MARGINALII LA FILOSOFIA PRESOCRATICĂ

Dacă ar fi să facem un portret de grup cu filosofii presocratici, exceptându-i, desigur, pe sofişti, ne-ar surprinde privirile lor orientate spre cer în opoziţie cu un Socrate care priveşte în jos, mai precis spre om. Cât despre Platon, el suferă de strabism metafizic în sensul că vede simultan ambele realităţi. Se prea poate ca unica modalitate de a întrezări luminişurile Fiinţei să fie privirea încrucişată.

Cu toate că înainte de cultura greacă au existat civilizaţii cu un deosebit potenţial spiritual: egipteană, caldeiană, indiană sau chineză, filosofia în sensul ei propriu a apărut la greci. Câţiva oameni iubitori de înţelepciune abandonează treptat cadrul imaginaţiei mitice, orientându-şi inteligenţa în direcţia unei decriptări raţionale a lumii.

Termenul filosofie este format din două cuvinte greceşti φλος şi σοφια şi înseamnă „iubire de înţelepciune”. Cuvântul a fost folosit pentru prima dată, potrivit lui Diogene Laertios, de către Pitagora din Samos care spunea că înţelept (σοφος) este doar zeul în timp ce omul nu poate fi decât iubitor de înţelepciune (φιλοσοφος). În scris, termenul a fost atestat prima dată la Heraclit din Efes în sintagma ανήρ φιλοσοφος (bărbat iubitor de înţelepciune).

La începuturile ei filosofia, aşa cum am mai amintit, cuprindea mai toate domeniile cunoaşterii care au devenit mai târziu ştiinţe de sine: geometria, fizica, astronomia, biologia, meteorologia etc. Cu alte cuvinte filosofia era o „ars vivendi” care te ajuta să înţelegi această viaţă pentru a o putea accepta şi petrece într-un mod cumpătat. Cunoaşterea la greci ducea la mântuire căci „omul săvârşeşte răul din ignoranţă”, ne spune Socrate.

Există o vârstă a spiritului, a cunoaşterii. Vârsta arhaică este una a copilăriei, a inconştientului. Revelaţia a folosit logica simbolului care este logica mitului în sensul că se folosesc analogii empirice pentru a indica lucruri neempirice, se folosesc lucruri văzute pentru cele nevăzute.

După perioada mitică, odată cu milesienii, începe perioada teoretică, speculativă. Vârful acestei perioade este atins de Platon. De fapt spiritul teoretic are două planuri: spiritul speculativ (Platon) şi spiritul ştiinţific (Euclid). Relaţia dintre cei doi este intermediată de logica lui Aristotel.

Aceastei vârste speculative îi urmează teologia sinoadelor ecumenice, triumful scolastic al dogmaticii. După evul mediu, odată cu trecerea în epoca ştiinţifică modernă, umanitatea ajunge în sfârşit la vârsta adolescenţei.

Aventura cognitivă a grecilor porneşte din Asia Mică, mai precis de pe coasta estică a Mării Egee, din Ionia, în secolul al VII-lea î. Hr.

Cei trei filosofi milesieni[1] Thales, Anaximandru şi Anaximene încearcă să explice natura isvuffizică (V) omsvokşi ordinea din lume (V) motiv pentru care această perioadă a filosofiei eline mai este numită şi cosmologică.

Miletul, ca „podoabă a Ioniei” cum l-a numit Herodot, a fost până la dărâmare (494 î. Hr.) centrul uniunii ionice. După invazia perşilor s-au dezvoltat şi alte polisuri precum Efes, Elea, Arigente, Atena, Abdera ş.a. de unde aveau să se ridice marii filosofi antesocratici. Locuitorii Miletului prelucrau metale preţioase, produceau mobilă, exportau vin, ulei, covoare, peşte, grâu, sare, animale şi sclavi. Cât priveşte prosperitatea Miletului nu putem decât să fim de acord cu filosoful englez Hobbes care spunea: „Tihna este sursa filosofiei, iar bunăstarea sursa păcii şi a tihnei. Unde au apărut cetăţile mari şi prospere, acolo a început şi studiul filosofiei”[2].

Istoricii filosofiei identifică şi alţi factori care au determinat într-o măsură mai mică sau mai mare acest moment cogitabund:

  • infinitul marin, fluxul şi refluxul, imaginea nemărginirii, a plenitudinii şi a curgerii ce se perinda zilnic prin faţa ochilor celor ce locuiau în oraşele porturi;
  • dezvoltarea navigaţiei care a oferit posibilitatea observării unor fenomene şi obiceiuri străine mitologiei homero – hesiodice;
  • amplasarea geografică favorabilă a acestor oraşe porturi[3];
  • concepţiile religioase ale grecilor, confruntarea dintre forţele haosului şi ale cosmosului;
  • aptitudinile native ale rasei: inteligenţa, dorul de libertate, spiritul armonic, intuiţia, simţul esenţialului, spiritul speculativ[4];
  • statutul politic mai liber din colonii faţă de cel din metropole[5].

Pe lângă aceste cauze imanentiste mai mult sau mai puţin obiective există şi altele de natură transistorică:

  • actualizarea revelaţiei primordiale dispersate;
  • necesitatea unei pregătiri raţionale pentru întruparea Logosului divin.

Geniul gândirii presocratice aşa cum s-a manifestat el la un Anaximandru, Xenofan, Heraclit, Parmenide sau Pitagora a fost cu siguranţă pregătit de producţiile spirituale arhaice: celebrele epopei homerice, poemele lui Hesiod, poezia orfică şi meditaţia sapienţială. Această epocă prefilosofică a reflecţiei eline a făcut posibil acel miracol al cugetării umane şi anume filosofia presocratică.

Condiţia grecului antic stătea sub semnul necesităţii. Zeii lor nu aveau intenţii soteriologice ca Dumnezeul creştin, refuzau să se reveleze oamenilor preferând să-şi camufleze identitatea (sau lipsa ei) în spatele unor mituri, mistere, profetese şi oniromanţi. Ori în lipsa unui conţinut revelaţional suprem, grecilor antici nu le rămânea decât cunoaşterea naturii, a omului, a naşterii şi morţii, precum şi a relaţiei dintre Unu şi pluralitate.

Punându-şi întrebări de tipul: Ce este lumea? Din ce materie este făcută? Ce rămâne în urma schimbării? Cei trei milesieni au luat lucrurile pe cont propriu refuzând să creadă că mânia lui Poseidon dă naştere furtunilor sau că oamenii mor din cauza săgeţilor ţintite de Apollo sau Artemis[6].

Critica modernă a acestor concepţii „naive” trebuie să ţină cont de faptul că în acea perioadă domina ideea însufleţirii tuturor formelor fizice, graniţa dintre materie şi spirit fiind încă destul de confuză. De aici convingerea că principiul întemeietor al lumii, fie că era el apă, foc, aer sau pământ, era responsabil de propriile-i metamorfoze[7]. Acesta este motivul pentru care presocraticii mai târzii ca de pildă Empedocle şi Anaxagora au vorbit şi de posibilele cauze ale mişcării.

Nu este exclus ca grecii să fi preluat unele informaţii de la babilonieni sau de la egipteni, cel puţin în domeniul matematicii, al astronomiei, al tehnicii agrare sau al metalurgiei, însă prin structură aceste popoare nu erau preocupate de cunoaşterea în sine, ci de acumularea unor cunoştiinţe care îi ajutau să-şi rezolve problemele cotidiene. De pildă babilonienii făceau calcule astronomice, însă religia lor având un caracter astral aceste rezultate erau menite să explice statutul divinităţilor astrale în timp ce filosofia greacă se posta pe poziţii agnostice faţă de zeităţile tradiţionale[8].

Cu alte cuvinte atât babilonienii cât şi egiptenii foloseau bunăoară focul sau apa însă numai grecii s-au întrebat ce natură au aceste elemente, de ce dau naştere atâtor lucruri diferite? Punându-şi în acest fel problema grecii fac saltul providenţial de la particular la generalitate[9].

Nu trebuie să vedem în filosofii presocratici nişte teoreticieni, obsedaţi de sistemicitate, ci dimpotrivă, cu excepţia lui Leucip din Milet şi Democrit din Abdera, toţi se exprimă într-un stil poetic care imită uneori tonul profeţiei. Filosofii milesieni caută prin mijloace raţionale cauza primă a lucrurilor fiind animaţi de o incurabilă nostalgie după Adevărul absolut pe care illo tempore omul l-a adulmecat faţă către faţă. Ei voiau să găsească acel principiu (ajcrh… ,initium rerum )care să explice originea a tot ceea ce există încercând să reducă pluralitatea realităţii fenomenale la o unitate.

Cu alte cuvinte primii filosofi ionieni erau interesaţi de acel ceva care rămâne egal cu el însuşi în condiţiile în care ochii noştri asistă zilnic la spectacolul metamorfozării realului. Această perpetuă schimbare analizată de milesieni va genera mai târziu o tensiune metafizică în gândirea greacă prin cele două soluţii opuse propuse de Heraclit din Efes şi Parmenide din Elea.

Primul dintre cei trei milesieni, Thales(aprox. 640-558 î. Hr.) afirmă că începutul tuturor lucrurilor este apa. Oricât ar fi de naivă ontologic această idee rămâne totuşi genială încercarea de surprindere a unui principiu la care s-ar putea reduce existenţa.În virtutea unei conştiinţe a unităţii cosmice, filosoful din Milet investeşte un element pur fizic cu “semnificaţie metafizică”[10]. Motivul care l-a determinat pe Thales din Milet să aleagă apa ca temei ultim al lumii este incert. E posibil ca acest lucru să-i fi fost sugerat de abisul marin pe care-l scruta zilnic, de caracterul fluid, permeabil şi omniprezent al apei, de capacitatea de transformare dar şi de indispensabilitatea acestui element în ecuaţia vieţii.Întrebarea lui Thales se opreşte aici, el nu se întreabă asupra începutului acestui pretins început pentru că-l considera etern. De aici putem deduce faptul că pentru Thales apa nu avea doar un sens strict material, nu reprezenta ceea ce reprezintă de pildă H2O pentru moderni, ci avea un înţeles mai profund, metafizic.

Pentru vechii greci graniţa dintre material şi imaterial nu era încă suficient de bine marcată.Înţelegem astfel de ce pentru Thales din Milet întreaga materie era însufleţită.

Elevul lui Thales, Anaximandros(618-547 î. Hr.) caută elementul ordonator într-o zonă a nedeterminării, convins că numai un principiu abstract, indeterminat precum apeiron-ul, are calitatea de a da naştere unor entităţi determinate. Pentru ca procesul devenirii să fie etern a fost nevoie de un principiu nonsenzorial şi nemărginit. Acestei necesităţi metafizice răspundea principiul anaximandric. Atributele apeiron-ului erau prezentate într-o manieră apofatică: negenerat, indestructibil, neperisabil, inepuizabil, neschimbabil şi netrecător. Ieşind, printr-un impuls intern, din omogenitatea sa primordială, produce, prin diferenţiere contrariile: cald-rece, umed-uscat etc. din care a luat fiinţă lumea[11]. Odată diferenţiat, caldul s-a adunat în jurul recelui în formă de glob precum coaja înconjoară copacul. Această masă a stat la baza lumilor vizibile pe care apeiron-ul le va înghiţi din nou în sine. Procesul se repetă la infinit. Viaţa apare prin evaporarea elementului umed sub acţiunea soarelui. Primele animale asemănătoare cu peştii, înfăşurate într-un fel de carapace cu ţepi au ieşit pe uscat pierzându-şi după o vreme acest accesoriu natural. Omul, la rândul său s-a născut din aceste vieţuitoare. Cel de-al treilea filosof milesian, Anaximene(582-528 î. Hr.) va abandona abstracţiile logice ale predecesorului său revenind în spaţiul sensibil. Principiul lucrurilor este, după el, aerul. Precum sufletul omenesc, care nu este altceva decât aer, coordonează trupul tot astfel lumea este guvernată de aer. Aerul lui Anaximene nu este neapărat aerul comun care-l respirăm, ci mai degrabă un soi de suflu fin(pneu¤ma). Din aer prin condensare şi rarefiere se nasc lumea şi lucrurile din ea.

Matematician de geniu, filosof, astronom şi cugetător etico-religios, Pitagora din Samos (aprox. 570-490 î. Hr.) pune la baza realităţii raporturile matematice. Totul este număr. Universul (kovsmoj) este clădit pe armonie şi ordine. În jurul focului central (scaunul lui Zeus) se învârt zece sfere care poartă zece corpuri cereşti: Pământul, Luna, Soarele, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Stelele fixe şi Contrapământul (ajntivcqwn). În rotirea lor, aceste sfere produc o muzică inaudibilă oamenilor pentru că s-au obişnuit cu ea încă din momentul naşterii. Sufletul este de origine divină şi de aceea nu poate fi decât nemuritor.

Pitagoreismul n-a reprezentat doar o şcoală filosofică ci şi un mod de viaţă reglementat de un set de precepte religios-morale al căror scop era virtutea, armonia raţionalului cu iraţionalul în sufletul adeptului. Acest lucru poate fi facilitat de ascultarea muzicii, viaţă ordonată, autocunoaştere şi contemplarea cosmosului.

Heraclit din Efes (fl. 500 î. Hr.) se opreşte asupra eternei schimbări a lucrurilor. Totul devine. Nimic nu rămâne identic cu sine. Lucrurile au calităţi opuse : rece-cald, umed-uscat, zi-noapte, iarnă-vară, tinereţe-bătrâneţe, viaţă-moarte etc., realitatea nefiind altceva decât suma luptelor dintre contrarii (“Războiul e tatăl tuturor lucrurilor”). O raţiune adâncă, Logos-ul are rolul de a menţine un fel de echilibru între aceste contrarii. Heraclit alege ca principiu şi imagine a devenirii focul. Lucrurile se nasc din foc şi se transformă în el „aşa cum mărfurile se schimbă în aur şi aurul în mărfuri” (fr.90). Evoluţia realităţii înscrie un proces circular, efeseanul neadmiţând nici un început, nici un sfârşit al lumii(“tot una este începutul şi sfărşitul unei circumferinţe” fr. 103 ). La sfârşit va fi un incendiu universal. Astfel multiplicitatea se va întoarce la Unul pentru ca totul să o ia de la început.

În opoziţie cu concepţia lui Heraclit din Efes se conturează programul eleat. Pentru reprezentanţii şcolii eleate singura realitatea este dată de existenţa unică, necreată, imobilă, eternă şi indivizibilă.

Pe lângă cercetările sale din domeniul geografiei, geologiei, astronomiei sau meteorologiei, pe lângă atitudinea sa critică faţă de mitologie şi religia tradiţională, Xenofan din Colophon(aprox. 570-480 î. Hr.) are o contribuţie majoră pe tărâmul filosofiei. Idealul uman al acelei vremi, atletul (cultul muşchilor) este înlocuit de el cu un ideal spiritual care pune în valoare înţelepciunea, forţa minţii umane.În opoziţie diametrală cu politeismul antropomorf şi vulgar al vremii sale, Xenofan afirmă existenţa unui zeu unic, necorporal, nedevenit şi nemuritor (“unul este zeul între zei şi oameni mai mare, nici la chip, nici la minte asemenea oamenilor” fr. 23). Xenofan pune sub semnul identităţii cosmosul şi Divinitatea alunecând prin aceasta într-o formă de panteism metafizic. Concepţia sa profundă şi originală despre Divinatate va constitui o sursă de inspiraţie nu numai pentru filosofii eleaţi ci chiar şi pentru unii autori patristici.

Adevăratul întemeitor al şcolii eleate, Parmenide (aprox. 510-450 î. Hr.) operează o separare radicală a principiului de lucruri, împingând interogaţia în direcţia analizei principiului însuşi. Realitatea în esenţa ei ultimă nu este aşa cum ne-o prezintă datele sensibilităţii. Devenirea este o simplă iluzie. Gândirea este identică cu existenţa căci “ceea ce nu poate fi gândit nu există”. Existenţa nu s-a născut nici din ceva existent, nici dintr-un neexistent. Naşterea din ceva existent presupune o existenţă anterioară ceea ce ar însemna un regres ad infinitum, iar naşterea din neexistent este imposibilă devreme ce nonexistenţa nu poate fi gândită. Astfel stând lucrurile, existenţa nu poate avea nici început nici sfârşit :ea este eternă şi identică cu sine (fr. 8,29). Non-existenţa este asimilabilă spaţiului gol, negat cu vehemenţă de către Parmenide. Existenţa umple totul. Nu e posibil nici un gol, nici o fisură. Adevărul (ajlhvqeia) nu poate fi cunoscut decât prin intermediul gândirii raţionale în timp ce percepţiile senzoriale se limitează la părere.

Zenon din Eleea (490-430 î. Hr.), elevul lui Parmenide, aduce în sprijinul concepţiei maestrului său un set de argumente de o fascinantă perspicacitate. Metoda zenoniană constă în acceptarea ipotetică a valabilităţii tezei adversarului pentru a dovedi apoi, printr-o serie de argumente, că ea conduce la grave contradicţii. Celebrelele aporii ale lui Zenon(Argumentul existenţei spaţiului în alt spaţiu, Argumentul dihotomiei, Argumentul săgeţii, Achilee şi broasca ţestoasă, Argumentul stadiului) sunt îndreptate împotriva mişcării, a existenţei vidului şi a multiplicităţii lucrurilor.

Aristotel în Analiticile secunde, dar şi Bergson în Introducere în metafizică vor critica argumentele zenoniene dovedindu-le în cele din urmă falsitatea. Cu toate că argumentele sale erau întemeiate pe sofisme, Zenon a fost considerat încă de către Aristotel fondatorul dialecticii, maniera lui de argumentare contribuind în mod decisiv la dezvoltare gândirii logice.

Ultimul reprezentant al Şcolii eleate, Melisos din Samos(fl. 440 î. Hr.) sistematizează gândirea parmenidiană aducându-i unele completări :Fiinţa nu este numai mărginită aşa cum credea Parmenide ci şi nemărginită ;mişcarea presupune vidul în care existenţa să se poată produce, ori a a admite vidul înseamnă a accepta existenţa non-existentului etc.

Empedocle din Agrigent(aprox. 490-435 î. Hr.) pune la baza mişcării elementelor fundamentale(pământul, apa, focul şi aerul) conceptele de iubire (filiva) şi ura (nei¤koj). Nu trebuie să vorbim de naştere şi de moarte ci de unire şi despărţire pentru că prima uneşte, iar a doua desparte particulele lucrurilor. Cele două forţe cosmice, iubirea şi ura sunt într-o permanentă luptă, acest lucru ducând la o eternă biruinţă dar şi o eternă apunere.În lucrarea sa de bătrâneţe “Purificaţii”, Empedocle este puternic influenţat de ideile orfico-pitagoreice. Prin concepţia sa zoogonică şi respectiv antropogonică a anticipat, în mod uimitor, teoriile darwniste.

Anaxagora din Klazomene(aprox. 500-428 î. Hr.) este primul filosof presocratic care face diferenţa între materie şi spirit. După acest filosof, numărul elementelor nu este reductibil la 4. Există dimpotrivă o infinitate de elemente responsabile de diferenţele dintre lucruri. Aceşti corpusculi materiali diferiţi unii de alţii prin formă, culoare şi gust, infiniţi cantitativ şi neschimbători calitativ sunt numiţi de Anaxagora spevrmata, adică seminţe ale lucrurilor. Orice fărâmă de materie cuprinde părţi din întreaga materie ; “totul în toate” acesta era principiul ontologiei anaxagoriene. Prin analogie cu spiritul omului, Anaxagora ajunge la concluzia că şi cosmosul are un astfel de spirit. Acest spirit universal (nou¤j) este principiul coordonator şi mişcător al lumii. Nous-ul însă este independent de existenţa materială, el nu este făcut din homoiomeri[12] ca şi restul lucrurilor. Spiritul este simplu, infinit, independent, neschimbabil şi neamestecat. Cu toate că uneori este tentat să acorde şi unele atribute materiale Nous-ului (“el este cel mai pur şi mai fin dintre toate lucrurile” fr. 6), Anaxagora a depăşit maniera de gândire materialistă, pregătind prin aceasta calea idealismului platonician[13].

Atomiştii introduc în gândirea greacă modul de explicare mecanicist al existenţei. Astfel Leucip (sec. V î. Hr.) consideră că întreaga realitate este constituită din unirea şi separarea unor particule materiale, infinit de mici şi indivizibile numite atomi (a]toma).În opoziţie cu concepţia eleată, Leucip postulează nu numai existenţa materiei(plinului), ci şi existenţa golului. Intuiţia lui Leucip din Milet a fost confirmată în modernitate de fizica atomică.

Democlit din Abdera (aprox. 460-360 î. Hr.) continuă ideile maestrului său Leucip. Principiul ultim al lumii este materia. Atomii sunt cele mai mici particule din lumea fizică. Aceştia au formă, ordine, poziţie, mărime diferită şi sunt eterni.În căderea lor în spaţiul infinit, atomii se ciocnesc, declanşându-se astfel o mişcare circulară în urma căreia atomii uşori sunt aruncaţi departe, iar cei grei se adună în centru. Primii dau naştere bolţii cereşti, iar cei din urmă formează pământul. O astfel de mişcare circulară produce un cosmos. Numărul lumilor este nelimitat. Alături de atomi există şi goluri, altfel n-ar fi posibilă mişcarea. Sufletul la rândul lui este alcătuit din atomi fini, de formă sferică, ceea ce le facilitează viteza de mişcare. Prin inspiraţie atomii pătrund în corp. Sufletul este de natură materială şi prin urmare dispare odată cu trupul.

În a doua jumătate a sec. V î. Hr. ia amploare fenomenul sofistic. Sofistica apare în spaţiul cultural grec pe fondul unui scepticism şi relativism indus de speculaţiile filosofice pe tema cunoaşterii adevărului, dar şi ca urmare a nevoii tinerilor de a deprinde arta de a vorbi în contextul dezvoltării democraţiei ateniene. Deşi criticaţi aspru de către Platon şi Aristotel, ca profesori de retorică, instruiţi în eristică[14], sofiştii posedau cunoştinţe din toate domeniile spiritului, contribuind prin aceasta, în mod decisiv, la dezvoltarea culturii greceşti.

Sub influenţa lui Heraclit din Efes, Protagoras din Abdera(aprox. 480-420 î. Hr.) ajunge la un subiectivism radical. Existenţa lucrurilor depinde de subiectul cunoscător. Nu există adevăr, decât judecăţi relative. Protagoras merge până acolo încât pune la îndoială chiar şi adevărurile matematice.

Gorgias din Leontinoi (aprox. 484-377 î. Hr.) prin celebra sa trilemă : 1) Nu există nimic ; 2). Dacă ar exista ceva, n-ar putea fi cunoscut ; 3). Dacă ar putea fi cunoscut n-ar putea fi comunicat, practică un nihilism radical, însă nu absolut atâta vreme cât încă mai are certitudinea că fie şi aceste principii pot fi comunicate. Gorgias din Leontinoi rămâne în istoria filosofiei părintele nihilismului european, însă acest tip de nihilism este mult mai temperat decât nihilismul oriental practicat de pildă de un Nagarjuna.

Prodicos din Keos(a doua jumătate a sec. V î. Hr.) inventează sinonimia.În parabola Heracles la răscruce sofistul pledează pentru o viaţă virtuoasă, însă nu din raţiuni metafizice ci mânat de un soi de utilitarism moral.

Hippias din Elis(sec. V î. Hr.) renumit prin cunoştinţele sale enciclopedice descoperă arta mnemotehnicii şi critică morala tradiţională care nesocoteşte legea naturală. Legea pozitivă, nomosul artificial diferă de la o cetate la alta dezbinându-i prin aceasta pe oameni care au un fond etic natural comun.

Critias (462-403 î. Hr.), vărul mamei lui Platon are o viziune pesimistă asupra vieţii. Religia este invenţia unor oameni inteligenţi pentru a-i speria pe criminali cu mânia zeilor atotputernici[15].

Platonismul survine ca o sinteză între cele două poziţii ireconciliabile care au constituit probabil problema esenţială a filosofiei greceşti. Deci eleatismul poate fi redus la afirmaţia că numai fiinţa este (şi nefiinţa nu), heraclitismul poate fi concentrat în sentinţa „nimic nu este, ci totul devine”. Dacă pentru Parmenide imobilitatea fiinţei, caracterul ei imutabil şi etern era o evidenţă, pentru Heraclit devenirea primează fiind ridicată la rang de principiu universal. Parmenide elimină contradicţia iar şi Heraclit o cultivă.

Punând identitatea dintre gândire şi fiinţă Parmenide spune că ontologicul poate fi gândit, deci fiinţa nu este inaccescibilă gândirii. În faţa acestor două poziţii ireconciliabile Platon propune o concepţie sintetică, separând sferele de referinţă ale acestor concepţii.

Elealismul şi heracliteismul sunt contradictorii numai dacă se referă la acelaşi domeniu ontologic, ori Platon acceptă atât programul eleat cât şi cel heraclitic, separând domeniile. În felul acesta evită tensiunea dintre cele două poziţii metafizice. Cu alte cuvinte cei doi vorbesc de lucruri diferite.

Ceea ce spunea Heraclit e valabil numai pentru simţuri, pentru lumea devenirii, iar ceea ce spune Parmenide e valabil pentru teritoriul esenţelor pure. Platonismul debutează astfel printr-o separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este etern, nu devine, nu are spaţiu şi timp şi nici una din calităţile sensibilului. Inteligibilul ar fi reprezentat de paradigme, de forme, de arhetipuri care sunt universalele din lucruri.

Indivizii participă în schimb la aceste modele care au gradul cel mai înalt de realitate. În raport cu aceste paradigme originare ale realului existenţele, individualele care participă la idei sunt copii, simulacre ale inteligibilului.

Majoritatea filosofilor presocratici (sec. VII-V î. Hr.) erau din afara Atenei respectiv din Grecia Mare (Ionia, Italia de Sud sau Sicilia). Lucrările lor care în general purtau titlul convenţional „Peri… fuvesVw” (Despre natură), s-au pierdut aproape în întregime. Concepţiile lor filosofice s-au reconstituit din anumite fragmente citate de succesori sau din însemnările doxografice şi biografice (Teofrast, Apolodor din Atena, Aristofan din Bizanţ, Satirus, Diogene Laertios etc.).

Alte izvoare relevante pentru cunoaşterea filosofiei antesocratice se referă la unii filosofi, istorici, scriitori şi Sfinţi Părinţi ai Bisericii care au scris în perioada antică: Platon, Aristotel, Cicero, Plutarh, Sextus Empiricus, Porfirius, Clement Alexandrinul, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Origen etc.

Începând cu Platon ideile filosofilor presocratici s-au bucurat de-a lungul timpului de un interes aparte. Nietzsche a mers până acolo încât a afirmat că doctrinele filosofilor presocratici constituie de fapt adevărata filosofie greacă, momentul Socrate înregistrând, după autorul „Naşterii filosofiei în epoca tragediei greceşti”, un iremediabil regres. Heidegger la rândul lui a fost impresionat de reflecţia presocraticilor asupra raportului dintre Fiinţă şi fiinţări. De altfel întreaga filosofie occidentală s-a dezvoltat în prelungirea celor două poziţii presocratice opuse: Heraclit şi Parmenide. Nu regăsim staticismul parmenidian în Etica lui Spinoza sau devenirea heraclitiană în sistemul hegelian?

Importanţa filosofilor presocratici este dată nu numai de faptul că ei trasează liniile unui program cognitiv în spaţiul cultural european. Ideile lor clare, necontaminate de stafilococite lingvistice, după mai bine de două milenii şi jumătate, continuă încă să ne fascineze şi să ne fertilizeze gândurile tocmai pentru că ţin de rostirea originară.


[1] Se mai numesc şi ionieni deoarece oraşul Milet făcea parte din Ionia.

[2] Gutrie, W.K.C. „O istorie a filosofiei greceşti” Vol. I, trad. de Mihnea Moise şi Ioan Lucian Muntean, Ed. Universitas (Teora), Bucureşti, 1999, p.44

[3] În Ionia se întretăiau multe trasee maritime ceea ce înlesnea contactul grecilor cu cultura Vechiului Orient.

[4] Vezi Florian, M. „Îndrumare în Filosofie”, Ed. îngrijită, note şi postfaţă de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p.37

[5] Ibidem

[6] Vezi Guthrie, W.K.C., Vol. 1, op.cit. p.52

[7] Ibidem p.26

[8] Ibidem p. 47

[9] Ibidem

[10] Vezi G. Vlăduţescu „Contemporaneitatea filosofiei vechi”, prefaţă la Antologia filosofică. Filosofia antică. Ediţie revăzută şi adăugită de Octavian Nistor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. VII

[11] Vezi N. Balca, „Istoria filosofiei antice”, Ed. I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1982, p.22

[12] Acest termen este folosit de Aristotel în Metafizica I, 3,984 a 11 pentru a desemna seminţele (spevrmata) lui Anaxagora

[13] Vezi N. Balca, op.cit. p.65

[14] Arta de a conversa

[15] Vezi Sextus Empiricus, Adv. Mathem. IX, 54

Published in: on August 5, 2010 at 7:52 am  Lasă un comentariu  
Tags:

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2010/08/05/marginalii-la-filosofia-presocratica/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: