FUNCTIA COGNITIVA A BOLII SI MORTII IN OPERA CIORANIANA

Ontologia lui Cioran nu este în sens propriu o ontologie a neantului, adică nu este în mod efectiv o me-ontologie. Mai semnificativă decât neantul este pentru Cioran extincţia ca tindere spre neant. Neantul este în sine static, în timp ce mişcarea intenţională spre el ar ţine mai degrabă de o poziţionare fenomenologică decât de metafizică. Această tindere se constituie ca o intenţie, deci are un sens fenomenologic, dar nu ca o intenţie consumată la nivelul unei conştiinţe apodictice ca la Husserl, ci la nivelul unei infrastructuri abisale care precede şi susţine conştiinţa. Între acest caracter abisal al intenţionalităţii şi neant există, desigur, o solidaritate fenomenologică.La inceputul secolului XX, Heidegger reinterpretează intenţionalitatea lui Husserl în termenii unei dispuneri afective (Befindlichkeit). Angoasa, adică teama de nimic determinat devenea într-un sens mult mai real expresia nihilismului decât simpla negaţie logică. Astfel, prin Heidegger, se revelează faptul că sensul originar al nihilismului nu este unul logic, ci unul fenomenologic.

Esenţa neantului nu se revelează într-o construcţie speculativă, ci într-un sens mult mai adânc, în realitatea plictisului. Această explicitare fenomenologică a ceea ce părea până atunci a fi un concept construit pur logic avea să fie continuat, poate mai puţin consecvent, dar în orice caz mai expresiv, de către Emil Cioran. Nu poţi accede, după Cioran, la neant, dacă nu experimentezi drumul către neant. Sensul titlului primei cărţi în limba franceză care-l şi consacră în mediul cultural parizian (Tratat de descompunere), este tocmai acela al unei rafinate alchimii a disoluţiei. Cioran ne arată că nu numai viaţa îşi are propria fiziologie, ci şi moartea. Astfel, gândirea lui rămâne ataşată de economia dezarticulării, fie că este vorba despre boală, spleen sau moarte. Această procesualitate este unica formă în care tema nimicului este transferată din teritoriul impersonal al abstracţiilor în termenii experierii, căci este prea puţin relevant să ai un concept bine formulat asupra neantului dacă nu ai o întâlnire cu el. De aceea, Cioran îşi transferă preocuparea lui pentru dereglările noastre organice în tot atâtea forme de trezire la conştiinţă a trupului.

Aristotel definea sufletul ca fiind forma trupului dotat cu organe. Pe Cioran îl interesează tocmai aceste organe sau mai exact relaţia pe care acesta o întreţine cu principiul lor formal. Sănătatea rămâne forma vegetală a vieţii, adică eminamente inconştientă pentru că ea este starea în care putem să ne ignorăm anatomia. Durerea ca formă semiotică a patologiei este calea prin care organele asaltează conştiinţa în care suntem obligaţi să luăm act de propria arhitectură fiziologică: “Carne ce se emancipează, se răzvrăteşte şi nu mai vrea să slujească, boala este apostazia organelor, fiecare înţelege să acţioneze singur, fiecare, dintr-o dată sau treptat, încetând să mai joace jocul, să mai colaboreze cu celelalte, se aruncă în aventură şi capriciu. Conştiinţa nu poate atinge o anumită intensitate decât dacă organismul suferă şi chiar se dezagregă; conştiinţa, la începuturile ei, este conştiinţă a organelor. Cât timp suntem sănătoşi, le ignorăm; boala ni le revelează, ne face să înţelegem cât sunt de importante şi de fragile şi cât de mult depindem de ele. Insistenţa cu care ne aminteşte de realitatea lor are în ea ceva neînduplecat; zadarnic vrem să le uităm, ea nu ne îngăduie; această imposibilitate a uitării, prin care se exprimă drama de a avea un trup, umple spaţiul nopţilor noastre de veghe. În timpul somnului, particip la anonimatul universal, sunt toate fiinţele; dacă durerea mă trezeşte şi mă scutură, nu mai sunt decât eu însumi, luptând de unul singur cu boala mea, cu nenumăratele gânduri pe care le trezeşte în mine şi împotriva mea. “Vai de această carne care depinde de suflet şi vai de acest suflet care depinde de carne!” – în anumite nopţi înţelegem deplinul sens al acestor cuvinte din Evanghelia după Toma. Carnea boicotează sufletul, sufletul boicotează carnea; duşmănindu-se între ele, sunt incapabile să coabiteze, să elaboreze în comun o minciună salutară, o ficţiune de mare anvergură.”[i] Aşa cum s-a văzut din citatul de mai sus, autonomia rămâne reţeta prin care partea devine dizidentă faţă de întreg, dobândind relief şi consistenţă. Sănătatea este sintetică şi unitară, pe când maladia revelează, prin dezarticularea întregului, o veritabilă fenomenologie a nuanţelor.

Există un raport invers între vitalitatea noastră şi prezenţa divină din noi. Pentru ca această prezenţă să devină expansivă, este nevoie de o agonie a organelor. Numai prin lamentaţiile cărnii devenim permeabili Divinitatii: “Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu”.[ii] Boala are capacitatea de a transfigura, de a scoate din anonimat, motiv pentru care Cioran vede în ea o realizare: “Cel care trage după sine, de multă vreme, o infirmitate, nu va putea fi niciodată luat drept un veleitar. Într-un anume fel, el s-a realizat. Orice boală este un titlu”.[iii]

Funcţia cognitivă a maladiei e, de asemenea, accentuată în repetate rânduri de Cioran, încât afirmă că prin suferinţă chiar şi animalele ar ajunge la anumite grade de conştiinţă: “Orice bolnav gândeşte mai mult decât un gânditor. Boala este spărtură, deci reflexie. Ne rupe întotdeauna de ceva anume şi câteodată chiar de toate. Până şi un idiot care încearcă o durere violentă depăşeşte prin asta idioţenia; e conştient de propria-i senzaţie şi se plasează în afară de ea însăşi, şi poate chiar în afară de sine, de vreme ce simte că el e cel ce suferă. La fel trebuie să existe în rândul animalelor grade de conştiinţă, potrivit cu intensitatea afecţiunilor pe care le îndură.”[iv]

Forma în care boala devine matură şi împlinită este moartea. Heidegger conferă morţii o funcţie transcendentală,o funcţie ce ţine de finitudinea fiinţei, revelată în “Sein zum Tode”. Orice iniţiere în materie de neant trebuie să treacă nu numai prin acceptarea morţii, dar mai ales prin setea de extincţie ca expresie a nevoii de a ieşi din contradicţiile vieţii printr-o demisie metafizică. Este aici un element schopenhauerian? Fără îndoială că da. Numai că la Cioran înverşunarea împotriva vieţii, deşi violentă, nu are consecvenţa prin care poţi clădi un sistem. Schopenhauer este un veritabil doctrinar al extincţiei, în timp ce Cioran se bucură mai degrabă de inconsecvenţa poetului, de amestecul de ură şi ataşament faţă de viaţă.

Cioran vede în boală nimic altceva decât uvertura morţii, prezenţa anticipată şi inoportună în chiar sânul vieţii: “Revelarea imanenţei morţii în viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. […] Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă. Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeaşi durată şi intensitate experienţa imanenţei morţii în viaţă şi nu toate se manifestă în forme identice de agonie.”[v]

Moartea ridicată la rang de obsesie nu poate fi înlăturată cu artificiile silogisticii. Unica modalitate de a o uza, de a o istovi, rămâne trăirea ei până la capăt, savurarea subtilităţilor pe care le poate procura: “Subterfugiile speranţei, ca şi argumentele raţiunii se arată neputincioase în faţa obsesiei morţii: nimicnicia lor aţâţă doar pofta de a muri. Pentru a învinge această poftă, nu există decât o singură “metodă”: să o trăieşti până la capăt, să-i înduri toate deliciile, toate spaimele, să nu faci nimic pentru a o eluda. O obsesie trăită până la saturaţie se anulează prin propriile-i excese. Stăruind asupra infinitului morţii, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire sila de el, preaplin negativ ce nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a micşora atracţia morţii, ne dezvăluie cât e de zadarnică viaţa”.[vi]

Atât boala, cât şi moartea, departe de a secătui viaţa, îi sporesc complexitatea şi conţinutul, scoţându-o dintr-o lungă stagnare de raportare la sine: “Nimic nu ne poate schimba viaţa, în afară de insinuarea treptată în noi a forţelor care o anulează. Ea nu-şi află înnoire nici în surprizele creşterii noastre, nici în înflorirea darurilor noastre; ele îi sunt doar fireşti. Şi nimic din ceea ce e firesc nu ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem. Tot  ceea ce prefigurează moartea adaugă o calitate de noutate vieţii. O modifică şi o amplifică.”[vii]

Moartea poate avea şi o funcţie terapeutică, atunci când ea devine obiect al meditaţiei, şi ne referim aici la o terapeutică a detaşării. Meditaţia consecventă asupra morţii poate vindeca eul de jocul aparenţelor, poate deveni o veritabilă “lapis philosophorum”. Fără această obsesie, orice formă de conştiinţă, fie ea şi una extrem de rafinată şi familiarizată cu tărâmul abstracţiilor, devine caducă şi inesenţială. Conştiinţa ştiinţifică de exemplu, prin detaşarea, dacă nu prin ignorarea problemei morţii, este acuzată de Cioran ca suferind de infantilitate metafizică pentru că, în viziunea gânditorului nostru, universul are mai degrabă o natură poetică decât matematică; “Prea des mi-am vindecat aparenţele prin moarte. Ea este, ce-i drept, un elixir al timpului, căci te mântuie de toate bolile legate de vremelnicie. De altă parte, timpul este numai un paliativ împotriva morţii, pe când aceasta a descoperit “piatra filosofală”. Timpul este numai un cadru pentru soluţii; moartea este soluţia însăşi.

La orice grad de cultură şi de oricâte subtilităţi ar fi capabil, dacă nu te gândeşti intens la moarte, rămâi un inconştient. Un mare matematician – şi care este numai atâta – e mult inferior unui ţăran care suferă primitiv pe chestiunile ultime. În general, ştiinţa a îndobitocit oamenii, prin reducerea conştiinţei metafizice. Când s-ar putea spune la un moment dat al construcţiilor matematice cuvântul: moarte, atunci aş abandona totul pentru inutilităţile acestei ştiinţe! Dar ea este recomandată chiar pentru a uita teroarea cosmică. Oamenii de ştiinţă sunt nişte copii bătrâni care nu trebuie luaţi în serios decât în momentele “cetăţeneşti” ale vieţii. Universul nu merge spre formulă, ci spre poezie”.[viii]

Exacerbarea conştiinţei thanatice poate avea în timp o funcţie pozitivă, ducând în cele din urmă la detaşare, indiferenţă, la o veritabilă “îmburghezire în abis”: “Adolescent, perspectiva morţii îmi trezea o spaimă cumplită; ca să scap, dădeam fuga la bordel sau îi chemam în ajutor pe îngeri. Dar, cu vremea, ne obişnuim cu propriile temeri, nu mai facem nimic ca să scăpăm de ele, ne îmburghezim în Abis. Şi, dacă a fost o vreme în care-i invidiam pe schimnicii din Egipt care-şi săpau mormântul spre a-şi picura apoi în el lacrimile, acum, de mi l-aş săpa pe al meu, n-aş putea lăsa să cadă în el decât mucuri de ţigară”.[ix]

Concluzia care ar putea închide toate meditaţiile lui Cioran pe tema morţii ar fi omologarea ei, nu cu o catastrofă individuală, ci cu una cosmică. Nereuşind să devină în manieră budistă un detaşat, Cioran îşi doreşte cu o gelozie ontologică funciară să dispară odată cu el întreaga lume: “Nu pot muri înainte de a fi omorât totul din mine. Cu o conştiinţă de criminal cosmic, aş avea o satisfacţie deplină şi o remuşcare totală. Nimic nu m-ar mai putea lega de lume, de victima mea… Singur, n-aş mai avea nevoie de singurătate şi de mine. Nu poţi muri cu gândul că ţi-ar putea supravieţui un vierme, măcar. Voi omorî în mine lamentaţiile spaţiului, voi sfărâma orga cosmică şi lacrimile îngheţate să nu răsfrângă un soare muribund![x]

 

 

 

                                                                                                                                                                             Lector univ.DR.VASILE CHIRA

                                                                                                                                                         Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”

                                                                                                                                                                   Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

 

 

NOTE:

 


  1. Cioran, Emil, Căderea în timp, op. cit., p. 107-108.
  2. Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, trad. de Nicolae Bârna, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 37.
  3. Cioran, Emil, Sfârtecare, trad. de Vlad Russo, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 117.
  4. IBIDEM, p. 155.
  5. Vezi Cioran, Emil, Însemnări despre moarte, “Gândirea”, XIII, nr.4, apr. 1933.
  6. Cioran, Emil, Tratat de descompunere, p. 21.
  7. BIDEM, p. 20-21.
  8. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, p.125 et sqq.
  9. Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 121.
  10. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, p. 121-122.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Published in: on Decembrie 16, 2011 at 2:19 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2011/12/16/functia-cognitiva-a-bolii-si-mortii-in-opera-cioraniana/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: