DESPRE OCHI, VEDERE, IMAGINE ȘI PANVĂZĂTOR

      “Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”

( Matei 6:22)

“Ochii, asemeni unor santinele, ocupă poziția cea mai înaltă a corpului”.

(Marcus Tulius Cicero)

“Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”.

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I)

„O imagine valorează cât o mie de cuvinte”.

 (Proverb chinezesc)

“Ochii, aceste limbi tăcute ale iubirii”

(Miguel de Cervantes)

“Ochii celorlalți, închisorile noastre; gândurile lor, coliviile noastre”.

 (Virginia Woolf)

„Tot ceea ce vedem ar putea fi şi altfel”

(Wittgenstein)

“Lacrimile sunt loțiunea naturală a ochilor. Ochii zăresc mai bine atunci când sunt spălați de lacrimi”.

(Christian Nestell Bovee)

Cuprins:

1.Introducere

2.Anatomia și fiziologia ochiului

 3.Patologia ochiului

4.Animale fără ochi și animale care au renunțat la vedere

5.Ochiul în literatură

6.Ochiul în artă

7.Simbolismul Ochiului

8.Ochiul în filosofie

9.Ochiul și imaginea

10.De la homo sapiens la homo digitalis

11.Homo  classicus vs.Homo videns

12.Homo sentiens vs. Homo cogitans

13. Metafizica ochiului

14.Cine a făcut această ingenioasă camera de luat vederi ?

 15.Fiziologia cosmică

16.Geografia corpului uman

 17.Cosmologia sarxică

 18.Ochii, cei doi aștri ai Cerului personal

19.Cel de-al treilea ochi (ochiul interior)

20.Ochiul lui Horus

21.Limbajul ocular

22.Neantul oftalmic

 23.Coitul vizual

 24.Ochii și Deochiul

25.Ochii negri și căprui

 26.Ochii verzi și albaștri

 27.Vederea și orbirea

 28.Orbul macroscopic

 29.Orbul  microscopic(cuantic)

 30.De ce ar trebui să purtăm  cu toții bastoane  albe ?

31.Orbul metafizic,

32.Cecitatea spirituală

33.Ochiul și fizica cuantică

34.Observatorul în fizica cuantică

35.Interpretarea Copenhaga

36.Experimentul celor două fante

37.Colapsul cuantic

38.Starea de superpoziție cuantică

39.Este Universul în stare de superpoziție cuanică ?

40.Conștiința  și colapsul cuantic  (Interpretarea Von Neumann–Wigner)

41.Experimentul  lui John Wheeler din 1978(„Experimentul cognitiv al alegerii întârziate”)

42.Experimentul lui Andrew Truscott de la Research School of Physics and Engineering( Universittea Naţională din Australia)

43.Superconștiința transcendentă

44.Panvăzătorul

 45.Panoptikonul divin și libertatea electivă

46.Poate viitorul influența trecutul?

47.Derularea timpului dinspre viitor spre trecut

48.Mecanica cuantică și transfilosofia

49.Văzutul și nevăzutul

50.Vederea cu Duhul

51.Despre vederea lui Dumnezeu

Concluzii

      Introducere

        Se spune că  Dumnezeu l-a creat pe om asemenea unui sac de piele în care a făcut două tăieturi, ochii, aceste feresre ale sufletului, prin care să se vadă în adâncul ființei   lui.  De altfel, această idee este în mare parte  coerentă cu  conceptul patristic de tunici de piele  ( δερματινη κινοτες).

         Când se întălnesc doi oameni, primul contact este de natură vizuală.Deci, ochii sunt primii care comunică.Abia după aceea intră în acțiune,  susțin dialogul celelalte simțuri, facultăți, calități ale omului.

         Ochiul nu este numai organul vederii, ci și al iubirii.Când un bărbat se îndrăgostește de o femeie sau invers, 99% dintre motivele pentru care se întâmplă acest lucru   este legat de ochi. De altfel, această idee apare și în floclorul românesc : “Ochii și sprâncenele / Fac pe lume relele”;“De n-ar fi ochi și sprâncene /N-ar mai fi pe lume rele”;“Ochii tăi mă bagă-n boală/Sprâncenele mă omoară” .

          Există  ochi blânzi, calzi, expresivi, dulci, veseli, sclipitori, sensibili,  guri de rai și ochi reci, șterși, spălăciți, insensibili,  de păstrăv mort, de acvilă răpitoare, guri de iad, abisuri oftalmice, găuri negre,  care înghit și sfărâmă  în malaxorul lor sentimentele, gândurile, faptele   ființelor bune.

         În ochi  se vede iubirea, bucuria, inteligența, sensibilitatea, bunătatea, cultura, tristețea, altruismul, normalitatea, nebunia, frumusețea sufletului sau urâțenia lui, indiferența, superficialitatea, abisul sufletesc, profunzimea, prostia, grobianismul.

          Prin lentilele biconvexe ale ochiului se pot zări straturile de flori  multicolore, câmpurile cu maci, livezile  de cireși încărcate de rod,  izvoarele  sincerității câzând în cascade limpezi,  fagurii grei de miere din prisaca sufletului, dar și ierburile negre,  șesurile cu ciulini uscați, deșerturile, Siberiile, puhoaiele tulburi ale neantului. În oglinda lor  zobară îngeri,  valsează imponderabil serafimi sau se încaieră  făpturi hidoase, diavoli cu coarne răsucite de berbec.

         Pentru Pitagora din Samos, ochii sunt „porţile Soarelui” în timp ce Empedocle din Agrigent vorbește de ochi, în spiritul  principiilor sale de  „despărțire” și „unire” a  elementelor fundamentale(pământul, apa, focul şi aerul), respectiv a celor două forţe cosmice, iubirea (filia) şi ura (neikos) care sunt într-o permanentă luptă  : “Precum omul în vreme de iarnă iese afară cu o flacără, punând scut în jurul ei o lampă care s-o apere de suflul vântului, tot astfel în acele vremuri primul foc, închis în membrane, a dat naştere pupilei rotunde îmbrăcată în membrane fine ce ocrotesc ochiul”(în Aristotel, De sens. 2, p. 437 b23);“La începuturi forţele oarbe au creat membre separate: ochi, capete şi braţe. Ochii priveau singuri, căutând o frunte şi capetele căutau trupuri cu gât. Apoi iubirea le-a unit la întâmplare. În acest fel au luat naştere monştri cu trei capete şi zece mâini însă n-au supravieţuit decât aceia care au reuşit să se adapteze” ( Fragmentele: 57, 58, 60, 61).

         Dacă la unii filosofi presocratici întâlnim concepții mai mult sau mai puțin naive despre ochi,   Leucip din Milet și în general atomiștii sunt mult mai aproape de   datele științifice actuale: “Lucrurile degajă mici imagini (eidola) care se reflectă în ochi”, va afirma Leucip( Pentru  o prezentare  mai amplă a concepțiilor celor trei filosofi presocratici citați, a  se vedea Vasile Chira, Istoria filosofie presocratice în 492 de capete, Editura Universității “Lucian Blaga ”, Sibiu, 2007). 

           În ce-l prvește pe Platon,  pentru a explica natura ontologică a Binelui, mai  exact raportul  pe care  îl are Binele  cu inteligibilele şi cu sensibilele,  va spune că   după cum vederea are nevoie, pentru contactul cu obiectele văzute, de un al treilea termen care este lumina solară, tot astfel şi cunoaşterea are nevoie, prin analogie, de un termen mediu, de un soare  care să facă posibilă contiguitatea dintre cel cunoscut şi cunoaşterea însăşi. Există, aşadar, un fel de lumină a inteligibilului, un soare inteligibil, aidoma luminii sensibile care întemeiază raportul dintre văzut şi văzător. Aceasta este deci idea  de bine, ideea ideilor care are un caracter suprainteligibil în raport cu celelalte paradime (vezi Vasile Chira, Dominantele  gândirii cioraniene,  Editura Universității “Lucian Blaga ”, Sibiu, 2006, p.40).

            De  retinele ochilor  se lovesc fotonii și fac posibilă extaza vizuală,  adulmecarea  omului și a universului.

           Conform mecanicii cuantice, un rol decisiv în configurarea realității fizice  îl are observatorul.Acest lucru poate fi dedus din experimentul celor două  fante.

          Experimentul celor două fante, a fost  realizat  între anii 1923 și 1927  de către  fizicienii americani Clinton Joseph Davisson și Lester Halbert Germer la Western Electric (mai târziu Bell Labs)din SUA. Cei doi cercetători au  bombardat cu fasciculi de electroni  un cristal de nichel, descoperind astfel fenomenul de difracție a electronilor,  care a confirmat teoria  fizicianului francez,  Louis de Broglie, din  1924, legată de  proprietatea de dualitate undă-corpuscul a materiei.  Ulterior  experiemntul a fost repetat de mulți alți fizicieni.

           Dar să vedem în ce  constă acest experiment.Atunci când prin  fanta verticală  din mijlocul unui paravan  propulsăm obiecte  minuscule de materie, de pildă, bile de ceramică, să spunem prospăt vopsite,  pe peretele din spatele  paravanului vom observa urme sub forma unei singure linii.Dacă mai facem o fantă în paravan, de aceeași formă și dimensiune  și repetăm aruncarea bilelor, pe peretele din spate, vom avea obține, firesc două linii.

          Daca  însă în loc de bile direcționăm unde spre un paravan cu o singură fantă, acestea, odată ajunse în dreptul fantei suferă fenomenul de difracţie. Linia luminoasă de pe peretele din spatele paravanului  va fi  similară cu linia pe care au produs-o bilele de ceramică. Dar dacă trecem  undele  printr-un paravan cu două fante, rezultatul  va fi total diferit. Undele se ating  intre ele, dincolo de paravan și anulându-se  una pe alta,  formează alte unde noi. Dacă se întâlnesc două vârfuri de val, undele se   unesc, iar dacă se întâlnește un vârf cu  un punct minim de val, se anulează. Se înghit, se desfac și se recompun, fenomen cunoscut în  comportamentul undelor de apă.

         Acolo unde  structurile maxime  ale undelor se intalnesc, va exista o mai mare intensitate și linia desenată pe perete va fi  luminoasă, iar acolo unde se anulează, vom avea  spatiu liber.

         Daca trecem la nivel cuantic și în cadrul acestui  experiment  am folosi  în loc de bile  sau de unde  electroni, ar trebui  să obtinem acelasi rezultat, devreme ce și  electronul este  o particula infimă de materie, însă spre surpriza  cercetătorilor, lucrurile se schimbă radical.Dar să vedem mai exact despre ce  tip de schimbări este vorba.

         Atunci cand  electronii sunt trași  printr-o singura fantă, pe peretele din spate, va apărea  o singură linie, așa cum am avut în cazul  experimentului la scara mai mare, cu  bilele de ceramică.

          În schimb, atunci când electronii  au fost  direcționați prin două fante, în loc să apară două linii pe peretele din spate, a apărut un model de interferență, ca în cazul undelor. Văzând acest lucru,  fizicienii au crezut că   după  ce trec  de  paravanul cu fante, electronii se lovesc unii de alții și formează un model  de interferență. Pentru a evita acest lucru, au propulsat, pe rând, doar câte un electron, dar spre stupoarea lor, rezultatul a fost același.

          Pentru a observa prin  care dintre cele două fante   trece  de fapt  electronul  a fost insatlat  un aparat de masură, de observare. Acest lucru însă a făcut ca electronii să se comporte, nu ca unde, ci ca particule de materie, asemenea bilelor de ceramică, adică să lase pe peretele din spate  două linii.În mod bizar, electronii și-au schimbat comportamentul tocmai din cauza faptului  că au fost observați.

            Prin urmare, electronul poate trece  nu doar printr-o  singură fantă, ci  concomitent  prin două fante, lucru de altfel imposibil în cazul în care electronul ar fi exclusiv corpuscul. Din caest motiv, fizicenii cuantici  acceptă  faptul că electronul nu este  nici undă, nici particulă. ci un amestec de  energii,   de corpusculi și de unde.

          Influențarea particulelor  de către observator(colapsul cuantic) este o dovadă a faptului că  observatorul poate  configura realitatea. La acest aspect se referă  fizicianul austriac Erwin Schrödinger, când într-o scrisoare către Einstein din 1935,  vorbește de o pisică ipotetică,  închisă într-o cutie de oțel, în care există un flacon cu otravă închis, dependent de un mecanism care putea elibera otrava  la întâmplare. Probabilitaea ca  felina să moară era   de 50 % .Deci pisica  era teoretic în același timp și vie  și moartă. Nu  se putea ști dacă trăiește sau nu, decât în momentul în care  se  deschidea cutia și se observa starea ei. Prin acest exercițiu  mental cu pisica în aceșași timp vie și moartă, Schrödinger a  vrut să ilustreze plastic situația bizară a superpoziției cuantice,  așa cum era văzută ea de paradoxul EPR, numit  după  cei trei autori  Einstein, Podolsky și Rosen.

           Iată în continuare   un fragment din scrisoarea lui Schrödinger : „Putem imagina chiar cazuri destul de ridicole. O pisică este închisă într-o cameră din oțel, împreună cu următorul dispozitiv (care trebuie să fie ferit de interacțiunea directă cu pisica): într-un detector Geiger-Müller se află o cantitate mică de material radioactiv, atât de mică încât, în decurs de o oră, doar un singur atom probabil se va dezintegra, sau cu egală probabilitate, poate niciunul; dacă totuși se întâmplă, detectorul Geiger va genera un semnal si prin intermediul unui releu eliberează un ciocan care sparge o mică fiolă de cianură. Dacă lăsăm nesupravegheat întregul sistem timp de o oră, putem spune că pisica trăiește încă dacă în acest timp nici un atom nu s-a dezintegrat. Funcția de undă a întregului sistem va exprima acest fapt având în ea pisica vie-și-moartă (scuzați expresia) sau împrăștiată în părți egale. Este tipic pentru aceste cazuri ca o nedeterminare localizată inițial la nivel atomic să fie transformată într-o nedeterminare la nivel macroscopic, care poate fi apoi rezolvată prin observare directă. Asta ne împiedică să acceptăm în mod naiv ca valid un „model neclar” pentru a reprezenta realitatea. Prin el însuși el nu conține nimic neclar sau contradictoriu. Există o mare diferență între o fotografie mișcată sau nefocalizată și o fotografiere clară a norilor și a pâlcurilor de ceață.”

           În  1950, Albert Einstein îi dă următorul răspuns  : „Ești singurul fizician contemporan, în afara lui Laue, care observă că nu putem face supoziții asupra realității — dacă suntem corecți. Cei mai mulți dintre ei pur și simplu nu văd ce joc riscant joacă cu realitatea — realitatea este ceva independent de ceea ce se stabilește experimental. Interpretarea lor este, oricum, înlăturată cel mai elegant de sistemul tău cu atomul radioactiv + amplificator + încărcătura de praf de pușcă + pisica într-o cutie, în care funcția undă a sistemului conține atât pisica vie cât și împrăștiată în bucățele. Nimeni nu se îndoiește cu adevărat că prezența sau absența pisicii este ceva independent de actul observării.”

          Fizicienii nu pot oferi un răspuns  cert la întrebarea: Cine și ce anume provoacă acest colaps cuantic, declanșat de observator, de măsurător ? S-au emis tot soiul de soluții . Unii fizicieni cred că acest colaps este dat de conștiința umană, alții exclud conștiința, considerând că inclusiv măsurătorile nonumane, nonconștiente, aparatele, etc. pot fi responsabile de schimbarea realității. Alții aduc în discuție  temperatura, interacțiunea cu  laboratorul  în care are loc  experimentul cuantic, interacțiunea cu gravitația etc.  Fizicianul american Hugh Everett a contrazis  interpretarea de la Copenhaga, conform căreia colapsul funcției de undă este provocat de observator, propunând în replică conceptul de „MWI” („Many-worlds interpretation”),  „interpretarea lumilor/Universurilor multiple” , cunoscută în  lumea științifică  și ca  „interpretarea Everett” a universurilor paralele.

        Experiențele cuantice  de acest tip nasc  o întrebare cât se poate de logică :dacă mintea, conștiința, rațiunea umană are o altă structură, origine, esență,  decât așa-zisa materie, cum este posibil ca ea, prin observare, meditație, atenție, focusare să influențeze  procesele de interferenţă de la nivel cuantic?

        Existăm pentru că   am fost și suntem priviți/observați   unii de alții,  dar mai ales, existăm pentru că suntem priviți/observați  de acea Conștiință Universală, de Acel Ochi infinit,   de acel Panoptikon, Panvăzător, pe care oamenii îl numesc Dumnezeu.

        Această Superconștiință transcendentă  este, firește,  de natură energetică, iar noi, în calitate de extensii ale  ei, de stații terestre,  avem o dublă constituție:  suntem pe de o parte,  corpuri alcătuite din materie,  din atomi,  făpturi cu creier  de carne prin care preluăm  semnalele de la sursa ontologică, iar pe de altă parte,  ființe  de lumină, unde electromagnetice, pachete de energie cuantică .  

         Totul se iubește pe tot. Totul este atras de tot.Totul se învârte în jur la tot. Suntem făpturi văzător-scrutătoare, observatoare, iubitoare, unduitoare, învârtitoare, rotitoare, rotude ! Planetele se învârt în jurul soarelui, sistemele solare se învârt în jurul centrului Galaxiei, pământul se rotește în jurul axei sale, galaxille se în vârt în jurul altor galaxii, electronii se învârt în jurul nucleului, bărbații se învârt în jurul femeilor, femeile în jurul  bărbaților, tulpinile de fasole  în jurul aracilor, fluturii în jurul lămpii, câinii  se învârt în jurul cozii, filosofii în jurul ideilor  și ochii în orbite. Tot ce este  pe lumea aceasta  are organe de percepere a luminii. Totul vede pe tot.Totul este văzut de tot.Numai ei, ochii nu se văd pe ei înșiși !

         În anul 2015,  un studiu publicat în Nature Physics de  către profesorul asociat Andrew Truscott, de la Research School of Physics and Engineering, din cadrul Universității Naţionale din Australia (ANU), împreună cu  Roman Khakimov, doctorand la Școala de Cercetare de Fizică și Inginerie,  a confirmat  interpretarea Copenhaga a fizicii cuantice și anume faptul că  realitatea nu există decât atunci când ete observată.

          Cercetătorii  austrieci au reușit să ducă la bun sfârșit  experimentul  teoretizat și început  de către  fizicianul american  John Wheeler din 1978, numit „Experimentul cognitiv al alegerii întârziate” , despre care se  spunea  că nu va  putea fi niciodată realizat. Din acest motiv a primit numele de „Experimentul cognitiv al alegerii întârziate” (teoretic/cognitiv pentru că efectiv nu putea fi pus în practică).       

           John Wheeler și-a propus să facă un experiment prin care să afle răspunsul la următoarea întrebare : Când are loc colapsul cuantic, mai exact, în  ce moment  alege  fotonul  să se comporte ca o particulă sau ca o undă? Atunci când   pornește,  înainte de a trece prin fantă sau  după ce a trecut de fantă, adică înainte de a ajunge la peretele din spatele ecranului cu fante?    

         Astfel, Wheeler a propus în tipul său de experiment  teoretic/cognitiv introducerea unui al doilea ecran, însă instalarea lui a fi trebuit să se facă abia  după ce fotonul a trecut deja de primul ecran. Exista evident o dificultate de ordin tehnic pentru că  nimeni nu  a putut să introducă al doilea ecran  imediat după ce fotonul a trecut de primul  şi înainte de a ajunge la perete, din cauza timpului extrem de scurt.

          Ei bine, fizicienii austrieci se pare că au reușit să depășească și acest obstacol, reluând cu succes, după aproape o jumătate de secol experimentul lui  Wheeler, folosind atomi de heliu, trecuţi prin fasciculul unui laser.

           Echipa lui Andrew Truscott a adus atomi de heliu într-o stare suspendată( stare numită în  știința fizicii “condensatul Bose-Einstein”), iar apoi i-a ejectat până când a rămas doar un singur atom. Acest atom  a fost lăsat să treacă printr-un  fascicul laser, un  fel  de grilaj,  asemănător sistemului de fante, care împrăştie lumina.Imediat după trecerea atomului  prim primul grilaj a fost adăugat aleator  cel de-al  doilea grilaj de fascicule laser.

             Înteresant a fost faptul că  atunci când  au fost  pornite ambele grilaje laser, atomii de heliu s-au comportat de fiecare dată ca  unde, fenomenele de interferență arâtând ca și cum  atomul s-ar fi  deplasat  simultan pe  cele două căi. Însă atunci  când nu  a fost introdus cel de-al al doilea grilaj, nu  s-a produs  nicio interferenţă, ceea ce înseamnă că atomul a ales o singură cale, aceea de  particulă.Atomul   de heliu nu şi-a determinat natura înainte de a fi măsurat a doua oară.

           Deci un eveniment viitor, adică activarea celui de-al doilea grilaj din sistem a  fost în măsură  să determine starea din trecut a atomului de heliu.Practic timpul s-a scurs  din viitor spre trecut, invers decât îl percepem în mod obișnuit.

           Andrew Truscott încearcă să  explice acest  fenomen : “Atomii nu au parcurs distanţa dintre punctele A şi B. Abia când au fost măsuraţi, la sfârşitul drumului, a devenit reală una dintre cele două stări posibile, de particulă sau de undă. Dacă ar fi să credem că aceşti atomi chiar au ales o anumită cale, sau căi, atunci trebuie să acceptăm că o măsurătoare viitoare determină trecutul acestor atomi” ( vezi A. G. Manning, R. I. Khakimov, R. G. Dall & A. G. Truscott, Wheeler’s delayed-choice gedanken experiment with a single atom, Nature Physics, volume 11, p.539–542,  25 May 2015).

           Cu alte cuvinte, dacă atomul de heliu apare ca particulă sau ca undă este determinat cu precizie de ceva ce încă nu s-a întâmplat, ci urmează să se întâmple în viitor. În concluzie, acest experiment  straniu,   anulează înclusiv   conceptul classic de liber arbitru.

            Legat de problema libertății, atunci când avem vise premonitorii, clarviziuni, etc.particulele elementare, moleculele din care suntem alcătuiți, fiind racordate la nivel  de câmp cuantic, unde nu există prezent trecut și viitor, ne oferă  anunmite  informații.În cazul unor oameni  hipersensibili, cu puteri paranormale, inconștientul selectează  din acel amalgam probabilistic, exact variantele care se vor actualiza.Acest lucru  anulează libertatea.De ce ? Pentru că noi trăim în cadrul unor categorii temporale, adică prezent, trecut și viitor.Deci noi  primim informații  despre viitorul  nostru  macroscopic, din prezentul continuu cuantic, în prezentul nostru macroscopic uman.

          Nu poate fi  însă exclusă nici posibilitatea ca la nivelul conștiinței umane, a rețelelor neuronale să existe o structură de tip cuantic, responsabilă  de un anume  nedeterminism  care comunică direct cu particulele elementare.

           Starea  firească a  materiei  este de superpoziție cuantică, adică  atomii sunt simultan în mai multe locuri, în toate pozițiile lor posibile, cel puțin aceasta era opinia lui Schrodinger.

            Dacă particulele elementare suferă un colaps cuantic, deci  își modifică radical comportamentul în prezența observatorului, înseamnă că au în structura lor ceva de ordin spiritual.

           Fizica cuantică ne dezvăluie un  univers microscopic extrem de complex, controversat, instabil, straniu, misterios încât unii cercetători din acest domeniu  pun la îndoială inclusiv realitatea materiei. O astfel de opinie a fost exprimată  chiar de fizicianul danez Niels Bohr, care a avut o contribuție essentială la teoretizarea modelului atomic, dar și la înțelegerea mecanicii cuantice:„Dacă mecanica cuantică nu te-a şocat profund, înseamnă că nu ai înţeles-o încă. Tot ce numim real este alcătuit din lucruri care nu pot fi considerate reale.”

          Mai precis, dacă disecăm materia până în ultimele ei elemente, aceste particule elementare își pierd caracterul lor fizic,  consistența, fiind mai degrabă structuri energetice, vibraționale,Fizicienii cuantici se confruntă cu situații neverosimile. Măriți la microscop, atomii   se dovedesc a fi niște  structuri energetice, vârtejuri  de  cuarci și fotoni. Dacă   se  crește gradul de  magnificență electronica,  structurile subatomice  devin cu totul indecelabile.Atomul  este  gol, imaterial, particulele ultime fiind în esența lor de natură energetică, spirituală,  mentală.

           Între nucleu și orbitele electronilor  există un spațiu gol de 90%. Apropos de vid,  se pare că  budismul Mahāyāna și Nāgārjuna au avut dreptate când avansau  doctrina śūnyatā.

        În cazul particulelor împletite cuantic, dacă  una dintre ele este observată, colapsul cuantic, modificarea pe care o produce observatorul se transmite și celeilalte  particule, chiar dacă ea se află la mii de kilometri.Asta înseamnă că, la nivel subatomic, există un mod de transmitere a gândului, a informației, la distanță,  că în spatele oricărei particule se ascunde o inteligență, așa cum spunea Max Plank.Probabil, particulele elementare au nu doar inteligență, ci și o formă de conștiință, devreme ce interacționează cu conștiința umană.Impulsul informațional se transmite instantaneu  celeilalte particulă.Deci  nu se  supune legilor fizicii newtoniene și relativiste, anulează inclusiv viteza luminii.

          Particulele elementare apar și dispar, se descompun, trăiesc foarte puțin. Aceste transformări sunt conștiente sau inconștiente?Cu alte cuvinte, au particulele  elementare inteligență, conștiință sau există o suprastructură  cuantică conștientă, în baza căreia funcționează acel impuls instantaneu  de  la particula observată, la  particular împletită cuantic, aflată la distanță?

        E clar că  dacă particulele elementare nu ar avea inteligență, nu ar putea transmite acel impuls și particulei  partenere.Dacă particulele au conștiință, această conștiință este una  divină, sau este  situată în afara conștiinței divine ? Particulele sunt influențate de acele microscoape, calculatore, aparate de măsură  sau sunt influențate de conștiința observatorului? Acest lucru este extrem de important, pentru că dacă sunt influențate de conștiința observatorului, înseamnă că trebuie  să renunțăm la tot ce am învățat până acum în materie de teologie, matematică, fizică, psihologie, antropologie, filosofie. Există inclusiv implicații teologice pentru că avem de-a face cu alt concept  de Dumnezeu, cu un Dumnezeu impersonal, cu un câmp  energetic  cuantic, înzestrat cu conștiință, la care  sunt conectate  toate particulele elementare din care suntem noi constituiți.

        Așa cum am văzut, fizicienii  afirmă  faptul că  dacă observăm particulele elementare, acestea își pierd superpoziția, se schimbă, dar  există și posibilitatea   ca  o astfel de colapsare să aibă loc și dacă nu le observăm.Iar dacă totuși stabilim că  din cauza observatorului  lucrurile se schimbă, fie că este vorba de observator uman sau nonuman, instrument de măsurare  etc. se pune întrebarea :față de ce reper stabilim că s-a produs o  schimbare? Care este elementul de referință, de comparație ? Sigur, atunci când  observăm, noi credem că ceva  se schimbă, iar  dacă nu observăm, nu avem posibilitatea să realizăm  dacă se schimbă ceva. Practic avem de-a face cu un cerc vicios.

          Pe de altăparte,  dacă  observatorul  schimbă starea de superpoziție cuantică, de ce nu  se întâmplă acest lucru și la nivel macroscopic ? De ce atunci când privim  un copac, un câine nu își schimbă forma, aspectul, textura dimensiunile, culoarea,   de ce nu vedem în loc de  un cireș, un acordeon sau în loc de un câine, un elefant?De asemenea, dacă doi oameni se întâlnesc, în virtutea observării recicproce, ar trebui să se schimbe, după cum soarele care este privit zilnic  ar trebui să nu mai rămână egal cu sine, ceea ce ar contrazice principiul identității, formulat de către Aristotel.

            Unii fizicieni sunt de părrere că inclusiv la nivel    macroscopic, oamenii, lucrurile sunt în stare de superpoziție  cuantică în sensul că aici pe pământ avem acces la o poziție, la o  variantă, în timp ce  în alte Universuri  există toate  variantele posibile.  

          Ce  s-ar întâmpla însă dacă în laborator ar fi  doi sau trei observatori? Care, pe care observație se anulează ? Atunci când fizicienii  fac experimente pentru  a  verifica impactul observatorlui asupra  particulelor elementare, a conștiinței, ar tebui  să aducă în laborator  și un mort și cu un orb și un om care vede, dar care să stea cu ochii închiși și de asemenea să  fie adus și un câine sau o pisică sau un  iepure, ca să vadă  ce anume determină colapsul cuantic: prezența fizică, umană sau animală, vederea , conștiința etc.

       De fapt, teoria cuantică în întregime stă pe  nisipuri mișcătoare. Nu  știm dacă există   mai multe particule sau Universul însuși este o  particulă mai mare  în interiorul căruia se află o infinitate de particule.Nu știm cine pe cine observă: noi observăm materia /energia din Univers sau Universul ne observă pe noi.  Nu știm cum se comportă materia din Univers atunci când nu o observăm.Nu știm dacă prin experimente și măsurtori  nu  deranjăm  Universului din  starea sa naturală de superpoziție cunantică  sau dacă nu cumva îi facem un imens bine observându-l, resuscitându-l  prin  colapsarea  cuantică.

        Un lucru este cert: ca oameni suntem  simultan observatori și observați.  Suntem  simultan și pe rând corpusculi și unde, păstori și păstoriți ai ființei. Suntem  în același timp și materie și spirit.Suntem și nu suntem și acest lucru nu face decât să împiedice  orice demers cognitiv obiectiv.  Observând paticulele elementare, nu facem decât să ne  angajăm într-un  proces cognitiv tautologic, pleonastic redundant.Nu facem decât să ne observăm pe noi,  ca parte din acest tot, din  această hologramă, compusă din  atomi, electroni, fotoni, cuarci , bosoni, leptoni sau gluoni.

          Anularea funcției de undă cuantică în prezența unui observator face necesară existența unei Entități  Supreme, conștiente, personale, care să fi  creat din nimic Universul, prin  observare și care  să-l țină în ființă, privindu-l.

         Când  privim, observăm  particulele elementare,  cărămizile realului, nu facem decât să creăm  în direct, să ne  actualizăm funcția ktiseologică, în calitate de continuatori ai ceației divine, de Dumnezei tereștri.

           Iată de ce, la nivel ultim, orice  experiment, orice observare a particulelor elementare în laborator,  cu o fantă sau cu două fante, cu lasere și instrumente de măsură  electronice, orice  informație, orice entuziasm, orice bucurie științifică  ar putea să  nu constituie decât autocunoașterea propriei noastre nudități, să nu fie  decât   orgasme inconsistente, produse de autoerotismul nostru cuantic, imatur și compulsiv.

       În fond,  ceea ce  se  înțelege în general prin fizica  cuantică, nu reprezintă un model  fizic absolut, complet, infailibil,   confirmat integral prin experimente  obiective. Dimpotrivă, în cadrul ei,  există diverse curente, poziții , interpretări diferite, chiar diametral opuse. 

        Dilemele, incertitudinile, necunoscutele nu sunt deloc, nici  mărunte  și  nici puține.Nu poate fi determinat cu exactitate locul exact al electronului pe orbită.Nu este predictibil comportamentul particulelor. Nu există nici o explicație rezonabilă logic și științific  pentru întanglementul cuantic la nivel micro- și chiar macroscopic etc.

         Nu este deloc exclus ca   actuala paradigmă a  științei occidentale, esența modeluui  cognitiv să fie parțial eronată  sau  incompletă, devreme ce nu acordă conștiinței o cauză metafizică,  ci doar una legată exclusiv de resorturi  fiziologice materiale. În condițiile unui univers ostil omului,  dominat de  suferință, entropie, descompunere, moarte, uitare, aneantizare a eului,  o astfel de poziționare științifică, gnoseologică,  epurată de orizont transcendent nu poate genera decât  lipsă de sens, dezgust de viață, indiferență, cinism,  abulie, singurătate, orfanism cosmic,  tulburări de   personalitate, depresie, comportament suicidar, nihilism etc.

          De asemenea,  nu este foarte sigur că anumite “teorii” și “necunoscute” ale  fizicii cuantice   nu servesc anumite ideologii . Dacă îi spui sistematic omului că  realitatea  este o iluzie, că  electronul nu există, că existența lui se încheie odată cu moartea fizică etc. nu faci decât să încurajezi hedonismul, consumerismul, să  induci, nesiguranță și confuzie.

         Nu mă refer aici  evident la clasicii  fizicii cuantice, la părinții ei fondatori, la  Wolfgang Pauli, Max Planck, Erwin Schrödinger, Werner Heisenberg, Louis de Broglie, Einstein, Paul Dirac sau  Max Born, ci la ipotezele unor fizicieni mai noi.

          Din păcate în ultimul timp, așa cum s-a văzut și în perioada pseudo-pandemiei de COVID-19, din oportunism, pentru funcții, premii, bani și alte privileigii, oamenii de știință acceptă cu ușurință să  se vândă, să justifice minciuna, nu adevărul.

        Oricum nu ar fi prima dată, când  descoperirile  științifice, în speță ale fizicii  sunt instrumentate politic Ne amintim  de proiectul de cercetare Manhattan, din  perioada celui de-al Doilea Război Mondial, care a dezvoltat primele  arme nucleare, proiect  la care au contribuit mari fizicieni ai vremii, precum  Robert Bacher,  Hans Bethe, Niels Bohr, Norris Bradbury, James Chadwick, John Cockcroft,  Harry Daghlian, Enrico Fermi, Val Fitch, James Franck, Klaus Fuchs, George Kistiakowsky, George Koval, Norman Ramsey, Isidor Isaac Rabi, James Rainwater, Bruno Rossi, Glenn Seaborg, Emilio Segrè, Louis Slotin,  Edward Teller Stanisław Ulam, John von Neumann, John Wheeler,  Eugene Wigner,  Robert Wilson etc.

         În orice caz, chiar dacă fizica cuantică nu este politizată, incertitudinile ei avantajează  ideologia neomarxistă.

        Dummezeu pare să-și ascundă   secretul creației  față de  om.Din acest punct de vedere, fizica cuantică  este o ilustrare perfecta a fiosofiei lui Lucian Blaga în care Marele Anonim  este gardianul propriilor mistere, istituind celebra cenzură transcendentă. De altfel una dintre sursele nerecunoscute a filosofiei lui Blaga  a fost și fizica cuantică teorie cu care autorul a fost familiarizat încă din  timpul misiunilor diplomatice pe care le-a avut în străinătate.

            Noi nu putem vedea  la nivel supramacroscopic,  inteligibil.Avem ontologic o formă de ochi primitiv, un  protoochi,  carent cognitiv. Cu milioane de ani în urmă, unele animale au avut  niște fotocelule electrice, sensibile la lumină, deci un protoochi.La alt nivel suntem cârtițe, e drept raționale care sapă în solul întunecat al realității.

           Desigur că ochiul reflectă realitatea,  dar nu o gândește, nu o poate problematiza singur.El are nevoie de rațiune.Rațiunea  lucrează cu idei abstracte, însă se folosește de ochi.Prin asta ajungem la Kant, care a împăcat empirismul cu raționalismul.Percepem realitatea exterioară cu ajutorul simțurilor, dar le preluăm cu ajutorul intelectului, al rațiunii.

           De ce nu ne-a făcut Dumnezeu în așa fel încât să putem vedea  existența  și la nivel  infra, microscopic? De ce ne-a pus acești ochelari anticuantici? De ce a instituit această formă de cenzură transcendentă?Oare Dumnezeu nu a  putut să facă omul văzător și la nivel cuantic sau nu a vrut ? Ce se întâmpla dacă noi puteam vedea aceste amănunte din lumea cuantelor ?

          În mod paradoxal, deși  omul și-a adjudecat  statutul  de “ființă rege”,  el nu  vede tot. Nu vedem nici lucrurile prea mari și nici lucrurile foarte mici.Vorba unui om de știință:”Noi oamenii suntem prea mari ca să vedem lucrurile microscopice și prea  mici ca să vedem Universul, macrocosmosul”.

          Probabil formele spațiului ne-au configurat gândirea, ne-au configurat natura anatomo-cognitivă.Dacă am fi trait într-un alt spațiu, cu o altă configurație, cu o altă densitate, cu alte raporturi spațio-temporale, am fi gândit cu siguranță altfel.  

        La un moment dat, Caragiale a dormit la un hotel unde  erau gândaci  și ploșnițe, care i-au inoculat o frică irațională față de felul în care suntem invadați de aceste ființe minuscule, urâte, grețoase.A  notat undeva acest lucru :”simt enorm și văz  monstruos”.

        Orice fobie  potențează funcționarea morală a simțurilor noastre.Ne mijlocește  accesul la lumea minusculă, la lumea microscopică.Cu alte cuvinte, faptul că  nu avem acces la spectacolul subatomic este un  avantaj. Probabil că o astfel de vedere  ar face imposibilă viața, pentru că acolo totul  este bazat pe devenire, totul se stinge și se aprinde ca  în filosofia lui Heraclit din Efes.Este  suficient că asistăm la spectacolul macroscopic, la lanțul trofic,  unde diferitele specii de animale se mănâncă între ele. Este destul că asistăm la un lanț trofic macroscopic, la un coșmar chimic nu mai este nevoie să asistăm și la un vis microscopic, cuantic.

          Munca aceasta  cu fizica particulelor  e foarte riscantă pentru că  situează  cercetătorul la granițele cunoașterii, unde totul este imprevizibil, totul contrazice totul, unde nu  există  fundamente, grund.De aceea unii cercetători ajung să se sinucidă. Ludwig Eduard Boltzmann,  fizician austriac al fluidelor, care a anticipat anumite probleme de fizică cuantică, a orbit  în urma unor experimente  și, în cele din urmă, ajungând  să se îmbolnăvească psihic, s-a sinucis. Fizicianul chinez american, Zhang Shoucheng de asemenea s-a sinucis .

           Dacă Isac Newton  îndemna fizicienii să  ocolească întrebările metafizicii (“Fizică, ferește-te de metafizică !”), astăzi, date fiind dimensiunile spirituale ale fizicii, neputințele ei, irezolvabilele ei, un fizician inteligent  ar trebui să spună:”Fizică, apropie-te de metafizică !”

           Așa cum gândirea și limbajul se autolimitează reciproc( „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”, scrie Ludwig  Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus), nici prezența omului în lume nu este o garanție a cunoașterii  autentice:

        “Unde oare în lume  este de găsit un subiect metafizic?

          Tu spui că aici lucrurile stau în același fel ca și cu ochiul și cu câmpul vizual. Dar , în realitate ochiul nu îl vezi.Iar nimic din ceea ce ține de câmpul vizual nu ne face să conchidem că el este văzut de către  un ochi” (Ludwig  Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, 5.631–5.6331).

           Wittgenstein vrea să spună că nu cunoaștem în fond natura legilor fizice, ci doar le vedem, le percepem.Avem aici de-a face  mai degrabă  cu o revelație  naturală, cu o formă de epifanie a legilor naturii. 

           Deci  nu eul meu creaza lumi ca la Berkeley.Fiecare eu are o viziune  despre lume, în funcție  de cultură, sensibilitate. Noi oamenii creăm, nu lumi, ci viziuni despre lume.“Lumea mea”  se referă la viziunea mea despre lume, nu la lumea creată  de eul meu solipsist.

           Ca să trasăm limitele gândirii ar trebui să trasăm negânditul .Noi suntem răspunzători de gândire, dar nu de negândire.Limitele gândirii nu pot fi trasate  pentru că nu avem acces la spațiul negândibilului:”Nu putem spune așșadar nici ceea ce nu putem gândi ”(5.61),  scrie  Wittgensrein în Tractatus.

         Bergson spune că avem acces la negândit prin intuiție, iar teologii cred ca avem acces prin mistică. De fapt, inclusiv Wittgenstein în Cercetări filosofice pare să vireze spre un soi de mistică . ” Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” scrie  Ludwig Wittgenstein”, în încheierea celebrului  său Tractatus. Adică doar  pe calea misticii  putem avea acces la negândit, la această nedeterminare și imposibilitate cognitivă.

             Sigur, nici la Wittgenstein  lucrurile nu sunt foarte limpezi. Probabil și el ca orice filosof, lasă intenționat  o anume  echivocitate a limbajului și a expresiei, ca să facă loc interpretărilor, ca să rămână dezchizător de drumuri.

         Dacă fizica clasică newtoiană stă sub semnul școlii eleate, fizica cuantică este o expresie a devenirii heracltice.În ecuația fizicii lui Einstein  și a fizicii cuantice, intervine factorul temporal.În mecanica cuantică, timpul și spațiul au de asemenea un rol decisiv,  deoarece timpul devine reversibil, iar atributele clasice ale spațiului se modifică, după cum materia însăși suferă  mutații de structură, devenind un amestec  de energie, de undă, de plasmă, fără  densitate și textură.

          Televiziunea a apărut ca o  consecință  firească a  unor  descoperiri  științifice însă după revoluția  culturală, sexuală din anii 70, a fost instrumentalizate.Televiziunile, canalele video  etc. țin  de o  anumită viziune ideologică  sistemnatică pentru a  hiperextinde  vizualul  oamenilor, pentru a-i animaliza, pentru a le crea nevoi.

          Dacă le  pui copiilor în față o tabletă, un Laptop etc. ei nu se mai duc la Bibliotecă, îi îndpărtezi de carte. În acel moment, nu faci decât să îl pregătești pe tânăr pentru mediul corporatist. Giovanni Sartori  vorbește, în Homo videns,  de video-copil, în sensul că viitorul om pierde limbajul abstract  care era o  constantă a lui Homo  sapiens.

          Postmodernii revin din nou la lumea de dinaintea lui Kant, adică la empirism. Ei pun între paranteze rațiunea și pariază pe senzorial, pe concret, pe imagine, pe video.

          O astfel de paradigmă nu face decât să livreze  ființele umane  materialismului, senzualismului, hedonismului. Trăim  vremuri în care nu mintea, ci ochiul cunoaște pe celălalt.Imaginea însă poate fi înșelătoare.Ochiul ne păcălește. De ce ? Pentru că acest organ, această cameră de luat vederi, e adevărat performantă, nu e capabilă să realizeze că ceea ce este frumos, senzual, ceea ce excită, este perisabil și  oricum  nu va fi doar al tău. De aceea se  spune că cei mai frumoși ochi sunt cei care  te privesc pe tine cu drag și cu iubire.

           Din nefericire,  tinerii din generația digitală se văd, se raportează  unul la altul, doar ca obiecte sexuale.  Imaginea, mai ales cea erotică, se impune cu o extraordinară  forță, în lumea postmodernă,  din cauza faptului că se adresează direct instinctelor de bază, instinctului de conservare, de reproducere .

           Tinerii  digitali și digitalizați nu se îndrăgostesc de suflet, de calitățile intelectuale și etice ale partenerului, ci de imaginea corporală. Tocmai  de aceea căsătoriile nu  durează mult timp.

            Uneori fetele sunt atrase de oameni culți,  de bărbați inteligenți,  scriitori, de artiști etc. pentru că  o astfel de relație  le crește stima de sine.Însă aceste relații/căsătorii, mai devreme sau mai târziu se destramă, deoarece, după ce se consumă iubirea inițială, admirația, femeia nu  se poate acomoda cu  atipiile lor comportamentale, cu metabolismul lor spiritual, cu dilemele, interogațiile și  tristețile  lor. Apropos de tristețe, ne amintim de Kierkegaard, care, deși rugat în genunchi de Regina Olsen să nu rupă logodna, i-a spus jovialei domnișoare: ”Sunt prea trist pentru  veselia ta !”

           Televiziunile au produs această mutație  de la gândirea prin cuvinte, la  gândirea prin imagini. În lipsa aparatului lingvistic nu este posibil  spiritul critic, pentru că imaginile în televiziune, în video se derulează rapid.Ele se insinuează la nivel inconștient, iar după aceea trec în conștient  și se exprimă la nivel comportamental.

          Deja a trecut   vremea lui Homo cogitans, a lui Homo interrogans. De câțiva ani buni  omenirea a trecut în epoca lui Homo videns, a lui homo ciberneticus   care a glisat, pe nesimțite, de la lumea reală, la lumea virtuală. O lume  de cibernnavigatori cool, fără  întrebări, fără  cunoașterea rădăcinilor istorice, fără viață interioară, fără religie, fără simț cosmic și metafizic, par să  contureze noua lume a unui “animal social”,   gol pe dinăuntru, nemobilat  cultural, fără gândire, fără logică, un soi de “homo insipiens ”, de  “homo sentiens”, care în anumite privințe, nu diferă foarte mult  de  “homo stultus” . E adevărat, tinerii din generația nouăzecistă, douămiistă sau postdouămiistă  au o inteligență operativă ceva mai crescută decât cei din anii 60 sau 70 de pildă(folosesc preponderant emisfera cerebrală dreaptă, lobii frontali). Însă din nefericire , din cauza   adicției de calculator, internet, telefon etc. din lipsa socializării față către față, au  un coeficient de inteligență emoțională și  de inteligență spirituală mai scăzute.  E deja cunoscut faptul că  inteligența emoțională   favorizează creația, reușita profesională, echilibrul în relațiile conjugale etc.     

         Există și studii care  vorbesc de o creștere  a  inteligenței emoționale la generația postdouămiistă(vezi Naomi Paymal, Copiii mileniului III: Transformari de ordin psihologic, psiho-emotional si neurologic, Pedagogia 3000, Un Ghid Practic pentru Profesori, Parinti si Sine,2015).

        Dacă ne referim la varianta slabă a inteligenței emoționale, adică la dezinhibare, la nonșalanță, la  manifestarea nevoilor primitive, la instinctualitate, la cinismul social, la lipsa controlului rațional, la ușurința cu care  tinerii din generația milenialilor se angazează în relații  sexuale etc, atunci, aceste studii au evident dreptate.Însă dacă ne referim la varianta tare a inteligenței emoționale, la forma ei superioară, care presupune empatie, sensibilitate, altruism,  creație etc. concluziile respectivelor cercetări bat câmpii cu succes.

        Cum să vorbești de o explozie a  inteligenței emoționale în condițiile creșterii anxietăii sociale, a suicidului la tineri, a dependenței de droguri, de alcool, de  smartphone, de social media, de jocuri video etc.?

       “Televederea”, așa cum o numește politologul și scriitorul italian  Giovani Sartori, a afectat   și  lectura. Peste 90 % dintre oameni nu mai citesc nicio carte.  Dar  chiar și postdouămiiștii,  homines videntes, ciberlectorii, twitter-iștii,   instagramiștii, nu citesc mai mult de o jumătate de pagină.Renunță inclusiv la video-urile, la postcast-urile  mai lungi. Tocmai de aceea a apărut TikTok.

         Probabil  artizanii globalismului, ideologii neomarxiști au nevoie de această globalizare a informației, de cetățeni planetari inculți, decebralizați, instinctualizați, pentru a institui acel mult visat Guvern unic, pentru a tranforma întreaga lume  într-o megacitadelă, într-un  ciberpolis.

         Deși este mai abil ocular, mai  versat oftalmic(în nici un caz oftalmologic, pentru că ecranele  tuturor calculatoarelor, gadget-urilor, device-urilor  afecteaza grav vederea), Homo videns,  omul  post-gândirii este, după  Giovani Sartori, “incapabil de reflecție abstractă şi analitică, este tot mai bâlbâit în demonstrația logică şi în deducția rațională”.

        Sartorii  afirmă că imaginile  în sine nu pot  crea  concepte, așa cum spunea odinioară Kant despre  posibilitatea  imaginării  celor o sută de taleri,  care nu  asigură cu necesitate  existența unei entități  divine, adică a acelei Ființe  “decât care nu există alta mai mare ” :“E adevărat că o imagine poate valora mai mult decât o mie de cuvinte. Dar e şi mai adevărat că un milion de imagini nu creează  nici măcar un singur concept.

        Rezum în trei puncte.Primul: vederea nu înseamnă cunoaştere.Al doilea: cunoaşterea poate fi ajutată de vedere.Al treilea: aceasta nu constituie o piedică pentru ca acea cunoaştere prin concepte (cunoaşterea în sensul puternic) să se desfşoare cu totul în afara vizibilului.

        Imi pare rău pentru tele-vedere, dar așa stau lucrurile”.( Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gândirea., Editura  Humanitas, 2005, p.58”).

          E adevărat, toate descoperirile științifice au  împins omenirea spre progres, de la foc, roată, scriere, tipar, energie electrică, telefon, la  radio și  televiziune. Dacă toate acestea au avut un impact  pozitiv asupra ființei umane, există pericolul ca era imaginii, epoca lui Homo ciberneticus,  videns,  digitalis, a lui homo transhumanus etc. să destructureze  efectiv eul, să producă mutații antropologice și chiar ontologice  greu de estimat.  O astfel de schimbare paradigmatică, o virare a minții umane  de la  noosferă, de la mundus intelligibilis, la mundus sensibilis,  de la  gândirea altinică, rarefiată, la  simțuri, de la Spirit la spirt, de la eoni, la pietoni ,un astfel de atac la  edificiul noetic al lui homo sapiens, e logic  să antreneze  urmări catastrofale pe termen lung, la nivelul umanității.

           În orice caz,  date fiind progresele tehnologice,  revoluția  digitală și odată cu ea, globalizarea au  extrem de puține șanse să mai poată fi oprite,  așa cum n-au putut fi oprite  revoluția lui Gutenberg, electrificarea sau  industria automobilelor.

        Postmodernii, oamenii care trăiesc în această era a  imaginii  seamănă  izbitor de mult cu prizonierii din Mitul peșterii  povestit de către Platon în Republica.Ce  sunt  altceva  filmele, Canalele video de pe internet, Televiziunile  decât umbre care se perindă prin fața noastră și pe care, după zeci de ani de sclavie  virtuală, le luăm drept realitate?

         Nu evadăm din această peșteră pentru că   nu ne putem debarasa de utilitatea umbrelor, dar și pentru că  ne ne este teamă să ne expunem oprobiului  majorității, asemenea celui evadadat din  peștera  imaginată de Platon.

          Prin  capacitatea de a  percepe realitatea din jur, formele lucrurilor, culorile,  ochii, aceste sfere  de carne  se constituie într-un îngenios instrument optic, într-un apparat foto ultraperformant, care  developează imaginile instantaneu  și  căruia îi datorăm peste 80 % dintre amintirile pe care le avem de-a lungul vieții.

           Cu ochii vedem lumea , cu ochii ne ascundem  de realitate, îi închidem când aceasta  ni se pare crudă, oribilă. Cu ochii luăm primul contact cu lumea, când ieșim din habitatul uterin, cu ochii ne îndrăgostim, cu ochii  iubim, cu ochii  închiși ne reproducem ca ființe, cu ochii dormim în sensul că îi închidem, cu ochii plângem, ne alinăm necazurile, ne descărcăm tensiunile  sufletești, supărările și  în cele din urmă, cu ochii murim pentru că îi închidem, sau ni-i închid alții, când ne dăm ultima suflare.

             În Upanișade se  spune că  ființa umană este asemenea unei cetăți cu zece porți, adică  doi ochi, două urechi, două nări, gura,  uretra/vaginul la femeie și uretra la bărbat prin care omul comunică  în exterior. A zecea poartă este reprezentată de cel de-al treilea ochi(ajna chakra), a  șasea chakra, „chakra fruntii” și are rolul de a  media relația cu interioritatea, cu tărâmul conștiinței( Atharva-Veda, X, 8, 43: „lotusul cu noua porti” si Prajna-Upanishad, IV, 3).Se spune, de asemnea că  după ce zeul Tvashtri  a creat  fiintele și  a perforat găurile simturilor, zeii au  intrat prin aceste  orificii (kha) in corpul uman,   transformându-l astfel într-un un  loc preferat al lor.  (Atharva-Veda, XI, 8, 18).

             Al treilea ochi (ochiul interior)mai este  identificat cu glanda pineală,  despre care Descartes spunea că este „sediul sufletului“.În literatura mistică și inițiatică, activarea acestei glande oferă omului puteri paranormale, precum  călătorii în timp, telepatie, vedere cu duhul, abilități profetice etc.

           Ochii nu  sunt  doar  porți  ale sufletului, guri de paradis,  ci și instrumente de cunoaștere, detectoare  estetice, senzori  ai iubirii, ai adevărului, ai dreptății, martori ai conștiinței, cuiburi ale sensibilității.

      Prin ochi scrutăm Universul, infinitul și tot prin ochi, suntem văzuți, scrutați de oameni, dar și de către Dumnezeu.Ochiul  nu este doar un analizator vizual, ci și un analizator metafizic, pentru că prin el avem acces la revelația naturală.Cu  ajutorul ochilor și al  rațiunii facem uz de ceea ce se numește cunoaștere  katafatică.E  adevărat, vederea  metafizică, la fel ca  vederea interioară pe care și-o dezvoltă nevăzătorii, trebuie dezvoltată.Orbii își găsesc o cârjă existențială pe lângă acel baston alb.

Noi oamenii suntem de trei ori orbi. Suntem orbi cuantici, microscopici pentru că nu  putem vedea lumea particulelor elementare.Suntem orbi la nivel macroscopic, ultim pentru că nu putem vedea cele peste două mii de miliarde de galaxii cu miliardele lor de sori verzi, galbeni, albaștri, roșii și portocalii. Suferim de asemenea de cecitate la nivel metafizic, pentru că nu avem niciodată acces la spațiul inteligibil, nu ne întâlnim temeiul  ontologic, nu putem sta  cu Dumnezeu la o cafea. Ar trebui să  purtăm cu toții   câte trei bastoane albe ! De fapt, ar trebui să purtăm  patru  bastoane albe   ca să ne diferențiem de orbii din naștere, care poartă un singur baston(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).

       

                 Lector univ.Dr.Vasile Chira

       Facultatea de Teologie “Andrei Șaguna”

      Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

               Scriitor, filosof și teolog