poate și pierde atât pe tine cât și pe cei cărora le livrezi o ideologie politică, religioasă etc.Din acest punct de vedere, nu putem decât să fim de acord cu afirmația scriitorului și speaker-ului umanist american, Bart Campolo, fiul celebrului pastor Tony Campolo :”carisma este ca focul. Îl poți folosi pentru a-ți încălzi casa sau îl poți folosi pentru a o arde .” (citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Scriitor, filosof și teolog
Pentru că unii dintre voi m-ați rugat să vă vorbesc despre proiectele mele de viitor (literare/filosofice/teologice/ științifice/artistice) vă ofer aici o scurtă listă cu titlurile la care încerc să lucrez atunci când timpul îmi îngăduie.
Nu este nici urmă de fală, de vanitate, de îngâmfare în acest gest, în afară de o simplă informare, iar dacă totuși aș fi ispitit să vizez și un alt scop, acela ar fi legat de asigurarea că în cazul în care nu voi putea duce la bun sfârșit aceste proiecte, cineva va afla de intențiile mele.Și asemenea acelor păsări cu aripile tăiate dintr-un poem românesc, voi fi mai puțin trist, dacă voi ști că am arătat cu cioturile direcția spre care aș fi vrut să zbor.
Cu prețuire și recunoștință,
Vasile Chira
Roman:
Fuga din marsupiu (roman)- în pregătire
Leul (roman)- în pregătire
Un om în cer (roman)- în pregătire
Spitalul (roman) – în pregătire
Căpuşa(roman)-in pregătire
Academia(roman)-în pregătire
Lucidul(roman)-în pregătire
Nota de plată(roman)-în pregătire
Gemenii(roman)-în pregătire
Calista, zeița apiculturii (roman)-în pregătire
Poezie:
Odiseea ființei (Poemul fără sfârșit)
Eseu:
Despre charisma
Despre anonimitate
Despre turismul cultural
Metafizica numerelor
Despre tafofobie
Despre exces
Despre prostia altinică(Stultitia alta)
Despre plăcere
Dumnezeu este de stânga sau de treapta?
Fizica și metafizica zodiilor.Despre scorpion
Metafizică și infrafizică
Despre adevăr
Despre originile limbii române
Transcendență și transdescendență
Metafizica fizicii cuantice
Despre teoadicție
Despre bioadicție
Despre arhitectura interioară
Republica pisicilor sau despre detronatrea omului din calitatea de rege al ființei
Berkeley și mecanica cuantică
Despre limbă, limbaj și metalimbaj
Despre metateologie
Despre principiile teologiei naturale
Despre imprevizibil
Psihologia scriitotului și fenomenologia personajului
Ne putem aștepta la un process al creștinismului?
Despre povara invidiei
Corectitudinea politică și „Corectitudinea” teologică
Le mauvais demiurge și atributele etice ale Divinității creștine
Fețele și contrafețele Infinitului teologic
De ce nu are creștinismul o teogonie ?
Asceza misticului și asceza filosofului
„Contractele” ontologice încheiate de Dumnezeu cu regnul angelic și cu perechea umană primordială
Eonul eshatologic și „vacanța” divină
„Apusul de zeitate” și greva metafizică
Politică și literatură
Concubinajul dintre Biserica Ortodoxă și partidele politice
Consecințele etice ale panteismului
Panteism și panenteism
Credința și luciditatea metafizică
Henologie și multiplicitate ontologică
Sexualitatea ca autoerotism metafizic
Tratat:
Scurt tratat de qudistică
Dicţionar al graiului maramureşean.Aria subdialectală Mara – în pregătire;
Introducere în sophoterapie
Nostalgia neființei.Introducere în oudemiologie
Limba latină pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei
Limba greacă veche pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei
Introducere în transfilosofie ( prezentarea propriului sistem filosofic)
Introducere în onto- și transliteratură(prezentarea propriului program/current literar)
Proiecte artistice:
Anotimpurile ființei. Devenirea umană în folclorul maramureșean
Spectacol de muzică tradițională
Solist vocal: Vasile Chira
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Dear reader friends,
Because some of you have asked me to talk about my future projects (literary/philosophical/theological/scientific/artistic) here is a short list of titles I try to work on when time permits.
There is no trace of grace, of vanity, of conceit in this gesture, apart from a simple information, and if I were still tempted to pursue another goal, that would be related to the assurance that in the event that I will not be able to complete these projects, due to historical weathering, health reasons, etc., someone will know my intentions.
And like those birds in a Romanian poem, whose wings were cut off, I will be less sad, if I will know that I showed with the stumps the direction to which I wanted to fly.
With appreciation and gratitude,
Vasile Chira
Novel:
The escape of marsupium(novel) – in preparation
The Lion (novel) – in preparation
A man in the Heaven(novel) – in preparation
The Hospital (Romanian) – in preparation
The tick(novel) – in preparation
Academy (novel) – in preparation
The lucid man (novel) – in preparation
The bill (novel) – in preparation
The Twins (novel) – in preparation
Calista, the goddess of beekeeping (novel) – in preparation
Poetry:
Odyssey of being (The never ending poem)
Essay:
About charisma
About anonymity
About cultural tourism
The metaphysics of numbers
About taphophobia
About excess
About altinic stupidity (Stultitia alta)
About hedonism
Is God a left-wing or right-wing ?
The physics and metaphysics of the zodiac . About Scorpio sign
Metaphysics and Infraphysics
About the truth
About the origins of the Romanian language
Transcendence and Transdescenndence
The metaphysics of quantum physics
About theoaddiction
About bioaddiction
About the interior architecture
The Republic of Cats or about the dethronement of man as king of being
Berkeley and quantum mechanics
About language and metalanguage
About metatheology
On the principles of natural theology
About the unpredictable
Psychology of writing and phenomenology of character
Can we expect a process of Christianity?
About the burden of envy
Political correctness and theological „Correctness”.
Le mauvais demiurge and the ethical attributes of the christian Divinity
Why doesn’t Christianity have a theogony?
The asceticism of the mystic and the asceticism of the philosopher
The ontological „contracts” made by God with the angelic kingdom and the primordial human pair
The eschatological aeon and the divine „holiday”.
„The sunset of deity” and the metaphysical strike
Politics and literature
The concubinage between the Orthodox Church and political parties
The Ethical Consequences of Pantheism
Pantheism and Panentheism
Faith and metaphysical lucidity
Henology and ontological multiplicity
Sexuality as metaphysical autoerotism
Treatises:
Short treatise on qudistics
Dictionary of Maramures County dialect / Romania. Mara subdialectal area – in preparation;
Introduction to sophotherapy
Nostalgia of non-being. Introduction to oudemiology
Latin language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Ancient Greek language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Introduction to transphilosophy (the presentation of my own philosophical system)
Introduction to onto- and transliterature (the presentation of my own literary program )
Artistic projects:
The seasons of being. Becoming human in folklore of Maramureș County / Romania
Traditional music show
Lead singer: Vasile Chira
vasilechira
Blogul lui Vasile Chira 