Prologomene la o metafizică crestină

Teologia şi filosofia sunt asemenea vaselor comunicante, îşi schimbă între ele substanţele. Ca să fie vorbitor de Dumnezeu, teologul trebuie să fie şi iubitor de înţelepciune, iubitor de cuvânt, iubitor de ştiinţă, de artă, de cultură în general.

Studiul filosofiei într-o facultate de Teologie nu urmăreşte să inoculeze studentului teolog o anume doctrină filosofică, nici să-i transforme viaţa într-un perpetuu calvar deceistic (quidistic), ci să-i completeze cultura, să-l antreneze mental în lupta cu conceptele, să-i dezvolte spiritul speculativ, să-i dubleze masa neuronală cu axioni pentru a putea distinge între filosofie şi diversele filosofii, dar şi pentru a înţelege mai bine propria credinţă.

O facultate de teologie, fie că este ea ortodoxă sau catolică, din al cărui plan curricular lipseşte studiul filosofiei (Istoria filosofiei, Ontologia, Axiologia, Cosmologia, Filosofia religiei, Epistemologia, Teoriile contemporane ale fizicii şi biologiei, Filosofia limbajului, Logica, Psihanaliza, Hermeneutica, Semiotica, etc) riscă să devină o instituţie care furnizează societăţii personal de cult pentru mediul rural cu o pregătire aproximativă, unilaterală, incapabili să înţeleagă marile probleme cu care se confruntă astăzi omenirea.

Studentul teolog trebuie să se raporteze obiectiv la textele filosofiei. Baruch Spinoza, unul dintre părinţii filosofiei moderne, îndeamnă pe cel ce vrea să gândească să înlăture orice idee de ,,Bonum et malum, pulchritudo et deformatione. Non ridere, non lugere, neque detestari sed intelligere1.

Nu trebuie să cădem în greşeala de a vedea un divorţ ireversibil între filozofie şi teologie aşa cum îndeobşte se crede. Adevărata filosofie nu poate face abstracţie de un principiu creator şi proniator al lumii . Este suficient să amintim aici pe un Parmenide, Platon, Aristotel, Plotin, Augustin, Descartes, Spinoza, Leibnitz sau Hegel, care în Fenomenologia Spiritului are capitole întregi despre creştinism ca religie revelată. „Spiritul în el însuşi, Trinitatea”; „Spiritul în exteriorizarea lui, domeniul Fiului”; „Mântuirea şi împăcarea”etc. Fără un astfel de principiu ordonator, filosofia devine adulterină ontologic. Dacă teologia se raportează la lucrurile divine ca la ceva supraraţional, metalogic, filosofia încearcă să le decodifice raţional. Însă atât filosofia cât şi teologia au în vedere Absolutul. Şi una şi cealaltă încearcă să cucerească Vârful Dumnezeu, chiar dacă urcă pe versanti opusi şi se folosesc de ustensile şi metode de escaladare diferite.

Filosofia antică a jucat rolul unui pedagog care a sensibilizat conştiinţele în vederea înţelegerii Logosului divin. Iată de ce Clement Alexandrinul considera filosofia grecilor un fel de „testament”, un Vechi Testament raţional am spune noi. Acest lucru poate fi dedus şi din faptul că acele zone ale lumii care nu au avut filosofi au rămas mai puţin receptive la mesajul hristic.

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful2, unul dintre marii apologeţi ai Bisericii creştine din secolul al II-lea, spunea despre filosofie că „este bunul cel mai mare şi cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să se înalţe până la Dumnezeu şi să ne apropie de El; iar sfinţii, cu adevărat sunt numai aceia care-şi deprind mintea cu filosofia3.

Starea de filosofare este proprie fiinţei umane şi ţine, în ultimă instanţă, de inocenţa ei. După Lucian Blaga, a filosofa înseamnă „a da răspunsuri mature la întrebări pe care şi le pun şi copiii.” Nu poţi purta simultan stigmatele Cerului şi tarele unei existenţe cangrenate, nu poţi fi în acelaşi timp înger şi mamifer fără să te întrebi.

Întrebările filosofiei sunt identice cu ale teologiei: Ce este timpul? Există un temei transcendent al acestei coerenţe cosmice şi dacă există în ce fel există? Ce este moartea? Există o continuitate postthanatică? Ce este omul? Este universul infinit? Ce este binele­? Care este natura valorilor? Cum sunt posibile infinitul şi lumea? De ce trebuie să suferim? Care este sursa Răului? Există un rău metafizic? În ce măsură este omul liber? Are lumea aceasta un început sau este eternă? Există un Dumnezeu personal? Ce este iubirea şi fericirea? Are viaţa un sens?.

Gândirea existenţială sau cel puţin o parte a ei care respinge de plano tezele teiste nu este altceva decât o reeditare inversată a drumului sfinţeniei. Avem aici de-a face cu o Golgotă fără Hristos.

Discursul filosofic provocator, impertinent ontologic, sileşte teologia la noi conceptualizări şi la clarificarea propriilor poziţii aşa cum s-a întâmplat nu odată în istorie, dar mai ales în perioada sinoadelor ecumenice.

În consecinţă, pentru teologie, filosofia rămâne un instrument indispensabil. În argumentările sale teoretice, în postulatele dogmatice, teologia se foloseşte de metodologia filosofică, motiv pentru care nu trebuie să-i minimalizeze importanţa.

Despre raportul dintre teologie şi filosofie am mai scris şi cu alte ocazii. Ţin totuşi să fac şi aici câteva distincţii necesare. Diferenţa dintre discursul filosofic şi cel teologic este legată de sursa cunoaşterii. Filosofia are o atitudine problematică faţă de sursa cunoaşterii, afirmând rând pe rând prioritatea sensibilităţii (empirismul) sau a intelectului (raţionalismul).

Indiferent că suntem empirişţi sau raţionalişţi atâta timp cât ne aflăm într-o gnoseologie filosofică vom recunoaşte principial existenţa unui unic caracter al surselor cunoaşterii şi anume cel natural. Atât simţurile cât şi raţiunea sau în limbaj kantian, atât intuiţia cât şi intelectul ţin de regimul natural al demersului cognitiv. Teologia operează de la bun început o ruptură radicală: pentru ea sursa cunoaşterii este revelată şi în consecinţa suprasensibilă şi supraraţională. Elementele sensibile prezente în revelaţie nu sunt dovada unui empirism, ci a unei utilizări simbolice a vizibilului care semnifică invizibilul. În cadrul teologiei sensibilitatea şi intelectul nu sunt propriu zis surse ale cunoaşterii, ci simple mijloace pentru a exprima sursa transcendentă a ei. Argumentul esenţial invocat de teologie împotriva priorităţii surselor naturale ale cunoaşterii şi a exclusivităţii lor este dat de finitudinea atât a sensibilităţii cât şi a raţiunii. Devreme ce raţiunea şi simţurile sunt finite, ele nu ne pot furniza adevărul aşa cum este în sine, ci doar o aparenţă a lui, un provizorat cognitiv. Revelaţia însă are nu numai un caracter infinit pentru că provine de la o instanţă supranaturală, infinită, dar are şi un caracter real.

În măsura în care se poate vorbi, în sens raţional, de un concept limită precum este cel al fiinţei care are toate perfecţiunile (respectiv toate atributele afirmative) se poate vorbi de un punct de tangenţă între filosofie şi teologie. Şi dogmatica recunoaşte împreună cu discursul filosofic care are în vedere natura absolutului adică împreună cu discursul metafizic faptul că Dumnezeu are toate afirmaţiile, fiind plenitudine afirmativă. Tocmai această plenitudine îi oferă caracterul infinit, necondiţionat, etern. Ceea ce spune metafizica despre Divinitate ca despre fiinţa necesar perfectă spune şi dogmatica atunci când vorbeşte despre Fiinţa lui Dumnezeu şi nu despre persoanele lui. Caracterul infinit al fiinţei divine îi oferă simultan cu determinaţiile o radicală transcendenţă faţă de tot ceea ce este condiţionat. Transcendenţa este profund diferită de tot ceea ce cade sub câmpul cunoaşterii noastre.

Această diferenţă face ca afirmaţia supremă să poată fi caracterizată numai prin negaţii. Iată paradoxul înrudirii antinomice dintre teologia catafatică şi teologia apofatică. Problema argumentului ontologic se naşte practic pe punctul de frontieră dintre teologie şi metafizică. Redus schematic, argumentul ontologic ar suna astfel: dacă putem obţine într-un sens necontradictoriu o fiinţă care să aibă toate predicatele afirmative şi să nu conţină nici o lipsă, atunci înseamnă că acea fiinţă trebuie să existe cu necesitate.

Miza acestei abstracţii este legată de caracterul existenţei ca predicat. Dacă însă existenţa este predicat, atunci şi el trebuie să fie conţinut în totalitatea predicatelor fiinţei perfecte. Rezultă deci că fiinţa perfectă există prin definiţie. Dacă existenţa nu este predicat aşa cum crede Kant, atunci argumentul ontologic nu poate funcţiona în această formulare deoarece existenţa nu este presupusă ca făcând parte dintre predicatele fiinţei perfecte. Fiinţa perfectă rămâne prin aceasta una ipotetică. Dacă argumentul ontologic este valid, atunci certitudinea existenţei lui Dumnezeu este raţională, revelaţia adăugând numai felul în care există Divinitatea, nu şi certitudinea existenţei ei.

Filosofia vorbeşte doar de caracterul de substanţă al Divinităţii nu şi de cel de subiect, ori substanţa este revelată nu prin experienţe mistice, ci prin structuri conceptuale abstracte. Dumnezeul filosofiei este un spectru deductiv, o entitate supracategorială pe când cel al teologiei este un Dumnezeu al puterii, personal, hierofanic, afectiv.4

O substanţă abstractă, o cifră nu se întrupează, nu poate pătimi, nu este afectivă. Dumnezeul creştin este viu, şi-a asumat supliciul în istorie; din trupul lui Hristos a curs sânge pe când din cifre nu poate curge decât cerneală.

În decursul istoriei, homo interrogans a făcut uz de toate posibilităţile sale cognitive: mit, simţuri, raţiune, ştiinţă şi evident credinţa care pe lângă sursele naturale finite ale celorlalte modalităţi de cunoaştere se bazează pe evidenţa unui dat revelaţional.

Ştiinţa operează de asemenea cu instrumente transistorice5 însă ignoră problema fiinţei, operând cu structura ei şi mai puţin cu esenţa. Ştiinţa nu se ocupă cu nimicul, nu conceptualizează neantul şi neocupându-se cu nimicul nu se poate ocupa nici cu fiinţa căci ambele sunt nedeterminate. Omul, calul, copacul sunt fiinţări, însă fiinţa este altceva, este Estele însuşi. Matematica operează cu numere, dar nu ştie ce este numărul în sine, dacă există independent de mintea care-l gândeşte sau este un simplu semn.

Spre deosebire de alte ştiinţe, filosofia are un caracter totalizator, ea abordează lumea ca întreg nu ca aşchie aşa cum fac ştiinţele particulare. Suntem de acord că nu mai putem reedita performanţele renaşcentiste însă trebuie să găsim o aurea mediocritas între enciclopedism şi monospecializare pentru a evita efectul de ciob al culturii actuale. Riscăm nu numai să ne pierdem, ci să nici nu realizăm că am avut vreodată un axis mundi. Cultura postmodernă are din abundenţă instrumentişti însă duce lipsă de dirijori. Va veni vremea când nu va mai fi nimeni care să conducă orchestra spiritului. Filosofia este singura ştiinţă care are vocaţia şi posibilitatea să oblige monadele să comunice între ele.

La începutul sec. al VI-lea şi jum. sec. al V-lea î. Hr. graniţele dintre filosofie şi alte ştiinţe nu erau bine definite, teologia, cosmologia, astronomia, matematica, biologia sau ştiinţele naturii, intrând tot în sfera mai largă a filosofiei. Cu toate că filosofia este mama ştiinţelor, există încă destule voci care-i minimalizează eficacitatea in contextul cultural postmodern. Indiferent de acuzele care se aduc filosofiei, de progresul ştiinţific şi tehnic, filosofia, în calitate de regină a ştiinţelor, îşi va păstra rolul de arbitru al spiritului.

În poezia „Preot şi filosof”, Eminescu surprinde plastic hipersensibilitatea metafizică a filosofilor, cât şi punctele de intersecţie ale celor două moduri de cunoaştere: filosofic şi teologic: „Căci n-avem sfinţii voştri/ Voi ne certaţi preoţi/ Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi/ Şi noi simţim că sîntem copii nimicniciei/ Nefericiri zvârlite în brazdele veciei/ Nu ne certaţi că şi noi sîntem din cei cu auzul fin/ Ce pricepurăm şoapta glasului divin”.

Adesea religia este acuzată de ignoranţă, invocându-se cazul Bruno şi Galilei, însă şi filosofiei i se pot aduce astfel de reproşuri: de ce a afirmat Aristotel că pământul este o sferă rotundă şi limitată? De ce a avut de suferit omenirea din partea comunismului sau a nazismului ştiut fiind faptul că aceste ideologii funeste au avut la origine doctrine filosofice 6

O altă acuză ce i se aduce religiei este sentimentalismul. Trebuie însă să spunem că accentele afective, fervenţa religioasă sunt roadele practice ale aserţiunilor sale teoretice, ale ontologiei sale revelate. Nimeni nu-i poate împiedica pe un Newton sau pe un Einstein să se bucure de importanţa şi de apodicticitatea calculului infinitezimal sau a teoriei relativităţii.

În definitiv toate opiniile filosofice sunt complementare, căci ce este altceva istoria filosofiei decât istoria momentelor contrapunctice ale unei singure fugi?

Dincolo de dispute însă, la nivel ultim, atât teologia cât şi filosofia sunt pasibile de riscuri: credinţa fără contemplaţie este credulitate, este pariu, iar filosofia, dacă nu reuşeşte să devină mistică precum în Orient poate deveni un exerciţiu ratat al spiritului.

Timpul este opac la eternitate. Filosofi ori teologi, trebuie să ieşim din prizonieratul temporal pentru a-L vedea pe Dumnezeu. A fi în timp înseamnă a fi in entropie. În momentele contemplative spiritul se întoarce acasă aşa cum ne sugerează într-un sens mai adânc parabola Fiului Risipitor. Avem aici drama Spiritului care se întoarce la infinit la Tatăl lui. El nu rezistă în lume pentru că nu este din lume.

Lector univ. Dr. Vasile Chira

Facultatea de Teologie ,,Andrei Şaguna” Sibiu

1NOTE:

1 „Bun şi rău, frumuseţe şi urâţenie. Nu râde, nu plânge, nu detesta, ci înţelege”(lat.)

Published in: on August 5, 2010 at 7:28 am  Comments (1)  
Tags:

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2010/08/05/prologomene-la-o-metafizica-crestina/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. la inceputul sec.xx,H.Poincare a demonstrst echivalenta logica a modelului lui Ptolemeu cu celelalte modele heliocentrice.Singura diferenta este aceea ca modelul heliocentric este mai usor de utilizat in calcule dar nici de cum nu se pune problema ca acesta ar fi adevarat iar al lui ptolemeu fals.Din pacate la scoala copiii nu invata asa ceva si nici despre designul inteligent,doar despre nenorocitul de evolutionism.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: