IMMANUEL KANT SAU ,,JUDECATA DIN URMA” A RATIUNII

        Autorul criticismului, unul dintre cele mai mari spirite ale cugetării filosofice, se naşte la 27 aprilie 1724, în oraşul Königsberg, în Prusia de Est, fiind al patrulea din cei nouă copii ai curelarului Johan George şi ai Anei Regina. Graţie mamei sale care era o femeie evlavioasă, micul Immanuel se bucură de sprijinul confesorului ei, Franz Albert Schultz, profesor de dogmatică la Universitate şi conducătorul grupării pietiste din oraş. La sugestia acestuia, copilul în vârstă de opt ani este înscris la cel mai bun colegiu din Königsberg şi anume la Collegium Friedericianum, unde studiază din toamna anului 1732 până în 1740. Între timp mama sa, îngrijind o prietenă bolnavă de febră tifoidă, contractează această maladie şi moare. În 1740 se înscrie la Universitatea din Königsberg, la teologie şi respectiv filosofie, audiind simultan şi cursuri de matematică.

        Începând cu anul 1746 până în 1755, oferă lecţii particulare în calitate de Hofmeister. La vârsta de 31 de ani (1755) Kant trece examenul de magister cu teza „De Igne”, iar după câteva luni devine privat-dozent, cu lucrarea: Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio (Noua explicaţie a primelor principii ale cunoaşterii metafizice). În 1770 este numit profesor de logică şi metafizică la Universitatea din Königsberg unde îşi deschide cursul cu disertaţia: De mundi sensibilis atque inteligibilis forma et principiis(Despre forma şi principiile lumii sensibile şi inteligibile). Predă aici diverse discipline: geografie, etică, matematică, drept, fizică, mecanică, antropologie, mineralogie, teologie naturală, pedagogie, etc.

Publicarea în 1793 a  lucrării: Die religion innerhalh der Grenzen der blossen Venunft(Religia în limitele Raţiunii Pure) îl pune în conflict cu monarhul Wilhelm al II-lea, care  interzisese orice discuţie filosofică asupra religiei. Somat de ministrul Wölner, fie să-şi retracteze ideile, fie să nu mai scrie niciodată despre acest subiect, Kant respinge învinuirile de atac la adresa religiei, promiţând solemn că nu va mai aborda problema religioasă. În 1797 monarhul moare, eveniment care duce la ridicarea interdicţiei, filosoful reuşind să mai publice câteva lucrări până la sfârşitul vieţii. Din motive de boală, în 1797 se retrage de la catedră, iar peste 7 ani, în dimineaţa de 12 februarie 1804, în urma unei umilitoare suferinţe fizice şi psihice (îşi pierde treptat memoria) se stinge din viaţă. Ultimele sale cuvinte au fost „Es ist gut”. Cu excepţia incidentului cu autorităţile statului prusac pe tema religiei, viaţa lui Immanuel Kant nu înregistrează nimic senzaţional. Era un om cumpătat, exigent cu sine, econom cu timpul, reticent la orice schimbare sau surpriză, care i-ar fi putut consuma energia sufletească, relativ sociabil, însă detesta călătoriile (cu excepţia unor vizite în împrejurimi, n-a părăsit niciodată oraşul natal).

Dupa publicarea unor scrieri fara un impact major in spatiul filosofic german,Kant scrie Critica ratiunii pure, care va aparea pe cand filosoful avea varsta de 57 de ani si pe care daca n-ar fi ajuns sa o scrie,probabil ca n-am fi vorbit  de o filosofie kantiana in sensul in care o facem astazi.

Opera sa, care intr-o cunoscuta editie berlineza insumeaza treizeci de volume,cuprinde urmatoarele lucrari:

-Gedanken von der wahren schätzung der lebendigen kräfte (Idei despre adevărata măsură a forţelor vii) 1747;

-Ob die Erde im ichrer Umdrehung u.s.w. einige Weranderung erlitten habe (Dacă pământul a suferit câteva schimbări în rotaţia sa în jurul axei) 1754;

-Die Frage, ob die Erde veralte, physikalisch erwogen (Întrebare dacă pământul îmbâtrâneşte, cercetată din punct de vedere fizic) 1754;

-Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels etc. (Istoria Universală a naturii şi teoria cerului) 1755;

-Meditationum quarunda de igne succinta delineatio (Încercare sumară asupra câtorva meditaţii despre foc) 1755;

-Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucitatio (Noua explicaţie a primelor principii ale cunoaşterii metafizice) 1755;

-Metaphysicae cum geometria junctae usus in philosofia naturali, cuius specimen I. continet monadologiam physicam (Despre unirea metafizicii şi geometriei în aplicarea lor la filosofia naturală, din care o primă probă conţine monadologia fizică) 1756;

-Neue Anmerkung zur Erläuterung der Theorie der Winde (Noi observaţii pentru explicarea vânturilor) 1756;

-Neuer Lehrbegriff der Bewegung und Ruhe (Concepţia nouă a mişcării şi repausului) 1758;

-Versuch einiger Betrachtungen über den Optimismus (Încercare a câtorva consideraţii asupra optimismului) 1759;

-Gedanken bei dem fruchzeitigen Ableben des Herrn Johann Friedrich von Funk (Gânduri asupra morţii premature a Domnului de Funck);

-Die  falsch Spitzfindigkeit der vier syllogistischen Figuren (Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice) 1762;

-Der einzig mogliche Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (Unica fundamentare posibilă a unei demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu) 1763;

-Versuch den Begriff der negativen Grössen in die Weltweischeit einzuführen (Încercarea de a introduce în filozofie conceptul de mărimi negative) 1763;

-Undersuchung über die Deutlichkeit der Grunsätze der natürlichen Theologie und Moral (Cercetare asupra evidenţei principiilor teologiei naturale şi morale) 1763;

-Versuch über die Krankheiten des Kopfes (Eseu asupra durerilor de cap) 1764;

-Träume eines Geistersehers, erlätert durch die Traume der Metaphyzik (Visele unui vizionar explicate prin visele metafizicii) 1766;

-Von dem ersten Grunde des Unterschiedes der Gegenden im Raume (Despre primul fundament al diferenţei dintre regiunile spaţiului) 1768;

-De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (Despre formă şi principiile lumii sensibile şi inteligibile) 1770;

-Von den verschiedenden Rassen der menschen (Despre diferitele rase ale oamenilor ) 1775;

-Kritik der reinen Vernunft ( Critica raţiunii pure) 1781;

-Prolegomena zu einer jeden Künftigen Metaphysik die als Wissenschaft wird auftreten Können ( Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa ca ştiinţă) 1783;

-Idee zu einer allgemeinen Geschichte in weltbürgerlicher Absicht ( Idee a unei istorii universale din punct de vedere cosmopolit ) 1784;

-Beantwortung der Frage: was ist Aufklärung? ( Răspuns la întrebarea: Ce este iluminismul?) 1785;

-Ideen zur Philosophie der geschichte der Menschheit (Idei de filosofia isoriei omenirii) 1785;

-Über die Vulkane im Monde (Despre vulcanii din lună) 1785;

-Grundlegung zur metaphysik der Sitten (Întemeierea metafizicii moravurilor) 1785;

-Die Bestimmung des Begriffs einer menschenrase (Definiţia conceptului de rasă umană) 1785;

-Mutmasslicher Anfang der Menschengeschichte (Prezumţii asupra începutului istoriei umane) 1786;

 -Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft (Primele principii metafizice ale ştiinţei naturale ) 1786;

-Was heisst: sich im denken orientieren? (Ce înseamnă: a se orienta în gândire?) 1786;

-Kritik der practischen Vernunft (Critica raţiunii practice) 1788;

-Über den Gebrauch teleologischer Prinzipien in der philosophie (Despre uzul principiilor teleologice în filosofie) 1788;

-Kritik der Urteilskraft ( Critica puterii de judecată) 1790;

-Die Religion innerhalb der grenzen der blossen Vernunft (Religia în limitele raţiunii pure) 1793;

-Zum ewigen Frieden (Proiect de pace eternă) 1795;

-Metaphysische Aufangsgründe der Rechtslehre (Primele principii metafizice ale doctrinei dreptului) 1795;

-Metaphysische Anfangsgründe der tugendlehre ( Primele principii metafizice ale doctrinei virtuţii) 1797;

-Streit der Facultäten (Conflictul facultăţilor) 1798;

-Antropologie in pragmatischer Hinsicht (Antropologie din punct de vedere pragmatic) 1798;

-Logik (Logica) von jäsche, 1800;

-Physiche Geographie (Geografia fizică), von Rink, 1802;

-Über Pädagogik (Despre pedagogie), von Rink, 1803.

         Kantianismul vizează, în esenţă, un răspuns la interogaţiile ultime ale fiinţei. Într-o scrisoare adresată profesorului de teologie de la Göttingen, C. F. Stäudlin, referindu-se la proiectul său de restructurare a filosofiei Kant scrie: „Vechiul meu plan de restructurare pe care mi l-am propus în domeniul filosofiei pure se rezumă la rezolvarea a trei probleme: 1. Ce pot să ştiu? (Metafizica) 2. Ce trebuie să fac? (Etica) 3. Ce pot să sper? (Religia); care trebuie să fie urmate de o a patra: Ce este omul? (Antropologia)1

Instruit în spiritul filosofiei raţionaliste, Kant descoperă  empirismul mai ales prin lectura lucrărilor lui David Hume despre care va spune că l-a trezit din somnul dogmatic.2

În geniala sa critică ce vizează natura şi obiectul cunoaşterii, autorul apriorismului acceptă faptul că „întreaga noastră cunoaştere începe cu experienţa” însă se şi delimitează de tezele empiriste spunând că  „aceasta nu înseamnă că întreaga cunoaştere provine din experienţă”.

E adevărat, materia primă a cunoaşterii ne este mijlocită de senzaţii însă nu putem nega rolul decisiv al gândirii în prelucrarea acestor informaţii. Tocmai acest proces de prelucrare încearcă să-l analizeze Kant în Critica raţiunii pure.

Kant porneşte de la două concepte fundamentale legate de cunoaştere:

  1. Forma cunoaşterii
  2. Materia cunoaşterii

Forma cunoaşterii este dată de intuiţie şi intelect. Materia cunoaşterii este dată de senzaţii. Din punctul de vedere al formei, cunoaşterea este a priori (independent de experienţă) şi dă structura experienţei. Din punct de vedere material cunoaşterea dă conţinut experienţei fiind a posteriori (condiţionat de experienţă).

Bunăoară, propoziţia „suma unghiurilor unui triunghi este de 180º” este un adevăr a priori pe când „mărul este roşu” este o propoziţie a posteriori. (Eu nu pot spune că mărul trebuie să fie cu necesitate roşu, există şi mere de altă culoare.)

Primul tip de cunoaştere, a priori este numit de către Kant cunoaştere pură, în sensul că este purificată de contingenţe. Ea trebuie să satisfacă două condiţii: să fie necesară şi universală. Şi cunoaşterea a posteriori are două condiţii: trebuie să fie contingentă şi particulară. De pildă în propoziţia „Mărul acesta este roşu” condiţia contingentă este saturată prin faptul că  „nu e necesar să fie roşu”, iar cea particulară prin faptul că avem şi mere galbene sau verzi.

A doua problemă referitoare la cunoaştere este legată de statutul judecăţilor. După criteriul extinderii cunoaşterii există două tipuri de judecăţi:

1.  Judecăţi care în predicat exprimă ceea ce deja este conţinut în subiect. Acestea se numesc judecăţi analitice. Ele nu extind cunoaşterea, nu aduc nimic nou ci se mulţumesc să expliciteze ceea ce deja este cunoscut.

Exemplu: Calul este vertebrat. (După cum se poate observa noţiunea de vertebrat explicitează calul).

2.  Judecăţi care în predicat exprimă o determinaţie ce se adaugă subiectului fără să fie conţinută în definiţia lui. Acestea se numesc judecăţi sintetice.

Exemplu: „Mărul este roşu” ( Calificativul de roşu nu intră în definiţia conceptului. Deci acest predicat adaugă ceva nou cunoaşterii).

Practic kantianismul începe cu aceste judecăţi sintetice care la rândul lor se împart în două categorii:

1.  Judecăţi sintetice care sunt independente de experienţă, deci judecăţi sintetice a priori.

2.  Judecăţi sintetice dependente de experienţă deci judecăţi sintetice a posteriori.3

Întrebarea fundamentală a lui Kant era legată de destinul metafizicii ca ştiinţă riguroasă. Metafizica era definită ca o formă de cunoaştere care obţine cunoştinţe noi (adică sintetice) independent de cunoaştere (a priori). Deci metafizica avea pretenţia de a extinde cunoaşterea noastră dincolo de câmpul experienţei pe cale a priori.

Kant se întreabă dacă metafizica poate fi fundamentată ca ştiinţă. Răspunsul la această întrebare era condiţionat de cercetarea cunoştinţelor sintetice (a priori). Deci centrul de greutate cade pe judecăţile sintetice a priori. Mai departe Kant face o deosebire între experienţa posibilă şi experienţa dată. Experienţa posibilă este universală şi necesară, satisface deci condiţiile cunoaşterii a priori. Experienţa dată este particulară şi contingentă, satisfăcând condiţiile cunoaşterii a posteriori.

Kant afirma că experienţa posibilă are două forme (facultăţi):

1.  Formă a sensibilităţii (intuiţiei)

     a) externă (spaţiul)

     b) internă (timpul)

Acestea formează estetica transcendentală.

2.  Formă a intelectului

     a) categoriile

Acestea formează logica transcendentală.

Menţionăm că la Kant spaţiul şi timpul nu au o substanţialitate independentă de subiect. Ele sunt dependente de subiect, dar nu contingent, ci transcendental în sensul că subiectul este obligat să aibă orice experienţă în coordonatele spaţio-temporale. (Toţi vedem realitatea la fel pentru că suntem racordaţi la aceste mecanisme transcendentale).

Dacă forma sensibilităţii oferă numai condiţiile spaţio-temporale ale obiectului, forma intelectului dă legile pe care orice obiect trebuie să le respecte în orice timp şi în orice loc. De aceea la Kant obiectul are un caracter bivalent în sensul că are o latură intuitivă şi una intelectuală.

Dacă formele sensibilităţii sunt intuiţii (spaţiul şi timpul), formele intelectului sunt concepte.

Intelectul poate fi reprezentat, zice Kant, „ca o facultate de a judeca”.4 Astfel la conceptele pure ale intelectului se poate ajunge prin apelul la judecăţi.

În capitolul I, secţiunea a doua a Analiticii transcendentale din Critica raţiunii pure , Kant redă tabela judecăţilor pe care, cu unele schimbări, o preia după logica tradiţională:

1.  Judecăţi după cantitate:    – Universale ,Particulare,Singulare

            2.  Judecăţi după calitate:  Afirmative,Negative,Infinite

            3.  Judecăţi după relaţie:   Categorice,Ipotetice,Disjunctive

            4.  Judecăţi după modalitate:Problematice, Asertorice,Apodictice5

Oferim în continuare câte un exemplu pentru fiecare tip de judecată:

După cantitate:

  a. Universală: Orice cerc este fără unghiuri

  b. Particulară: Africanii sunt negrii

  c. Singulară: Mihai este brunet

După calitate:

  a. Afirmative: Mărul este roşu

  b. Negative: Mărul nu este roşu

  c. Infinite:  Mărul este non roşu6

După relaţie:

  a. Categorice: Calul este brun

  b. Ipotetice: Dacă deschid robinetul curge apă

  c. Disjunctive: Eu vă învăţ pe voi logică sau voi mă învăţaţi pe mine logică

După modalitate:

  a. Problematice: Este posibil ca mâine să aibă loc o demonstraţie în Piaţa                            Mare sau nu.

  b. Asertorice: Astăzi în Piaţa Mare are loc o demonstraţie.

    c. Apodictice: Este necesar ca mâine să aibă loc în Piaţa Mare o demonstraţie.

Din tabela judecăţilor, Kant deduce tabela categoriilor. Imitându-l pe Aristotel, Kant denumeşte conceptele pure, originare ale intelectului categorii. Acestea sunt funcţii de sinteză ale intelectului nicidecum cunoştinţe. Pentru a oferi cunoştinţe e necesar ca ele să fie aplicate unui conţinut mediat de formele sensibilităţii (spaţiul şi timpul).

Categoriile ajută intelectul să introducă unitate în lumea fenomenală, să stabilească „legături cu caracter universal şi necesar între fenomene”7

Trebuie să precizăm că aria cognitivă a categoriilor este limitată: ele nu pot fi aplicate numenului ( lucrului în sine), ci numai fenomenului.

În capitolul întâi, secţiunea a III-a a Analiticii transcendentale a aceleiaşi critici, Kant redă tabela celor douăsprezece categorii.

            1.  După cantitate:  – Unitate ,Multiplicitate,Totalitate

            2.  După calitate:  – Realitate, Negaţie,Limitaţie

                        3.  După relaţie: – Inerenţă şi subzistenţă (substanţă şi accident) , Cauzalitate şi dependenţă (cauză – efect), Comunitate (acţiune reciprocă între activ şi pasiv)

                        4. După modalitate:  – Posibilitate – Imposibilitate, Existenţă – Nonexistenţă, Posibilitate – Imposibilitate, Necesitate – Contingenţă8

  Orice lucru (obiect) se supune categoriilor. În cele ce urmează vom încerca să trecem un obiect, o carte, de pildă,  prin cele douăsprezece categorii:

– această carte este una (unitatea)

– ea poate fi divizată într-o mulţime de părţi (multiplicitatea)

– ca unitate sintetică a tuturor părţilor, cartea este totuşi întreagă (totalitatea)

– cartea este dreptunghiulară (realitatea)

– cartea nu este caiet (negaţie)

– ceea ce este carte diferă de tot câmpul non-cărţilor (limitaţia)

– această carte are în particular o substanţă din care este formată şi implicit nişte proprietăţi, o esenţă, o materie la care aceste calităţi se aplică (subzistenţă – inerenţă)

– cartea este făcută de către cineva, participă la interacţii mecanice, chimice, iar dacă o citeşti te vei îmbogăţi spiritual (cauzalitate –  dependenţă)

– dacă încerc insistent să o rup voi reuşi însă ea îmi va opune o forţă pe măsură (comunitate)

– pot avea o carte posibilă (posibilitate)

– pot avea  o carte dată aici şi acum (existenţă – nonexistenţă)

– această carte trebuie să se actualizeze cu necesitate. Nu se poate ca această carte să nu fie (necesitate – contingenţă).

Dacă logica formală are în vedere doar forma unui enunţ nu şi conţinutul său.9, logica transcendentală fundamentată de Kant are în vedere natura conţinutului enunţurilor. Aici enunţurile sunt a priori neexistând enunţuri a posteriori. În absenţa intuiţiei nu pot fi produse enunţuri sintetice.

Există intuiţie a priori (spaţiul şi timpul pur) şi intuiţie a posteriori (lumea empirică, spaţiul şi timpul umplute cu fenomene). Pe cale pur logică nu putem obţine decât enunţuri analitice. Metafizica, aşa cum vom vedea mai târziu, are pretenţia de a obţine pe cale pur logică enunţuri sintetice. În interiorul logicii transcedentale există o distincţie între domeniul legitim al acestei logici care nu conţine nici o judecată sintetică fără intuiţie şi domeniul ilegitim al logicii transcedentale unde logica are pretenţii de a produce judecăţi sintetice fără intuiţie aducând cunoştinţe noi. Deci logica transcedentală are două părţi:

1. Analitica transcedentală (partea legitimă)

2. Dialectica transcedentală ( partea nelegitimă).

Kant împarte logica transcedentală şi din punctul de vedere al entităţilor logice tradiţionale care sunt:

1. Conceptul;2. Judecata;3. Raţionamentul.

            Din punct de vedere transcendental toate aceste trei entităţi au câte o facultate corespondentă. Facultatea transcedentală conceptelor (a categoriilor) este intelectul, iar facultatea transcedentală a raţionamentului este raţiunea. Între ele,ca intermediar, există o facultate de judecare. Iluzia transcedentală ia naştere la nivelul raţionamentului adică la nivelul facultăţii de raţionalizare. De aceea dialectica transcedentală va fi o doctrină a raţiunii pure în timp ce analitica transcedentală va fi o doctrină a intelectului. Kant imparte                  teritoriul accesibilităţii cunoaşterii în funcţie de câmpul experienţei posibile. Limita câmpului experienţei posibile este o barieră care separă teritoriul cognoscibilului de cel inaccesibil cunoaşterii. Ceea ce se află dincolo de câmpul experienţei posibile este numit de Kant transcendent în timp ce transcendentalul  reprezintă condiţiile de posibilitate ale fenomenului adică acele structuri la care să se supună orice fenomen posibil nu numai un fenomen dat.10 În principiu transcendent este lucrul în sine  (noumenul) pentru că el nu este dat în experienţă. Pe de altă parte Kant susţine în Critica raţiunii practicelucrul în sine este libertatea. Pentru Kant zona guvernată de transcendental este o insulă, iar marea care o înconjoară este transcendenţa, lumea noumenală, ceea ce nu se supune celor douăsprezece categorii. Metafizicienii care se avântă în larg au toate şansele să se cufunde în abis.

Autorul Criticii raţiunii pure vorbeşte de o experienţă dată şi o experienţă posibilă. Ei bine, de această experienţă posibilă tine transcendentalul căruia îi sunt inerente universalitatea şi necesitatea. Dacă examinez bunăoară un stilou, el are culoarea neagră, scrie albastru, este un corp dur etc. Toate acestea sunt accidente însă faptul că el există în spaţiu şi timp e cu totul altceva, în acest caz vorbim de atributele transcedentale ale stiloului. Dacă empiricul ţine de ceea ce este actualizat în mod nemijlocit, de ceea ce este prezent în mod direct în simţuri, transcedentalul ţine de acele condiţii pe care trebuie să le satisfacă orice fenomen posibil nu numai un fenomen dat. Cu alte cuvinte orice stilou trebuie să existe în spaţiu şi timp. Transcedentalul este ceea ce dă formă experienţei, o vertebrează. Văzul, auzul, etc. sunt, ca să folosim o imagine mai plastică vinuri pe care le turnăm în cupa transcendentală. Se pune întrebarea: care este mecanismul de modelare a vinului după cupă? (Acesta este o întrebare la care ar trebui să dea răspuns în primul rând, teologii). Cupa transcendentală are trei nivele: intuiţia intelectul, şi raţiunea. La ospăţul transcendental cupele se umple numai până la al doilea nivel, până la raţiune. Intuiţia la rândul ei este compartimentată în două: spaţiul şi timpul iar intelectul în douăsprezece categorii.

Primul nivel asigură calitatea vinului de a fi în spaţiu şi timp, iar intelectul conservă vinul, dă legile, metabolismul vinului.

Fiinţa umană, ca realitate în sine, are o formă pe care noi nu o cunoaştem. Că are mâini, picioare, păr, unghii şi dinţi e pentru că noi o vedem astfel prin ochelarii transcendentali pe care i-am primit probabil când am căzut din condiţia edenică. Aceştia sunt nişte ochelari ontologici pe care-i purtăm toţi cei născuţi din carne. Practic, fiinţa umană aşa cum o vedem noi este vinul deja turnat în cupa transcedentală.

Ultimul etaj al cupei, cel destinat raţiunii se umple doar cu parfumul ce se ridică de la celelalte două nivele. Raţiunea conţine concepte care nu privesc vinul, ci chiar structura cupei. Aceste concepte totalizatoare se referă la suflet, la lume şi la Dumnezeu. Dacă conceptele intelectului sau categoriile nu cunosc altă aplicare în afara experienţei, ideile raţiunii dau unitate cunoştinţelor noastre, având nu un rol constitutiv (care dă formă) pentru obiect, ci unul regulativ (care unifică, pune în ordine conştiinţa teoretică).

Metafizica ia naştere după Kant dintr-o confuzie, dintr-un incest al intelectului cu intuiţia, dar desfrânează cu raţiunea. Fructul acestei trădări este deci metafizica.

Materia pe care o primesc intuiţia şi intelectul sunt senzaţiile. Intuiţia  dă acestor senzaţii o repartiţie temporală şi spaţială, iar intelectul dă legi experienţei. Fără intuiţie şi intelect obiectul nu poate avea structură, este o indeterminare, este un concept limită a intelectului despre care nu putem spune nimic, care nu are nici o calitate. Acest concept limită este numit de către Kant „lucru în sine” sau noumen. Lucrurile se împart în fenomene şi noumene. Fenomenul este materia cunoaşterii structurată de formele sensibilităţii (spaţiu şi timp) în timp ce numenul este conţinutul pur fără nici o formă. Omul nu are acces la realul in sine („lucrul în sine”) pentru că este marcat de formele sensibilităţii (spaţiu şi timp) în timp ce numenul nu este nici temporal nici spaţial.

Aşa cum am amintit deja, raţiunea nu furnizează concepte constitutive pentru obiect, nu participă la geneza lui transcendentală, ea furnizând doar concepte cu caracter regulativ. Aceste concepte regulative pivotează în jurul a trei noţiuni fundamentale care fac obiectul cercetării metafizice: ideea de suflet, ideea de lume ca totalitate cosmologică, transcendentală şi ideea de Dumnezeu ca ideal al raţiunii pure. Aplicând conceptele intelectului asupra conceptelor raţiunii, comiţând acest adulter, metafizica ajunge să creeze concepte fictive din punct de vedere transcendental care induc ceea ce Kant numeşte aparenţă transcedentală  conceptul de substanţă simplă pe care se sprijină ideea de nemurire a sufletului, conceptul de infinitate a lumii si în sfârşit conceptul de Dumnezeu personal . Pentru Kant aceste tipuri de idei transcedentale sunt aparenţe transcendentale. Dar fiecare concept al raţiunii generează concepte de o factură diferită: sufletul naşte tipul de aparenţă transcendentală numit paralogism; lumea şi ideile cosmologice asupra lumii nasc tipul de iluzii transcendentale numite antinomii, iar ideea de divinitate generează ca aparenţă transcendentală argumentul ontologic.

Dialectica transcedentală este la Kant disciplina care arată modul în care se constituie aparenţa transcendentală precum şi căile prin care poate fi ocolită. Aparenţa transcedentală nu este pentru Kant un fel de iluzie întâmplătoare care s-ar naşte într-un mod analog iluziilor optice, nu este o iluzie regulată din ignoranţă, ci reprezintă o structură înnăscută a raţiunii adică aceasta  astfel este făcută încât să se iluzioneze, să nască cu necesitate această aparenţă transcedentală.

Primul tip de aparenţă transcedentală este reprezentat de paralogisme. Egoul transcendental este pentru Kant o formă, el nu are substanţialitate. Aplicând categoria substanţei asupra acestei forme ultime a intelectului care este eul, ia naştere conceptul de substanţă simplă spirituală, indestructibilă, imorală, deci primul tip de aparenţă transcendentală. Din acest motiv toate argumentele metafizice aduse în sprijinul nemuririi sufletului sunt anihilate.

Al doilea tip de iluzie transcedentală sunt antinomiile. Acestea sunt perechi de aserţiuni contradictorii, fiecare dintre ele putând fi susţinută cu egală îndreptăţire. Studiul lor în dialectica transcendentală poartă denumirea de antitetică a raţiunii pure. Antinomiile sunt generate de aplicarea categoriilor la conceptul transcendental de totalitate cosmologică adică de lume. Lumea pentru Kant nu este o simplă sumă a obiectelor experienţei, nu este o totalitate empirică a acestor obiecte, ci este un concept transcendental al raţiunii care dă unitate întregii experienţe, întregii noastre cunoaşteri asupra obiectelor. În momentul în care conceptele se aplică acestui concept transcendental iau naştere antinomiile. Un exemplu de antinomie ar fi legat de infinitatea lumii. Există o teză care susţine infinitatea şi alta care susţine finitatea ei în spaţiu şi timp.

Ultimul nivel al aparenţei transcedentale este idealul raţiunii pure „prototypon transcedentale”. Kant face distincţia dintre ideea unei totalităţi şi ideal. Un exemplu de idee ar fi acela de totalitate. În momentul în care această totalitate este ipostaziată, reprezentată ca un singur individ, ia naştere idealul umanităţii care este acela de om perfect adică acel om care concentrează în sine toate calităţile umanităţii. Un asemenea exemplu ar fi ideea platonică de om care ar reprezenta întreaga umanitate în ideea de om perfect. Există o totalitate transcedentală care este totalitatea predicatelor logice. O asemenea idee de totalitate logico-transcendentală serveşte ca bază din care noi extragem diferite predicate. Această idee este o masă omogenă de logică, un ocean transcendental din care extragem câte un strop de apă. În momentul în care reprezentăm această totalitate logică ca pe un individ, adică ipostaziat facem trecerea de la ideea transcedentală a totalităţii la Idealul Transcendental care este Ideea Totalităţii ipostaziată. Acest ideal transcendental este practic conceptul de Dumnezeu personal, de fiinţă suverană perfectă care are toate atributele, toate predicatele afirmative, excluzând negaţiile. Datorită cumulării tuturor predicatelor afirmative, această idee a totalităţii, acest Ideal transcendental mai este numit de Kant „ens realissimum”, Fiinţă care are un grad suprem de realitate. Kant mai susţine că această idee a totalităţii saturează cel mai bine conceptul de fiinţă necondiţionat necesară. Aceasta fiind de altfel sursa speculativă a argumentului ontologic.11

Argumentul ontologic este acea aparenţă transcedentală care susţine că o asemenea fiinţă perfectă îşi garantează prin definiţie existenţă. Kant ripostează susţinând că existenţa nu este un predicat real care să poată intra în definiţia unui concept, predicatul adăugându-se sintetic din afara conceptului.12 Pot avea definiţia conceptului celor 100 de taleri fără ca această definiţie să-mi garanteze existenţa acestor 100 de taleri în propriul buzunar. În consecinţă Kant respinge argumentul ontologic, susţinând că este imposibil pentru gândire să extragă existenţă din definiţia unui concept.13 Cu alte cuvinte este imposibilă deducerea existenţei lui Dumnezeu din definiţia conceptului de Dumnezeu.14 Nu se poate demonstra pe cale pur raţională nici că există nici că nu există Dumnezeu. Deşi Kant nu recunoaşte existenţa necesară a acestei totalităţi, criticând argumentul ontologic, el recunoaşte caracterul sublim, măreţia copleşitoare a lui „ens realissimum”15

În ordine morală Kant acceptă că Dumnezeu este un concept necesar. Morala Kantiană porneşte de la o diviziune a raţiunii pure care este: 1. Raţiune speculativă si 2. Raţiune pură practică. Raţiunea pură practică dă un fundament tuturor conceptelor credinţei: Dumnezeu, creaţia lumii şi nemurirea sufletului. Aceste concepte pentru Kant nu au valoare speculativă apodictică aşa cum dorea metafizica tradiţională, ci au o valoare absolută din punct de vedere moral. Pentru Kant există două tipuri de legi: legi ale naturii care sunt date de categorii,deci de intelect şi legi ale libertăţii care nu au un caracter inteligibil în termeni categoriali. Legile libertăţii sunt legile morale date de raţiunea practică. Ca legi ale libertăţii,  legile morale provin din interioritatea cea mai profundă a subiectului adică din imanenţa lui numenală nu fenomenală. Prin legea morală survine, după Kant, „lucrul în sine” de aceea legea morală este cea mai adâncă formă de cunoaştere la care niciodată raţiunea speculativă nu va putea ajunge. Imperativele ei sunt imperative categorice. Acesta este sensul cel mai adânc prin care putem cunoaşte Absolutul: modul în care acesta se revelează prin legea morală. Imperativul categoric stă sub semnul lui trebuie, dar nu este un trebuie pe care şi-l dă libertatea sieşi, cu alte cuvinte omul este liber să facă rău, dar trebuie să nu facă pentru că aşa îi dictează propria libertate. Pentru Kant legea morală este echivalentă cu experienţa sacralităţii: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”16                         

Lector Univ. Dr. Vasile Chira

Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

NOTE:

1. Scrisoare din 4 mai 1793, Gesammelte Schriften, XI, pag. 429, nr. 574

2. vezi introducerea la Prolegomene al orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa ca ştiinţă, tradusă în limba română de M. Flonta şi Thomas Kleininger, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

3. Toate judecăţile analitice sunt a priori, numai cele sintetice sunt a posteriori.

4. Kant, Critica raţiunii pure, trad. de N. Bagdasar  şi Elena Moisuc, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 103.

5. vezi Critica raţiunii pure, op. cit. p.

6. La o judecată infinită negaţia trebuie să stea după copulă.

7. vezi Colţescu, V. Istoria filosofiei vol. II, Ed. Brumav, Timişoara, 2006, p. 74.

8. vezi Critica raţiunii pure, op. cit., p.

9. De exemplu „Calul este verde” un enunţ empiric a posteriori chiar dacă nu am văzut niciodată un astfel de cal.

10. vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 45.

11. Ibidem, p. 46.

12. Ibidem, p. 47.

13. Ibidem.

14. Vezi Critica raţiunii pure, trad. de N. Bagdasar şi Elena Moisuc, Ed. Iri, Bucureşti, 1998, pp. 456 – 461.

15. Ibidem, pp. 444 – 451.

16. Kant, Critica raţiunii practice, trad. de N. Bagdasar, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 252.

Published in: on August 5, 2010 at 6:59 am  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2010/08/05/immanuel-kant-sau-judecata-din-urma%e2%80%9d-a-ratiunii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: