OMONIMIA SUBSTANŢEI LA ARISTOTEL

Temenul de substanţă are la Aristotel mai multe înţelesuri. O primă clasificare a substanţei este dată în Metafizică XII (λ). Aici substanţele sunt de două feluri: sensibile şi nonsensibile. Substanţa nonsensibilă este chiar primul motor ca act pur, anterior oricărei potenţe.

Substanţele vizibile sunt cele cosmice, care la rândul lor sunt şi ele de două feluri:

1. substanţe vizibile coruptibile (substanţele sublunare);

2. substanţele incoruptibile, veşnice (substanţele supralunare)

Delimitarea acestor substanţe era facută de orbita lunii şi ţinea de cosmologia aristotelică.

Pentru Aristotel, cosmosul vizibil avea două regiuni: una supusă naşterii şi pieirii şi alta veşnică. Tot ceea ce era în interiorul orbitei circulare a lunii intra în sfera coruptibilităţii. Dimpotrivă, corpurile cereşti care erau în afara acestei orbite (corpuri supralunare) erau considerate de Aristotel veşnice, fiind făcute dintr-o substanţă incoruptibilă care nu participă la naştere şi pieire.

Dacă substanţele sublunare cunosc patru tipuri de schimbări: după substanţă, calitate, cantitate şi loc, corpurile supralunare cunosc un singur tip de mişcare, cea după loc. Pentru că de la Platon încoace  mişcarea circulară era considerată mişcarea perfectă, ea va reveni corpurilor supralunare (cereşti), în timp ce mişcarea rectilinie, ca mişcare imperfectă va reveni corpurilor sublunare. După dihotomia sublunar-supralunar se va face şi o distincţie între ştiinţe. De pildă, fizica în calitatea ei  de ştiinţă care cercetează natura are în vedere sfera sublunară, în timp ce astronomia se ocupă cu studiul corpurilor perfecte şi cu studiul mişcărilor circulare.

Această dihotomie va fi pusă în discuţie în secolul XVII de Galileo Galilei care va contesta caracterul incoruptibil al corpurilor cereşti. După noua fizica matematică galileană, astronomia era un capitol al fizicii şi nu o ştiintă diferită de ea.

Dupa Aristotel, corpurile cereşti supralunare trebuia să fie sferice pentru că sfera era forma tridimensională a cercului şi deci  forma geometrică perfectă.

Galilei, observând faptul că pe lună există munţi, a pus în discuţie forma absolut sferică a lunii precum şi caracterul incoruptibil a substanţei corpurilor cereşti. După Galilei, toate substanţele vizibile erau coruptibile, iar materia din care erau făcute corpurile cereşti era aceaşi cu materia terestră. Aserţiunile galileiene au zguduit profund teologia catolică datorită faptului că aceasta a văzut în cosmologia aristotelică, respectiv în distincţia incoruptibil-coruptibil, o distincţie de tipul sacru-profan.

Corpurile cereşti erau în mecanica ptolemeic-aristotelică împinse de îngeri şi aceasta datorită faptului că Aristotel, necunoscând principiul inerţiei, susţinea că un corp îşi încetează mişcarea atunci când nu există un agent care să-şi continue acţiunea asupra lui. Cum corpurile cereşti se mişcau veşnic trebuia să existe un agent care să acţioneze asupra lor, să le „împingă”. Teologia a identificat aceşti agenţi cu îngerii. Galilei, enunţând principiul inerţiei, a infirmat şi acest principiu al mecanicii aristotelice, susţinând că un corp îşi păstrează starea de mişcare atâta timp cât se mişcă în vid, chiar şi atunci când nu mai există nici o forţă ca să acţioneze asupra lui.

Divorţul dintre mecanica aristotelică şi cea galileiană devenea inevitabil. Mecanica aristotelică era impregnantă de teologie. Galilei a golit cerul vizibil de îngeri, susţinând ca şi Platon că locul inteligenţelor este între inteligibile, între paradigme şi nu între corpuri astronomice care ţin de sfera sensibilului.

Galilei nu a fost ateu, ci un platonician care a susţinut că Cerul spiritului nu este cerul sensibil. Indentificarea dintre cerul spiritual şi cerul sensibil făcută de mixtura dintre teologie şi aristotelism a provocat criza de autoritate a Bisericii în raport cu ştiinţa.

A doua lovitură dată cosmologiei aristotelice a venit din partea lui Kepler care a dedus matematic că orbitele corpurilor cereşti nu sunt circulare, ci eliptice. După aceste două momente, ştiinţa şi-a revendicat o totală autonomie faţă de teologie, acest fapt făcând posibil mai târziu raţionalismul iluminist.

Invocarea ştiinţei de către o doctrină, fie teistă (Voltaire), fie atee, nu ar fi fost posibilă dacă teologia ar fi abandonat la timp corpusul aristotelic şi şi-ar fi asumat o interpretare alegorică şi nu literală a Scripturii.

După a doua clasificare dată de Aristotel în Categorii, substanţele sunt de două feluri:

1. substanţe prime (indivizii)

2. substanţe secundare (genurile sau universalele).

Substanţele prime sunt acele substanţe despre care se spune ceva, fără ca ele să poată fi la rândul lor predicate pentru ceva. Ori, numai individualul (τοδε  τι = acest ceva) poate fi subiect, fără să fie predicat. Substanţele secunde pot fi şi subiect şi predicat în judecată (e vorba evident nu de predicat gramatical, ci logic). În propoziţia: Calul este mamifer, calul este subiect, iar mamifer predicat. Dar când spunem: Mamiferul este vertebrat, predicatul devine subiect faţă de un alt predicat superior lui. Un individ însă nu poate fi predicat pentru nimic, el nu poate fi decât subiect, adică suport pentru orice predicat.

Genurile maxime sunt numite de către Aristotel categorii. Substanţele secunde sunt ierarhizate în ordinea generalităţii. Particularul este numit specie (ειδος), iar universalul, gen (γενος).

Cele mai generale substanţe secunde sunt categoriile care sunt genuriile de maximă extensiune. Acestea  sunt în număr de zece: substanţa, relaţia, cantitatea, calitatea, timpul, locul, acţiunea, pasivitatea, habitusul şi posesia.

În concluzie, la Aristotel avem o gradualitate a transcendenţei. Avem, pe de-o parte, o transcendenţă cosmologică (substanţele supralunare sunt transcendente faţă de cele sublunare), iar pe de altă parte o transcendenţă teologică în sensul că substanţa incoruptibilă este transcendentă faţă de cele supralunare. Transcendenţa la Aristotel trebuie privită cu precauţie, cu atât mai mult cu cât primul motor, fiind intelectus agens, ţine mai mult de transcendental decât de transcendent.

                                                                                                    Lector univ.DR.VASILE CHIRA

                                                                                                                                                         Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”

                                                                                                                                                                  Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

 

 

Published in: on Februarie 3, 2012 at 3:44 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2012/02/03/omonimia-substantei-la-aristotel/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: