PROBLEMA PARTICIPAŢIEI LA PLATON

Filosofia lui Platon[1] se constituie ca o genială sinteză între cele două poziţii metafizice ireconciliabile: devenirea heracliteană şi staticismul eleat. Dacă pentru Parmenide, caracterul imutabil şi etern al fiinţei era o evidenţă, pentru Heraclit din Efes, devenirea este ridicată la rang de principiu universal. Primul elimină contradicţia, în timp ce al doilea o cultivă. Platon acceptă ambele programe, separând registrele ontologice la care se referă cei doi presocratici, înţelegând că aceştia vizau lucruri diferite. Devenirea e valabilă doar pentru simţuri, în lumea fizică, pe când imobilismul eleat se aplică esenţelor pure. În două[2]  dintre  celebrele sale dialoguri[3] , întemeietorul Academiei îşi prezintă teoria ideilor prin care operează o radicală separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este etern, şi este reprezentat de idei, de forme care sunt universalele din lucruri. În comparaţie cu aceste paradigme originare, lucrurile individuale sunt doar simulacre ale adevăratei realităţi.

Lucrurile din lume, efemere şi compuse, există doar în virtutea participării lor la lumea ideilor. Aşadar pentru fiecare obiect, pentru fiecare calitate sau stare există o idee în spaţiul inteligibil.

Raportându-ne la realitatea din jur, suntem tentaţi să credem că unele lucruri, mai ales perechi, mâinile, picioarele, urechile, sânii femeilor, sau lalelele din parc, sunt egale. Faptul că nu sunt toate la fel, că nu sunt perfect egale este dovedit. Dar în acest caz, de unde ne vine ideea de egalitate absolută? Ideile de mărime, de micime, de frumuseţe, de egalitate absolută sunt de fapt înnăscute. Fiecare dintre noi, înainte de naştere, am contemplat lumea ideilor pure însă odată intraţi în prizonieratul terestru, sufletul a uitat aceste prototipuri. Accesul la ele e posibil doar printr-un soi de reamintire (anamnesis). Aşadar cunoaşterea, în viziunea lui Platon, presupune replierea într-o eră transcendentală când sufletele au avut acces nemijlocit la curţile inteligibilului.

Ideile fac obiectul ştiinţei în timp ce lucrurile sensibile nu pot face obiectul ştiinţei (episteme), ci rămân doar obiectul părerii (doxa), a opiniei.

Dificultăţile platonismului au fost ridicate  în legătură cu două probleme:

1. Problema participaţiei (methexis);

2. Problema raportului dintre inteligibil şi plurali-tate.[4]

Apare astfel o întrebare fundamentală: dacă există o lume a ideilor, separată de lucruri, atunci cum participă lucrurile la idei? De pildă ideea de carte nu este numai separată de carte, ci este şi inerentă ei. Atunci, în ce fel sunt cele două lucruri separate? Platon consideră că lucrurile participă la idei prin asemănare. Această idee este  însă repudiată prin argumentul celui de-al  treilea om[5]. Dacă omul şi ideea de om sunt asemănătoare, atunci trebuie să fie o a treia idee de om care să explice asemănarea omului cu ideea de om. Doi oameni participă la ideea de om pentru că se aseamănă, dar şi omul cu ideea de om se aseamănă, deci mai trebuie să fie încă o idee care să explice asemănarea omului cu ideea de om şi o altă idee care să explice ideea ideii asemănării omului cu ideea de om şi aşa la infinit.

Răspunsul lui Platon constă în abandonarea variantei clasice a platonismului şi punerea  acestei  doctrine  în faţa unei dificultăţi şi mai mari. Odată ce am acceptat separaţia dintre inteligibil şi sensibil, putem vorbi de existenţa pluralităţii în sânul inteligibilului. Cu alte cuvinte, există mai multe esenţe sau una singură? Această problemă va fi rezolvată în  dialogul Parmenide. Atât Platon cât şi Parmenide acceptă că devenirea contrazice gândirea, poziţiile lor fiind diferite doar în privinţa multiplului. Platon recunoaşte superioritatea eleatismului  asupra inteligibilului ca Unu şi nu ca multiplu, dar în acelaşi timp el îşi dă seama că o asemenea doctrină nu poate explica existenţa sensibilului şi a participaţiei lui la esenţe.

Pentru ca lucrurile să participe, Unul trebuie să se multiplice. Platon ajunge la ideea Unu – multiplu, deci Unu care este în acelaşi timp şi Unu şi multiplu. În acest sens şi inteligibilul devine, deci şi ideile devin, nu numai sensibilul. Această idee este preluată în Sofistul unde Platon afirmă cu fermitate că nu numai lucrurile participă la idei, ci şi ideile între ele  participă unele la celelalte.

Numărul ideilor este imens (ideea de bine, de rău, de frumos, de mărime, de micime, de dreptate, de minciună, de iubire, de ură, de om, de copac, de animal, de piatră etc.). Între ele însă nu există confuzie, toate păstrându-se în stare pură chiar dacă participă unele la altele şi chiar dacă un lucru participă simultan la mai multe idei. De pildă omul, în virtutea staturii lui impozante faţă de un porumbel va participa la ideea de mărime, dar pentru că este mai scund decât o girafă ,va participa şi la ideea de micime.

Cuvântul cheie în materie de participare a lucrului sensibil la idee este cel de „separaţie”. Dacă acceptăm, asemenea lui Aristotel, ideea că Platon gândea separaţia dintre sensibil şi inteligibil într-o manieră diastematică, spaţială, criticile teoriei ideilor par a fi justificate. Atunci însă când se renunţă la acest hiatus, reconsiderând diferenţa dintre sensibil şi paradigmă în termenii unei gradualităţi ontologice, lucrurile par mult mai limpezi. De altfel, în perioada târzie, pentru a diminua prăpastia dintre cele două lumi, Platon vorbeşte de patru niveluri ontologice:

1. Nivelul primelor principii: Unul (principiul formal) şi Doimea nedeterminată a Marelui şi Micului (principiul material);

2. Nivelul Ideilor;

3. Nivelul esenţelor matematice;

4. Nivelul lucrurilor sensibile.

Dincolo de faptul că pune în discuţie raportul ontologic general şi individual, indiferent de nebuloasele şi ambiguităţile ei, teoria ideilor rămâne unul dintre cele mai îndrăzneţe şi profunde proiecte speculative din istoria gândirii.

Multitudinea ideilor este redusă de către Platon la o idee ultimă cu caracter unificator: Binele. După cum vederea are nevoie pentru contactul cu cel văzut de un el treilea termen care este lumina, tot astfel şi cunoaşterea are nevoie, prin analogie, de un termen mediu care să facă posibilă legătura dintre cel cunoscut şi cunoaşterea însăşi.[6] Prin urmare, există, după Platon, un soi de lumină inteligibilă care, asemenea luminii sensibile, întemeiază raportul dintre văzut şi văzător. După cum lumina, ca termen terţ, ca mediu dintre obiectul văzut şi văzător presupune o sursă a luminii, respectiv soarele, tot astfel şi lumina inteligibilă a cunoaşterii presupune o sursă a ei, un soare inteligibil pe care Platon îl echivalează cu ideea de Bine. Această analogie plasează ideea  Binelui, nu numai într-o transcendenţă faţă de lucrurile sensibile, aşa cum sunt paradigmele faţă de lucruri, ci într-o transcendenţă chiar faţă de spaţiul inteligibil, ceea ce instituie caracterul suprainteligibil al Binelui, mai exact o transcendenţă cu un caracter infinit mai radical decât transcendenţa eidelor faţă de lumea sensibilă.[7]

Binele este cel care conferă forţa şi activitatea cognitivă a intelectului. Facultatea prin care spiritul ia act de Transcendenţă, în care contemplă ideea de Bine suprem este intelectul contemplativ (nous). Această facultate a spontaneităţii cunoaşterii va fi responsabilă în mistica creştină de experienţele extatice, de unirea cu lumina divină, cu energiile necreate care emană ca nişte raze din Fiinţa divină. De altfel, Dionisie Areopagitul va identifica mai târziu ideea platoniciană a Binelui cu Suprafiinţa lui Dumnezeu.[8]

Pentru a comunica lucruri mai puţin accesibile raţionalităţii umane, Platon recurge adesea la discursul de tip mitic. Sunt celebre astfel de povestiri: Mitul lui Er, Mitul lui Gyges, Mitul Androgimului, Mitul lui Eros,etc.

Unul dintre cele mai profunde mituri ale lui Platon, prin care ilustrează binomul sensibil-inteligibil, dar şi transcendenţa ideii de Bine este Mitul Peşterii prezentat de filosof în cartea a VII-a a dialogului Republica.

Într-o peşteră, câţiva prizonieri sunt legaţi înca din copilarie, înlanţuri cu spatele la intrare. În faţă arde un foc ceea ce face ca umbrele trecătorilor şi a obiectelor pe care le duc cu ei să fie proiectate pe peretele din spatele peşterii. Neavând acces la lucrurile de afară, prizonierii iau umbrele drept realitate:

„Socrate: Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.

 

Glaucon: -Văd.

 

– Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.

– Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!

– Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

– Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?

– Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?

– Necesar.

– Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?

– Pe Zeus, nu cred!

– În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.

– E cu totul obligatoriu.

 

– Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?

– Ba da.

– Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?

– Chiar aşa!

– Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?

– N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.

– Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.

– Cum de nu.

– În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.

– Necesar.

– După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.

– E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.

– Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de „înţelepciunea“ de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?

– Cu totul.

 

– Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus „mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare“, consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?

– Aşa cred şi eu.

 

– Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?

– Ba da.

– Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?

– Ba chiar aşa.

– Iată, dragă Glaucon, imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie.

Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.

– Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.

– Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.

– E firesc.

– Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?

– Nu este deloc de mirare.

– Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.

– Foarte corect ceea ce spui.

– Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi .

– Da, ei susţin aşa ceva.

– Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?

– Da.

– Iată deci arta „răsucirii“. Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi „simţul văzului“, ci de a-l face să „vadă“ pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.

– Aşa se pare.

– Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului – de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare „răsucirii“ ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?

– Ba da.

– Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.

– E verosimil.

– Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.

– Adevărat.

– Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte „supremă“, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.

– Ce anume?

– Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.

– Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?

– Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.

– Adevărat, am uitat.

– Cugetă deci, Glaucon, şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. „Noi însă – vom zice – v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima“.

– Absolut.

– Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?

– E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.

– Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici – din domeniul public – le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.

– Cu adevărat.

– Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?

– Nu, pe Zeus!

– Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.

– Cum să nu?

– Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?

– Pe nimeni alţii”[9].

Peştera reprezintă lumea sensibilă, ignoranţa. Prizonierii sunt oamenii în totalitatea lor. Lanţurile simbolizează prejudecăţile, limitele simţurilor. Focul este raţiunea. Umbrele de pe peretele peşterii semnifică aparenţele. Corpurile oamenilor şi obiectele sunt conceptele. Ieşirea din peşteră echivalează cu demersul cognitiv în plan metafizic, iar Soarele nu este altceva decât Ideea de Bine suprem. Lumea în întregul ei este o peşteră imensă, o închisoare cosmică în care sunt încătuşate fiinţele umane. Singurul care reuşeşte să iasă din peşteră, să contemple episodic acest soare inteligibil, ideea de Bine suprem este geniul. Nenorocul lui constă însă în incapacitatea funciară de a tăinui această experienţă. El se întoarce invariabil în peşteră pentru a împărtăşi tovarăşilor săi de fiinţă ceea ce a văzut. Această înştiinţare, această îndrăzneală de-a dezvălui esenţa ultimă a lucrurilor nu va rămâne nepedepsită de către cei ce se mulţumesc cu spaţiul semiobscur şi evanescent al umbrelor. Aşa se explică faptul că omul de excepţie este întotdeauna invidiat, marginalizat, persecutat, şi nu de puţine ori linşat de cei ce nu fac nici un efort să-şi depăşească funesta condiţie de aparat de confecţionat excremente.

O interpretare în cheie creştină a Mitului Peşterii ar fi de manieră să răstoarne ontologic situaţia. Dacă în  mitul platonic, unul dintre prizonieri reuşeşte să se debaraseze de lanţuri şi să iasă afară, în creştinism intră soarele în peşteră, lăsându-se ucis de o parte dintre cei înlănţuiţi. În final toate fiinţele din peşteră au posibilitatea să iasă afară, să se bucure nu numai de Lumina Soarelui etern, ci chiar să devină ele însele câte un soare.

Universul sensibil este văzut de Platon ca o fiinţă vie, construită după proporţii matematice şi muzicale. Această fiinţă vie este creată de un Demiurg, care priveşte lumea ideilor sau a esenţelor pure. Cu alte cuvinte, Demiurgul nu face această lume din nimic, ci după lumea ideilor care stau sub specia necreatului. Ideile sunt mai presus de Demiurg, deci transcendente, superioare lui. Teologia de factură platonică ,în special cea practicată de Augustin[10] face ca aceste idei să devină imanente (inferioare) Demiurgului. Ideile, după Augustin, sunt tocmai gândurile divinului, conceptele minţii lui Dumnezeu. Neavând un model, Zeul creştin creează lumea  ex  nihilo, din nimic.

Dumnezeu nu este idee, ci ideea Totală, Ideea ideilor. Sfântul Grigorie Palama recuperează şi el platonismul, susţinând că fiecare energie necreată exprimă o paradigmă divină. Palama rezolvă problema participaţiei prin distincţia şi continuitatea care există între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile lui. După acest sfânt părinte, omul se îndumnezeieşte nu prin fiinţă, ci prin participaţie, prin har.

Distincţia între lumea inteligibilă (noeton) şi lumea vizibilă (horaton), transcendenţa ideii de Bine faţă de paradigme şi lumea sensibilă, Ideea de Unu, perihoreză henologică, mecanismul participaţiei, nemurirea sufletului sau elogiul virtuţii fac din Platon un creştin avant la lettre, un „Moise aticizant” aşa cum avea să afirme un autor patristic sau în orice caz, un geniu speculativ ales de Providenţă să pregătească logic, raţional şi psihologic omenirea pentru contrapunctul hristic, moment deopotrivă muzical, istoric şi metafizic.

                                                                 

                                                                                              Lector univ.DR.VASILE CHIRA

                                                                                                                                                     Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”

                                                                                                                                                               Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu


 

 

NOTE:


[1] Platon, unul dintre cei mai  profunzi gânditori ai tuturor timpurilor, se naşte în anul 427 a. Chr. n. într-o familie aristocrată din Atena. La naştere primeşte numele de Aristokles, cel de  Platon fiind de fapt o poreclă pe care a primit-o cel mai probabil din cauza vigurozităţii sale fizice, a lăţimii pieptului sau a frunţii. În adolescenţă, scrie literatură ( ditirambi, poeme lirice şi tragedii) fiind de asemenea interesat de artele plastice. La vârsta de 20 de ani îl cunoaşte pe Socrate. O altă pasiune care l-a însoţit toată viaţa. Ambiţia sa de a face să fuzioneze înţelepciunea cu puterea, reiese din cele trei călătorii pe care le va face în Sicilia la curtea din Siracuza, unde a încercat ,evident fără succes ,să-si pună în practică propria doctrină politică. În anul 387 a. Chr. n. deschide o şcoală la Atena în grădina lui Akademos loc în care îşi prezintă concepţia sa filosofică. Moare la vîrsta de 80 de ani în jurul anului 347 a. Chr. n. în timp ce  lucra la dialogul „Legile”.

[2]  Varianta clasică a teoriei ideilor a fost formulată în „Phaidon”  şi „Republica”.

[3]  Opera lui Platon cu excepţia Apărării lui Socrate este scrisă sub formă de dialog. Celor aproximativ treizeci de dialoguri autentice li se adaugă alte douăsprezece a căror paternitate  platonică este pusă sub semnul întrebării de către cercetătorii moderni. Referitor la perioada de redactare a dialogurilor istoricii filosofiei împart opera lui Platon în trei grupuri, fiecare dintre acestea corespunzând celor trei perioade  de creaţie a filosofului:

I. Dialogurile de tinereţe: Apologia lui Socrate; Criton (sau Despre datorie ), Euthyphron (sau Despre pietate), Lysis (sau Despre prietenie), Laches (sau Despre curaj), Protagoras( sau Despre învăţarea virtuţii), Ion( sau Despre Iliada), Hippias Minor( sau Despre fals), Charmides(sau despre înţelepciunea morală), Hippias Maior( sau despre frumos);

II. Dialogurile de maturitate: Gorgias(sau Despre retorică), Cratylos( sau Despre dreapta potrivire a numelor), Republica( sau Despre dreptate), Phaidon(sau Despre suflet), Banchetul( sau despre eros), Parmenide(sau Despre idei), Phaidros(sau Despre frumuseţe), Theaitetos( sau Despre ştiinţă);

III. Dialogurile de bătrâneţe: Timaios(sau Despre natură), Critias(sau despre Atlantida),Sofistul(sau Despre fiinţă), Omul politic( sau Despre regalitate), Philebos(sau Despre plăcere), legile( sau Despre legislaţie).

Trebuie menţionat faptul că prezenta clasificare cronologică a operei lui Platon stă totuşi sub semnul aproximativului.

[4]  Aceste dificultăţi sunt propuse în cele mai importante dialoguri ale lui Platon: „Parmenide” şi „Sofistul”.

[5]  Pentru a justifica existenţa omului (antropos) este nevoie de ideeea in sine de om (autantropos) însă şi asemănarea omului cu ideea de om are nevoie de un model. Astfel se ajuge la al treilea om (tritos antropos)

[6] Vezi lucrarea noastră „Dominantele gândirii cioraniene”, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, pg. 40

[7] Ibidem, pg. 41

[8] Ibidem,

[9]  Platon, Republica,VII, 51  4a – 517c (traducere în limba română de A. Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).

[10] Evităm din principiu ,atunci când e vorba de Augustin ,orice blazon. Pentru unele confesiuni creştine este sfânt, pentru altele fericit. El nu este nici sfânt, nici fericit, nici nefericit, ci pur şi simplu un filosof genial. Pe de altă parte, nu e obligatoriu ca, oricum relativele,omenestile criterii de beatificare, (canonizare), ale politicii ecleziale să coincidă cu ceea ce înţelege Divinitatea prin conceptul de sfinţenie.

Published in: on Februarie 3, 2012 at 3:55 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2012/02/03/problema-participatiei-la-platon/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: