VULTURUL ŞI COCOŞUL SAU DESPRE IMPLICAREA PREOŢILOR ÎN POLITICĂ

Unul dintre cei mai mari sfinţi ai secolului XX, Siluan Athonitul, notează undeva o fabulă pe care, pentru a pune în evidenţă contrastul dintre politică şi credinţă, dintre imanenţă şi metafizică, ne îngăduim să o nuanţăm.

          Rănit de fulgere şi obosit de zbor, un vultur cade în ograda unui ţăran. Văzîndu-l bolnav, cocoşului i se facu milă de el şi-l încredinţă spre îngrijire tovarăşelor sale de curte. După o vreme, vulturul îşi reveni şi privind spre înălţimi îl copleşi dorul de piscuri. Văzându-i inteţia, cocoşul îl rugă să rămână, promiţându-i că-l va pune, alături de el, rege peste toate păsările curţii. Arătându-şi recunostinţa faţă de binefăcătorul său, vulturul refuză elegant oferta cocoşului spunând: „După ce ai privit odată pământul de sus, după ce ai trecut peste munţi şi văi, mări şi râuri, câmpii şi păduri, după ce ai văzut sate, oraşe, oameni, animale şi păsări, după ce ai inspirat aerul rarefiat al înălţimilor şi ai simţit prietenia azurului, nu mai poţi zbura la înălţimea firului de iarbă.”

          Se înţelege, cele două păsări simbolizează structura dihotomică a fiinţei umane, propensiunea telurică şi o altfel de gravitaţie, care ne trage în sus. În fiecare din noi zace un vultur şi un cocoş. Însă ca să deprinzi zborul altinic ai nevoie de exerciţii în spaţiul terestru. Ca să ne înălţăm cu Hristos la cer, trebuie să-l însoţim în periplul mundan, în Ghetsimani, pe Golgota şi uneori chiar în adâncurile iadului. În timpul patimii Hristos l-a invitat pe tâlhar în rai însă El, fiul lui Dumnezeu, S-a dus în iad. Pentru ca urcuşul să fie mai măreţ, trebuie să cobori!

          Mutatis mutandis, în continuitatea acestei ecuaţii a fiinţei poate fi interpretată şi hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 6 Martie 2008 prin care li se permite preoţilor să candideze cu aprobarea episcopului, în calitate de independenţi, pentru consiliile locale şi judeţene.

          Mediatizarea intensă dar şi insolitul acestei decizii au împărţit opinia publică în două tabere: unii care acceptă prestaţia parapolitică a preoţilor şi alta care o contestă. Cetăţenii (credincioşii) sau oamenii politici care au rezerve faţă de această decizie a Sfântului Sinod pierd din vedere faptul că spiritul creştin constituie un factor care aduce întotdeauna un plus de stabilitate şi toleranţă. Pe de altă parte statul nu are mijloacele şi pârghiile cele mai potrivite pentru cultivarea moralităţii unei societăţi, ceea ce face necesară intervenţia Bisericii în acest proces.

          Ideea că religia „Crucificatului” a distrus tradiţia romană este falsă. Dimpotrivă geniile creştine, Ciprian, Tertulian, Minucius Felix, Lactanţiu, Ambrozie, Niceta de Remesiana, Ioan Cassian, Augustin, Prudentius, Toma D’Aquino, Albertus Magnus, Boetius, Anselm, Occam, prin capodoperele lor au eternizat limba latină, au răspuns dictaturii biciului fie cu flacăra iubirii aproapelui fie cu diamantul rece al contemplaţiei. Creştinismul a luat oamenii din arenă şi i-a dus în catedrale, a cucerit Europa prin spirit nu prin legiuni. Limba latină în care se cerea „pâine şi circ”, în care se striga gladiatorilor pe stadioane „omoară-l” „omoară-l” a ajuns în scolastică să fie limba în care se discuta despre infinit. Să nu pierdem din vedere faptul că Creştinismul a inspirat marea cultură europeană de Dante la Dostoievski şi de la Palestrina la Bach.

          Acestă decizie a Sfântului Sinod nu trebuie interpretată ca libertate a preotului de a face politică în sens activ, ci ca o necesitate a prezenţei lui în mecanismele decizionale ale comunităţilor locale. În mod normal această prezenţă ar trebui asigurată din oficiu. Pentru că trăim totuşi într-un stat secularizat, alergic la orice idee de teocraţie, preotul  este constrâns să se supună, în vederea obţinerii unui rol care i s-ar cuveni de facto, la ritualul melodramatic al alegerilor.

          Răspunderea preotului se desfăşoară pe două planuri: în primul rând ea este de ordin hermeneutic, de interpretare, iar în al doilea rând (dar de fapt cu adevărat în primul rând) o răspundere ontologică. Sinodul a pus pe umerii preotului o răspundere uriaşă apelând la maturitatea lui spirituală, maturitate care are în vedere interpretarea deciziei sinodale. Se subînţelege că un paroh nu are dreptul de a-şi transforma campania electorală în bâlci. Preotul trebuie să fie în spaţiul public un personaj decent şi consonant cu etica evangheliei. Se subînţelege că preotul nu are dreptul de a-şi cumpăra electoratul, dar are obligaţia de a se ţine de cuvânt, de a respinge emfaza electorală. Dacă preotul trebuie să fie un model spiritual, el trebuie să fie şi un model electoral. El trebuie să arate cum se poate purta o campanie fără minciună, fără parvenire, fără promisiuni lipsite de orice pudoare etică. El ar trebui să descurajeze comerţul electoral nu prin discurs, ci prin exemplul personal. Din această cauză, repetăm, decizia Sinodului nu acordă preoţilor libertatea de a face politică activă, ci libertatea de a contribui într-un chip non partinic dar eminamente etic la deciziile unei comunităţi locale. Prin aceasta, Sfântul Sinod, odată cu libertatea, pune şi povara pe umerii preoţilor pentru că libertatea este întotdeauna o probă de foc. În ultimă instanţă, Sfântul Sinod, dând libertate constrânge, căci această responsabilitate va fi o metodă de verificare a gradului vocaţional.

           Întrebarea nu este dacă Biserica trebuie sau nu să se implice în politică, ci căutarea unei modalităţi adecvate de exprimare în acest sens. Biserica „face” politică prin simpla ei prezenţă în societate. Chiar şi neimplicarea e tot un gest politic. Rolul politicii este să asigure oamenilor dreptul la viaţă, la credinţă, la proprietate, la exprimare, la asistenţă medicală etc. Or atâta timp cât aproape 90% dintre membrii comunităţii sunt creştini ortodocşi e normal să fie reprezentaţi în consiliile locale de liderii lor religioşi. Relaţia dintre preot şi credincios fiind una care vizează paternitatea spirituală, nu e nimic nefiresc în a avea un reprezentant în consiliile locale care să se intereseze ce se întâmplă cu banii, cu copiii, cu bătrânii sau cu sănătatea enoriaşilor.

          Creştinismul nu poate fi rupt de realitatea socială. Viaţa e un tot care însumează componenta individuală şi socială a individului. Nu ne putem mântui niciodată singuri, ci prin modul în care ne raportăm la ceilalţi. Într-o ţară cu o tradiţie pluripartinică şi o cultură spirituală întrerupte aproape cinci decenii, de un regim ateu, prezenţa preoţilor în administraţia locală în calitate de independenţi este nu numai dezirabilă, ci imperios necesară în contextul în care reperele morale şi axiologice ale comunităţii sunt relativizate de mentalitatea postmodernă.

          Preoţii sunt „funcţionari” ai fiinţei. Ei nu pot  administra doar o zi pe săptămână (Duminica) din viaţa credincioşilor, ci sunt chemaţi să le secondeze, ca un înger păzitor mundan, indiferent de sacrificii întregul traseu existenţial pentru că, în definitiv, ei şi nu politicienii vor da seama de sufletele lor în faţa Judecătorului Suprem. Într-o societate postmodernă în care ura, indiferenţa, superficialitatea, dezmăţul, crima au atins pârgiile cosmice, într-o societate în care kitsch-ul trece drept operă de artă şi maculatura capodoperă literară, într-o societate în care se luptă pe toate căile împotriva omului de excepţie, într-o societate unde Salieri (autorul moral al morţii lui Mozart) este patron, într-o ţară în care singurul vis al copiilor este să devină fotbalişti, într-o ţară în care manelele au luat locul doinei populare sau a fugii lui Bach, într-o ţară în care fetiţele îşi încep viaţa sexuală la 11 ani, este cu siguranţa necesară prezenţa preoţilor în politică pentru că acolo, uneori, sunt împiedicate în faşă decizii şi proiecte care ar putea îmbunătăţi substanţial viaţa materilă, sănătate fizică şi spirituală a copiilor, a bătrânilor şi a societăţii în general. Sarcina preotului este aceea a rezistenţei axiologice în faţa tăvălugului postmodern.

          Oricum România are un retard istoric de cel puţin 100 de ani. În 1907, la doi ani după ce Einstein a dat teoria relativităţii şi la 7 ani după ce Plank a formulat teza discontinuităţii aborţiei şi emisiei de energie care stau la baza fizicii cuantice, noi, printr-o retroversiune temporală, aveam încă o răscoală ţărănească în care protestele sociale se exprimau cu coasa şi cu furcoiul. Preoţii alături de celelalte vocaţii şi profesii, trebuie să recupereze momentele istorice ale spiritului, să determine pe mai marii cetăţii să ofere poporului mai multă pâine, şi mai ales, mai mult spirit decât circ.

          A fi creştini înseamnă a fi lucizi, înseamnă a ne poziţiona critic faţă de orice actualizare a răului, inclusiv faţă de cea istorică, a lupta cu preţul vieţii împotriva nedreptăţilor de orice natură pentru că, fie şi simplul fapt de a fi fost contemporani cu cei ce fac din minciună adevăr, ne poate culpabiliza în faţa justiţiei divine.

          Acuzele Sfântului Ioan Botezătorul împotriva lui Irod, lupta marilor apologeţi creştini împotriva opresiunii păgâne, criticile Sfântului Ioan Gură de Aur aduse moravurilor vremii lui, reformele administrative, conflictele cu împărăteasa Eudoxia, deschiderea părinţilor capadocieni spre latura socială a creştinismului nu sunt altceva decât semnale de alarmă din zona instanţei sacre menite să echilibreze şi să corijeze politicul.

          Prin celebrele cuvinte: „Daţi Cezarului cele ce sunt  ale Cezarului iar lui Dumnezeu cele ce sunt  ale lui Dumnezeu” Matei XXII, 21, Hristos pecetluieşte pentru totdeauna relaţia dintre Biserică şi stat. Hristos nu accentuează aici numai separarea dintre cele două împărăţii, ci recunoaşte implicit existenţa autorităţii politice. Hristos a criticat atunci când a fost cazul şi autorităţile religioase mozaice. E adevărat, revoluţia Sa în mediul iudaic a fost în primul rând de ordin metafizic, însă n-a ignorat niciodată realităţile socio-politice ale vremii sale. Hristos nu a venit să-i înveţe pe oameni regulile politicii, însă în replica pe care o dă judecătorului Pilat: „N-ai avea nicio putere asupra mea dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” (Ioan XIX), 11 lasă să se înţeleagă faptul că există o logică a politicii, că Dumnezeu a rânduit o ordine socială, un mediu în care creştinul îşi dobândeşte mântuirea. Hristos nu a coborât în istorie doar să ne prezinte un set de învăţături, să restaureze ontologic fiinţa prin propriul sacrificiu, să se înalţe la cer şi să ne abandoneze apoi într-o junglă cosmică, fără să-i pese de condiţia noastră socială. Chiar dacă n-a formulat explicit un cod legislativ care să reglementeze portul creştin cu autoritatea politică, deducem din spiritul învăţăturilor Sale atitudinea de dezavuare faţă de orice nedreptate fie ea socială, morală sau politică.

           Odată, Hristos relatează unui învăţător de lege o pildă, extrem de relevantă în contextul temei de faţă care pe scurt sună astfel: un om venind de la Ierusalim la Ierihon cade între tâlhari care după ce-l jefuiesc îl bat, lăsândul aproape mort. După acest episod trec pe lângă el, pe rând, două persoane care văzându-l îşi continuă drumul fără să-l ajute. La un moment dat trece pe acolo şi un samarinean căruia i se face milă de cel tâlhărit şi bătut, îi spală rănile cu untdelemn şi vin, îl pansează, îl pune pe animalul său şi-l duce la o casă de oaspeţi unde se oferă să-i plătească toate cheltuielile. Aceasta este celebra parabolă a samarineanului milostiv pe care Hristos o contrapune legii mozaice ca paradigmă creştină de iubire a aproapelui.

          Până aici totul este frumos şi etic însă nu putem să nu ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat daca milosul samarinean ajungea în momentul în care tâlharii îl jefuiau? Ar fi stat cu mâinile în sân, ar fi aşteptat calm  să-l deposedeze de bunuri şi să-l schingiuiască pentru ca mai apoi, după plecarea lor, să-şi  înceapă în linişte serviciile terapeutice sau l-ar fi apărat de tâlhari?

          Corectivul raportului temporal adus acestei pilde, sincronizarea samarineanului milostiv cu momentul atacului oferă măsura comportamentului creştin în societate. În privinţa agresiunilor se înţelege că ele nu trebuie să fie neapărat fizice.

          A face politică în condiţiile în care acel bellum omnium contra omnes este mai actual ca oricând, înseamnă să fim samarineni care sosesc în momentul agresiunii. Misiunea preoţească nu se rezumă numai la condiţia de terapeut, ci trebuie să facă şi profilaxie spirituală, la nevoie să condamne pe faţă răul moral evident, cu condiţia de a nu se transforma în numele acestor imperative într-o poliţie spirituală a societăţii.

          Preoţii trebuie să fi arbitrii şi modele morale în cadrul structurilor politice locale. Ei, care în baza succesiunii apostolice propovăduiesc adevărul, dreptatea şi acumularea de bunuri în cămara celestă „unde nu le mănâncă rugina şi nu le fură hoţii”, sunt cei mai în măsură să ia atitudine faţă de cei ce din nefericire acced la aceste demnităţi, motivaţi de gândul rotunjirii, cel mai adesea prin metode necinstite, a propriilor averi.

          Prin prestaţia lor politică, sperăm onestă, fară iniţiative administrative pro domo, preoţii vor fi în măsură să diminueze pasivismul politic, să readucă oamenii la urme, să spulbere mentalitatea generală cum că politica românească este o cloaca maxima, un canal în care se scurg şarlatanii, demagogii, mediocrii şi parveniţii societăţii, o caracatiţă monstruoasă ale cărei tentacule sunt ţintuite în seifele marilor bănci, în timp ce democraţia nu este decât un praf azvârlit în ochii celor mulţi şi naivi.

          Suntem evident de acord că preotul nu trebuie să facă politică activă de maniera unui militantism partinic, agresiv, să râvnească la funcţii publice care nu cadrează cu misiunea lui. Suntem de asemenea de acord că politica poate fi perdantă în plan spiritual şi creativ, că te sustrage de la contemplaţie prin infuzii cotidiene de imanentină, transformându-te uneori dintr-un Aristotel înt-un Alexandru, dintr-un Platon într-un Pericle, dintr-un Meister Eckart într-un Machiavelli, însă, repet, prezenţa preoţilor în consiliile locale este o extensie a vocaţiei lor pastorale şi omiletice. Lumea nu poate fi ignorată, căci  este o anticameră a Eternităţii.

          Fără îndoială, oamenii de spirit trebuie să-şi dorească zenitul, munţii, nu piaţa publică. Trebuie să fim vulturi nu cocoşi, însă atunci când potenţaţii cetăţiii atentează asupra legilor zborului nu avem dreptul să ne eschivăm.

                                                Lector univ. dr. Vasile Chira

                                      Facultatea de Teologie“Andrei Şaguna” Sibiu

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2010/08/05/vulturul-si-cocosul-sau-despre-implicarea-preotilor-in-politica/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: