COABITAREA MISTICULUI CU SCEPTICUL SAU DESPRE COMPLICATA ECUATIE A GENETICII CIORANIENE

             Obsesia lui Cioran pentru sfinţenie are ca sursă biografia interioară a gânditorului şi mai puţin cea evenimenţială. Având o incontestabilă slăbiciune pentru voluptăţile extazului, Cioran întreţine, în acelaşi timp, o stranie duplicitate faţă de aspiraţia lui ultimă. Coabitarea unui mistic şi a unui sceptic, iată, în definitiv, ecuaţia geneticii sufleteşti a lui Cioran. Apostat cu vocaţia sfinţeniei, negator care plânge în faţa seducţiei Transcendenţei, personaj anarhic, contestatar iremediabil, Cioran rămâne sensibil la nostalgia sfinţeniei, la convulsiile şi tensiunile care i-au fost refuzate, dar pe care le intuia cu atâta intimitate. Pasionat de sfinţenie şi mai ales de sfinte, Cioran are tentaţia unei indiscreţii morbide de a explora amestecul impudic dintre sfinţenie şi erotism.[i] Bântuit de ambiţia de a fi secretarul amantelor “logodnicului ceresc”, Cioran este marcat de o dublă gelozie: gelozia de a nu fi părtaşul acestui alt mod de a iubi, precum şi de aceea de a nu fi fost el obiectivul atâtor patetisme, în egală măsură erotice şi sacre; “A fost o vreme când fie şi numai rostirea numelui unei sfinte mă umplea de încântare, când îi invidiam pe cronicarii mănăstirilor, pe intimii atâtor isterii inefabile, ai atâtor iluminări şi palori. Socoteam că a fi secretarul unei sfinte e cea mai înaltă carieră hărăzită unui muritor. Şi-mi imaginam întruna rolul de duhovnic al preafericitelor împătimite…”[ii]

Erotismul misticii feminine nu priveşte numai simpla propensiune afectivă, nu se reduce numai la o metaforă nupţială, ci merge până la identificarea aproape organică dintre sfântă şi “Logodnic”. Acest lucru exprimă, în definitiv, insuficienţa spirituală a femeii, incapacitatea ei de a se raporta la Absolut într-un mod care să depăşească senzualul. O frumuseţe mistică. în extazul feminin. nu poate să se exprime altfel decât ca frumuseţe erotică, ce amestecă splendoarea cu indecenţa, precum şi cu tortura sau, chiar cu masochismul afectivităţii feminine, a cărei fervoare este alimentată de refuz: “Când Domnul îmi vorbea, iar eu îi contemplam minunata frumuseţe, vedeam dulceaţa şi uneori severitatea cu care gura lui atât de frumoasă şi divină rostea cuvintele, simţeam o uriaşă dorinţă să-i ştiu culoarea ochilor şi proporţiile trupului, ca să pot vorbi despre ele: niciodată n-am fost vrednică să le cunosc. Orice strădanie e aici pe de-a-ntregul zadarnică”. După ce citează aceste cuvinte din Sfânta Tereza, Cioran adaugă: “Culoarea ochilor… ce impură e sfinţenia femeiască”![iii]

Extazul mistic nu izgoneşte suferinţa, ci o integrează antinomic, o reclamă ca pe un ingredient, ca pe un termen în ecuaţia paroxismului şi exasperării: “Nu este destulă suferinţă în lume? Pare-se că nu, după sfinţenie. Căci altcumva de ce şi-ar fi înmulţit sfinţii chinurile până la absurd şi şi-ar fi inventat metode criminale de autotortură? Nu există sfinţenie fără voluptatea durerii şi fără un rafinament pervers al chinului. Nu ştii aprecia seninătăţile decât după ce ai frecventat sfinţii. Exasperat de ei, cerul nu mai e deformat de prisma unei lacrimi. O perversiune fără pereche este sfinţenia. Un viciu al cerului”.[iv]

Transfigurarea convulsiilor organice converg în cele din urmă către resorturi metafizice în care sfântul pendulează precum Meister Eckart între neant şi plenitudine, între o natură vidă a plenitudinii şi o natură vidă a vidului: “Atât prezenţa extatică, cât şi absenţa vidului neagă total individuaţia. De aceea, în ele ţi se pare că epuizezi sensul lumii, deşi nu ştii concret nimic. Neutralitatea faţă de obiecte, dezafectarea de lumea materială te aruncă în golul sfâşietor al acestor corelative ultime. Tentaţia misticii este pendulaţia între un gol plin şi un gol veritabil”.[v] Contrastul şi proximitatea dintre plenitudine şi neant se transferă apoi într-un raport ai cărui termeni devin Absolutul şi timpul. Dispreţul faţă de temporalitate, caracteristic misticului, este contrabalansat de nostalgia temporalităţii pe care scepticul o are ca mistic ratat. Stupoarea lui Cioran în faţa unui extaz lipsit de fisură, de amprenta îndoielii şi de dorul după timp este stupoarea în faţa consecvenţei unor spirite afirmative metafizic, consecvenţă simultan râvnită şi respinsă de Cioran: “Nu înţeleg cum un Platon sau un Eckart pot fi atât de mulţumiţi în dispreţul lor faţă de timp şi mai cu seamă cum de n-au regretul lui în nici un fel. Drumul misticii e uşor dacă eternitatea este privită ca unicul climat al sufletului. Ceea ce îl doare pe mistic nu este că aruncă ultimele legături temporale, ci că nu reuşeşte să le arunce pe toate şi pentru totdeauna. Bucuria lui este triumful asupra temporalităţii. Acel mistic care nu cunoaşte frecvent o astfel de bucurie este nerealizat, condamnat la jumătăţi de drum. Criteriul de diferenţiere a misticii autentice de cea imperfectă este accesul la bucuria finală. Cazul atâtor mistici nerealizaţi să fie un regret ascuns, dar constant, după temporalitate? Acei care au vocaţie pentru extaz, dar nu pot accepta deşertarea timpului ca adevărata viaţă, dibuiesc între mistică şi istorie, pe la marginile omului şi pe la periferiile lui Dumnezeu”.[vi]

În fond, dincolo de fiziologie, problema extazului mistic rămâne una eminamente metafizică. Întreaga contradicţie dintre golul inimii şi plenitudinea extazului devine antiteza şi unitatea dintre neant şi fiinţă. Mistica feminină devine convertită în mistică metafizică accesibilă spiritelor mistice masculine (Eckart, Dionisie Areopagitul, Palama ş.a.) spirite care în intransigenţa lor deposedează Absolutul de orice materialitate.

Intersecţia dintre conţinutul concret al misticii şi inaccesibilitatea ei este dată de proximitatea şi întrepătrunderea extazului mistic cu cel muzical: “Acordurile muzicale trezesc viziuni cereşti tuturor sufletelor mistice. Extazul este precedat totdeauna de o dispoziţie muzicală sau poate fi provocat de un acord obiectiv. Astfel, Mariana lui Isus din Quito, în urma invitaţiei unei prietene, Petronilia, venită în vizită, începu să cânte la chitară. După primele acorduri, cade în extaz cu ochii fixaţi spre cer. Revenindu-şi, suspină: “Ah scumpă Petronilia, câte lucruri sunt în cer” şi lacrimile o podidiră.

Extazul este suprema posibilitate de muzică a omului. Dincolo de el nu mai există nimic. De aceea este şi fenomenul cel mai rar pe care-l întâlnim la oameni. Până şi la sfinţi el este o excepţie”.[vii] Prin aceasta este evident faptul că atât extazul mistic cât şi cel muzical nu sunt decât expresiile uneia şi aceleiaşi experienţe, ce devine resortul oricărei nevoi de transcendere a condiţiei cosmice actuale. Cioran nu oferă o definiţie a extazului mistic în afară de cea a definirii sfinţeniei în teritoriul unei patologii metafizice. Ceea ce ne oferă Cioran prin aforismele sale ar reprezenta mai degrabă o fenomenologie a sfinţeniei decât o definiţie scolastică a ei. Aforistica cioraniană pune în evidenţă raportul dintre adulator şi apostat, dintre negator şi apologet, arătând de fapt sursa negaţiei, a scandalului dintre nihilist şi Divinitate, refuzul graţiei, insaţietatea extatică a nihilistului. Un Dumnezeu care se refuză adoraţiei noastre devine un Dumnezeu obiect al contestării noastre, iar setea imensă de Eternitate devine forţă activă a detractării ei. Astfel, putem spune că violenţa antidivină a lui Cioran se configurează ca un infinit reproş adus Divinităţii pe toate nuanţele şi tonalităţile posibile. Ea poate fi înţeleasă în regimul unei denigrări frenetice a cărei sursă rămâne, de fapt, o sete apologetică ratată. Negaţia devine, astfel, o simplă deviere, o schimbare de semn algebric a erosului transcendent.

Mistica şi muzica, borne ale Absolutului în memoria noastră metafizică, devin la Cioran substanţa şi sursa de inspiraţie pentru negarea Transcendenţei şi nostalgia ei, pentru dispreţul  faţă de vitalitatea sănătoasă şi dorul după convulsiile sublime şi bolnave ale sfinţeniei.

                                      

 

                                                                                                                                                                             Lector univ.DR.VASILE CHIRA

                                                                                                                                                         Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”

                                                                                                                                                                     Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

 

 

 

NOTE:


  1. Vezi Mariana Şora, op. cit, p. 205 et sqq.
  2. Cioran, Emil, Tratat de descompunere, op. cit., p. 194.
  3. IBIDEM, p. 197.
  4. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, p. 56.
  5. IBIDEM, p. 64.
  6. IBIDEM, p. 69.
  7. IBIDEM, p. 57.

 

 

 

 

 

 

 

Published in: on Decembrie 16, 2011 at 2:17 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2011/12/16/coabitarea-misticului-cu-scepticul-sau-despre-complicata-ecuatie-a-geneticii-cioraniene/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: