OROLOGIUL

« In principio erat verbum, et verbum erat apud Deum, et Deus erat verbum.Hoc erat in principio apud Deum.Omnia per ipsum facta sunt : et sine ipse factum est nihil, quod factum est, in ipso vita erat, et vita erat lux hominum : et lux in tenebris lucet, et tenebrae eam non comprehenderunt »

Evangelium secundum Ioannem:1,1-6

Ad maiorem

Dei gloriam

CAPITOLUL I

CRONOPATIA

Până în urmă cu câteva luni, viaţa locuitorilor din Leidenstadt, departe de a fi prosperă, era totuşi mulţumitoare. Oamenii îşi făceau cu sfinţenie datoria, iar edilii, aleşi pe criterii cât se poate de democratice, erau de asemenea devotaţi muncii lor, organizând în aşa fel lucrurile, încât să asigure oraşului o minimă independenţă economică. Universitatea cu cele peste douăzeci de facultăţi, teatrele (vreo patru la număr), muzeele care adăposteau antichităţi, picturi şi alte obiecte inestimabile, câteva parcuri naturale, grădina zoologică, cea botanică, metroul, portul, litoralul cu cele unsprezece staţiuni, spitalele universitare unde lucrau chirurgi iluştri, academii şi unităţi militare cu tradiţie, catedrala şi cele 12 biserici, în majoritate vechi, aparţinând diverselor confesiuni, trei biblioteci orăşeneşti, câmpul de sonde, pădurile de conifere, munţii din apropiere cu mine şi cariere de marmură, cimitirul imens dotat cu fabrică de sicrie şi servicii funebre moderne, cele două stadioane, fabricile de sticlă, de mobilă, de utilaj greu, de textile, livezile de cireşi şi castani, o industrie alimentară bine coordonată, azile de bătrâni, un sistem financiar propriu, băncile impozante, societăţile culturale şi de caritate sunt doar câteva din instituţiile şi obiectivele ce asigurau un trai decent celor peste un milion de locuitori ai oraşului. Cu toate acestea, aşa cum anunţam la începutul acestor rânduri, imediat după ce primele semne ale primăverii se lăsară percepute, un ochi hiperatent ar fi sesizat o undă de tristeţe, o anxietate indefinită ce se instala, insidios, pe chipurile localnicilor. Această atmosferă de amurg fu imprimată, în chip ciudat, dar la fel de vizibil, şi pe feţele clădirilor, mai ales după-amiaza când soarele se ascundea îndărătul unor tei înalţi, lăsându-şi umbrele cenuşii pe zidurile din centrul medieval.

În dimineaţa zilei de 17 martie a anului curent, pe prima pagină a cotidianului local VOX PUBLICA putea fi citită o relatare  stranie, de fapt  cu totul  neverosimilă care, cu toate că nu era singura nenorocire ce se abătuse în ultimul timp asupra oraşului, fu în măsură să inducă o stare de indispoziţie şi derută nu numai oamenilor de rând, ci chiar şi elitei ştiinţifice din oraş: ,,Doamna Damaris Sorge în vârstă de 28 de ani, lector la catedra de Limbi clasice a facultăţii de litere, doctor în filologie clasică a Universităţii din Leidenstadt, a fost înregistrată cu stare de graviditate, în urmă cu aproximativ 8 luni, la cabinetul medicului de familie Dr. Klein din cartierul Vogelsplatz, str. Galileo Galilei nr. 40. Pe măsură ce sarcina avansa – consemna amintitul cotidian – mama acuza dureri intermitente, însoţite de o accelerare anormală a ritmului cardiac, precum şi o stare generală alterată, astfel încât în luna a patra, sfătuită de soţul ei şi de către părinţi, se prezentă la medicul de familie care, observându-i proporţiile pântecelui, uşor exagerate pentru acea perioadă, o trimisese pentru un consult la clinica de ginecologie. În urma unor investigaţii radiologice şi de laborator, specialistul a constatat atipia acestei sarcini, subliniind existenţa unor caractere supradezvoltate ale fătului în raport cu momentul sarcinii. Cazul a fost repede uitat în rândul medicilor, iar mama, în ciuda unor dureri vecine cu moartea, a dimensiunilor gigantice pe care i le luase burta, dar şi de teama unui avort medical la care, probabil, ar fi fost obligată să se supună, a refuzat pur şi simplu  să se prezinte la acele uzuale controale periodice.

În seara zilei de 15 martie ora 1800 a acestui an, doamna Damaris Sorge a fost internată de urgenţă la secţia de maternitate a spitalului  central. Când o văzu, medicul de gardă rămăsese literalmente siderat. Epiderma de pe burta gravidei se dilatase în aşa măsură încât devenise aproape transparentă. În câteva momente sosi profesorul, care, după ce-i făcuse în grabă un ecograf, ceru numaidecât pregătirea sălii de naştere pentru operaţia cezariană. Femeia fiind anesteziată, profesorul Dr. Johannes Keller a scos din ea un ,,copil” bătrân, în vârstă de peste 70 de ani (sic), cu barbă şi plete albe, care, la numai câteva momente după naştere, a început să recite în limba greacă veche fragmente din Iliada lui Homer.

Vom reveni în curând cu alte amănunte

Reinhard    Steinbauer”

Sub semnătura gazetarului puteau fi văzute fotografia mamei şi a nounăscutului, pe ale căror chipuri nu se putea citi decât tristeţe amestecată cu ură (în cazul mamei), mirare, spaimă şi resemnare (în cazul copilului).

Într-adevăr, evenimentul se petrecu aşa cum relatase cotidianul VOX PUBLICA, cu rezerva că jurnalistul, neasistând la naştere, nu reuşise (poate nici măcar nu şi-a propus) să redea ineditul şi grotescul nud al situaţiei. Profesorul Dr. Johannes Keller realiză, în urma scurtelor sale examinări clinice şi radiologice, monstruozitatea acestui caz unic în cariera sa de medic care număra aproape 30 de ani, însă încercă să-şi păstreze calmul pentru a menaja psihologic echipa. Acest lucru nu îl împiedică să-şi caute în vestiar aparatul de fotografiat şi să ia câteva imagini cu burta inimaginabil de mare a pacientei pe care, ca om de ştiinţă, le va folosi cu siguranţă într-un posibil tratat de patologie. Rugă apoi pe unul din medicii mai tineri să repete acest lucru şi în unele faze ale operaţiei, însă numai atunci când el, profesorul, îi va face semn. Când împlântă bisturiul în peretele uterin, un val de fiori îi săgetă spatele, iar pe frunte şi în dreptul tâmplelor îi apăruseră câteva boabe de transpiraţie rece. Pe măsură ce cavitatea se deschidea, se profilau formele grave şi aberante ale celui ce petrecuse o întreagă viaţă în subterana amniotică. Simţind mâna ocrotitoare a profesorului care se chinuia să-l elibereze, fătul îşi mişca energic mâinile şi picioarele şi, de bucurie, scoase câteva sunete înecate. Se auzi chiar un râs scurt cu timbru de bas.

– Fiţi tari, doar nu e altceva decât un accident genetic, poate un atavism… se adresă la un moment dat profesorul, cu voce stinsă, echipei.

După ce chibzui bine poziţia şi efectuă operaţiile necesare, mâinile tremurânde ale profesorului ridicară ca pe un trofeu noul născut care nu era altceva decât un moşneag în miniatură, cu mâini şi picioare scurte, cu ochii închişi, cu faţa palidă, trasă, brăzdată de riduri, cu plete cenuşii şi  barbă albă lungă încâlcite pe după cordonul ombilical, năclăite de sânge şi lichid amniotic. Sub braţe, pe piept şi în zona pubiană avea o pilozitate sură, bogată, iar pe mâini şi pe picioare, unde pielea părea mai tăbăcită, brăzdată de cute, avea fire de păr negre, rare, printre care se vedeau, mai ales pe antebraţe şi pe gambe, vene proeminente de un albastru închis, întretăiate asemeni unor şerpi minusculi. Scrotul maroniu, rigid, voluminos, cu pielea încreţită, mai lăsat într-o parte decât în cealaltă, deşi normal la un septuagenar, părea să fie într-o vădită disproporţie cu restul corpului. Glandul, de mărime mijlocie, cu extremitatea uşor inflamată, ascundea, cu siguranţă, o fimoză cu depozite de secreţie fetidă. La vederea acestei făpturi, o asistentă fu nevoită să abandoneze sala din cauza unui acces de vomă. Ceilalţi membri rămăseseră înmărmuriţi, cu noduri în gât, făcând eforturi să-şi mute privirea pe albul odihnitor al pereţilor.

– E o anomalie congenitală, repetă profesorul încurcat, încercând să umanizeze atmosfera.

Asistenta şefă, o femeie robustă şi echilibrată, luă o bucată de pânză albă, sterilă, ceva mai mică decât un cearşaf, şi înfăşură cu sânge rece micul monstru care, puţin mai târziu, după ce se văzuse spălat şi curăţat, cu barba şi părul pieptănate, începu să-şi deschidă treptat pleoapele, să-şi frece palmele şi, spre stupoarea celor prezenţi, articulă câteva cuvinte într-o limbă greu de recunoscut. Profesorul ordonă asistentelor să pregătească patul în camera de gardă şi să pună acolo provizoriu noul născut. O infirmieră fu trimisă îndată după un maieu, un chilot şi o pijama, căci era din cale afară de ridicol să vezi un bătrân cu scutece. În câteva clipe fusese instalată, lângă pat, aparatura medicală necesară administrării primelor perfuzii, deoarece ,,bebeluşul”, crescând asemenea unui cartof la întuneric, chiar dacă avea o greutate ireal de mare pentru un nou-născut, era totuşi anemic şi subnutrit. Pe măsură ce timpul trecea, spiritele se liniştiră şi cadrele spitalului se obişnuiseră cu această situaţie pe care o calificau ca pe ceva la limita dintre tragic şi comic. Ce-i drept, privindu-l atent, vedeai în ochii lui stranii şi trişti absurditatea şi ridicolul cătuşelor aurite ale verbului a fi.

După o vreme, mama se trezi, într-o rezervă a spitalului, ca dintr-un coşmar, pipăindu-şi uimită burta şi căutând disperată în jur copilul despre care, din analizele anterioare, aflase că este de parte bărbătească. Ochii ei întâlniră ca prin ceaţă, chipurile amabile a doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb care stăteau calmi pe două fotolii, de o parte şi de alta a patului.

– Unde mi-e copilul? întrebă mama cu o voce nesigură, răguşită după atâtea ore de pauză vocală.

– Într-un salon cu ceilalţi nou-născuţi, răspunse unul din cei doi bărbaţi care nu era altul decât anestezistul.

– E sănătos, zâmbăreţ şi foarte inteligent, adăugă celălalt bărbat (psihologul clinicii), însă va trebui să aveţi puţină răbdare pentru că fiul d-voastră are nevoie de unele îngrijiri de scurtă durată, care au fost determinate în parte, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, de o sarcină, să-i spunem, mai dificilă.

Anestezistul ieşi, lăsând lăuza pentru câteva momente în compania liniştitoare a psihologului. Soţul doamnei Damaris fu oprit de conducerea spitalului să-şi vadă deocamdată fiul. Între timp, profesorul trimisese probe biologice  de la mamă şi nounăscut la Institutul de Genetică şi la cel de Gerontologie, în scopul găsirii  unei explicaţii raţionale a acestui fenomen fără precedent. Discuţiile despre naşterea fantomă continuaseră în spital până către ziuă. Personalul medical, dar şi cel paramedical, în frunte cu portarul se adunară în grupuri, în saloane, pe coridoare sau chiar în camera de gardă, exprimându-şi mirarea, indignarea sau frica faţă de cele întâmplate. Vestea ajunsese, inevitabil, şi la celelalte paciente internate, mame sau viitoare mame, căci se auzeau şuşoteli în saloane, iar, de la câteva uşi, lăuzele neîndrăznind să iasă, îşi scoteau capetele şi priveau animaţia de pe coridoare.

– Intraţi vă rog, se auzi vocea baritonală şi autoritară a profesorului care, deşi surmenat, se hotărî să rămână până dimineaţă, pentru a ţine o scurtă şedinţă cu cadrele care vor intra în schimbul de zi.

Extenuată din cauza operaţiei, Doamna Damaris Sorge, după aproape două ore de consiliere adormi, iar psihologul plecă, urmând să-şi reia şedinţele abia în jurul prânzului, când aproximă că pacienta se va trezi. Mai rămăseseră doar 10 minute până la ora opt dimineaţa. Profesorul servi vreo trei cafele şi fumă câteva ţigări, lucru care îl ajută să-şi recapete prospeţimea şi verva. Lăsă ,,bătrânul” în seama unei asistente maternale şi convocă angajaţii la el în birou pentru câteva dispoziţii şi clarificări vis-a-vis de ,,straniul accident genetic,” cum îl califică după ce analiză minuţios trăsăturile fizice ale copilului intrat prematur în ghearele senectuţii.

– Ceasul meu arată opt şi un sfert, se grăbi profesorul să anunţe şi, după ce aruncă o privire în jur, întrebă pe un ton uşor iritat: Unde este şeful de secţie, doctorul Neuerer?, dar laboranta, domnişoara Elisabeth Hering?

Urmă o scurtă tăcere.

– Trebuie să sosească, domnule profesor, îndrăzni o asistentă mai în vârstă, ţinându-şi mâna la gură pentru a împiedica un căscat pe care-l simţea iminent. Iertaţi-mă, domnule profesor, dar pe ceasul meu e abia şapte şi două zeci şi cinci de minute, continuă asistenta cu glas mai scăzut.

– Se poate, deşi, mă rog, eu am încredere în ceasul meu, până acum nu m-a dezamăgit. În sfârşit… mai aşteptăm, spuse profesorul ca pentru sine. Apoi rugă pe asistenta şefă să-i mai prepare o cafea. În acel moment, intră asistenta maternală să-l anunţe pe profesor că ,,domnul nou născut” se ridicase într-un cot şi, după ce o rugă să-l deconecteze de la dispozitivul prin care era hrănit, începu să vorbească repede, într-o limbă pe care nu o mai auzise până atunci. Năvăliră cu toţii în camera de gardă. Ascultându-l câteva clipe, profesorul, care studiase la şcoala secundară limba elină, îi lămuri că pacientul recită fragmente întregi, în original, din Iliada. Cei de faţă reuşiră să angajeze un dialog cât de cât coerent cu pacientul care, îmbrăcat în pijamaua de culoare închisă adusă de infirmieră, părea un oaspete venit din alte lumi, pentru a anunţa o pedeapsă divină. O infirmieră mai evlavioasă, imediat după operaţie, îi sugeră profesorului să cheme un preot.

Asistenta mai în vârstă îl anunţă discret pe profesor că ceasul ei se apropie de ora 800. Profesorul mulţumi şi, bătând repede din palme, îi chemă din nou în biroul său unde avea să le comunice o serie de măsuri şi reguli, de ordin interior şi nu numai, pe care trebuie să le respecte până la externarea mamei şi nounăscutului bătrân. Clarifică, de asemenea, atitudinea pe care trebuie să o aibă faţă de jurnaliştii din presa scrisă şi televiziune, în eventualitatea că aceştia vor asalta spitalul.

– Este interzisă furnizarea oricăror informaţii referitoare la acest caz până când vom încheia consilierea părinţilor (în special a mamei) şi, evident, până când ,,bătrânul” se va reface în totalitate pentru a-l putea restitui familiei, accentuă cu o oarecare gravitate profesorul.

Se făcu ora nouă fără zece minute. În acel moment, şeful de secţie, doctorul Neuerer, bătu la uşa cabinetului, iar după el, la câteva minute, intră şi  laboranta Elisabeth Hering.

– Care-i motivul întârzierii? îi întrebă profesorul cu o voce tremurândă, abia stăpânindu-şi iritarea.

– Scuzele mele, domnule profesor, dar am ajuns la ora la care mă prezint de regulă la spital. E abia opt fără nouă minute. Îmi rezerv, de obicei, cele câteva momente până la opt fix pentru a-mi pune halatul şi stetoscopul,  se explică doctorul Neuerer.

– Dar dumneata, domnişoară Hering? Te pomeneşti că şi ceasul dumitale a întârziat, spuse profesorul apăsat, privind-o drept în ochi.

– Am întârziat doar câteva momente, domnule profesor, vă rog să primiţi scuzele mele, vă promit că nu se va mai întâmpla şi apoi, să fiu sinceră, şi întârzierea mea se datorează aceleaşi cauze: constat abia acum că ceasul meu arată o oră diferită faţă de ceasurile dumneavoastră.

– Încetaţi odată, pentru Dumnezeu, strigă profesorul lovind cu palma în birou. Chiar dacă ceasurile unora dintre noi ar indica ore diferite din cauza unor presupuse defecţiuni, avem ceasul biologic, avem soarele. Ce se întâmplă cu d-voastră, domnilor? Chiar acum când trebuie să facem faţă unor momente unice în viaţa spitalului vă treziţi că vi s-au defectat ceasurile? Aruncaţi-le şi cumpăraţi-vă clepsidre, ceasuri cu cuc, dar nu vă bateţi joc de sănătatea şi banii pacienţilor!

După această scenă, angajaţii spitalului ieşiră unul câte unul din cabinet, reluându-şi fiecare obligaţiile. Rămăseseră la urmă doar cei doi întârziaţi care ascultau înlemniţi relatările unor colegi despre acest caz insolit.

Profesorul reveni şi el în camera de gardă însă, după ce dădu câteva dispoziţii, în particular, şefului de secţie, se spălă insistent pe mâini, se schimbă şi părăsi spitalul.

Doamna Damaris Sorge se trezi într-un târziu dintr-un coşmar, transpirată, cu o privire tulbure şi strigă cât o ţinu gura, apăsând cu o mână pansamentele care-i acopereau zona operată:

–         Unde mi-e copilul, mi-aţi omorât copilul!

De îndată ce o auziră infirmierele, căci ecoul străbătu toate holurile spitalului, anunţară pe doctorul Neuerer şi în câteva momente, împreună cu psihologul însoţit de o femeie, psihiatru şi psihoterapeut cu o bogată experienţă în domeniu, convocată special pentru acest caz de la Clinica de Psihiatrie, deschise uşa doamnei Damaris Sorge. Urmară ceasuri întregi de discuţii, argumente, teste, întrebări, resemnări, izbucniri isterice, incursiuni psihanalitice, momente de euforie, confesiuni reciproce, căderi abisale, deconstrucţii cognitive, desensibilizări, expunere la situaţie în plan imaginativ, jocuri de rol sau căutarea unor soluţii în comun. Prin toate acestea, psihologul, doctorul şi psihiatrul (uneori intrau la pacientă pe rând) încercau să-i strecoare măcar o parte din realitate care era, trebuie să recunoaştem, mai mult decât disperată. La sfârşitul zilei (făcură doar o pauză de două ore pentru servirea mesei de prânz) ajunseseră la un compromis: femeia fu de acord ca a doua zi să aibă loc o întâlnire comună între cei doi soţi şi psihoterapeuţi, urmând ca peste încă o zi să-şi vadă, în sfârşit, copilul.

Soţul doamnei Damaris Sorge, domnul Andreas Sorge, un bărbat brunet, înalt, cu o înfăţişare agreabilă, calm şi distins, după ce află de la profesor că naşterea a decurs în condiţii relativ bune şi că mama, dar mai ales copilul, au nevoie de unele îngrijiri medicale de recuperare, mulţumi doctorilor, salută respectuos şi plecă. La ieşirea din spital opri un taxi care-l duse până în faţa locuinţei din strada Schumann nr. 57. Deschise apartamentul şi intră pe rând în fiecare încăpere să se familiarizeze probabil cu singurătatea, căci de când se căsătorise nu-şi amintea să fi rămas vreodată singur peste noapte. Îşi prepară un ceai de tei şi, după ce-l sorbi, potrivi ceasul deşteptător pentru dimineaţă la ora şapte. Adormi greu, se gândi la Damaris şi la noua lui calitate de tată, motive suficiente pentru a-i trezi stări sufleteşti de care el însuşi se miră.

După mai puţin de trei ore de somn, sunetul sacadat şi strident al ceasornicului îi fragmentase un vis ciudat din care nu-şi mai amintea decât vagi secvenţe. Văzuse, de pildă, într-un magazin alimentar, o femeie împingând un cărucior în care erau aruncate anapoda câteva pungi cu degete de om congelate, unele mai lungi, retezate la baza palmei, altele mai scurte (doar ultima falangă), toate având, în schimb, unghiile tăiate uniform. La un moment dat, Damaris, purtând rochie de mireasă, se aruncă în gol de pe clădirea spitalului. În mijlocul unui deşert văzuse apoi douăsprezece cranii de om, aranjate într-un cerc cu o rază de câţiva metri, dispuse asemenea numerelor de pe cadranul unui ceas. În interiorul cercului, un pitic spân, îmbrăcat în frac, ţinea în mână un ciocan de lemn cu care, alergând dintr-o parte în alta, lovea cu putere craniul ce corespundea orei exacte. De centrul ceasului evita, ce-i drept, să se apropie. Cele două ace erau legate unul de altul cu un lanţ de fier de care atârna un lacăt imens. În pauzele dintre o oră şi alta îşi dădea jos fracul şi făcea exerciţii de gimnastică la cele două ace ferecate care-i ajungeau până în dreptul gâtului. De se întâmpla să cadă, se amuza singur, bătându-se pe burtă de râs. Uneori piticul se ţinea de bufonerii încât uita să aplice la fiecare oră lovitura. Altădată se grăbea, dar de regulă întârzia cu câteva minute, intenţionat, să bată-n craniu.

Andreas se ridică buimac şi formă speriat numărul de telefon al spitalului. Din fericire, medicul de gardă îi dădu o veste bună: azi după ora 1600, este aşteptat de soţie, iar mâine, în jurul aceleiaşi ore, îşi vor putea vedea împreună copilul. După scuzele de rigoare pentru aceste trenante privaţii, medicul îi ură o zi liniştită.

Andreas Sorge, mai în vârstă cu opt ani decât soţia sa, era angajat ca ofiţer activ la o unitate militară de jandarmi. Cu toate că în tinereţe făcuse şi studii juridice, se simţea mai mult atras de viaţa cazonă. Prin natura profesiei, era un om activ, destul de echilibrat, inventiv, ordonat, dispus să caute soluţii la cele mai inextricabile situaţii pe care i le oferea destinul. Cu toate că era mulţumit de evoluţia favorabilă a evenimentelor de la spital, stranietatea viselor şi ritmicitatea cu care îi asaltau memoria erau încă în măsură să-i stingherească liniştea. Îşi propusese totuşi să ia lucrurile în mod sistematic şi să lupte, deşi îi erau bine cunoscute iraţionalitatea şi perfidia mecanismelor obsesive. Intră aproape inconştient în camera lui Damaris. Pe birou zări albumul cu fotografii de la nunta lor, lăsat acolo de soţie, care, pentru a ignora deformaţiile corporale neobişnuite pricinuite de sarcină, se replia în trecut, privindu-şi silueta şi farmecul din ziua nunţii. Cu toate că se grăbea, nu se putu abţine să nu-l deschidă. În timp ce o admiră îmbrăcată în mireasă, îi reveni visul. Refuză să privească şi celelalte  fotografii. Aroma cafelei pe care o lăsă în bucătărie să se răcească o asocia cu aroma fumului de tutun. Acest lucru îl obligă să-şi aprindă o ţigară. Toaleta de dimineaţă, din care nu lipseau bărbieritul şi duşul, duraseră astăzi mai puţin, căci renunţă la unele abluţiuni şi tabieturi, dar mai ales la ariile pe care le fredona în alte dimineţi în timp ce-şi lua duşul sau îşi săpunea barba. Aruncă o privire la ceas. Mai rămăseseră doar 3 minute până la opt fără un sfert, oră la care, de regulă, pleca dimineaţa. Îşi puse uniforma şi ieşi. Pe drum se gândi că i-ar fi putut solicita comandantului o învoire, cel puţin pentru astăzi, căci nu mai ceruse aşa ceva de foarte mult timp şi apoi evenimentul care se ivise era un motiv suficient de serios ca să fie luat în seamă. De altfel, comandantul nu era cu totul străin de situaţie fiindca, în urmă cu câteva săptămâni, luaseră împreună masa de prânz la popota unităţii şi, pentru a-şi justifica proasta dispoziţie, îi vorbise superiorului său despre momentele dificile prin care trece soţia sa din cauza acestei sarcini atipice. Ba chiar îşi aminti de faptul că şeful îi recomandase un ginecolog de la spitalul militar, pe care Damaris îl refuzase pe motiv că medicii militari sunt mai duri şi mai posaci decât cei civili.

– E mai bine aşa, îşi spuse Andreas, felicitându-se în gând pentru că alesese să meargă la serviciu. O să am cu siguranţă nevoie de o astfel de învoire cu alte ocazii, poate chiar la botez.

Mai avea câteva zeci de metri până la Unitate când observă pe trotuarul opus o grupă de soldaţi plecând în misiune în oraş.

– Incredibil, tresări Andreas, examinându-şi ceasul care indică doar ora 8 fără 4 minute. Ceva nu e în regulă, soldaţii pleacă abia în jurul orei 830, se gândi el, grăbind pasul. Răspunse anemic la salut militarului de la poartă, rugându-l să-i spună ora exactă.

– Opt şi treizeci şi trei de minute, primi pe dată răspunsul. Tocmai se terminase raportul de dimineaţă la care era obligat şi el să participe.

Ofiţerii se împrăştiaseră deja cu grupele de soldaţi, fiecare la locul unde primise ordin, iar cei ce lucrau la birouri – cum era şi cazul lui Andreas – îşi luaseră deja în primire sarcinile. Încercă să ocolească primul pavilion şi să intre direct în scară unde se afla biroul lui când, deodată, pe aleea vecină, se ivi comandantul împreună cu medicul unităţii.

– Bună dimineaţa, domnule comandant, strigă Andreas încurcat, când şeful ajunsese în dreptul său.

– Ce s-a întâmplat astăzi cu voi, domnilor ofiţeri, îi răspunse comandantul pe un ton iritat, parcă aţi veni de la război, toţi pe rând. Să mă aştepţi peste cinci minute la birou, împreună cu cei trei colegi ai dumitale, care au lipsit de la programul de dimineaţă, încheie comandantul fără să se oprească din mers.

Andreas îşi scoase o ţigară şi se îndreptă spre locul special pentru fumat din faţa clădirii centrale.

– E aproape ridicol să invoc drept motiv de scuză faptul că mi-a întârziat ceasul. Aceasta e o chestiune personală, se gândi Andreas scuturându-şi ţigara, când fu salutat de un coleg care lucra pe acelaşi palier cu el şi care întârziase 15 minute tot din cauza ceasului, după cum îi spuse mai târziu lui Andreas. Urcară amândoi scările spre biroul comandantului unde mai găsiră pe bucătarul şef al Unităţii, care în loc să fie la cantină la ora 4 ca să pună ceaiul la fiert, s-a prezentat la ora 6, şi o doamnă, muncitoare civilă, care întârziase şi ea peste o oră.

Întâlnirea cu comandantul a decurs, cel puţin la final, în termeni amiabili, căci Andreas Sorge îi explică în amănunt situaţia.

La birou timpul trecea greu. Ofiţerii făceau glume pe seama întârziaţilor, însă Andreas părea absent. Un coleg de birou intră cu un teanc de ziare, pe care i le înmânase pe coridor soldatul ce împărţea presa.

– Auzi, domnule, ce pretenţie, ce răzvrătire, se miră colegul roşcat care intră cu teancul de ziare şi pe care apucase deja să le răsfoiască.

Andreas tocmai încheiase discuţia telefonică cu spitalul de unde nu aflase nimic nou, cu excepţia câtorva complimente pe care profesorul i le adresase în legătură cu hiperinteligenţa copilului. Nu-şi putea imagina, totuşi, ce probe ar putea să-ţi ofere un copil de numai două zile ca să-i determini gradul de inteligenţă. Probabil după ochi, după felul în care plânge, după mişcări sau după râs, deşi nu-şi aminti să fi văzut un copil râzând aşa devreme.

– E plină lumea de ciudăţenii, reluă ofiţerul roşcat, continuând să învârtă ziarele pe toate feţele. Auzi, domnule, cică un deţinut condamnat pentru omor, pretinde că trebuie să se elibereze peste o săptămână cu toate că mai are de executat 3 ani de detenţie. Interesant, individul declară că el şi-a numărat orele şi zilele anilor de pedeapsă şi că  în data de 2 aprilie ora 800 dimineaţa, anul curent, se împlinesc cei 10 ani. În ciuda tuturor evidenţelor, omul spune că are dreptate şi că va da pe comandantul închisorii în judecată pentru abuz, pretenţia lui fiind de altfel confirmată şi de către un funcţionar al închisorii care se ocupă cu evidenţa deţinuţilor.

Alta, şi mai ciudată, vă rog să fiţi o clipă atenţi, îi îndemnă impresionat ofiţerul roşcat. Un tip divorţează de soţie pe motiv că aceasta a intrat în menopauză la 23 de ani şi la numai doi ani de viaţă conjugală. Intervievat, doctorul afirmă că acesta este al patrulea caz de menopauză precoce sub 26  de ani cu care s-a confruntat în ultimele luni. Trei din cele 5 paciente prezentau unele semne de îmbătrânire: riduri, încărunţirea părului, semne de degenerare cardio-vasculară şi alte procese involutive specifice vârstei a treia. Cauzele sunt deocamdată necunoscute.

Colegii de birou nu acordară prea multă atenţie acestor ştiri, aşa cum probabil se aştepta cel ce le relatase, dimpotrivă, după câteva comentarii seci, fură repede uitate aşa cum se întâmplă, de obicei, cu orice fapt divers minor. Ofiţerii se puseră serios pe treabă, căutau prin dosare, dădeau telefoane, semnau sau redactau diferite acte. Acum timpul se scurgea normal încât nici măcar Andreas nu-i simţea povara. La un moment dat, ofiţerul de serviciu îi anunţă că, din ordinul comandantului, toate cadrele sunt chemate de urgenţă în sala de şedinţe. Atmosfera se încordă când şeful le adusese la cunoştinţă motivul convocării.

-În urmă cu o jumătate de oră, spuse comandantul silindu-se să-şi ascundă emoţiile, a avut loc un grav accident feroviar la numai douăzeci şi cinci de kilometri de oraş. S-a ciocnit frontal un tren de călători cu un altul care transporta marfă. Accidentul  s-a produs din cauza unei mici nesincronizări între şefii celor două staţii care fiind imediat arestaţi au invocat acelaşi motiv: proasta funcţionare a ceasurilor. Se pare că au găsit până la această oră peste 30 de morţi şi câteva zeci de răniţi. Primarul general m-a rugat să-i trimit o companie de jandarmi pentru menţinerea ordinii şi asigurarea pazei în zonă. Nu avem timp de pierdut. Eu plec chiar în acest moment. Comanda misiunii va fi preluată de comandantul adjunct. Aveţi 20 de minute pentru scoaterea armamentului şi dotarea oamenilor cu toate cele necesare intervenţiei. Porniţi girofarurile şi deplasaţi-vă cu toată viteza la locul accidentului. Accesibil din autostrada C3, Km 42. Executarea!

***

În jurul orei 15, Andreas ajunse acasă. Avusese într-un fel noroc cu întârzierea de azi dimineaţă, cu această ocazie  spunându-i comandantului de vizita pe care trebuie să o facă în această după masă la spital. Când îi aminti, acesta îl învoi numaidecât, mulţumit de faptul că Andreas luase parte la misiune. Cu toate că ofiţerii din sectorul unde lucra el nu erau obligaţi să participe la astfel de acţiuni, făcu acest lucru din solidaritate cu colegii de la comandă, dar şi pentru că simţea o acută nevoie de reabilitare în ochii comandantului.

De îndată ce se văzuse în locuinţa lui, se dezbrăcă şi intră în baie. Se trezi la un moment dat că-şi săpunea mâinile vreme de câteva minute ca şi cum s-ar fi spălat de tot sângele, de toate ţipetele de durere, de zgomotul fierăstraielor cu care echipele de descarcerare tăiau fiarele contorsionate ale vagoanelor răsturnate pentru a scoate geamantane, cadavre şi oameni desfiguraţi. Era aproape ameţit din cauza foamei. Deschise frigiderul unde zări pe o farfurie de plastic câteva felii de şuncă a căror culoare semănă leit cu cea a cărnii vii de care tocmai se despărţise. Îl închise la loc şi-şi aprinse o ţigară. Îşi aminti din nou de Damaris, de copil şi pentru un moment îşi pierdu încrederea în asigurările medicilor.

– Ce motiv o fi având să-mi interzică atâta vreme vizita? E revoltător, îi dau în judecată, îşi spuse Andreas în timp ce apăsa nervos filtrul ţigării în scrumieră. Se trânti pe pat, mort de oboseală şi rămăsese o vreme aşa cu braţele încrucişate şi cu privirea ţintită în tavan.

La spital, profesorul Johannes Keller luă toate măsurile pentru a înlătura cât mai mult cu putinţă imaginea de spectru a copilului care urma să fie în curând văzut de părinţi. Sună la o frizerie şi conveni cu frizerul şef să se deplaseze la spital pentru a tunde şi bărbieri un pacient. Promisese frizerului, pe lângă un bacşiş consistent, şi plata taximetrului dus-întors. Acest serviciu fusese programat astăzi după orele 16. Comandase, de asemenea, copilului o pijama de mătase, nouă, de culoare galben deschis şi papuci de casă roşii pentru a crea omuleţului o alură cât mai ştrengărească. Doamna Damaris Sorge îşi pierdu-se aproape cu desăvârşire răbdarea. Şedinţele de consiliere psihologică şi psihoterapie au continuat şi astăzi până în jurul prânzului. Cei doi psihoterapeuţi, unul specialist în hipnoză şi psihoterapie cognitiv-comportamentală, iar doamna, doctor în psihiatrie, conferenţiar la Facultatea de Medicină, psihanalistă, dar cu deschidere şi spre metodele psihoterapeutice de factură comportamentală, amândoi subtili şi versaţi, capabili de cele mai intime empatii, după ce şi-au epuizat aproape toate metodele, se văzură siliţi ad extremum[1], să dezvăluie amănunte despre starea concretă a copilului. Trebuie să spunem că şedinţele de psihoterapie erau dificile, ca de altfel în toate cazurile unor pacienţi culţi şi hipersensibili. Doamna Damaris Sorge era o intelectuală rafinată, cu o cultură clasică de invidiat. Publicase traduceri din Plotin şi din Tacitus, fiind şi autoarea unui manual de sintaxă latină premiat de Academie. Pe deasupra, era şi un fin psiholog, simţ cu care se născuse şi pe care îl cultivase, fireşte, prin multiple lecturi şi prin activitatea didactică. Pierzându-şi răbdarea, dar nu şi tonul politicos, Damaris răspunse franc psihoterapeuţilor:

-Chiar prezenţa d-voastră aici în salon e o dovadă că sănătatea copilului e compromisă şi că lucrurile au luat o întorsătură tragică.

Psihologul spitalului motivă încurcat că, de fapt, astfel de consilieri se fac din oficiu oricărei femei care naşte în acest spital fiindcă starea de mamă, cum e şi firesc, antrenează schimbări majore în plan psihologic.

– Sunt de acord cu acest lucru, replică Damaris, dar dacă d-voastră aţi acorda tuturor lăuzelor care nasc aici atâtea ore de consiliere, n-aţi putea face faţă nici măcar unui etaj,  or în acest caz spitalul ar trebui să angajeze zeci şi sute de psihologi, ceea ce bănuiesc că nu e posibil.

-E adevărat, continuă Damaris, nu sunt o fire optimistă însă acum nu mai rezist acestei tensiuni. Vă rog să-mi arătaţi copilul! Indiferent ce probleme de sănătate ar avea, sunt dispusă să-l accept pentru că este o parte din mine. Sunt, de asemenea, conştientă de dificultăţile sarcinii şi naşterii, dar spuneţi-mi odată, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat cu băiatul meu? E grav bolnav, e pe moarte, e orb, e fără degete la mâini, îi lipseşte un picior, doar n-am născut o viperă, să vă fie frică să mi-o arătaţi!

La auzul acestor cuvinte, cei doi psihoterapeuţi, profund emoţionaţi, au promis femeii că vor insista pe lângă profesor ca mâine dimineaţă, după ultima şedinţă de psihoterapie, să-şi vadă copilul. Într-adevăr, psihologii, după ce comunicară profesorului ultimele lor rezultate, au propus ca întâlnirea dintre mamă şi copil să aibă loc mâine, în jurul prânzului, după o prealabilă consiliere a tatălui. Profesorul se învoi fără comentarii şi stabili şedinţele de consiliere pentru a doua zi între orele 9 şi 12, iar la ora 1230 aşteptata întâlnire. După cum era de altfel previzibil, angajaţii spitalului, foarte probabil infirmierele care se cruceau zilnic de felul cum arăta copilul, au colportat această ştire în afara graniţelor spitalului, astfel încât s-au sesizat deja oamenii presei care aşteptau să intre în audienţă la profesor. După câteva discuţii animate, profesorul îi rugă să nu scrie nimic până a doua zi după ora 1400, când lucrurile vor fi puse în ordine. Le promisese că atunci vor putea poza copilul şi că, dacă părinţii vor fi de acord, vor avea posibilitatea chiar să-i intervieveze. În cele din urmă căzuseră la o înţelegere.

Andreas urcă agitat scările spitalului, ţinând în mâini un buchet de trandafiri şi o sacoşă cu cadouri pentru soţie şi copil.

Când ajunsese pe secţie, se adresă mai întâi doctorului Neuerer care îi spusese că doamna se odihneşte după masa de prânz, dar că poate intra fiindcă vizita lui o să-i producă o imensă bucurie. Bătu încet la uşă şi, fără să aştepte vreun răspuns, intră. Într-adevăr, Damaris dormea cu capul pe jumătate băgat sub patura. Deşi îşi propusese să-şi aştepte soţul trează, nu reuşise, fiind sub influenţa unor antidepresive şi hipnotice pe care medicii începuseră să i le administreze imediat după naştere. Soţul se apropie, în vârful picioarelor, de pat, puse trandafirii şi sacoşa pe noptieră şi, ţinându-şi răsuflarea, o sărută pudic pe obraz.

– Andreas, scumpul meu! izbucni Damaris cu o voce uşor răguşită, şi, cuprinzându-l cu ambele mâini, îi aplecă gâtul spre ea, umplându-i obrajii şi ochii de sărutări prelungi.

– Damaris, viaţa mea! răspunse Andreas cu lacrimi în ochi, sărutând faţa fierbinte a femeii. Andreas se lăsă în genunchi; stătură  câteva clipe îmbrăţişaţi fără să-şi spună nimic. Apoi bărbatul îi puse trandafirii pe piept, sărutându-i mâinile şi strângându-i-le cu putere. Damaris începu să plângă şi, după ce-l pofti pe Andreas să se aşeze pe marginea patului, jucându-se cu o petală de trandafir, îi povesti soţului în amănunt tot ce se petrecuse de când nu s-au mai văzut. Andreas simţi cum un fior rece îi traversă spatele, însă se chinui să schiţeze câteva zâmbete, asigurând-o că orice s-ar întâmpla, el este alături de ea şi că iubirea lor e atât de puternică, încât va birui chiar şi cele mai potrivnice încercări.

În acest timp, profesorul primi vizita frizerului care se puse repede pe treabă, cu toate că nu înţelegea prea mare lucru din ceea ce-i spusese profesorul despre înfăţişarea acestui copil. Începu cu barba ale cărei smocuri le reteză mai întâi cu foarfecele, apoi o săpuni, şi cu mare atenţie îndepărtă ţepii aspri împlântaţi pe suprafaţa obrajilor, lăsând în urmă o piele fleşcăită, striată de riduri adânci. La scurt timp, isprăvi şi cu tunsul, însă lucrurile au început să se complice când frizerul constată că, în timp ce-i tăiase părul, barba crescuse din nou aproape un centimetru. Depăşit de situaţie, cu gesturi nervoase, o luă de la început, silindu-se să-i taie perii cu cel puţin un milimetru sub piele, după care îşi turnă în palme câteva picături de after shave şi i le aplică pe faţa proaspăt rasă, sperând să împiedice o nouă creştere. Fiind atent la barbă, nu observă că părul începu şi el să crească cu şi mai mare viteză decât barba. Uitându-se acum la păr, rămăsese cu privirea încremenită, îndepărtându-se câţiva paşi de scaunul vopsit în alb pe care era aşezat copilul. Îi era pur şi simplu frică. Chemă profesorul care între timp ieşise şi, după ce-i povesti, îi ceru să-i dea voie ca în aceste condiţii să renunţe. ,,Lucrez de 40 de ani în frizerie însă n-am mai pomenit aşa ceva. Să ştiţi, domnule doctor, că nu-i lucru curat cu acest om”, încheie frizerul năucit.

– Da, într-adevăr, nu este lucru curat, repetă profesorul, după ce plăti frizerului şi văzu din nou faţa omului mijită de ţepi. Suferă de cronoză, spuse profesorul doctorului Neuerer. Nu încape îndoială că boala acestui copil depăşeşte ştiinţa medicală.

După ce mai dădu câteva dispoziţii medicului de gardă, profesorul Keller se îndreptă spre casă, cu gândul să se odihnească mai mult decât de obicei; se simţea surmenat datorită zilelor şi nopţilor petrecute în ultimul timp în clinică.

Nu găsi pe nimeni acasă. Soţia, doamna Renate Keller, era director adjunct la o bancă unde adesea întârzia, iar fiica, domnişoara Isolde Keller, studentă la matematică, avea în această după-masă un seminar. Făcu un duş, porni televizorul şi se aşeză pe pat, meditând la cazul de la spital care-i devenise deja agasant. Se ridică şi răsfoi toate tratatele de obstetrică, de semiologie şi embriologie, cu toate că îi erau cunoscute în amănunt. Nu găsi, evident, nimic asemănător cu ceea ce-l preocupa. Se gândi o clipă că poate ar fi indicat să se consulte şi cu alţi specialişti. Renunţă. Hotărî în schimb ca mâine la curs să prezinte cazul studenţilor, mai ales că erau în an terminal şi, eventual, într-una din zile să-i aducă pe secţie, să le arate copilul. La televizor începuse programul de ştiri. Două îi atrăseseră în mod deosebit atenţia: ,,Primarul oraşului şi-a concediat secretarul pe motiv că întârzie sistematic de la serviciu. Acesta, însă, a înaintat proces, dovedind cu martori că primarul este cel care vine mai devreme cu o oră la birou. Cazul a intrat în atenţia oamenilor legii şi urmează să fie cercetat. Medicii de la un spital suburban, continuă crainicul, au constat la o gravidă de numai 22 de ani semne de senescenţă. Acestea au început să se manifeste încă din luna a doua de sarcină. Odată cu luna a şasea, procesul de îmbătrânire s-a accelerat considerabil. Cu toate că starea copilului este absolut normală, mamei i se albeşte părul de la o zi la alta, acuză tulburări de vedere şi de echilibru precum şi alte simptome de debut ale unor afecţiuni specifice vârstei a treia. Dacă procesul de degradare fizică va continua în acest ritm, se va ajunge la un grad avansat de decrepitudine care va face imposibilă o naştere naturală. Femeia va fi trimisă în cursul zilei de mâine pentru investigaţii speciale la spitalul universitar”.

Tulburat de aceste ştiri, mai ales de cea din urmă, profesorul Keller opri televizorul şi puse câteva motete de Lassus. Peste câteva momente, se auzi uşa. Intră doamna Keller, care, găsindu-l întors pe dos, îl invită în bucătărie la o ţigară. Profesorul îi spuse că mâine va trebui să preia un alt caz ciudat, de data aceasta cea atinsă de cronopatie fiind, incredibil, mama, nu copilul.

– Mă simt total dezarmat în faţa unor astfel de situaţii, zise profesorul, aprinzându-şi şi el o ţigară, cu toate că fuma destul de rar.

– Eu cred, dragă Johannes, că ne aflăm în faţa unui  fenomen general, replică soţia. O colegă mi-a povestit că în week-end-ul trecut s-a certat monstruos cu soţul, încât nu mai vorbesc nici acum deoarece gătise un pui, şi ea, care de obicei lasă friptura la cuptor câte 20-25 de minute la foc mic, de această dată, cu ceasul în faţă, a deschis uşa la cuptor după numai cinci minute, doar aşa, ca să vadă cum se prăjeşte şi l-a găsit scrum. La noi, la bancă, ce să-ţi mai spun, lucrurile sunt la fel de precipitate, continuă doamna Keller, funcţionarii pleacă de la birouri înainte de ora închiderii, banii se devalorizează de la o oră la alta, clienţii pretind dobânzi mai mari, altele decât cele calculate de noi, uneori exagerat de mari, adăugând zile şi chiar luni în plus, de parcă ar exista două calendare, unul al clienţilor şi altul al băncii. Oamenii de afaceri încep să-şi retragă conturile şi uite aşa, în câteva săptămâni, dacă situaţia nu se va reglementa într-un anumit fel, vom ajunge să dăm faliment. Eu cred că e o diversiune din partea unor organizaţii secrete sau o pedeapsă de la Dumnezeu.

– În sfârşit, zise profesorul, mergem înainte. Eu voi raporta cazul chiar mâine la Ministrul Sănătăţii, nu se mai poate, domnule!

– O.K., răspunse doamna Keller, în timp ce spăla scrumiera, vom trăi şi vom vedea, nu te mai consuma inutil! Vezi că în sufragerie a căzut un tablou de pe perete, te rog să-l pui la loc, până pregătesc eu cina, că e urât fără el.

Johannes luă ciocanul şi cleştele din debara şi încearcă să repare mai întâi tabloul căruia, din cauza şocului, i se desfăcuse rama în două locuri. Pusese peste ramă o bucată de pâslă, nu pentru a  amortiza zgomotul, ci mai degraba pentru a nu strivi lemnul, lovind apoi puternic cu ciocanul. Îl fixă în perete cu aceleaşi lovituri de ciocan şi o chemă pe Renate să-i vadă izbânda.

– Bravo, scumpul meu Johannes, eşti un tâmplar priceput, zise soţia, sărutându-l pe faţă în timp ce priveau amândoi tabloul care, cu toate că era o reproducere după originalul unui contemporan obscur al lui Gruenewald, era mai mult decât expresiv probabil datorită subiectului, un fel de apoteoză eshatologică a omenirii înţesată cu tot felul de trimiteri simbolice la cartea Apocalipsei.

Profesorul se spălă pe mâini şi se aşeză pe pat, dând drumul la aceeaşi muzică pe care o ascultă cu ceva vreme în urmă.

Între timp sosi şi Isolde care imediat ce-şi scoase ghetele deschise uşa de la dormitor şi îşi salută tatăl. Apoi ajută şi ea la prepararea cinei.

Când mâncarea fu gata, Isolde, care în seara aceasta era foarte bine dispusă, intră în cameră, îşi sărută tatăl pe obraz şi-l invită la cină. Din bucătărie venea un miros îmbietor de salată şi peşte prăjit.

La cină, care dură aproape două ore, se discutară problemele de la spital şi de la bancă, pe care Isolde le îmbogăţise cu noi informaţii din anturajul ei. După ce băuse şi ea o jumătate de pahar de vin, începu să le povestească ,,nebuniile” de la facultate.

– Ne distrăm de minune, zise Isolde, fericită că are şi ea un astfel de repertoriu. De la o vreme încoace nu ne sincronizăm deloc, când întârziem noi, când întârzie profesorii. Unii sosesc mai repede şi fac scandal că nu e nimeni la curs, alţii ţin trei ore de seminar în loc de două. Pauzele se lungesc la 30-40 de minute până când profesorii renunţă, fac prezenţa şi pleacă. Interesant, un asistent, Amadeus, despre care v-am mai povestit, ne spunea că, după ce a schimbat trei ceasuri, toate întârzie. Ne-am distrat copios când ne-a spus, la modul cel mai serios, că are de gând să-şi construiască o clepsidră.

După ce se ridicară de la cină, se retrăseseră fiecare în camera sa; în această ultimă parte a zilei se asculta muzică sau se citea până în jurul orei 2300, când de obicei, se culcau.

La ora 2430 se treziră toţi în zgomotul insistent al soneriei. Profesorul îşi puse papucii şi, aranjându-şi  cu mâna părul, se apropie de vizor.

– E vecinul, zise el, întorcându-se către cele două femei care aşteptau speriate în hol.

Johannes deschise încet uşa.

– Domnule doctor, vă rog să încetaţi să mai bateţi fiindcă s-a trezit fiică-mea din somn şi plânge. Nu vă supăraţi pe mine, eu vă respect după cum ştiţi, dar aceasta nu e o oră de bătut cuie în pereţi. Vă rog să mă credeţi, şi eu m-am speriat la auzul acestor lovituri.

– Domnule Joseph, eu cred că d-voastră visaţi. Martoră mi-e soţia şi fiică-mea, noi dormim demult. E adevărat că azi după masă în jurul orei  1800 am reparat un tablou, dar de atunci au trecut atâtea ore. Dumneata mă crezi nebun să bat cuie la această oră, uită-te cum arăt, spuse profesorul încruntat.

– Domnule profesor, eu nu vă acuz, poate un tâmplar vă repară apartamentul, dar vă rog să mă credeţi chiar în acest  moment m-au trezit zgomotele.

Apoi se auzi glasul subţire al soţiei vecinului: ,,Spune-i Joseph să înceteze, că de atunci bate într-una”.

– Auziţi, domnule doctor, o clipă! zise Joseph, ciulindu-şi urechea, vedeţi că şi în momentul de faţă se aud bătăile! Vă rog să-i spuneţi instalatorului sau tâmplarului d-voastră să înceteze odată!

Johannes nu auzi nimic în afară de vocea stridentă a tânărului bărbat, deşi făcuse eforturi în acest sens în timp ce primise reclamaţia.

– Du-te, domnule, şi te tratează de somnambulism, se răsti profesorul închizându-i uşa în nas.

Comentariile în familia profesorului fură, de această dată, scurte. Cei trei păreau să-şi fi reluat liniştiţi somnul.

Dimineaţă, la spital, lucrurile decurgeau normal, afară de faptul că toată lumea avea emoţii pentru întâlnirea de la ora 1230. Copilul, Horaţiu, căci acesta era numele dorit de familie, după ce servi micul dejun, se plimba prin cameră nerăbdător, reflectând la ceea ce avea să le spună părinţilor. Era conştient de starea lui, de inoportunitatea şi de dezavantajele cu care a venit pe lume. Era mai ales curios să-şi vadă  odată părinţii cu care medicii şi asistentele îi spuse că seamănă atât de mult. Avea chipul şi vocea lui Andreas, iar de la mamă moştenea culoarea ochilor, inteligenţa şi, într-un mod miraculos, absolut toate lecturile şi cunoştinţele acesteia.

Cei doi psihologi îşi reluară şedinţele de psihoterapie care se desfăşurau într-o manieră mult mai destinsă şi mai familiară decât cele de până acum. La ora 10 sosi şi Andreas, care îşi exprimase dorinţa de a vorbi cu profesorul Keller, aşteptând pe hol într-un fotoliu momentul în care acesta va isprăvi consultarea femeii gravide cu semne de senescenţă despre care se vorbise aseară la programul de ştiri.

După încheierea consilierii celor doi părinţi, dar şi a lui Horaţiu, căci psihoterapeuţii ţineau morţiş să stea de vorbă şi cu el, sosi momentul marii întâlniri. Era ora 1215. Damaris şi Andreas aflaseră deja amănunte despre copil şi aşteptau încremeniţi să-l vadă, îmbrăţişându-se, încurajându-se şi întărindu-se reciproc.

– Profesorul mi-a spus că astăzi a mai sosit la spital un caz similar, o tânără femeie care a îmbătrânit în timpul gravidităţii. E un sindrom nou de cronoză sau cronopatie, spuse Andreas consolator.

Se auziră paşi mulţi pe coridor. Andreas şi Damaris îşi ţineau răsuflarea. Bătăile din uşă le simţeau în creier şi în inimă. Intrară pe rând, profesorul, cei doi psihologi şi sora şefă cu copilul în braţe. Damaris îl privi câteva clipe năucă, apoi închise ochii şi izbucni într-un hohot de râs isteric. Andreas simţi cum îi fuge pământul de sub picioare, se sprijini de marginea patului, apoi sări repede şi îi luă mâna soţiei care deschise ochii şi privi din nou copilul fix în ochi, tremurând toată, fără să scoată o vorbă. În acel moment, Horaţiu sări din braţele asistentei şi începu să scandeze versuri din Epistula ad Pisones – Ars poetica a lui Quintus Horatius Flaccus:

Humano capiti cervicem pictor equinam/ iungere si velit et varias inducere plumas,/ undique collatis membris, ut turpiter atrum/ desinat in piscem mulier formosa superne,/ spectatum ad missi risum teneatis, amici?/Credite, Pisones, isti tabulae fore librum/ persimilem, cuius, velut aegri somnia, vanae/ fingentur species, ut nec pes nec caput uni/ reddatur formae. Pictoribus atque poetis/ quidlibet audendi semper fuit aequa potestas./ Scimus et hanc veniam petimusque  damusque vicissim,/ sed non ut placidis coeant immitia, non ut/ serpentes avibus geminentur, tigribus agni[2].

– Încetează odată! strigă Damaris tremurând văzându-şi dublul ei intelectual recitând pasajele din clasicul latin pe care obişnuia să le scandeze adesea în faţa studenţilor la cursurile practice.

– Lasă-l să recite, strigă Andreas, ca să-şi demonstreze lui şi celor de faţă că încă nu s-a pierdut cu firea.

– La urma urmei, îndrăzni Horaţiu, eu nu fac decât să recit din ceea ce ştiu, din ceea ce am fost obligat să învăţ în viaţa mea uterină. La rândul meu, v-aş putea şi eu reproşa faptul că nu m-aţi adus pe această lume tânăr, că mi-am cheltuit copilăria şi adolescenţa într-o băşică umedă unde  nu vedeam decât furia unor lichide roşii ce-mi inundau trupul ţintuit în această cavernă care mi-a fost şi şcoală şi casă şi bibliotecă şi pat. Cu ce sunt eu de vină pentru starea mea, nu voi aţi fost cei care aţi verticalizat arbitrar un spermatozoid? Nu sunt eu rodul copt şi inoportun al jocurilor voastre erotice?

Mi-aţi cerut vreodată permisiunea de a mă arunca în jocul funebru al fiinţei? Atunci de ce vă răzbunaţi pe un biet bătrân decrepit care, iată,  e aproape silit să sară din pântece în sicriu? Ce identitate am eu în acest univers,nu numai ca bătrân,dar pur şi simplu ca om? Cine sunteţi voi? Cine sunt eu? Ce-am făcut de trebuie să mor? Nu cer să mă recunoaşteţi ca fiu al vostru, dar ajutaţi-mă să-mi susţin doctoratul cu o teză despre construcţiile participiale absolute şi relative în Analele lui Tacit, subiect care, repet, mi-a fost impus de lecturile mamei. Îmi voi aduna toate resursele fizice şi psihice pentru a face acest lucru, iar după aceea, dacă voi fi primit,  îmi voi petrece ultimele zile într-un azil al oraşului, de unde moartea mă va lua cu sine, ca pe un copil batjocorit de ghearele timpului, nepoftit nici de oameni, nici de zei.

Damaris ascultă doar o parte din speech-ul acestui oaspete străin şi urât şi, văzându-i ridurile, barba şi părul cărunte, respiraţia greoaie şi tusea tuberculoasă, căzu într-un soi de delir încât îşi pierdu controlul şi luând o cană de pe noptieră o azvârli în spatele cocoşat al bătrânului care, de durere, dădu fuga pe coridor, plângând în hohote.

– N-am vrut să nasc decât un copil, nu un monstru diform. Dumnezeu e nedrept şi răzbunător, asemeni zeilor de pe Olimp. Cerul e pustiu, Andreas, nu există acolo nici un Părinte. Suntem orfani cosmici, iar dacă există, este un Infinit impersonal şi insensibil ce se joacă cu timpul şi cu inimile noastre fragile. Nu am nevoie de un Dumnezeu care mi-a răpit bucuria de a naşte un copil frumos. Acesta este bastardul duratei, fructul curviei lui Dumnezeu cu timpul,  nu e copilul meu. Nu-l recunosc! Cum să-mi dezvelesc sânul şi să-l las supt de un bătrân de 70 de ani care are pretenţia neruşinată că-mi este fiu. Să-l hrănească Dumnezeu cu toţi îngerii Lui caraghioşi. Dacă exişti, arată-Te! Nu Te ascunde, după ce mi-ai închiriat pântecul ca pe un cufăr ruginit unde ţi-ai vărsat cancerul şi puroiul scurs din cifrele Tale bolnave cu care calculezi distanţa dintre eoni!

Cei de faţă rămăseseră muţi. Psihologul şi Andreas o ţineau pe Damaris de mâini, căci se zbătea în pat ca un peşte pe uscat. Profesorul făcu semn asistentei şefe să-i administreze un tranchilizant injectabil. În cele din urmă adormi. Andreas o sărută pe faţă şi îl însoţi pe profesor, lăsând-o pe Damaris în compania  a două tinere asistente maternale care stăteau speriate, departe de patul bolnavei.

***

Acesta fu doar unul dintre cazurile ciudate, e adevărat, pur şi simplu oribil, care aveau să apară în paginile ziarelor de a doua zi. În zilele şi săptămânile care urmară, opinia publică fu bombardată cu altele încă şi mai tragice.

Cetăţenii din Leindenstadt erau disperaţi, nu se mai înţelegeau unii cu alţii, fiecare om îşi avea timpul său. Nici un ceas nu funcţiona identic cu altul.

Tinerii căsătoriţi divorţau din cauza faptului că îşi pierdeau bruma de armonie conjugală. La unii, actul sexual dura ore întregi sau chiar zile, încât femeile nemairezistând acestui maraton genital traumatic îşi părăseau căminul. Alţii, dimpotrivă nu reuşeau să-şi mai satisfacă partenerele din cauza ejaculării precoce. Farmaciile şi alimentarele vindeau produse deja depăşite încât multe persoane mureau intoxicate. Serviciile religioase durau mai mult, enoriaşii se plictiseau şi plecau. Teatrele şi filarmonica au fost  adesea nevoite să-şi repete în aceeaşi zi de mai multe ori reprezentaţiile căci oameni care cumpăraseră biletele veneau pe rând la ore total diferite. Tinerii îmbătrâneau şi mureau înainte de timp. Morţii erau ţinuţi câte 10 sau 15 zile până se descompuneau, fiecare familie şi fiecare membru al acesteia numărând zilele în funcţie de propria lui percepţie asupra timpului. Soldaţii nu mai executau ordinele; după ce li se dădea, de pildă, comanda ,,drepţi”, ei îşi aprindeau ţigările fiindcă sunetul ajungea la ei numai după un sfert de oră. Alţii cereau să fie lăsaţi la vatră, susţinând că îşi încheiaseră stagiul militar. Pământul nu se mai rotea regulat, iar anotimpurile se încălecau unul pe celălalt. Animalele fătau pui slabi sau bătrâni care mureau după câteva ore de viaţă. Copiii îmbătrâneau, astfel încât puteai găsi la şcolile primare elevi cu barbă şi fete însărcinate. Orele de somn se micşorau, oamenii erau irascibili, făceau scandal pe stradă şi în tramvaie. Hainele se degradau repede, iar fabricile de textile nu mai făceau faţă solicitărilor. Facturile pentru apă, lumină, telefon şi gaz ajunseseră la sume exorbitante. Nimeni nu le mai putea plăti. Combustibilul din maşini se termina mai repede. Majoritatea conducătorilor auto renunţau la maşini fiindcă trebuiau să alimenteze după doar câteva zeci de metri din nou. Căsătoriile se făceau la vârste mici. Presa citează cazul unei mame care se certase cu nora fiindcă venise să-i alăpteze soţul. Îndrăgostiţii duceau flori la prietene şi până să ajungă se uscau. Agricultorii scuturau pomii fructiferi, însă când fructele cădeau jos erau deja putrede. Constructorii îşi pierdeau orice spor. Până când puneau acoperişul unei case, pereţii erau roşi de intemperii. După ce refăceau pereţii, se strica acoperişul. Spitalele şi cabinetele de stomatologie infectau în masă populaţia cu sifilis, virusuri hepatice şi retrovirusuri ucigătoare, pentru că nu respectau timpul de dezinfecţie a instrumentarului  medical. Nopţile deveniseră din ce în ce mai lungi deoarece soarele, deşi răsărea la aceeaşi oră, devenea vizibil fără nici o regulă, lumina ajungând uneori pe pământ doar în jurul amiezii. Orbii se loveau de copaci şi ziduri pentru că distanţele pe care ei le calculau în paşi se măriseră. Datorită împuţinării resurselor materiale, locuitorii cartierelor se băteau între ei. Se înmulţiseră hoţii, se spărgeau bănci. Crimele şi jaful creşteau în mod exponenţial. Salutul îşi pierduse din semnificaţie. Pentru unii era dimineaţă, iar pentru alţii amiază sau chiar seară. Fabricile îşi concediau angajaţii, patronii se sinucideau pe capete. Imunitatea oamenilor scăzuse. Se mânca extrem de puţin. Până serveai felul întâi, se altera felul doi şi desertul. Spitalele erau supraaglomerate, fapt pentru care medicii au dispus supraetajarea paturilor. Pe măsură ce zilele treceau, se cădea  din timp în infratimp. Oricum timpul e o pustulă canceroasă  pe obrazul fiinţei, cu care, la limită, se putea supravieţui, dar acum s-a spart şi curge în şiroaie pestilenţiale, inundând orice speranţă. Oricum viaţa este o nuntă în antecamera unui cavou, dar acum s-a transformat într-o înmormântare. În Leidenstadt se vindeau mai multe sicrie decât pâini.

CAPITOLUL  II

PRIMARUL

Dacă primele evenimente semnalate de presă şi televiziune au trecut relativ neobservate, odată cu ,,cazul Damaris” sau ,,cazul Horaţiu”, cum îi spuneau jurnaliştii, dar mai ales cu extinderea acestor fenomene la scară mai mare, a început panica. Primarul oraşului, domnul Ludwig Weinheber, un bărbat trecut de 50 de ani, cu mustaţă tăiată uniform pe marginea buzelor, cu părul grizonat, pieptănat peste cap, înalt şi impunător, îşi pierduse definitiv liniştea încă de la primele anunţuri ale presei. Convoca zilnic consilierii şi întorceau situaţia pe toate părţile, însă explicaţiile ca şi soluţiile întârziau să vină. Trimitea mesaje de încurajare cetăţenilor, dădea dezminţiri, interviuri optimiste, făcea vizite la spitale, la marile fabrici, în unităţile militare, încercând să asaneze, acolo unde era posibil, focarele acestei dezordini.

Într-o dimineaţă, primarul ceru să nu fie deranjat. Se aşeză la birou în faţa unei cafele, notându-şi în agendă câteva măsuri urgente de întrajutorare a populaţiei. Sună telefonul. Sorbi puţină cafea, căci i se uscase gura, apoi apucă receptorul.

–         Primăria, poftiţi vă rog.

–         Aş dori cu domnul primar, se auzi o voce metalică în receptor.

–         La telefon, răspunse primarul.

–         Bună dimineaţa, domnule primar, sunt profesorul Dr. Hans Steinberg de la Facultatea de Fizică a Universităţii…

– A, da, domnule profesor. Mă bucur că am onoarea să vă aud, răspunse primarul.

– Mulţumesc, domnule primar. Aş dori să am o scurtă discuţie cu dumneavoastră, referitor la ceea ce se întâmplă în oraşul nostru.

–  Sunteţi binevenit. Tocmai îmi propusesem să iau legătura cu Academia şi cu celelalte foruri ştiinţifice ale oraşului. Dacă nu staţi departe, vă invit la primărie. Trimit şoferul să vă ia cu maşina sau ne putem întâlni în oraş. N-aş vrea să ratez această întâlnire, răspunse primarul.

– Dacă mă puteţi primi, din parte-mi aş fi de acord să ne întâlnim chiar în această dimineaţă; m-ar putea duce fiul meu cu maşina, spuse profesorul Steinberg.

–  Atunci vă aştept la birou.

– Sosesc într-un sfert de oră, sper să nu ne împotmolim cu maşina, căci, vedeţi dumneavoastră, acum nimic nu e sigur. La revedere.

– La revedere.

Primarul îşi mai reveni puţin din starea lui de disperare după convorbirea cu profesorul. Aerisi încăperea,  făcu ordine pe birou şi rugă secretara să pregătească două cafele şi o scrumieră curată. Profesorul Dr. Hans Steinberg, un bătrânel cu o frunte înaltă, chel, cu o mustaţă căruntă de mărimea unei pensule mijlocii, cu ochii vii, jucăuşi, evreu de origine, care şi-a dublat geniul virtual al acestui popor cu o instrucţie de excepţie nu numai în ştiinţele exacte, ci şi în cele umaniste, funcţiona ca profesor de astrofizică la Facultatea de Fizică a Universităţii din oraş. Pe deasupra era laureat al premiului Nobel pentru fizică,membru corespondent al Academiei de Ştiinţe şi oratorul Lojii Zu den drei Kronen, una dintre cele douasprezece ateliere masonice existente în Orientul Leidenstadt.

Secretara anunţă vizita domnului profesor Steinberg.

–         Să intre acum, răspunse primarul, dregându-şi vocea.

–         Bună ziua, spuse bătrânul, strângând bărbăteşte mâna primarului.

–         Poftiţi, luaţi loc, domnule profesor.

–         Domnule primar, n-am de gând să vă reţin decât câteva clipe. După cum vedeţi, starea oraşului e catastrofală şi din nefericire lucrurile nu se vor opri aici. Avem o singură şansă de a pune capăt dezordinii pe care, probabil, nici măcar nu o bănuiţi.

Primarul îşi mişcă uşor umerii în semn de negare, ascultând mai mult decât atent soluţiile profesorului Steinberg.

– Ei bine, domnule primar, continuă bătrânul, daţi-mi voie să vă spun că această stare este cauzată de o minoră defecţiune a orologiului din turnul catedralei care, bolnav fiind, nu mai marchează corect scurgerea timpului. Ceasul e vechi de aproape o mie de ani şi, după calculele mele, el a fost chiar de la origini rău proiectat, încât a început chiar de atunci să greşească cu câteva miliardimi de secundă, care în timp s-au acumulat şi au dus la situaţia de faţă, dar aceasta este o altă problemă. Toţi locuitorii oraşului, toate instituţiile, în lipsa altui reper, îşi fixează ceasurile după acest orologiu. Ceea ce trebuie să facem noi urgent este să-l reparăm.

–  Nu făcusem această legătură cu toate că, să fiu sincer, şi eu îmi fixam ceasul personal după orologiul din turnul catedralei. În ultima vreme fac acest lucru în fiecare dimineaţă, însă, interesant, ceasul meu mergea înainte cu un avans de 25 de minute, ba uneori chiar mai mult.

Propunerea d-voastră este extraordinară, deja încep să respir şi eu ca oamenii normali. Aş dori să constituim o comisie de cercetare a acestui fenomen de care să vă ocupaţi d-voastră în calitate de preşedinte. Eventual mai putem invita şi specialişti din alte domenii, rămâne însă să hotărâţi d-voastră acest lucru, încheie primarul.

– Mulţumesc pentru încredere. În ce priveşte componenţa acestei comisii speciale aş avea două sugestii şi anume cred că e logic să chemăm şi pe cineva din rândul clericilor, episcopul, un profesor de la teologie, eventual preotul profesor Dr. Philipp Sandburg, care e licenţiat în ştiinţe exacte şi, evident, parohul catedralei cu pricina, deoarece aceasta este o chestiune ce-i priveşte şi pe danşii. Aş mai propune de asemenea pe un conferenţiar de la matematici, Domnul Friedrich Edellmann, un om foarte ambiţios cu cunoştinţe de logică şi astronomie şi, eventual, un specialist în cosmologie de la Facultatea de Filosofie, domnul Kurt Kerner. Lista, însă, rămâne deschisă. Ne putem întâlni peste două zile ca să aveţi timp să-i contactaţi. Cu profesorul de la matematici iau eu legătura fiindcă suntem amici.

– La ce oră v-ar conveni întâlnirea? întrebă primarul.

– Să zicem la ora zece dimineaţa, dar asta şi în funcţie de programul d-voastră, răspunse profesorul.

– Da, e bine aşa,  rămâne deci pentru joi la ora 1000.

– La revedere, spuse profesorul.

– Vă sunt profund recunoscător, domnule profesor, spuse primarul, conducând oaspetele până în antecameră.

După plecarea profesorului, primarul puse mâna pe telefon şi sună pe cei trei domni. Nu reuşise să vorbească decât cu parohul care-i confirmă, ce-i drept, că ceasul e defect de foarte mult timp şi că de curând defecţiunea pare să se fi accentuat. Mai spuse că în registrele de plată ale parohiei sunt consemnate de-a lungul istoriei numele unor ceasornicari care au încercat fără succes să repare ceasul. Chiar şi el, de când fusese numit paroh, a adus un ceasornicar, dar, din păcate, acesta  nu se pricepea decât la ceasurile mai mici. Cineva i-a propus însă parohului să mai adauge câteva greutăţi la lanţurile ceasului, susţinând că în acest fel se va îndrepta de la sine. La un moment dat preotul avea de gând să trimită clopotarul cu două găleţi de pietre în turnul catedralei.

Parohul acceptă să facă parte din noua comisie,  precizând, însă, că va trebui să se consulte în acest sens cu episcopul.

***

Primarul deschise fereastra şi privi turnul catedralei catolice care era cea mai înaltă construcţie din oraş. Aşezată în plin centru, într-un spaţiu cu vegetaţie săracă, acest loc părea să fi fost ales de către cei vechi după o geografie şi o logică a căror repere şi înţelesuri scapă cu desăvârşire generaţiei actuale. Turnul punctat din loc în loc cu ferestre ogivale se înălţa zvelt ca un pilastru imens ce susţinea bolta cerească, pierzându-şi conturul printre petecele de nori cenuşii. Pe cele patru laturi, la o înălţime neobişnuită, se puteau vedea cadranele rotunde, albe, pe care erau ţintuite cifre negre de oţel. Numai o astfel de cifră măsura 3 metri lungime. În inima turnului trona ca un monstru, mecanismul orologiului care cântărea peste 900 de tone. Deasupra orologiului, pe o piatră imensă încorporată în zid, erau săpate cu litere adânci înţeleptele şi zguduitoarele cuvinte care ne îndeamnă să luăm aminte la trecerea implacabilă a celui mai fragil dar din univers, care este timpul: VULNERANT OMNES, ULTIMA NECAT[3].

Catedrala catolică din Leidenstadt are cel mai mare ceas şi cea mai mare orgă din aceste ţinuturi.

***

Situaţia locuitorilor se înrăutăţea de la o zi la alta. Ziarele locale făceau diverse speculaţii pe seama evenimentelor, avansând ideea că oraşul este bântuit de un virus periculos care afectează nu numai ceasurile, ci şi timpul în sine.

În urma acestor ştiri, oamenii îşi abandonau ceasurile, le aruncau în râul ce traversa oraşul sau le îngropau în pământ şi se ghidau după soare, care şi el, din păcate, se arăta foarte rar, fie pentru că era acoperit de nori, fie pentru că, aşa cum am mai spus, lumina ajungea cu mari întârzieri pe pământ. Curând au luat fiinţă unele societăţi de ceasornicari clandestini ce construiau ceasuri de mână, de perete, clepsidre cu nisip şi cu apă, din care au făcut o adevărată industrie. Din nefericire, nici acestea nu indicau ora corect.

Numărul naşterilor premature era în continuă creştere. Se năşteau fetiţe cu sâni mari, albi, cu pilozitate pubiană şi băieţi cu barbă, de diferite vârste. Unele mame îmbătrâneau în timpul sarcinii, încât imediat după naştere umblau pe coridoarele spitalului,sprijinindu-se în bastoane, cocoşate, cu feţe uscate. Altele mureau în timpul travaliului. După ce au decedat câteva zeci de mame, autorităţile oraşului, din raţiuni economice, au hotărât să construiască o casă de naştere în mijlocul cimitirului central. De aici, copiii erau duşi acasă de rude, iar mamele deja îmbătrânite îşi ocupau locul de veci. S-a ajuns până acolo încât unele mame năşteau pe marginea gropii.

Profesorul Johannes Keller amenajase şi el un mic cimitir în grădina spitalului deoarece cazurile de cronoză infantilă nu se mai sfârşeau. Comandase chiar un set de sicrie mici de lemn pe marginile şi pe capacele cărora erau sculptaţi îngeri zburând. Saloanele erau pline de bătrâne şi bătrânei scunzi, născuţi prin cezariană care după câteva ore sau zile mureau. Unii dintre ei se îndrăgosteau de fetiţele bătrâne care erau internate cu un etaj mai sus, făcându-şi chiar planuri de căsătorie. Când murea câte unul toţi ceilalţi plângeau. Brancardierul lua sicriul sub braţ şi îl ducea în cimitirul din spatele spitalului. Morţii erau îmbrăcaţi în costumaşe albe ca nişte miri bătrâni. Mamele mai tari din fire plecau acasă triste, iar cele mai sensibile, după ce-şi vedeau copiii, se îmbolnăveau  de inimă sau de nervi.

Ne pare nespus de rău că trebuie să întristăm cititorul, reamintindu-i aici de  soarta familiei Sorge,fata de care si noi am incercat o infinita compasiune. În urma unei crize nervoase, Damaris fu transferată la spitalul de boli mintale unde visa noapte de noapte că naşte cai şi iepuri. În scurt timp boala psihică luă forme ireversibile. Femeia îşi pierdu discernământul, astfel încât într-o noapte se aruncă de la etajul al şaptelea al clădirii şi după o comă de câteva ore decedă. Andreas, azvârlit în cea mai cruntă singurătate îl luă pe Horaţiu acasă, oferindu-i camera lui Damaris. Într-o zi, pe când veneau de la cumpărături, nervos că toată lumea de pe stradă se uita la ei, tatăl îşi împinse copilul pe scări, acesta lovindu-se foarte grav la cap. După câteva zile, Horaţiu se stinse din viaţă în Clinica de neurochirurgie, nemaiapucând să-şi susţină doctoratul. Andreas apăsat de angoase şi remuşcări îşi vându apartamentul din strada Schumann şi se mută la Hotelul Armatei. La o tragere a cadrelor cu muniţie de război în loc să îndrepte pistolul spre ţintă şi-l puse la tâmplă şi apăsă tremurând pe trăgaci. Dincoace de linia de tragere, ofiţerii în frunte cu comandantul rămăseseră muţi. Era o zi cu ploaie şi soare când sicriul fusese scos din Hotelul Armatei de zece soldaţi înalţi. În drum spre cimitir trupul neînsufleţit al ofiţerului Andreas Sorge fu însoţit nu numai de ostaşi, ci şi de populaţia civilă care, în acordurile de jale ale fanfarei militare, plângeau mortul şi evenimentele sumbre care avuseseră loc în oraş.

***

Membrii comisiei de cercetare se adunară în curtea primăriei, fiind conduşi apoi de către portar în sala de sticlă unde se ţineau şedinţele mai importante. Se aşezară în jurul unei mese rotunde vechi, din lemn de nuc, cu picioarele sculptate în forma labelor de leu, în a cărei suprafaţă lăcuită îşi putea vedea fiecare chipul ca într-o oglindă imensă.

Primarul le ură bun venit, prezentând pe rând componenţa comisiei, după care dădu cuvântul profesorului Hans Steinberg de la Facultatea de Fizică.

– Eminenţa Voastră, (se adresă în acest fel episcopului Dr. Dr. h. c. Albrecht Richter), domnilor colegi, aşa cum îi spuneam şi d-lui primar în urmă cu două zile, această furibundă degringoladă cu care ne confruntăm a fost declanşată şi este întrenţinută de o mică defecţiune a orologiului din turnul catedralei. E cunoscut faptul că la copil cuvântul ,,azi” apare numai la doi ani, cel de ,,mâine” la trei, iar cuvântul ,,zile” îi devine accesibil abia la 5 ani. Ei bine, domnilor, ceasurile noastre nu sunt nici măcar cópii, sunt embrioni cangrenaţi, expulzaţi din burta orologiului. Numai el poate măsura cu adevărat timpul. Am urmărit acest fenomen încă de la primele evenimente ce au avut loc în oraş, însă cazul doamnei Damaris Sorge, colega noastră de la Facultatea de Litere, m-a determinat să iau lucrurile mai în serios, astfel încât mi-am pierdut zilele şi nopţile făcând calcule prin care am dedus că orologiul pierde o secundă.Trecand acum peste detaliile matematice,prea complicate pentru scopul acestei expuneri, vă pot spune doar că principala dificultate  constă în faptul că nu putem şti la câte minute sau ore se pierde această secundă. Pe de altă parte – şi aici este  ceva esenţial – această pierdere nu generează un şir convergent sau o serie convergentă, astfel încât timpul se poate pur  şi simplu epuiza. Pentru a realiza importanţa acestui lucru imaginaţi-vă că orologiul ar pierde o secundă la un minut. Acest lucru ar însemna ca în loc de 60 de secunde minutul să aibă 59. Următorul minut va fi logic mai scurt. Dar în loc să piardă o secundă din noul minut contractat, el va pierde o secundă echivalentă cu una din minutul iniţial. Deci va avea numai 58 de secunde şi aşa mai departe. În acest caz ultimul minut al orei adică minutul 59 va avea doar o secundă. Practic într-o oră ar dispărea timpul. Dacă orologiul ar pierde o secundă la o oră, în numai 3600 de ore, adică în 150 de zile, timpul va lua sfârşit. Dacă pierde o secundă la 24 de ore, timpul va dispărea în aproximativ 10 ani.

Domnilor, suntem cu toţii gropari ce scriem epitafe pe monumentele funerare ale zilelor. De data aceasta, însă s-ar putea să ne pese nu numai de zile şi de ore,ci chiar şi de secunde. Dacă nu sunteţi toţi de acord cu cele spuse de mine (profesorul observase nedumeriri pe chipurile unor membri ai comisiei) încercaţi şi d-voastră să calculaţi, să meditaţi şi eventual mai putem fixa o întâlnire în zilele ce urmează. Părerea mea este că trebuie urgentată repararea orologiului.

–  Mulţumim profesorului Steinberg. Dacă cineva dintre d-voastră are obiecţii sau  întrebări vă rugăm să le formulaţi, interveni primarul.

Cei din sală fură atât de oripilaţi şi de contrariaţi de ideile sumbre ale profesorului, încât s-au abţinut de la orice comentariu, preferând să analizeze fiecare problema în particular. Primarul fixă o nouă întâlnire pentru ziua de luni, la aceeaşi oră, mulţumindu-le politicos pentru participare.

A doua zi, pe prima pagină a unui mare cotidian, spre stupoarea primarului, apăreau concluziile primei şedinţe de lucru a comisiei de cercetare.     Pesemne că se scăpă vreunul dintre participanţi. E drept, nici primarul nu i-a atenţionat în acest sens. În definitiv, era o chestiune de interes public. Mai grav în această poveste a fost faptul că intervenţia profesorului Steinberg, oricum derutantă, fusese răstălmăcită şi dusă până la ultimele ei consecinţe,  astfel încât în loc să facă bine opiniei publice (era vorba totuşi de o comisie de specialişti aleşi din elita  ştiinţifică a oraşului, probabil singurii în măsură să găsească soluţii viabile pentru oprirea dezastrului) a amplificat panica şi confuzia. Înţelegând că timpul e în agonie (articolul vorbea de un iminent sfârşit al lumii) cei disperaţi, cerşetorii, nihiliştii se bucurau, iar îndrăgostiţii, oamenii de afaceri, entuziaştii erau neliniştiţi, benchetuiau, se destrăbălau, încercând să valorifice timpul până la ultima secundă. Mulţi se sinucideau, nefiind în stare să facă faţă acestor tensiuni.

Luni la ora 1000 comisia de specialişti îşi reluă dezbaterile, condamnând imprudenţa  oamenilor din presă, şi, mai ales, interpretarea lamentabilă a informaţiilor care au făcut obiectul primei întâlniri. Totodată, comisia şi-a propus – pentru liniştea populaţiei – să facă publice rezultatele cercetărilor ulterioare.

Primarul oferi şi de această dată cuvântul profesorului Hans Steinberg care scoase din buzunar trei ceasuri de mărimi şi culori diferite şi le puse pe masă.

– Am luat cu mine aceste ceasuri pe care le-am achiziţionat cu ceva timp în urmă special pentru aceste evenimente. Rog acum pe unul dintre d-voastră să fixeze două dintre ele după orologiul din turnul catedralei şi eventual pe al treilea după ceasul domnului primar. Iar la sfârşit vom verifica ora.

Parohul se ridică (episcopul îşi scuzase telefonic lipsa) şi privind turnul prin fereastra larg deschisă, fixă întocmai cele două ceasuri. Pe al treilea îl potrivi primarul după propriul său ceas. Observând ceasul de perete din încăpere, profesorul îl rugă pe primar să-l potrivească şi pe acesta după cel din turn.

–         Cred că domnul profesor Steinberg are perfectă dreptate, interveni domnul Friedrich Edellmann. Ceasul este mai mult decât un agregat de alamă şi oţel, e un obiect metafizic. Mă mir cum oamenii îşi privesc ceasul fără să pălească. Ceasul nu măsoară numai timpul liniar, ci actualizează în primul rând conceptul de timp. Toate ceasurile noastre sunt într-o afinitate arhetipală cu orologiul din turnul catedralei care conţine în interioritatea sa simultan şi distinct toate momentele temporale pe care noi le reprezentăm axial. O defecţiune neînsemnată la acest nivel antrenează modificări esenţiale în mecanismele tuturor cópiilor. Ba mai mult, aceste carenţe mecanice se răsfrâng şi asupra timpului, îmbolnăvindu-l nu numai ca prezent, dar şi ca trecut şi mai ales ca viitor. Acest lucru corelat cu timpul subiectiv al persoanei dau o ecuaţie al cărei rezultat este ,,cronopatia”, despre care vorbea profesorul Johannes Keller într-un interviu. Aşa că nu trebuie să ne mire nesincronizările concitadinilor noştri şi nici accelerările demente ale unor procese fiziologice pe care ne-a fost dat să le vedem. Personal, cred alături de domnul profesor Steinberg că cele patru cadrane  ale orologiului funcţionează independent, generând „timpuri” diferite. Durata îşi pierde sensul unitar. Dacă un cadran pierde secunde, există un al doilea care dilată  timpul, făcându-l să devină mai lung, astfel încât, dacă fiecare minut ar câştiga o secundă, am avea un minut de 61 de secunde. Al doilea ar avea 62 şi aşa mai departe. În sfârşit al şaizecilea minut ar avea 120 de secunde, deci timpul s-ar dubla, am trăi 48 de ore în loc de 24. Pot exista desigur şi alte rate ale dilatării astfel încât în loc de 70 de ani să trăim 700, ceea ce n-ar fi deloc îmbucurător. Nu ar mai ajunge resursele de hrană. Pe de altă parte o viaţă quasiinfinită ar fi obositoare, plicticoasă. Să mergi la vârsta de o sută de ani la şcoală, să te căsătoreşti la trei şi să te menţii potent până la vârsta de, să zicem, 600 de ani ar fi o catastrofă. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă oamenii şi-ar păstra capacitatea de reproducere timp de 300 de ani. Am fi mai deşi decât firele de iarbă. Singura soluţie ar fi să populăm deşerturile, suprafaţa oceanelor sau să ne extindem în spaţiul cosmic. Calculele mele sunt încă foarte cuminţi. Timpul s-ar putea dilata infinit mai mult.

–         Calculele d-voastră sunt juste, însă vă rog să vă gândiţi ce se întâmplă pe al treilea cadran unde acele orologiului se învârt îndărăt pornind de la un ritm lent până când vor ajunge la viteza unui ventilator, spuse domnul Kurt Kerner, specialist în cosmologie de la Facultatea de Filosofie. Dacă orologiul e defect, pot apărea forme temporale aberante care să sfideze pur şi simplu principiile termodinamicii. Să presupunem că am o boabă de sămânţă de sfeclă de zahăr şi o pun primăvara în pământ. Va creşte desigur o sfeclă mare din care voi face zahăr. Apoi voi lua un cub şi-l voi pune într-un pahar cu apă. Imediat cristalele se vor dizolva. Aceasta este o banală imagine a evoluţiei timpului. Imaginaţi-vă acum procesul invers de la lichidul dulce la cristal şi apoi la sfeclă. Nu este deloc exclusă o regresie a timpului, o cădere în retrotemporalitate. Casele de lemn se pot transforma în trunchiuri de copaci verzi şi să se înfigă în pământ, iar apa din cărămizi să se scurgă în râuri, astfel încât clădirile să se ruineze. Vinul se poate transforma în ciorchini de struguri care să se agaţe de la sine pe viţă. Carnea pe care am mâncat-o se poate retrage în animale încât să apară din senin cirezi de vite, turme de porci, iazuri de peşte. Lâna din haine îşi poate lua locul pe spatele oilor. Atunci toate fiinţele, oamenii şi animalele, vor merge înapoi, numai racul înainte, iar ceasurile noastre de mână sau deşteptătoare, vor fi înghiţite de orologiu. Poate de asemenea să dispară gravitaţia. Peştii care sar din mări să rămână imponderabili, iar ploaia să se oprească în stratosferă. Oamenii să se lege cu lanţuri de ţăruş, să nu cadă în cer. Atunci vom fi nevoiţi să acoperim oceanele cu folie de celofan şi spaţiul terestru cu plasă de sârmă.

După intervenţia oarecum lirică a profesorului Kurt Kerner, care era de altfel şi poet nemărturisit, primarul declară şedinţa încheiată pentru că  nimeni nu voia să mai ia cuvântul. Despre al patrulea cadran nu a vorbit nimeni deoarece acele lui stăteau pe loc. Comisia fusese în unanimitate de acord cu repararea grabnică a orologiului. Parohul s-a angajat să aducă la cunoştinţa episcopului cele discutate în vederea aprobării lucrărilor de reparaţie, precum şi în cea a căutării unui meşter ceasornicar.

Ziua următoare a fost declarată zi de doliu. Primarul porunci să se instaleze difuzoare pe stâlpii înalţi ai oraşului. Pretutindeni se auzeau marşuri funebre.

CAPITOLUL III

CONCILIUL

Bulversat de amploarea  evenimentelor care au avut loc în comunitate şi mai  ales în urma unor convorbiri particulare cu primarul şi parohul, episcopul se văzu silit să convoace un conciliu în care să dezbată public problema orologiului şi, implicit, găsirea unei modalităţi  urgente de reparare a acestuia. Conciliul a fost fixat pentru ziua de 25 aprilie la ora zece. Pregătirile au fost încredinţate decanului Consiliului Canonic ca organ executiv însărcinat cu rezolvarea problemelor economice ale diocezei.

În partea de nord-vest a catedralei se întindea un lanţ de edificii a căror faţadă superioară era aproape în întregime acoperită de iederă. În mijlocul acestora se afla domus episcopi. Palatul era structurat pe două paliere: la etaj o capelă al cărei timpan era decorat cu scene biblice. Dispunerea vitraliilor, unghiurile ogivelor, ca şi culoarea mobilierului semănau izbitor cu interiorul catedralei, încât ai fi zis că au fost proiectate de acelaşi arhitect. La parter, lângă apartamentele arhiepiscopului,  se deschidea o sală imensă, cu bolţi în ogivă, intens luminată de cele câteva breşe ce străpungeau simetric zidurile laterale. Aici aveau loc întruniri, recepţii, dezbateri judiciare şi conciliile. Episcopul mai avea şi o capelă particulară în care intra direct din apartamentul său şi care adăpostea, într-o raclă acoperită cu aur şi pietre scumpe, moaştele unui abate din cuprinsul diocezei sanctificat de succesorul său. Aici petrecea uneori noaptea ceasuri întregi în meditaţie.

În dimineaţa zilei de 25 aprilie, cu mult înainte de ora 10, sala în care urma să aibă loc lucrările conciliului începu să se umple cu diverse chipuri sobre de prelaţi îmbrăcaţi în uniformă. Au fost convocaţi reprezentanţi din toate treptele ecleziale: preoţii catedralei, vicari, superiori ai institutelor monastice, călugări, călugăriţe, precum şi corpul canonicilor, care număra în acea vreme nu mai puţin de 100 de persoane.

Când intră episcopul Dr.Albrecht Richter, se ridicară cu toţii în picioare şi-şi plecară capetele în semn de supunere. Acesta îşi puse cartea pe care până atunci o ţinea sub braţ,  lângă un crucifix imens pe catedra din lemn de nuc sculptat şi, împreunându-şi mâinile, rosti rar şi răspicat:

In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti.

Pater noster, qui es in caelis:

sanctificetur nomen tuum;

adveniat regnum tuum;

fiat voluntas tua, sicut în caelo, et in terra.

Panem nostrum cotidianum da nobis                                              hodie;

et dimitte nobis debita nostra,

sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;

et ne nos inducas in tentationem;

sed libera nos a malo. Amen.

Quia tuum est regnum et potentia,

et gloria in secula. Amen

După un moment de linişte, în care încă îi mai persista în urechi ecoul sacadat al celor aproape două sute de glasuri care implorară la unison bunăvoinţa lui Dumnezeu, se aşeză încet pe scaunul înalt. Acest prelat uscăţiv, pleşuv, cu o frunte imensa şi nas acvilin, care se exprima într-o latină elegantă şi care ştia pe de rost capitole întregi din De consolatione philosophiae a lui Boethius, era doctor în teologie, adică în ,,regina scientiarum” aşa cum îi plăcea episcopului să califice ,,ştiinta despre Dumnezeu”atunci când vorbea despre priorităţile de care se bucura în contextul culturii medievale. Cu toate că era pasionat de retorică (în tinereţe visa să se dedice unei propovăduiri itinerante, fiind dispus să-şi asume rigorile şi riscurile pe care le presupune o autentică vita apostolica), îşi onora destul de rar oficiul predicatorial, însă atunci când se adresa fie ad cleros în limba latină, dar mai ales în cuvintele destinate credincioşilor (ad populum) în limba vernaculară, era la mare înălţime. Preocuparea lui de bază era, însă, filosofia şi logica. Se raporta la scrierile lui Aristotel ca la o a doua  Biblie.

Pe peretele alb din spatele episcopului sub o icoană care înfăţişa coborârea Sfântului Spirit peste Apostoli se putea vedea un tablou cu figura impunătoare a suveranului pontif, binecuvântând un grup de enoriaşi.

– Iubiţi fraţi şi surori întru Christos! Îngrijoraţi de tristele evenimente care au zguduit inimile fiilor noştri spirituali din acest oraş am socotit necesară celebrarea conciliului diecezan într-o sesiune extraordinară pentru ca noi, cei de faţă, împreună cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria, să găsim o soluţie pentru aplanarea dezastrelor ce s-au abătut asupra oraşului. Trebuie să recunoaştem că acest impas e mai complicat decât s-ar crede la prima vedere deoarece, după părerea mea, ţine mai degrabă de resorturi ontologice decât de nişte simple defecţiuni tehnice.

Timpul izvorăşte din Eternitate şi se reîntoarce în ea ca eon eshatologic, căci capetele timpului se suprapun în Infinit. Lumea s-a făcut prin suprimări parţiale ale adâncului.  Prin potenţă, timpul este asemănător adâncului, iar prin act, Eternităţii. Este legat de abis în măsura în care implică posibilul şi este asemănător Eternităţii, care este prezent pur, în măsura în care timpul înseamnă şi prezent. Căderea primordială are două nivele: un nivel angelic şi unul adamic. Cea angelică a fost una eonică, produsă la scara lumii inteligibile şi din punctul acesta de vedere a avut un caracter transcendental fiindcă nu a privit timpul însuşi, ci condiţiile lui inteligibile de posibilitate. Prin culpa adamică, însă, căderea transcendentală s-a extins şi la nivelul timpului şi al lumii sensibile. Axa temporalităţii este deviată spre abis fiind dislocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin. Acest dezechilibru ontologic al timpului face posibilă moartea. Aruncarea din sinele propriu, pe care-l presupune fractura abisală a timpului, generată de cădere, leagă problema morţii de problema exteriorităţii. Astfel, extaza abisală a timpului înseamnă exterioritatea lui faţă de propriul Temei pentru că în sens ontologic abisul este exterioritate pură. De aceea, refacerea unităţii timpului este echivalentă cu suspendarea extazei lui. Odată cu defectarea orologiului, numerele au intrat într-o adevărată aritmomahie. Fiecare cifră încearcă să-şi augmenteze cantitatea naturală de vibraţii, să câştige semnificaţii, să fure fiinţa de la numărul imediat crescător. Cifra luată în sine, aşa cum de altfel îi arată şi denumirea (sifr în arabă se traduce cu gol), este o imagine a vacuităţii, dar integrată în scala unei ordini numerice, prin intenţionalitatea ei sacră, dobândeşte nu numai conotaţii alegorice, ci şi consistenţă ontologică. Orologiul este o inimă cosmică, ale cărei cadenţe  reglează ritmurile vieţii sociale, familiarizează omul cu legile devenirii, deşteaptă conştiinţele, scandează timpul muncii, al meselor, al rugăciunii, al iubirii şi al morţii. Orologiul împarte în secvenţe egale cel mai preţios talant dat creaturii de către Dumnezeu: timpul, acest fragment de neant, poleit cu infinit, care ne poate pierde sau ne poate transforma din ţărână în aştri. Toate acele ceasornicelor din lume au culoarea speculară a sfinţeniei şi a ratării. Când rosti aceste cuvinte, episcopul se roşise uşor la faţă, amintindu-şi o clipa faptul că cei mai intimi dintre colaboratori îi reproşau că este mai mult filosof decât teolog.

După o scurtă cezură continuă:

– Ce este, aşadar, timpul? O entitate imaterială ireversibilă şi tragică în esenţa ei ultimă. Unitatea lui de măsură nu este nici ora, nici ziua, nici anul, ci omul, pe al cărui cadran de carne, acele acestui orologiu cu propulsie sanguină îşi marchează curgerea, tăind riduri adânci, încreţind pielea şi transformând-o într-o mască tăbăcită şi palidă. Pe de altă parte, timpul sublunar este o iluzie. Nu putem numi timp ceea ce măsoară nişte roţi dinţate şi nişte arcuri de oţel, după cum nu putem numi timp mişcarea de revoluţie a unui bulgăre imens de pământ care se roteste în jurul Soarelui. Există o mulţime de planete şi miliarde de sori de toate culorile. Poate chiar şi universul, cu toate ierarhiile lui vizibile şi invizibile, are o gigantică mişcare de revoluţie în jurul unui soare suprasensibil. Toate mijloacele de măsurare a timpului sunt primitive şi contradictorii. După cum timpul psihologic este în contradicţie cu timpul standard măsurat de ceasornice, planete şi calendare, tot astfel şi timpul ceasornicelor, planetelor şi calendarelor este profund subiectiv şi bolnav faţă de durata eonică. Cu toate acestea, singurul lucru care ne mai rămâne de făcut, pe lângă rugăciune şi compasiune faţă de semenii noştri încercaţi de aceste evenimente, este urgenta reparare a orologiului din turnul catedralei. Personal, am numit o comisie de 4 canonici care, sub conducerea preotului paroh al catedralei, vor lua legătura cu  câţiva maeştri ceasornicari din oraş, însă înainte am nevoie şi de votul dumneavoastră consultativ.”

După adeziunea cvasi-unanimă prin vot (au existat şi două abţineri) au urmat o serie de întrebări şi comentarii îndelungi pe marginea evenimentelor. Episcopul a semnat actele pe care urma să le trimită  la Roma, declarând Conciliul încheiat.

CAPITOLUL IV

GARDIENII TIMPULUI

A doua zi, la primele ore ale dimineţii, cei 4 membri ai comisiei desemnate de episcop, însoţiţi de parohul catedralei căutau agitaţi strada Rudolf Zeitmeister, situată undeva în latura de vest a oraşului. Dezastrele bântuiau urbea cu aceeaşi intensitate. Cu toate acestea, existau, paradoxal, mici insule mai puţin sau chiar deloc afectate de simptomele nemiloase ale cronopatiei.

Se opriră cu toţii în faţa a două uşi de metal deschise larg între care se vedea o alta, de lemn, vopsită în alb. Deasupra lor domina o firmă imensă pe care era scris cu litere stilizate: OROLOGERIE.
Parohul citi cu voce scăzută ca pentru sine acest cuvânt care îi inspira nu numai o vagă speranţă, dar  şi o uşoară aprehensiune.

Uşa se deschise cu o oarecare încetineală (probabil din cauza emoţiilor parohului), dar acest lucru nu împiedică trei clopoţei să scoată un clinchet scurt, subţire şi ţârâitor.

Văzând chipurile distinse ale celor cinci prelaţi cu tunicile apretate, pliate perfect în jurul gâtului, maestrul Joseph Freytag se ridică de la masa sa de lucru şi îi salută cu un aer binevoitor. După ce parohul îşi exprimase doleanţele pe un ton calm, dar însufleţit de un nedisimulat simţământ religios şi civic maestrul ceasornicar îi răspunse resemnat:

–  Trăim şi noi cu durere şi consternare acest doliu al timpului (în timp ce vorbea arăta cu mâna un ceas de perete înfăşurat peste mijloc cu o panglică de catifea neagră).

Mesele erau pline cu ceasuri de diferite mărimi. Pe pereţi atârnau ceasuri cu cuc, închise în cutii de abanos, cu lanţuri şi greutăţi de oţel ce ajungeau uneori până jos. Pe un raft de sticlă se puteau vedea arătătoare, ancore, pendule, roţi regulatoare, tije şi discuri pentru pendule de cameră, ecrane vechi şi alte asemenea piese mărunte. Liniştea întreruptă regulat de ticăitul zecilor de ceasuri şi un anume aer de neverosimilitate care se accentua pe măsură ce întârziai în această încăpere, te făceau să crezi că te afli mai degrabă într-un Cabinet metafizic al Timpului decât într-un simplu atelier de ceasornicărie.

Pe o altă masă scundă se puteau vedea tratate vechi de astronomie şi cronosofie în limba latină şi germană, cartea dominicanului Robert Kilwardby, De tempore, două ceasuri de aur, unul de argint, o cupă de onix şi multe alte obiecte de orfevrărie mărunte şi strălucitoare. Jos, în colţul stâng al atelierului, stăteau rezemate de perete un astrolab înconjurat de câteva clepsidre antice de forme diferite, ceasuri chinezeşti cu foc şi cadrane solare. Pe peretele drept, aproape de uşă, erau pictate lunile şi anotimpurile sub chipul unor fecioare, iar deasupra, în cele două colţuri ale planului, soarele şi luna. Lângă ele, o hartă cu constelaţiile şi zodiacul şi o planşă în cărbune cu chipul lui Galileo Galilei. Ucenicii ceasornicari cu lupe groase la ochi lucrau fără să-şi spună o vorbă, doar zgomotul pendulelor acompaniau ritmic liniştea sacră. Obiectele din jur dispuse ca într-un veritabil muzeu făceau să ţi se perinde pe dinaintea ochilor ingenioasa şi palpitanta istorie a ceasului. Ghicind parcă gândurile delegaţilor episcopului,  meşterul se lansă într-o digresiune menită să le înfăţişeze evoluţia  complicată şi dificilă a măsurării timpului.

”-Ce drum anevoios de la primitivul gnomon la ceasul atomic! Da, călugării indieni aveau un gnomon, un băţ, şi în funcţie de umbra acestuia măsurau timpul. Cu cât soarele se ridica mai sus pe bolta cerească, umbra băţului se scurta. S-au construit apoi coloane de piatră în pieţe, unde oamenii măsurau cu pasul umbra. Văzând că în timpul unei zile umbra se învârte în jurul gnomonului datorită mişcării pământului în jurul axei sale faţă de care Soarele rămâne în aceeaşi poziţie, oamenii au trasat pe lespezile de piatră anumite linii ca nişte raze. Acestea arătau orele. Călugării indieni purtau totdeauna cu ei un gnomon care nu era altceva decât toiagul lor. Acest toiag avea mai multe feţe, reprezentând lunile anului, ţinându-se cont în acest fel de faptul că traiectul soarelui variază în funcţie de anotimp. Aceasta înseamnă că şi lungimea umbrei va fi diferită. La capătul toiagului, fiecare faţă avea un orificiu în care se introducea un beţişor. Pentru a şti cât e ora, călugărul întorcea toiagul cu faţa care reprezenta  luna respectivă spre soare, introducea în orificiul ei beţişorul şi după ce ridica toiagul ţinându-l atârnat de o sfoară pentru a lua o poziţie verticală, se uita la umbra pe care o lăsa beţişorul pe faţa toiagului unde erau marcate orele prin crestături. Datorită instabilităţii dimensiunii umbrei care inducea anumite erori în măsurarea timpului, babilonienii au intuit mişcarea elipsoidală a pământului în jurul soarelui, construind astfel cadranul solar, înclinând băţul şi respectiv discul într-o poziţie egală cu înclinaţia axei pământului. Acest lucru va face ca lungimea umbrei la o anumită oră să fie aceeaşi în orice zi din an. Chinezii au folosit pentru determinarea timpului, scurgerea apei, clepsidrele. Apoi oamenii au înlocuit apa cu nisipul care se scurgea mult mai lent. Aceste nisiparniţe măsurau în antichitate timpul de vorbire afectat oratorilor în procese.

Într-o zi, marele Galilei intrând într-o biserică a urmărit mişcarea unui candelabru atârnat cu un lanţ de boltă. Că acesta a fost lovit din greşeală de savant sau că drept cauză a mişcării fusese un cutremur de pământ anterior, nu putem şti cu exactitate. Oricum, acest amănunt este nesemnificativ. Mişcările acestuia păreau să aibă aceeaşi durată chiar şi atunci când se micşorau mult spre sfârşitul pendulării. Ajuns acasă, Galilei repetă experienţa, atârnând o funie de tavanul încăperii, la capătul căreia agăţă o greutate. Analizând de aproape oscilaţiile acestui pendul, a constatat că amplitudinea lor era mai mare la început, micşorându-se pe măsură ce pendulul se stabiliza. După ce a schimbat pendulul cu altele de mărimi diferite, observă faptul că oscilatiile durau mai mult cu cât lungimea lui era mai mare. În cele din urmă, savantul a descoperit că dacă oscilaţiile au o amplitudine mai mică decât un unghi de patru grade durata lor este egală. Aceste oscilaţii izocrone au stat la baza ceasului mecanic. Primul ceas cu roţi apare în secolul al XIII-lea. La începutul secolului al XVI-lea, Peter Henlein din Nürnberg a inventat ceasul de buzunar. La începutul secolului al XX-lea oamenii vor trece la folosirea unor oscilatori stabilizaţi prin cristale de cuarţ. Cu toate că vor atinge un grad de performanţă ridicat, ceasurile cu cuarţ nu vor putea menţine o scară proprie de timp deoarece frecvenţa de oscilaţie va fi dependentă de dimensiunile cristalului, de calitatea reţelei cristaline, dar şi de modul de interacţiune a energiei electrice cu cristalul. La acestea se va adăuga şi fenomenul de îmbătrânire a cristalului de cuarţ. Pe la mijlocul secolului XX, odată cu dezvoltarea spectroscopiei hertziene şi a microundelor electromagnetice, se va ajunge la ceasul cu oscilatori atomici unde frecvenţa de oscilaţie va fi invariabilă chiar şi pentru durate mai mari. Cu toate acestea, orologiul mecanic nu va putea fi niciodată eliminat, el fiind o analogie a structurii noumenale a timpului. Ceasurile noi, electronice, sunt blamate de ceasornicari, deoarece ele constituie o pervertire a acestei substanţe care se numeşte timp. Fiecare instrument de măsurare a timpului trebuie să fie vehicul simbolic pentru înţelegerea timpului însuşi. Indiscutabil, aceste imitaţii de ceasuri  au performanţă superioară, însă ele redau un timp vulgar. Ele nu mai au o valoare simbolică, nemaifiind o imagine a lumii, ci o înşiruire zecimală. Clepsidra şi ceasornicul sunt, în schimb, analogii ale timpului cosmic. Clepsidra merge chiar mai departe decât ceasornicul, fiind o imagine a felului în care Eternitatea produce timpul. Clepsidra este, de fapt, o analogie a Infinitului, semnul grafic al acestui supranumăr fiind o proiecţie bidimensională a clepsidrei. Astfel, clepsidra arată că timpul este Infinitul care curge prin el însuşi. Semnificaţia ceasornicului nu mai este una nemijlocit metafizică, ci una mai degrabă cosmologică. Cadranul lui semnifică structura circulară a eonului, făcând astfel legătura dintre timpul cronologic şi timpul inteligibil. Vedeţi, ceasornicul are centru şi periferie. Viteza punctului din centru este nulă în timp ce pe circumferinţă, viteza punctelor este cu atât mai mare cu cât raza cadranului este mai mare. Un ceas transfinit ar trebui să măsoare eoni, nu secunde. Ceasul electronic semnifică, însă, numai un timp liniar adică un timp fără eshatologie. Timp care însemnă număr, fără ca numărul să însemne timp. În concluzie, cu cât devenim mai exacţi în măsurarea duratei, cu atât pierdem mai mult memoria arhetipului transcendent al timpului. ,,Timpul este copia mobilă a Eternităţii”, ne spune Platon în Timaios. Prin urmare, ceasul trebuie să fie o imagine a definiţiei lui Platon. Circumferinţa este, de fapt, copia mobilă a centrului.”

„- Ceasurile noastre, urmă oarecum trist Joseph Freytag, au aceeaşi sursă: vechiul orologiu din turnul catedralei al cărui mecanism şi principiu de funcţionare nu ne este întru totul cunoscut şi prin urmare nu putem face nimic. Munca noastră, după cum se poate bine observa, se reduce la ceasurile care măsoară timpuri locale. Sfatul meu este să apelaţi la o firmă specializată din Nord care continuă tradiţia vestitului ceasornicar Abraham Gottfried. După ştiinţa mea, acesta a construit şi instalat personal orologiul în catedrala din oraşul nostru. Din păcate, generaţiile mai noi de ceasornicari din Leidenstadt au pierdut orice legătură cu maeştrii din Nord aşa că, spre părerea mea de rău, nu vă pot ajuta nici măcar cu o adresă.”

Parohul mulţumi ceasornicarului şi ieşi abătut. Ceilalţi îl urmară tot drumul în tăcere.

***

Începuturile acestei nobile meserii se pierd pentru actualii ceasornicari din Leidenstadt în noaptea  timpului. Cu toate acestea, registrele de plăţi ce au învins intemperiile istorice, dar mai ales tradiţia orală, au lăsat în amintirea ceasornicarilor câteva zeci de nume care au slujit cu pricepere şi abnegaţie această imemorabilă artă: Sebastian Roth, Walter Teutonicus, Manfred Schullerus, Peter Kraus, Richard Fischer, Rudolf Zeitmeister, Klaus Gotter, Heinrich von Lichtenstein, Samuel Morgenstern, Jakob Berg, Sabinus, Alexander Hauser, Hans Stricker, Egon Weiss, Franz Vogelkopf, Wolfang Edelstein, Arthur Wolf, Fritz Rauch, Ulrich Abraham Wagner, Oskar Barthel, Moses Bebel , Joachim Wild, Reiner Mauer, fraţii Werner, Georg Steinberg, Herman Kisch, Conrad Klein, Isac Toller, Jonathan Kaiser, Robert Zimmer, Erich Zenkner, August Braun şi alţii.

Actualii ceasornicari din Leidenstadt (homines experti horologii), grupaţi în jurul atelierului de pe strada Rudolf Zeitmeister, efectuau orice servicii de orologerie cu excepţia ceasurilor mari cu pendulă. Această competenţă era rezervată unei familii celebre de ceasornicari care trăiau într-o ţară îndepărtată din Nord a cărei capitală fusese în Evul Mediu sediul central al corporaţiilor de ceasornicari de  pe continent.

Bătrânul Abraham Gottfried şi fiul său Emmanuel (cel mai adesea meseria de ceasornicar se transmitea din tată în fiu) erau cei doi inspectores care controlau anual registrele breslei, avizau lucrările mai importante, livrau materia primă şi conservau secretele construirii ceasurilor de turn. De acest consortium era legată economic şi juridic mica comunitate orologică din Leidenstadt care acum reprezenta doar o palidă reminiscenţă din ceea ce fusese înainte cu câteva secole vestita breaslă a ceasornicarilor. Alături de măcelari (magistri carnifices), brutari (pistorum fraternitas), croitori (societas sartorum), cizmari (sutorum fraternitas)  pietrari (lapicidarum fraternitas), fierari (fabrorum fraternitas), bărbieri (barbitonsores) ceasornicarii, desprinşi din meseria aurăritului (aurifabrorum fraternitas) s-au organizat într-o corporaţie specială. Fiecare membru plătea la intrare o taxă, iar apoi i se cereau cotizaţii periodice, bani care se vărsau în lada breslei şi serveau la ajutorarea fraţilor, care din varii motive ajungeau în impas financiar, dar şi pentru achitarea cheltuielilor de înmormântare în caz de deces a unui membru cu situaţie materială mai modestă. În acea vreme, magistrul breslei ceasornicarilor din Leidenstadt era Sebastian Roth, subordonat aceluiaşi senior magistrorum, Abraham Gottfried, supranumit şi medicus temporis.

Ceasornicarii aveau un statut riguros pe care juraseră la intrare, unde erau prevăzute atât relaţiile mutuale între membri, cât şi datoriile lor faţă de cler şi societate. Duminica şi în sărbători participau cu toţii la messă, purtând în frunte steagul breslei pe care era aplicată stema. Organizau frecvent întruniri şi ospeţe, mai ales cu ocazia unor promovări ale ucenicilor în calfe sau ale calfelor în meşteri.

Tânărul doritor să deprindă meseria de ceasornicar trebuia să înveţe 5 ani în calitate de ucenic (novellus) la un meşter. Acesta trebuia să se fi născut dintr-o căsătorie legitimă (de thoro conjugali), să fi primit botezul creştin şi să fie în deplinătatea facultăţilor mentale (compos mentis). La sfârşitul celor cinci ani de discipolat, ucenicul devenea calfă (famulus), fiind primit în această treaptă în cadrul unui ceremonial la sfârşitul căruia se oferea o masă. Noul promovat în această treaptă îşi alegea un naş şi o naşă care trebuiau să stea de o parte şi de cealaltă pe tot parcursul serbării. În timp ce două calfe îi ţineau o farfurie sub barbă, tînărul ridica paharul şi închina, bând unul după altul trei pahare de vin: unul pentru Timp, al doilea pentru ţară, iar al treilea pentru prosperitatea breslei. În această calitate de calfă, ceasornicarul lucra 3 ani, timp în care locuia şi mânca acasă la meşter. I se fixa un salariu lunar şi i se impuneau anumite restricţii: nu putea întârzia seara în oraş peste ora 2200, nu îi era permisă intrarea în cârciumă şi trebuia să evite compania femeilor uşuratice. Dacă o calfă se făcea vinovată de furtul chiar şi a celor mai insignifiante piese de ceas, era arestată de doi meşteri aleşi speciali de breaslă şi judecat în faţa adunării tuturor calfelor. Vinovatul era dezbrăcat şi fiecare din cei prezenţi trebuiau să-i aplice câte trei lovituri de nuia. Ziua de lucru dura 16 ore.

Când o calfă îşi încheia stagiul şi se considera suficient de pregătit să acceadă la statutul de meşter ceasornicar, se  prezenta la un examen extrem de riguros, care consta în executarea unui ceas de regulă în atelierul magistrului breslei. Apoi lucrarea era înfăţişată unei comisii care examina cu atenţie piesă cu piesă. Dacă opera era acceptată de comisie, candidatul era declarat meşter. Se înţelege că nu era scutit nici de această dată de cheltuielile mesei de rigoare care acum trebuia să fie mult mai consistentă. Se serveau trei feluri de mâncare: ciorbă, friptură de vită, trei găini umplute, doi purcei umpluţi, friptură de fazan cu garnitură de varză călită, prăjitură, fructe. Fiecare meşter era servit cu  câte patru cupe de vin.

După ce depunea un jurământ în faţa primarului oraşului, noul meşter era primit în breaslă, oferindu-i-se posibilitatea de a-şi deschide propriul atelier. Legile erau însă severe. Dacă se întâmpla ca un ceasornicar să vândă un ceas care într-un interval de 24  de ore rămânea  în urmă sau grăbea cu mai mult de 3 secunde, era aspru pedepsit de către magistrul breslei: pe lângă faptul că i se confiscau bunurile mobile, era silit să plătească şi o anumită sumă de bani în funcţie de gravitatea greşelii comise. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat profund. Pe cine să tragi la răspundere pentru capriciile unui orologiu bolnav al cărui ingenios constructor se pierde undeva la originile timpului?

CAPITOLUL V

CATEDRALA

Oricât ar fi omul de sărac în credinţă sau insensibil la revelaţiile artei, în faţa acestui colos toate orgoliile antropolatre îşi pierd temeiul sau îndreptăţirea. Trecătorul îşi lasă capul pe spate şi scrutează înfrigurat altitudinile străine de om ale coloanelor şi turnurilor ce par să sprijine întreg universul pe umerii lor ascuţiţi. Un pitic neajutorat este omul, o insectă minusculă ce se caţără disperată pe marginea sandalei unui uriaş.

La baza zidurilor întunecate, un ochi repliat în trecut ar mai putea zări liniile acoperişurilor fostelor loji în care fantomele cioplitorilor în piatră se agită şi calculează poziţia blocurilor proaspăt aduse din bezna galeriilor subterane ale carierei. A fost o vreme când oamenii îl căutau pe Dumnezeu în piatră. Constructorii medievali escaladau schelele cu echerul şi compasul sub braţ, bolnavi de frigul înălţimilor, convinşi că Infinitul nu poate fi cunoscut decât reiterând una din marile Sale nebunii: aceea de a zidi.

Catedrala era aşezată în piaţa centrală a oraşului, astfel încât silueta ei ameţitoare – ce nu putea fi văzută decât în zilele cu cer senin deoarece ultimele ei contururi se amestecau într-un joc diafan cu blocurile zdrenţuite ale norilor – domina şi eclipsa întreg peisajul arhitectural al urbei. La  ridicarea acestui monstru de piatră, a cărui fleşă atingea 477 de metri şi căruia datorită  altitudinii prometeice i se mai spunea catedrala fără vârf, au lucrat mii de oameni timp de aproape două secole şi jumătate: salahori, dulgheri, ipsosari, zidari, cioplitori de piatră, mortaragii, cimentişti, arhitecţi, forjori, căruţaşi, trasatori, pavagii, pietrari de carieră, bijutieri, pictori, sticlari, terasieri, cărători de piatră şi tâmplari. S-au tăiat mii de hectare de pădure şi s-au extras milioane de tone de piatră. Fundaţia coboară până la 45 de metri adâncime şi a înghiţit aproape atâta masă de piatră câtă a fost necesară ridicării edificiului în sine. Corpul navei longitudinale, peste care se înalţă densă şi colosală îngrămădirea de ogive şi bolţi stelate, măsoară nu mai puţin de 778 de metri lungime. Giganticul edificiu era nu numai un Domus Dei, ci şi un veritabil Domus populi, căci suprafaţa lui măsura 144.000 de metri pătraţi, permiţând în vremuri trecute întregii populaţii a oraşului să participe la Liturghie.

În timpul construcţiei catedralei şi-au pierdut viaţa 1570 de oameni, meşteri, calfe, ucenici, muncitori şi arhitecţi. Unii au sfârşit sfărâmaţi de blocurile de piatră sau de buştenii uriaşi de lemn, alţii au căzut de pe schele sau au murit de inimă din cauza vertijului. Dar moartea n-a fost în stare să oprească această demenţă colectivă, încăpăţânarea de a ajunge la Dumnezeu pe o scară de piatră.

Planul Catedralei Sacrei Consubstanţialităţi din Leidenstadt era alcătuit ca o replică a unei ierarhii speculative,  fiind menit aşadar să ilustreze simbolic  modul în care teologia transcende  categoriile gândirii. Astfel, cele zece nivele marcate prin schimbări ale ritmului arhitectural al decoraţiunilor exterioare, corespundeau  alegoric predicamentelor aristotelice. Fiecare şir de contraforţi reprezenta una din cele quinque voces: şirurile nordic şi sudic care susţineau  zidurile navei longitudinale, specia şi propriul, cele care susţineau pereţii, estic,  respectiv vestic al navei transversale, diferenţa şi accidentul. În sfârşit,  grupul de contraforţi care susţin curbura din capul estic al navei longitudinale, opus chiar intrării în catedrală, corespunde primului şi celui mai important predicabil: genul.

Dacă succesiunea ascendentă a nivelelor, susţinută vertical de contraforţi, reprezenta osatura inteligibilă a lumii, decoraţiunile exterioare erau chipuri pietrificate ale vegetaţiei infinitezimalului. Un matematician şi-ar aminiti, privindu-le, că şi spaţiul noetic în care se mişcă intelectul este populat cu o asemenea luxuriantă implozie în neantul micimii. Toate şirurile şi seriile convergente ale analizei matematice stau mărturie.Tot atât de mult, spiritul flamboyant al omotetiei fractale  într-o formă de profetism matematic era prezentă – fireşte, într-un număr finit de iteraţii – chiar pe  pereţii exteriori ai domului. Prezenţa acestei expansiuni intensive în planul catedralei arăta, dacă mai era nevoie, cât de completă era obsesia transcenderii în timpurile binecuvântate ale zidirii lăcaşului sacru: ceea ce nu putea ţâşni în sus, trebuia să erupă-nlăuntru.

Vitraliile, spărturi translucide în ponderea şi densitatea minerală a zidurilor, aveau menirea  de a simboliza, tocmai prin alternanţa cu duritatea compactă a  pietrei, distanţa dintre materia terestră dominată de legile categoriale şi materia transfigurată a Învierii, dominată de imperiul supraraţional al Graţiei. Textura de zeci de bucăţi de sticlă ansamblate în rame de plumb era astfel pictată, încât să proiecteze pe dalele de piatră şi pe băncile unde stăteau credincioşii în timpul serviciului divin, culorile spectrului  în diferite permutări vizibil neîntâmplătoare, despre care se spunea că reprezintă modul în care creatura reflectă specular întrepătrunderea atributelor Atotputernicului. Se atribuia astfel constructorilor intenţia exprimării misterului luminii albe care conţine totalitatea culorilor, la fel cum o singură rază a Infinitului  îi conţine toate Numele şi Puterile inexprimabile în vreo limbă angelică sau omenească. Rozasele aveau o funcţie aparent decorativă, dar şi aici erau unii care pretindeau că exprimă cifrat forma şi structura timpului eshatologic. Celelalte vitralii aveau pictate siluetele doctorilor Bisericii precum şi a unor magiştri necanonizaţi, a căror doctrină era într-un acord  măcar de principiu dacă nu de detaliu cu sacrele  dogme ale Bisericii Romane şi Apostolice. Lucru demn de amintit: întâmplător sau nu, nici un terminist nu era reprezentat în acest şir al doctei tradiţii. Suspendaţi într-un dans aerian, prinşi într-o horă invizibilă, îşi încrucişau  privirile prietenoase şi fulgerătoare sf. Bonaventura – doctor seraphicus, Duns Scotus – doctor subtilis, sf. Thoma d’ Aquino – doctor angelicus, Albertus Magnus – doctor universalis, Franciscus de Mayronis – doctor acutus vel magister abstractionem, Raymundus Lullus – doctor illuminatus, Thomas Bradwardine -doctor profundus şi controversatul, dar adâncul Eckhart – doctor absconditus.

Orga era şi ea la alt nivel, mai adînc, o replică a aceleaşi transcendenţe a contemplaţiei în faţa intelectului discursiv. Desigur, întreaga tradiţie contrapunctică poate fi văzută ca o proiecţie a inteligibilului matematic într-o materie audibilă. Dar modul în care disonanţele erau tratate în polifonia organiştilor germani, în special în cea a marelui Bach, punea la-ndoială pura raţionalitate a contrapunctului, arătând modul în care Abisul cade pe nepusă masă şi tulbură spaţiilor inteligibile liniştea axiomatică. Dincolo însă de semnificaţia generală a orgii într-o catedrală, aici mai era ceva, un detaliu istoric şi dimensional deopotrivă, care întărea sensul mistic pe care îl evocă instrumentul. Orga din Leidenstadt era – fapt evident pentru orice expert- o orgă barocă. Calitatea excepţională a timbrelor orgii, brilianţa registrelor, penetranţa lor, sugerau paternitatea maestrului Silbermann. Cu toate acestea, dimensiunea cu totul ieşită din comun a instrumentului,  neobişnuită chiar şi pentru orgile moderne, îl scoteau  din discuţie pe genialul meşter: orga avea 2000 de registre şi 80.000 de tuburi, mărimea unora fiind pur şi simplu inutilă muzicii şi periculoasă pentru om. Puteau fi văzute tuburi de 128 de picioare (128’) şi chiar de 256 de picioare care, folosite, emiteau infrasunete. Printre locuitorii burgului circula legenda conform căreia aceste vibraţii ar fi putut surpa catedrala. Adevărul este că o comisie de la Universitate a examinat instrumentul, concluzionând că datorită unor proprietăţi mecanice particulare tuburile cele mai mari sunt letale, că pot sparge vitraliile şi periclita stabilitatea edificiului. Cei de la Teologie au spus că tuburile gigantice au fost montate în orgă nu pentru a fi folosite, ci pentru a aminti omului de tunetul Judecăţii şi de sfârşitul catastrofic al duratei.    

Centrul acestei ierarhii simbolice, plasat chiar în locul unde se intersectau nava longitudinală cu cea transversală, era format de patru coloane, reprezentând, în aceeaşi interpretare alegoric – speculativă, transcendentaliile medievalilor care pluteau (spre deosebire de omonimele lor kantiene) dincolo de orice frontieră categorială: Existentia, Unum, Bonum, Verum. Întâlnirea arcurilor care porneau din aceste coloane chiar în punctul de deasupra mesei altarului, deci în punctul intersecţiei axelor domului, era interpretată ca reprezentând modul în care Numele Transcendenţei se unesc în Sanctissima Consubstanţialitate a Persoanelor Treimii.

Despre Turn  însă, se spunea că nu fusese făcut de mână omenească, că nu are capăt şi că fusese plasat acolo de la-nceputul lumii. Cert rămâne faptul că nimeni nu i-a măsurat înălţimea, în particular şi din cauza faptului că din orice parte este luminat de soare, nu lasă pe pământ nici o umbră.

CAPITOLUL VI

SOSIREA CEASORNICARULUI

Încercările disperate de a găsi un maestru ceasornicar ce păreau să se fi lovit de distanţele imense care separau Leidenstadtul de acea ţară din Nord cu ceasornicari pricepuţi la orologii, dar mai ales neîncrederea clericilor în miticul Abraham Gottfried, presupusul constructor al orologiului catedralei, au determinat comisia investită de episcop cu repararea ceasului să renunţe la orice căutare. Până şi episcopul s-a resemnat. Pe de altă parte, populaţia ajunsă la limita răbdării de pe urma suferinţelor cauzate de fenomenul cronopatiei, nu înceta să vocifereze. Publicarea unor articole referitoare la un sfârşit iminent al timpului a indus o stare de anxietate colectivă care la rândul ei, aşa cum era de aşteptat, s-a repercutat asupra sănătăţii locuitorilor. Acesta este un alt motiv pentru care procentul de mortalitate continua să crească în oraş. Vestea celor petrecute în Leidenstadt s-a întins, ca şi cum ar fi fost purtată de vânt, nu numai în oraşele din împrejurimi, dar chiar şi pe cele mai îndepărtate continente. Aşa se explică faptul că, invitaţi de cunoştinţe sau din proprie iniţiativă, câţiva ceasornicari celebri au venit să repare orologiul din Leidenstadt. Adevărul este că insuccesele s-au ţinut lanţ. N-au reuşit nici măcar să ajungă în turn, deşi cu pretenţii de mari ceasornicari mulţi dintre ei au venit într-un fel de vizită de curtoazie fără trusa cu instrumente şi pentru că,fie nu se pricepeau la ceasurile mari, fie că nu aveau curajul să urce în turn, sugerau tot felul de soluţii periferice, irelevante pentru redresarea impasului, cum ar fi, bunăoară, instituirea unor coduri morale în oraş, reforme sociale, sacrificii animale şi umane sau alte practici rituale, mai mult sau mai puţin caraghioase.

Mai interesant pare cazul unui tânăr ceasornicar din Orient, care, împins de o mare compasiune, a pornit şi el spre oraşul cu orologiul defect. Cu toate că se născuse într-o familie bogată şi cu o oarecare vază, marea lui sensibilitate l-a făcut să renunţe la o viaţă tihnită şi să se dedice unei meserii pe cât de meticuloase, pe atât de sublime, cum este aceea de ceasornicar. Umbla prin oraşe şi sate, îmbrăcat modest, cu o trusă de ceasornicărie sub braţ, iar când reuşea să repare câte un ceas de mână, faţa îi radia de o stranie bucurie. În schimb, refuza din principiu orice plată. Rareori accepta o farfurie de mâncare sau câteva fructe.  Acest ceasornicar nutrea o curioasă ură faţă de timpul în sine şi se opunea făţiş oricărei forme de progres social.

„-Orologiul emană un timp inconsistent, pervers şi deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemărginită suferinţă. Trecând pe nesimţite de la o cifră la alta, acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de existenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia plăcerii.”

Curând după descinderea sa în burg, a adunat locuitorii în piaţa mare din faţa catedralei şi le-a vorbit vreme de câteva ore, încercând să-i convingă de faptul că adevărata cauză a dramei prin care trec nu se află în orologiu, ci în ei, în felul cum percep timpul şi existenţa în întregul ei. La auzul cuvintelor lui, oamenii, uşor consternaţi, îmbătrâniţi şi palizi, îşi înălţau mâinile şi arătau cu ele disperaţi spre turnul catedralei, cerându-i să le explice principiul după care funcţionează orologiul ca şi posibilele lui defecţiuni. Paradoxal, la toate acestea, iscusitul ceasornicar le răspundea cu un zâmbet senin, replicându-le că aceste amănunte nu le sunt de nici un folos. Ei trebuie să depăşească întrebările privitoare la mecanismul orologiului şi să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât să iasă de sub imperiul iluzoriu şi apăsător al unei temporalităţi abstracte.

– Nu trebuie să vă raportaţi nici la ceasul din turn nici la ceasurile voastre, căci ele au fost făcute de la bun început defecte. Timpul este un fluviu din al cărui iureş mizer trebuie cât mai repede să ne salvăm, altfel vom curge la infinit, înecându-ne şi trezindu-ne în fiorul rece, privind tautologic cifrele aceluiaşi cadran. Faptul că sunteţi fiinţe umane şi purtaţi ceasuri de mână e un lucru extraordinar,  dar aceasta nu trebuie să vă transforme în robi ai timpului. Anihilaţi din start orice dorinţă, gândiţi drept, meditaţi, priviţi atent la lucruri şi la evenimente şi nu încetaţi să le pătrundeţi insubstanţialitatea. Făcând astfel, veţi ajunge la un liman supratemporal, la o stare indefinibilă în cuvinte omeneşti. Acolo bate un vânt liniştitor care opreşte nu numai ceasul, dar şi suferinţa.

Cu toate că unii din locuitori au fost la început entuziasmaţi de ideile acestui ciudat ceasornicar, foarte puţini au urmat spusele lui. Cei mai mulţi, însă, credeau că soluţiile lui sunt inadecvate în acest moment, cu atât mai mult cu cât refuza categoric să urce în turn.

In sfârşit,unii dintre locuitorii oraşului erau convinşi ca repararea orologiului nu va fi posibilă acum,ci abia peste aproximativ cinci secole,când un caravanier din Peninsula arabica,ucenic al  presupusului constructor al ceasului,va veni cu solutia salvatoare.Nu avem nici un motiv sa nu-i credem,mai ales că e vorba de un ceasornicar care urmeaza sa  înveţe meserie direct de la sursă.

Pentru marea majoritate a locuitorilor din Leidenstadt problema orologiului devenise o obsesie. Pe stradă, în mijloacele de transport în  public, în fabrici, la catedrală, în familie, mai ales în timpul meselor care de cele mai multe ori erau dominate de un aer sumbru, nu se vorbea decât de timp, de ceasuri şi de un virtual ceasornicar priceput, în măsură să regleze orologiul. Cu toate acestea, existau şi oameni total dezinteresaţi, sau mai degrabă resemnaţi în ale căror judecăţi se regăseau într-o formă mai mult sau mai puţin expresă ideile unor intelectuali concitadini, artişti, poeţi, scriitori ba chiar şi oameni de ştiinţă, care prin tot felul de broşuri, conferinţe publice sau pe calea undelor îşi propagau cu zel doctrinele scandaloase. Pentru ei nu exista decât o soluţie: spargerea efectivă a orologiului sau după alţii mai radicali, dărâmarea catedralei.

„ -Viaţa e o luptă ridicolă pentru cucerirea unui loc sub pământ. Or, pentru a măsura durata nesemnificativă a acestei hore a morţii, sunt suficiente ceasurile de mână care vor funcţiona normal dacă vor fi deconectate de la acest ,,ochi rău al timpului” cocoţat deasupra oraşului. Suntem molecule de carbon azvârlite într-un univers precar fără o finalitate apriorică. Nu ne rămâne decât dezgustul, plăcerea efemeră a cărnii, ironia şi resemnarea convertite într-o aproximativă estetică a negaţiei.” E adevărat că ideile acestor boemi contaminau cu precădere pe cei tineri care, precipitaţi de ,,ciuma temporalităţii”, intraseră în infinitul isteric al unei sexualităţi debordante. Fiinţele erau simple accesorii ale unor organe şi cavităţi, care, în urma minutelor de voluptate, procurau râvniţii fiori dulci-amari, desprinşi dintr-un paradis de împrumut. Hainele, comportamentul, cărţile, filmele, piesele de teatru, muzica, toate produsele „culturii” deveniseră pârghii ale mecanicii genitale, inferenţe ce derivau din neant enunţurile unei logici a mucoaselor.

Filosofii din oraş şi de aiurea se lansau, de asemenea, în speculaţii metafizice cu titlul de soluţii care de care mai interesante, unele, am putea spune, chiar geniale pe seama orologiului şi a temeiului ultim şi pe care, dacă nu le expunem aici, o facem numai datorită numărului lor imens şi a amplorii ce le caracterizează pe cele mai multe dintre ele.

Credincioşii de rând nu-şi plecau urechea la aceste doctrine, singura lor grijă  rămânând acum participarea intensă la serviciul divin. Catedrala era arhiplină, nu numai duminica sau în zilele de sărbătoare, ci chiar şi peste săptămână. Oamenii implorau ajutorul lui Dumnezeu, fiind convinşi că atâta vreme cât se află în acest spaţiu, boala timpului nu se poate abate cu aceeaşi putere asupra lor. În după masa unei zile de miercuri catedrala se umplu ca de obicei de credincioşi. Parohul însoţit de doi diaconi oficia messa. Organistul, un bărbat cu părul cărunt,  cânta un coral de Bach.  Masa altarului era plină de obiecte strălucitoare, crucifixuri şi vase de cult lucrate din aur, argint, cristal şi sardonix. În mijlocul domului se înălţa o cruce de nouă metri al cărei piedestal era împodobit cu aur, argint, rubin şi alte materii translucide. Lumina acestor podoabe urca în fascicole orbitoare spre vârful crucifixului şi, după ce atingea chipul nimbat al Mântuitorului, se revărsa, ca dintr-o cascadă,  inundând nava catedralei şi chipurile terne ale credincioşilor.

Soarele se apropia de asfinţit. Lumina roşiatică ce intra compact prin golurile absidei îmbrăca altarul şi chipul parohului într-o aură hierofanică. Pe uşa din dreapta a portalului intră un bătrân înalt, cu barbă albă şi ochi mari în a căror albastru lucid părea să se oglindească întreg universul, ducând în mâna dreaptă o geantă (probabil o trusă de ceasornicar). Cu toate că în timpul intrării ceasornicarului,parohul se afla într-un moment liturgic care-l obliga să stea cu faţa la altar,el îi simte prezenţa, şi printr-o iluminare subită înţelege  sensul vindecător şi mângâietor al unui prezent care transcende durata. Silueta  maestrului Abraham Gottfried, constructorul orologiului, venit acum sponte sua* să-l repare, înaintă discret de-a lungul navei şi după ce aruncă o privire scurtă parohului se îndreptă spre o intrare colaterală care conducea la scările turnului.

CAPITOLUL VII

TURNUL

Ceasornicarul Abraham Gottfried urca încet scara spiralată a turnului construită cu multă migală din lemn de stejar. Treptele dure, cioplite probabil cu barda, se asamblau în unghiuri perfecte astfel încât păreau mai degrabă sculptate într-un copac uriaş. Suprafaţa zgrunţuroasă înnegrită de timp şi pe care s-a depus un strat de praf, nu trăda nici pe departe urma vreunui pas iscoditor. De altfel, acest lucru ar fi fost logic imposibil, căci, de la bun început, scara a fost concepută absolut infinită. Nu o treaptă, dar nici măcar distanţa dintre două fibre ale lemnului nu s-ar fi lăsat parcursă, chiar dacă şi-ar fi unit duratele miliarde de vieţi. Privită de jos, scara era o succesiune  de trepte răsucite care acolo unde-şi pierdea conturul, îşi începea urcuşul cu şi mai multă grandoare.

În nedefinita ei altitudine scara era structurată pe trei paliere. La bază trona un fluviu de vid de pe a cărui pojghiţă lichidă săreau până la marginile primului palier, sau li se părea că sar pentru a cădea apoi în sine, un soi de fiinţe asemănătoare cu peştii. În acest spaţiu sensibil care se desfăcea de pe suprafaţa fluviului domneau straniile legi ale unui zbor inversat. Aici nu se zbura pentru a avansa, ci pentru a ajunge ireversibil mult îndărătul propriei linii de start. Rareori se vedeau aripi ce băteau înainte.

În al doilea palier care separa inteligibilul de sensibil se zbura circular. Aripile fâlfâiau în rotaţii eonice înscriind în oceanul de eter liniile luminoase ale unor orbite concentrice. Nevoia de zbor coincidea cu zborul în sine, distanţa logică dintre act şi potenţă fiind abolită. Drumul spre ultimul palier al turnului era abrupt. Un labirint de trepte conducea la acel spaţiu al lui mundus intelligibilis care conserva în nucleul său imaterial genele tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Ceasornicarul îşi continua călătoria, călcând nestingherit peste cascadele asurzitoare ale transfinitului.

Orice numărătoare începe cu nimicul. Orice gest de ordonare a cantităţii are în faţă începutul lumii. Dar părăsirea nimicului este un pas în gol. Să treci de la nimic la ceva este aporia supremă. Abia cu fundaţia lui unu poate veni altceva. Iar dacă unu adunat cu sine dă ceva diferit de el şi dacă unu adunat repetat cu sine dă orice diferit, toţi diferiţii rămân prizonierii limitei. Iar dincolo de mişcătoarea limită stă noaptea. Dar dincolo de limită nu străbate, oare, nimic? Cu această întrebare este deschisă problema numărării cu infinitul. Pentru că dacă un singur punct transcende pământul aritmetic înseamnă că cerul inteligibil nu este gol. Şi dacă o singură stea poate fi intrevăzută pe acest firmament abstract, atunci poate că roiuri de numere infinite  stau ascunse vederii. Primul număr transfinit este ω. El este cel mai mic infinit care circumscrie domeniul de expansiune al finitului. El este Proxima Centauri în astronomia inteligibilului. Dincolo de el începe o nouă expansiune, o nouă săgeată ce se dilată spre un alt orizont:ω +1, ω +2, …, până în punctul în care o nouă entitate aidoma lui ω planează peste scala de până aici: 2 ω. De aici, aceeaşi creştere îşi reia neclinitită mişcarea. Cu 3ω, 4ω …  ωω, este atins un nou prag: cel al exponenţierii. Dacă  ω la puterea a 2-a  este posibil atunci o nouă creştere deschide un alt orizont: ω la puterea 2-a, ω la puterea 3-a, ω la puterea 4-a… ω la puterea ω. Mărind compasul înaintării, avem ω la puterea ω , ω la puterea ω la puterea ω ; ω la puterea ω la puterea ω la puterea ω;…până la ω care se are pe sine ca exponent de ω ori. Şi de aici începe din nou cu un pas înfricoşător, o nouă scară de scări de scări … fără ca vreo piatră de hotar să pună capăt acestui vertij vertical. O scară mai largă ce conţine numere cardinale transfinite – alefuri – împacheteză aceste explozii ordinale în paşi atât de largi încăt nivele infinite de ordinali ajung să fie parcurse prin simpla trecere de la un alef la altul. Dar şi alefurile stau suprapuse pe o scală a exponenţierii cu sine de transfinite ori. Acceleraţia pe care o imprimă trecerea, transcende  durata, forţând frontiera dintre timpuri.

Abraham Gottfried călca imponderabil pe nivele eonice care se succedau cu o viteză infinită şi-n scăpărarea lor lăsau în urmă fulgere glaciale ce-i luminau mersul. În sfârşit, ajunsese la ultima treaptă care în miezul ei le conţinea pe toate celelalte şi care era scara însăşi. Când puse piciorul pe marginea ei se auzi un sunet nedefinit care semăna mai degrabă cu acordul consonant al  unor cristale ciocnite. Privită de sus, scara era transparentă. Treptele ei nenumărabile păreau să fie făcute dintr-un soi de diamante sau alte asemenea materii translucide ce alcătuiau un infinit sistem de sfere concentrice în care se reflecta întregul univers.

Ceasornicarul nu se mişcase câtuşi de puţin. Rămăsese în poziţia pe care o avusese pe prima treaptă a scării: cu capul  uşor aplecat şi cu trusa de orologerie în mâna dreaptă ridicată la nivelul abdomenului. Dacă ar fi să vorbim de o mişcare în timpul acestor evenimente, ea trebuie atribuită scării,  ascensiunea ceasornicarului desfăşurându-se aşa cum Primul Motor generează mişcarea, fixat într-o eternă imobilitate. Nimeni până acum nu a reuşit să urce în turn pentru că nimeni n-a reuşit să stea cu adevărat pe loc.

CAPITOLUL VIII

OROLOGIUL

Ajuns în capătul scării, Abraham Gottfried puse trusa pe ultima treaptă şi se aşeză. Rămăsese o vreme nemişcat cu capul în podul palmelor şi cu coatele sprijinite pe genunchi. Înainte de venirea ceasornicarului, orologiul nu măsura un timp pur. Întârzierile erau enorme, căci ceasul era la o infinită distanţă de sursa temporală absolută.

(Şi timpul ca şi lumina are nevoie de o durată oarecare ca să ajungă pe pământ. Bunăoară, dacă la un moment dat timpul s-ar opri, toate ceasurile din lume ar continua să funcţioneze, iar noi am afla acest lucru abia după câteva ore, adică după timpul necesar timpului să ajungă în ceas).

După câteva clipe, ceasornicarul se ridică şi înaintă în orologiu. Paşii răsunară. Ecoul lor se răspândi ca un vuiet strident în mecanismul de oţel al ceasului. În acel moment îl cuprinse un infinit regret pentru faptul de-al fi construit. Ajunsese în dreptul axului principal a cărui uşoară descentrare o intuise încă de la început. Axul principal al orologiului avea o înclinaţie de 0,0001° în urma unui eveniment care era atât de  ascuns, într-o asemenea măsură catastrofal şi ruşinos, încât în Leidenstadt îi era interzis printr-o înţelegere tacită oricărui burghez să-l pomenească. Acest eveniment penibil care a fost ascuns atâta amar de vreme locuitorilor oraşului, răbufnea cu violenţă în clipa în care orologiul din turnul catedralei îşi dezvelea în deplină transparenţă articulaţiile. De fapt, ruşinea aceea era pur şi simplu insuportabilă. În urma unei convenţii ale cărei origini se aflau undeva la întemeierea burgului, această infinită ruşine, această vină de nemăsurat trebuia definitiv uitată, ascunsă sau mai precis ştearsă din memoria generaţiilor viitoare. Astfel se făcu că boala timpului, cronopatia, lovi fără veste, ca o molimă nemiloasă, locuitorii burgului Leidenstadt, găsindu-i într-o totală nedumerire şi ignoranţă în privinţa unor evenimente petrecute de demult. Am putea spune, fără să greşim prea mult, că întreaga putere a societăţilor clandestine, care fabricau clepsidre şi ceasuri decalate, se sprijinea pe această obsesie a întemeietorilor burgului de a obţine în cele din urmă expierea tocmai  prin uitarea acelei ruşini infinite. Evident, totul era o farsă încă de la începuturi, astfel încât era de mirare cum această calamitate temporală a izbucnit abia acum, ocolind binevoitor sau viclean atâtea milenii.

Rectificarea înclinaţiei axului principal trebuia să aibă o semnificaţie anamnezică. În fond, uitarea era duşmanul timpului, mai exact rădăcina cumplitei lui prăbuşiri. Iată aşadar punctul în care o operaţiune pur tehnică, pur matematică (am putea oare spune chiar cosmologică?) devenea subit legată de memoria locuitorilor, tocmai de inconstanta, precara şi relativa memorie a cetăţenilor din Leidenstadt. De fapt, această corelaţie rămânea inexplicabilă chiar şi ilustrului fizician, laureat al premiului Nobel, Hans Steinberg. Nimeni nu putea explica de ce anume o memorie atât de imprecisă putea să fie atât de importantă pentru buna funcţionare a legilor fizicii. Rămânea ascuns decisiv, în cea mai cruntă obscuritate, faptul acesta fundamental al sensului esenţial al reamintirii pentru că iată aici puteau exista două opinii: fie că dezvelirea acelui eveniment originar şi cumplit în întreaga putere a ruşinii sale era de natură prin ea însăşi să readucă axul principal la ordonata sa ideală (şi aceasta era părerea dominantă a societăţilor de ceasornicari), fie că, aşa cum susţineau doar câţiva rătăciţi care se credeau posesori ai unor viziuni profetice, rectificarea înclinaţiei axului avea să fie făcută numai prin acel mecanism prin care el a fost creat: sacrificiul.

Abraham Gottfried aruncă o privire în centrul orologiului care, în ciuda miliardelor de pârghii şi roţi dinţate de toate mărimile înnegrite de milioanele de tone de substanţă folosite pentru lubrifiere, deveni dintr-o dată transparent. Pe măsură ce privea, formele ceasului se  reflectau pe chipul lui ca nişte umbre tremurânde.

În abisurile orologiului era o forfotă ce imita foşnetul unei grămezi de viermi închişi într-un sac de celofan: se auzeau zgomote de arme, strigăte de robi, râsete, tropote de cai, femei gemând în bordeluri, bocete şi muzici funebre. Se vedeau perindându-se generaţii, avioane zburând, câmpuri presărate cu cadavre, gropi comune acoperite cu var, oameni urcând cu pietre în spate pe schelele catedralelor, ritualuri religioase, miri îmbrăţişându-se, ruguri încinse, fluvii de sânge, corăbii cu pânze sfârtecate, ciumaţi bolind în aşternuturi, vânători regale, curtezane, călăreţi, hecatombe, oştiri în marş, spânzurători, târguri de sclavi,  geometri trasând cercuri pe nisip, faraoni bând vin din cupe de aur şi regi înmărmuriţi în tron, poeţi scandând hexametri, bipezi pictând pe pereţii peşterilor, stând împrejurul focului şi bătând pe tobe pentru a se apăra de gheparzi, reptile, peşti, alge, mucegaiuri, cristale şi atomi.

Adânc în fundul orologiului nu se mai zărea nimic. Nu. Acest nimic nu a fost Cuvântul ci absenţa lui căscată de dinaintea facerii lumii. Acest „nu”, această negaţie este umbra unei decizii, cavitatea al cărei străfund trebuia să primească binecuvântarea Luminii. Nu-ul care este mai adânc decât nu-ul, nu-ul care este străfundul străfundului, adâncul adâncului (abissus abissum invocat), aşadar chemarea lui, vocea lui, cântecul lui, înfricoşătoarea ispită a lipsei de capăt, acest întuneric, acest atac de cord al Luminii, spasmul prin care Eternitatea se uită pe sine, această pauză a Substanţei, cezura pe care Zeul o pune între Sine şi Sine, el este uterul cosmic, oceanul care lasă să răzbată înaintea cerului ţarina despicată de fulgerele Paternităţii, de trăsnetul gurii Lui. Căderea acestui tunet, multiplicarea lui în silabe a făcut vertebrele lumii, coloana în care punerea una peste alta a pietrelor cosmice ating firmamentul. Aşa s-a zidit, sau a spus şi ele s-au zidit, s-au făcut adică, s-au încremenit, s-au pietrificat versanţii abstracţi ai materiei, epura lor, fantoma lor matematică. Da, El, Zeul este geometru. Această geometrie absolută a lumii este însă umilinţa hăului Său de înţelepciune care în pură deşertare de Sine (în pură înstrăinare de Sine, deci) întinde  spaţiile continentale ale formelor lumii. Da, Zeul geometrizează. Iar aceasta este o umilinţă. Aşadar, fantoma matematică a lumii este rana lui Dumnezeu. Rana înţelepciuni Lui. Suferinţa ei. Calvarul muzical prin care plăgile infinitului devin ferestrele lumii. Rotaţia tunetului patern, sunetul trăsnetului gurii Lui este furtuna care cade pe pământ, care stă înfiptă în el, în uterul lumii ce zămisleşte arbori cu verdeaţă, seminţe cu rod. Iar din ele, adică din ea însăşi, răsare felul în care universaliile cad în bifurcaţii, în care sângele Inteligenţei este împins în arterele cosmice. Aşadar arborele acesta semănat în ţarină este căzut din Cer. Este umbra căderii Luminii pe pământ. Taina  lumii, cifrul ei secret, înţelesul ei este acesta: arborele ce creşte din sămânţa cu rod însămânţată în ţarină este copia unui arbore inversat, a razelor Fiului Zeului care au rădăcina în Cer şi apusul roadelor lor pe pământ. Că arborele acesta este   mâna cu o infinitate de degete şi braţe ale lui Dumnezeu, că aceste degete şi braţe palpează pământul şi străpung cu lăncile ramurilor lor întreaga bunătate şi căldură a părţii nocturne a creaturii, toate acestea nu sunt decât adânca revelaţie a înţelepciunii infinite care a hotărât adâncului supraceresc al Luminii să-i răspundă din pământuri germinaţia seminţei unui arbore mundan. Lângă acest arbore a fost aşezat la începuturi omul, dar mai cu seamă dincolo de acest pom înfipt în centrul lumii stăteau duhuri rupte din Lumină, slăvitoare ale Luminii şi care se prosternau înaintea razelor căzute din Cer. Iată aşadar pe Om mijlocitor între spiritele care se roteau în înălţimi şi arborele din sămânţa cu rod ce erupe ca un vulcan al vieţii din străfunduri. Omul este media armonică a etajelor lumii, intersecţia arterelor ei. Aşadar parte bărbătească şi parte femeiască este omul, căci el este chip al Cerului. Iar acesta este nocturn şi diurn, noapte şi zi: ,,Şi a zis Dumnezeu: ,,Să fie Lumină!şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi”. Facere 1, 3-5.

Splendoarea luminii, zăpada purităţii, acest îngheţ, a implorat ardoarea iubirii. Această separaţie este în Ceruri distincţia între duhurile pure care slăvesc libertatea nemăsurată a Zeului şi cele care se prosternă-n faţa arzătoarei Lui iubiri. Oştiri de îngeri, constelaţii eonice sunt organele lumii, vuietul înfricoşător care proslăveşte atotputernicia Infinitului.

Acolo şi atunci s-a petrecut evenimentul infinitei ruşini. Acolo şi atunci, prin netrebnicia unei făpturi şi înfiorătoarea viclenie a ispititorului, cosmosul a ajuns mutilat, umbră înlăcrimată a slavei de odinioară. Atunci şi acolo, arborele lumii a fost scuturat pentru ca fructele sale să fie mângâiate de palmele vidului. Acolo şi atunci, moartea şi-a început combustia ei implacabilă. Moartea a devenit din ipoteză ecuaţie. Iar cum o ecuaţie are nevoie de o materie pentru a ieşi din posibil, trupul omului a devenit anatomie, după ce a încetat să mai fie lentilă în care se auzea liniştea începuturilor. Arborele s-a scuturat, grindina roadelor lui a căzut. Seminţele lui de foc au rodit un fetus cangrenat. Arborele devine clepsidră anulată în propriul centru din care porneşte cu pas vesel şi morbid valsul unei stări bolnave a universului. Abraham Gottfried închise o clipă ochii.

***

Afară era beznă. Nimicul se învecina cu nimicul. Exista doar un punct adimensional, infinit de fierbinte şi infinit de dens. Deodată se auzi un zgomot ca şi cum o explozie puternică ar fi zguduit deşertul vidului. Acum au început să crească mugurii spaţiului şi ai timpului. La o sutime de secundă temperatura universului ajunse la o sută de mii de milioane de grade Celsius, materia provenită de pe urma exploziei rătăcea prin Univers sub forma unor particule elementare: electroni, pozitroni, neutrini şi fotoni. După sute de mii de ani, când materia a început să se răcească favorizând asocierea electronilor cu nucleele, s-au format atomii de hidrogen şi de heliu. Apoi, sub imperiul gravitaţiei, gazele s-au condensat luând astfel fiinţă puzderia de stele şi galaxii. De miliarde de ani în univers, pornite pe calea devenirii, stelele se nasc şi mor eliberând prin procesele lor de dezagregare nucleară carbon, azot şi oxigen. Masele de pulberi interstelare rezultate în urma dezagregării stelelor din prima generaţie au avut un potenţial nuclear care în combinaţie cu hidrogenul s-au angajat într-un dans chimic, dând naştere unor molecule ca apa, amoniacul, metanul, precum şi unor hidrocarburi. Noile molecule hidrogenate se aşează pe particule de praf, formând un uşor strat de gheaţă, fiind apoi atrase în proximitatea unor stele tinere. Protejate de radiaţiile cosmice, se vor fixa pe orbite circulare, menţinându-şi un relativ echilibru energetic. La început au fost mai multe corpuri condensate de mărimi diferite care în traiectoriile lor orbitale, uneori neregulate, în jurul stelei s-au ciocnit, cele mai mari absorbindu-le pe cele de dimensiuni mai reduse. Căldura provocată de şocurile impactului meteoritic şi de dezintegrarea unor atomi instabili proveniţi din particulele de praf interstelare transformă această aglomerare sferică de materie într-o masă mai mult sau mai puţin incandescentă. Apar planetele. Spre deosebire de alte planete a căror răcire s-a produs ceva mai devreme, Pământul asaltat de ploaia meteoritică, a continuat să rămână într-o stare lichidă timp de câteva sute de milioane de ani înghiţind masiv nucleele pietroase poleite cu gheaţă din spaţiu, care prin procese chimice complicate au contribuit la formarea atmosferei şi ,,a supei” oceanice în care au apărut primele forme de viaţă.

Undeva într-o margine de univers, într-o galaxie cu peste o sută de miliarde de stele ce se poate vedea noaptea, sub forma unei dâre de lapte, pe o planetă unde alternează ziua cu noaptea graţie apropierii de o stea mijlocie,  a apărut viaţa. Elementele grele care stau la baza vieţii: carbonul, azotul, oxigenul şi fosforul au fost preparate în athanoarele stelare, de unde în urma morţii acestor aştrii, prin explozii au fost dispersate în spaţiu, iar mai târziu au servit ca materie primă pentru plămădirea propriului nostru corp. Pare neverosimil însă pentru acest proces alchimic natura avut nevoie  de zece miliarde de ani. Câte stele au trebuit să se stingă în cer pentru ca trupurile noastre să scânteieze pe pământ? Ce fiori stranii ne invadează fiinţa la gândul că suntem alcătuiţi din cenuşa unor cadavre siderale! Ne pipăim instinctiv mâinile şi obrajii pentru a alunga un vag sentiment de irealitate şi sfârşim apoi prin a ne împăca cu ideea că odată şi rămăşiţele noastre pământeşti vor fertiliza stratul de flori pe care ni-l vor fi sădit urmaşii pe mormânt.

Vreme de o mie de milioane de ani, această flacără fragilă, dar în felul ei invincibilă, a fost reprezentată doar de procariote. La sfârşitul acestei perioade, din diferitele tipuri de bacterii au luat fiinţă eucariotele, de dimensiuni mai mari, cu nuclee înconjurate de membrană şi care au constituit baza formării unor organisme de o complexitate mai ridicată, cum ar fi plantele, fungii şi animalele ramificate în milioane de specii. Primele forme de viaţă au fost posibile numai în apă. La intervale de sute de milioane de ani, apar pe rând bacteriile, algele albastre, organismele pluricelulare, artropodele şi peştii. În urmă cu peste trei sute cincizeci de milioane de ani, când atmosfera devenise suficient de echilibrată, organismele acvatice au invadat uscatul. Apar reptilele, mamiferele şi păsările. Într-un ordin de mamifere superioare numite primate şi reprezentate de prosimieni, tersioide şi diferite grupe de maimuţe, apar antropoidele din care s-au desprins două grupuri: antropoidele asiatice (gibonul şi urangutanul) şi cele africane (gorila şi cimpanzeul). În final, înconjurat de mister, printre versiuni hominide al căror sens pare să fi fost acela de a-i pregăti venirea, apare, îndelung aşteptat în coerenţa compromisă de el,  Vinovatul temporal, Homo sapiens sapiens. Eroul nostru a survenit  prin această parte de lume, în urmă cu aproximativ cincizeci de mii de ani, undeva în spaţiul african, de unde a migrat spre alte continente, înlocuind în Europa pe Homo sapiens neanderthalensis.

Aici în această provincie cosmică Zeul l-a aşezat pe om să-i împărtăşească iubirea şi să-i măsoare depărtarea. Numai în acest spaţiu aleargă căprioare, curg izvoare limpezi, zboară fluturi coloraţi, se coc căpşunii şi se construiesc sicrie. Numai aici spânzură sânii pe pieptul femeilor, numai aici este posibil sărutul. Restul cosmosului ar putea fi o infinită risipă de materie, cariere de piatră pustii, cuptoare închise şi roci îngheţate, suspendate în vid. Deşi s-au descoprit hidrocarburi şi aminoacizi în structura meteoriţilor hondriţi, existenţa unor forme de viaţă asemănătoare cu a noastră în alte zone ale spaţiului cosmic este incertă. Pe de altă parte nici orgoliile antropolatre nu sunt pe deplin justificate. Dacă înaintea soarelui nostru s-au născut alte miliarde de sori,de ce n-ar exista printre puzderiile de galaxii,una sau mai multe planete care să se bucure de aceeaşi condiţie pe care o are pământul în geografia cosmică? Există planete care se învârt în jurul altor sori şi care pot fi un habitat favorabil pentru dezvoltarea lumii vii. Există planete ai căror sateliţi au atmosferă. Calisto şi Europa, sateliţii lui Jupiter au în structura lor o mare cantitate de apă îngheţată. Pot exista pe continentele universului forme vegetale sau animale, flori, copaci, dinozauri, meduze, reptile uriaşe sau fiinţe conştiente cu configuraţii somatice asemănătoare sau diferite de cele ale omului terestru a căror arhitectură biotică are la bază o chimie încă necunoscută nouă.

În ce ne priveşte pe noi e posibil să descindem din primatele hominide, dar ce imagine sublimă să vezi o maimuţă renunţând la căţărarea branhială pentru a-şi face semnul crucii. Câtă poezie, câtă grandoare emană ochiul unui cimpanzeu ce-şi zgârie pieptul cu coordonatele cartesiene.

Au urmat lucruri bine cunoscute. Picturi rupestre şi mituri cosmogonice, descoperirea agriculturii şi metalurgiei, organizarea în triburi, state-cetăţi şi imperii, campanii de cucerire, comploturi, trădări, succesiunea de epoci, filosofi, artişti şi savanţi, tot amestecul de grandoare, agonie şi crimă, pe care îl numim istorie. Cam atât răzbate pentru om din sensul lumii. Un univers opac, arbitrar şi stupid în mijlocul căruia se trezeşte lipsit fără motiv de paternitate metafizică.

***

Ce-ar face o  civilizaţie de creaturi capabile de cunoaştere, dar născute din naştere fără văz? Ce-ar face nişte cârtiţe născute cu organul inteligenţei? Ar ajunge desigur să facă matematici. Ar descoperi algebra înaintea geometriei. Ar avea un Descartes înaintea unui Euclid, pe germani înaintea grecilor. Muzica ar fi arta fundamentală a unei astfel de specii: Mozart l-ar înlocui pe Homer, iar drama wagneriană ar sta la originile artei în locul tragediei eline. Parsifal şi Tristan în locul lui Oedip sau al Orestiei. Ar fi mai  adânci şi mai inspiraţi decât am fost noi. Cu o condiţie: să nu facă ştiinţă. Pentru că ştiinţa lor ar fi oarbă. Densă, abstractă, infinit mai complexă decât ştiinţa noastră. Ar măsura totul, ar calcula totul, ar şti totul despre radiaţie, nimic despre lumină. Totul despre frecvenţă, nimic despre culoare.  Schimbând câteva detalii, această specie ar putea fi omenirea. Căci ea este specia care ştie, dar nu vede, care aude, dar nu înţelege, care cunoaşte structura materiei, dar nu şi suflul transcendent, care naşte catedralele chimice ale vieţii. Aceasta este specia care dacă găseşte o bibliotecă pe Marte vorbeşte de genialitate extraterestră şi care găseşte totuşi una în codul genetic al unei termite şi spune că este rodul unei suite de întâmplări. Ştie prea mult despre istoria cosmică şi nimic despre pârghiile invizibile ale lumii pe care tot ea le-a dereglat. Vede lupta speciilor, dar nu cangrena Arborelui invizibil care trebuie să avorteze, forţat de crima lui Adam, fiinţe cu fălci, dinţi şi gheare, impecabil utilate pentru cina macabră unde „toţi se mănâncă pe toţi”. Aceasta este specia care nu vede, nu poate vedea, nu ar avea cum să vadă, calvarul Arborelui târât de ea prin durată, obligat  din pricina ei să poarte din regn în regn şi din specie în specie blestemul cosmic care apasă materia, verdictul care face ca viaţa să ajungă din imn de glorie, o polcă şchioapă care-şi presară paşii cu lacrimi.

Vinovatul temporal, Homo sapiens sapiens, are o problemă delicată cu memoria. Nu ţine minte decât biografia unui eu care începe de la mersul în patru labe şi se termină cu patul în care îşi dictează testamentul. Nu ţine minte decât iubirile lui fade, revelaţiile lui plate, avânturile lui căldicele, ideile lui mediocre. Cu o asemenea ţinere de minte amputată, şi cu o vedere de sobol, omul nu poate înfrunta problema insolubilă pentru el, a propriei ruine.

Pentru că expierea are nevoie de altă memorie. Una care să reţină nu întâmplări, ci origini. Dacă aici omul şi-ar aminti, el ar face cel dintâi pas pentru ridicarea lui în picioare. Dacă cu un astfel de organ al originii şi-ar vedea  până la capăt vina, el ar zări surâsul trist de pe Chipul lui Abraham Gottfried. Surâs care durează cât întreaga înserare a lumii.

CAPITOLUL IX

EMMANUEL GOTTFRIED

În anevoioasa şi tandra luptă cu orologiul, Abraham Gottfried se gândea tot mai mult la fiul său Emmanuel Gottfried pe care îl învăţase încă de mic tainele orologeriei,  realizând că, din raţiuni de ordin arhetipal, nu se poate dispensa de ajutorul lui într-o astfel de muncă. Roţile dinţate erau imense şi grele, osiile erau lungi, ori o deplasare, fie ea cât de mică, necesita prinderea simultană a ambelor capete. Rămas singur acasă, Emmanuel Gottfried era de asemenea absorbit de repararea orologiului şi pe deasupra îl apucase şi un imens dor de tatăl său cu atât mai mult cu cât de când se ştia împărtăşise cu el splendorile acestei meserii. Văzând că tatăl întârzie să vină, Emmanuel Gottfried îşi pierdu orice răbdare. Fără să stea prea mult pe gânduri, îşi pregăti trusa cu instrumente, închise atelierul şi porni energic spre Leidenstadt. După o călătorie lungă şi obositoare în care făcuse doar câteva mici popasuri pe la diferite hanuri ajunsese în oraşul cu orologiu. Semăna leit cu tatăl său. Aceeaşi barbă impunătoare, aceeaşi ochi mari şi inteligenţi în care se reflectau o infinită compasiune. Se opri într-o piaţă şi privi feţele îmbătrânite şi triste ale trecătorilor. Din primul moment, prezenţa lui stranie fu remarcată de câţiva localnici care se adunaseră curioşi şi iscoditori în juru-i. După câteva schimburi de priviri, veni vorba de orologiu. Le vorbi câteva ore în şir, încredinţându-i că în scurt timp ceasul va fi reparat, spunându-le, însă, că pentru acest lucru e nevoie şi de concursul lor. Nu ezitase să le spună că el este fiul ceasornicarului Abraham Gottfried, constructorul  orologiului care a urcat cu ceva timp în urmă în turnul catedralei. Cei de faţă nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinşi nici măcar de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Ce-i drept, acest lucru era o noutate pentru locuitorii oraşului căci nimeni nu sesizase venirea lui Abraham Gottfried, nici măcar parohul care, cu excepţia unui fior pe care-l simţise la intrarea lui şi pe care-l pusese pe seama unei potenţări a graţiei (căci se afla în momentul culminant al messei), nu bănuia nimic. Foarte puţini se lăsau mişcaţi de cuvintele lui, cei mai mulţi îl luau în râs şi îşi vedeau de drum. Vestea sosirii lui Emmanuel Gottfried în Leidenstadt se întinse repede în toate cartierele deoarece umbla din piaţă în piaţă şi dintr-o zonă în alta a oraşului vorbind oamenilor cu entuziasm de iminenta reparare a orologiului. În cele din urmă, din cauza modestiei, a blândeţii şi a forţei cu care vorbea îşi câştigase câţiva simpatizanţi cărora le reparase ceasurile de mână şi care îl însoţeau adesea în peregrinările sale zilnice. Aşa cum am mai spus, la scurtă vreme de la debutul cronopatiei, în Leidenstadt luaseră fiinţă mai multe societăţi clandestine care aveau pretenţia că fabrică ceasuri de mână, tot soiul de clepsidre şi ceasuri de perete perfect funcţionabile. Meşteri ceasornicari din rândul tuturor naţiilor se întreceau în arta orologeriei.În realitate prestaţiile lor erau false căci nu putea fi conceput un ceas independent de sfera temporală a orologiului, însă puşi pe căpătuială profitau din plin de pe urma fenomenului cronopatiei. Ecoul sosirii unui fiu de ceasornicar în Leidenstadt, care se pricepea la orologiu, îi puseseră încă de la început pe gânduri.   Pentru a elimina stânjenitoarea concurenţă, au încercat să-i dezmintă fiului ceasornicarului toate afirmaţiile pe care acesta le făcuse în oraş. Pe de altă parte, Emmanuel Gottfried, care ştia de existenţa acestor societăţi, nu se sfia să facă publică neputinţa lor. De multe ori pentru a le demonstra precaritatea, el repara chiar ceasuri făcute de ei, trimiţând pe posesorii lor cu ele înapoi la constructori pentru a le dovedi incompetenţa. Acest lucru îi aţâţă şi mai tare împotriva lui. Ignorând ameninţările lor, Emmanuel Gottfried îşi continuă nestingherit itinerariul prin Leidenstadt, reparând ici şi colo câte un ceas de mână, atunci când purtătorul lui îi cerea acest lucru. Odată zărise în mulţime pe mâna unui bărbat palid, nebărbierit, un ceas mâncat de rugină, care se oprise demult, dar omul se obişnuise cu el şi nu se  îndura să-l arunce. Orice încercare de a-l repara pe la diferite firme de ceasuri ale oraşului se dovedise inutilă. Emmanuel Gottfried se apropie de bărbat, îşi desfăcu trusa, curăţă rugina, unse cu un ulei special mecanismul, punctă de câteva ori cu o pensetă fină axul principal şi în câteva momente îl restitui purtătorului într-o stare perfectă. Lumea din jur rămăsese încremenită de îndemânarea şi siguranţa cu care lucra în ceas. Acest eveniment a contribuit şi mai mult la faima de care se bucurase în ultimul timp fiul ceasornicarului. Bărbatul cu ceasul ruginit, Christian Baumann, un funcţionar la o bancă din Leidenstadt, fericit şi recunoscător pentru această incredibilă recondiţionare a unui ceas pentru care pierduse orice speranţă, nu-l mai părăsi nici o clipă pe ciudatul ceasornicar. Îl invita adesea la masă şi-i lua apărarea ori de câte ori avea                                      posibilitatea.

Relaţiile cu societăţile de ceasornicari clandestini deveneau din ce în ce mai tensionate. Cu toate că mulţi localnici, în frunte cu autorităţile, continuau să-l considere nebun şi într-o anumită măsură chiar periculos pentru opiniile sale, Emmanuel Gottfried, împins de o mare milă faţă de oameni îşi amână urcarea în turn la tatăl său, rătăcind pe străzile Leidenstadt-ului şi ajutând lumea să depăşească boala timpului.

Într-o seară, omul cu ceas ruginit îl invitase la masă. Emmanuel Gottfried venii însoţit de câţiva prieteni. Se adunase toată familia în jurul lui ascultându-i cuvintele, onorată de o asemenea prietenie. La plecare, o ceată de bărbaţi formată din soldaţi şi ceasornicari clandestini cărora li se alăturaseră numeroşi alţi localnici din oraş călăuziţi de un apropiat de-al fiului ceasornicarului, după ce obţinuseră un fel de aprobare tacită din partea autorităţilor pentru a-l aresta pe Emmanuel Gottfried (Leidenstadtul era sub stăpânire străină şi în consecinţă, fie că era vorba de arestare sau condamnare la moarte, ultimul cuvânt îl avea ocupantul) îi ieşiră din tufele unui  parc retras şi fără prea multe vorbe se năpustiră cu pumnii şi picioarele asupra lui. Unul din tovarăşii care-l însoţeau scosese un pumnal, fiind gata să lovească în stânga şi în dreapta însă dojenit de Emmanuel Gottfried îl băgă din nou în buzunar. Pălmuit şi scuipat de soldaţi, fiul ceasornicarului căzu la pământ, ceea ce a produs o mare teamă tovarăşilor lui încât au luat-o la fugă. Membrii aşa ziselor societăţi clandestine (Emmanuel Gottfried a fost primul care le-a numit astfel) îl loveau în cap cu instrumentele de ceasornicărie până când se făcu în jurul lui o baltă mare de sânge. Apoi l-au luat în spate ca pe un mort şi l-au dus la sediul societăţii de ceasornicari. De acolo la judecătorie şi din nou la sediul societăţii de ceasornicari. După o noapte de injurii şi lovituri bestiale, a doua zi, traversând câteva străduţe izolate, s-au îndreptat cu el spre catedrală unde, profitând de neatenţia îngrijitorului care făcea curat într-o absidă, s-au strecurat repede şi l-au aruncat pe scările spiralate ale turnului, îndemnându-l ironic să urce la tatăl său despre care vorbise cu atâta siguranţă. Apoi s-au făcut nevăzuţi.

Dată fiind amploarea pa care o va lua acest eveniment imediat după consumarea lui, ne vedem nevoiţi să facem câteva precizări.

Emmanuel Gottfried ştia încă de la sosirea lui în Leidenstadt că societăţile de ceasornicari, atât cele ale stăpânirii străine cât şi cele băştinaşe îl vor prigoni pentru îndrăzneala de a se autoproclama fiul ceasornicarului, ba mai mult spunea adesea celor apropiaţi că va fi supus unui astfel de supliciu însă repeta obsesiv că numai în acest mod e posibilă repararea definitivă a orologiului. Probabil datorită acestor convingeri a avut un comportament atât de feminin în momentul în care a fost prins. Pe de altă parte, Abraham Gottfried, dacă ne gândim la reputata sa omniştienţă legată de ceea ce se petrecea în ceas, nu era nici el străin de acest scenariu. Ne aflăm aşadar în faţa unui paradox de logică nu numai sublunară,ci chiar transmundană. O atitudine binevoitoare, respectuoasă, măgulitoare arătată lui Emmanuel Gottfried din partea societăţilor de ceasornicari ar fi făcut cu neputinţă repararea orologiului. Astfel stând lucrurile, mult discutata vină a societăţilor de ceasornicari, a soldaţilor, a prietenului care a călăuzit acel grup turbulent în parcul cu pricina, a judecătorului care a mimat nevinovăţia recurgând la o abluţiune desuetă, când de fapt normal ar fi fost să-şi suflece mânecile hainei şi să acţioneze, conştient fiind de faptul că numai de el depindea eliberarea sau moartea, e doar în parte reală. Unii comentatori ai acestui tragic eveniment vor afirma, şi nu fără o oarecare îndreptăţire, că aşa zişii inculpaţi în trădarea, prinderea, judecarea şi executarea fiului ceasornicarului n-au făcut decât să-l ajute pe acesta şi pe tatăl său să-şi ducă la bun sfârşit misiunea orologică. Care ar fi fost soarta orologiului dacă Emmanuel Gottfried ar fi sfârşit la nouăzeci şi ceva de ani într-un fotoliu, de moarte naturală? Iată o întrebare la care locuitorii din Leindenstadt încă n-au găsit un răspuns rezonabil.

După o vreme, Emmanuel Gottfried îşi reveni puţin în fire, deschise ochii pe jumătate, însă realiză repede că loviturile pe care le primise îi vor aduce în scurt timp moartea. Acest lucru îl făcu să-şi adune ultimele puteri pentru a se urca până la tatăl sau. În acest timp, Abraham Gottfried se plimbă neliniştit dintr-o parte în alta a orologiului, căci, printr-o stranie empatie,  presimţea chinurile prin care trecea Emmanuel. De după o imensă roată dinţată, se ivi chipul plin de răni al fiului cu barba acoperită de sânge închegat. Când îl văzu, tatăl oftă adânc, alergă spre el şi-l îmbrăţişă. Se priviră în ochi şi înţeleseră amândoi că sosise vremea să regleze orologiul. Abraham Gottfried se duse îndărătul ceasului şi puse umărul sub axul central, iar fiul, la celălalt capăt, îl prinse cu ambele mâini şi încerca să-l centreze, rectificând deviaţia axului.

Sub greutatea zecilor de tone de oţel, sudorile se prelingeau de pe fruntea lui Emmanuel în barbă şi, colorate cu sânge, picurau între roţile ceasului. După un efort disperat, amestecat cu o infinită durere, cu capul plecat peste ax reuşi în cele din urmă să-l regleze, însă în acel moment simţi că-l părăseşte orice putere şi că bătăile inimii se răresc. Răsunară ca nişte tunete grave ecoul a trei cuvinte:

– Tată!!! Unde eşti?

Peste o clipă, crucificat în centrul ceasului,  Emmanuel Gottfried îşi dădu sufletul în braţele Părintelui Său.

În acel moment, acele ceasornicului arătau ora cinsprezece. De pe vârfurile lor curgea sânge. Şiroaiele se prelungeau pe cele patru feţe ale turnului şi îşi făceau loc printre straturile de trandafiri din spatele Catedralei. Se auziră tunete. Un cutremur scurt zgâlţâi trupul catedralei fisurând vizibil peretele dinspre Răsărit. Afară se făcuse întuneric. Stelele se stingeau şi alergau cu mii de kilometri pe secundă ca nişte săgeţi de foc scăpate din articulaţiile arcului cosmic în noaptea albastră. Speriaţi de aceste stihii, oamenii se adunară în jurul catedralei şi priviră compătimitor sângele curgând printre flori. Acum au realizat că cele spuse de Fiul Ceasornicarului erau adevărate şi acest lucru le insuflă o nemărginită speranţă.

***

După mai bine de două milenii, în catedrala din Leindenstadt, episcopul Karl Feder,doctor în teologie şi filosofie, rosti un discurs al cărui ton şi conţinut fură în măsură să stârnească mai mult ca oricând entuziasmul mistic al enoriaşilor încât cu greu s-au abţinut să nu-l aplaude:

-,,Măsurat în timpul vulgar, evenimentul rectificării axului a avut loc în urmă cu aproximativ două mii de ani. Ciudata contemporaneitate a acestuia cu simptomele cronopatiei, se datorează unei structuri mult mai complicate a timpului, foarte îndepărtată de reprezentarea lui ca o dreaptă. Pe de altă parte, stă în natura acelei rectificări să fie contemporană cu fiecare moment din istorie. În sfârşit, rădăcina cronopatiei era mult mai veche decât izbucnirea „epidemiei”. Recentrarea axului principal a avut drept scop dislocarea unor roţi plasate în structura orologiului în clipa  catastrofei de la-nceputuri. Acele roţi funcţionau în contrasensul timpului proiectat de Abraham Gottfried, fiind responsabile de sincopele şi aritmiile temporale ale cronopatiei. Vindecarea duratei va avea loc,  destul de paradoxal, tocmai prin potenţarea acelor obstacole puse în calea coerenţei temporale. Constrânse să-şi consume potenţialul printr-o funcţionare accelerată, ele vor fi în final scoase din organismul orologiului, după ce oscilaţia lor îşi va creşte amplitudinea conform unei funcţii a cărei ecuaţii este imposibil de calculat de o minte finită. Când amplitudunea atinge o valoare critică, timpul intră în colaps. De aceea adevărata restaurare a orologiului va avea loc numai atunci când agonia acestui timp va fi dusă până la capăt.

Toate aceste evenimente descrise arid în termenii unei „mecanici” temporale pot avea însă şi o altă interpretare mai apropiată de felul intuitiv de înţelegere a lucrurilor.

Conform  acestui mod de înţelegere, omenirea ar fi înconjurată de un spaţiu inteligibil în care sunt înregistrate alegerile ei. Acest spaţiu – să-l numim Logosferă – are la bază zgomotul de fond al alegerilor noastre cotidiene. Miliarde de decizii sunt luate în fiecare punct temporal, alegeri minuscule care determină compunerea meniului zilei, programarea unei consultaţii juridice sau medicale, amânarea unui examen, renunţarea la o slujbă bănoasă din scrupule de ordin moral, acceptarea unei propuneri în căsătorie, schimbarea domiciliului, etc. Toate acestea pot fi esenţiale pentru o viaţă de om, dar la o scară colectivă ele devin un zgomot statistic. Deasupra acestui strat primar, se află deciziile colective care pot avea anverguri diferite  – locale sau globale – şi consecinţe imediate sau cu o bătaie temporală mai vastă. Revoluţiile, bătăliile în care se joacă soarta popoarelor, întâlnirile de cabinet în care se modifică hărţi la o partidă de bridge pe care mii de oameni o plătesc cu destinul lor făcut praf, abdicarea unui rege, un crash bursier sau execuţia unui tiran, toate acestea se disting în acel grund stocastic ca discontinuităţi sonore similare detonării unor bombe. Evenimente cu impact vizibil, ele influenţează direct mersul planetei, iar oamenii, atât de ataşaţi de evidenţe, le consideră cele mai importante lucruri din istorie. Deasupra lor există un strat cauzal mult mai subtil în care au loc mutaţii silenţioase. Efectul lor în Logosferă este însă echivalent cu cel al exploziei unor supernove. Acestea sunt deciziile creatoare ale Spiritului. Importanţa cu totul specială a acestui nivel constă în faptul că aici Infinitul se implică – în cazuri excepţionale poate chiar nemijlocit – în desfăşurarea evenimentelor. Orice act creator inspirat, de la scrierea unei cantate sau a unei fugi până la apariţia unei teorii matematice care schimbă imaginea noastră despre infinitate, de la rostirea unui poem sacru, la luarea unei decizii speculative care determină uneori pe milenii conformaţia mentală a umanităţii, este o transcripţie temporală a unui conţinut etern. Devine atunci clar, evident, ce rol crucial are acest etaj transcendental pentru stabilitatea timpului. Căci echilibrul temporal este conservat atât timp cât timpul este „tangent” cu Infinitul. Atât timp cât este purtător de Dumnezeire, timpul rămâne coerent..

La origini, omul era chemat să se extindă în Logosferă. Era chemat să intre în expansiune noetică. Ceruri  de o vastitate care umilesc tot ce omul poate reprezenta sau visa în timp, îl aşteptau ca tot atâtea patrii ale libertăţii. Spaţii inteligibile îi aşteptau zborul extatic. Dar omul a ales să devină o pasăre domestică. Greoi şi fragil ca un gânsac, îşi proiectează atunci când îl bântuie amintirea măreţiei de odinioară, un viitor compensatoriu. Renunţând la infinitatea dimensională a spaţiilor Spiritului, se mulţumeşte cu cele trei – patru dimensiuni ale spaţiului cosmic. Obsedat de demografie, bântuit de griji de termită, vrea să se extindă într-un univers plin de bolovani siderali, într-un cartier metafizic marginal, unde materia opune rezistenţă gândirii. Pentru a evita supraaglomerarea, epuizarea resurselor naturale, un eventual cataclism terestru produs de coliziunea unui asteroid mai mare sau efectele îmbătrânirii soarelui, omul va încerca să părăsească ostilul habitat terestru şi va coloniza alte spaţii cosmice pe care şi le va amenaja după gust, dislocând de pe orbite cu ajutorul armelor nucleare eventualele planete sau stele care l-ar putea incomoda. Vor exista firme specializate în arhitectură siderală cu prestări servicii de design cosmic. Pentru a se adapta la condiţiile climaterice ale unei alte planete, geneticienii vor proiecta fiinţe speciale, modificate anatomic şi psihologic capabile să facă faţă acestei aventuri. În privinţa călătoriilor pe distanţe de ani lumină, nu vor constitui nici acestea impedimente majore. Navele vor fi nişte oraşe în miniatură în care se vor perinda mai multe generaţii. Vor avea şcoli, cimitire, frigidere cu embrioni umani congelaţi sau case de naştere pentru a sfida timpul până a ajunge la destinaţie. Nu este exclusă posibilitatea ca în timp, specia umană să-şi sporească performanţele prin implantarea unor organe cu informaţie electronică, situaţie în care navele vor transporta un soi de roboţi biologici.

O altă modalitate de a evita catastrofele terestre ar consta în concentrarea unor imense cantităţi de energie într-un punct stabilit şi crearea unui univers hibrid în interiorul unei bule de vid fals ce-şi va face loc în mijlocul adevăratului vid.

Zborul se reduce acum pentru el la salturi de pe o piatră pe alta, efectuate închis în conserve care-l pun la adăpost de frigul cosmic. Planarea de heruvim înlocuită de gimnastica dezorientată a unei păsări de curte care dintr-un impuls atavic şi fără motiv aparent dă haotic din aripi cucerind grandios zece metri. Căci ce reprezintă numărul colosal de sori din univers pe lăngă numărul de puncte de pe o dreaptă? Ce reprezintă un număr imens, dar finit,  pe lăngă numărul transfinit al nenumărabilului? Şi atunci ce reprezintă o călătorie în spaţiu pe lăngă fulgerul gândirii care străbate într-o banală teoremă trepte ale  incomensurabilului? Cu siguranţă, mult mai puţin decât cei zece metri parcurşi de strădaniile dezolantului nostru gânsac. Uitându-şi locul celest, omul devine din zburător locuitor, iar dacă şi-a lepădat aripile pentru o vatră şi un adăpost, continuă să creadă că expansiunea lui provincială îi va reda măreţia de odinioară. Continuă să creadă că, dacă îşi cârpeşte trupul ros de lepra duratei,  îşi amână scadenţa, el, care avea  în faţă pragurile veşniciei. Visul cosmic al omului este conturul desfigurat al unei aristocraţii pierdute, visul de îmburghezire al unui principe ajuns la sapă de lemn. Nu mai puţin vulgare sunt apocalipsele lui. Peste miliarde de ani, un gigantic colaps va concentra întreaga materie într-un punct simetric celui originar, într-o implozie globală ce va compacta puzderia de stele într-un cimitir galactic, de unde, înainte de a dispărea, ultimele particule vor scrie epitaful materiei şi al timpului. Plebeu în această viziune este încrederea neclintită în natura impermeabilă la spirit a legilor fizicii. Spiritul apare aici în postura unui oaspete, care trebuie să respecte regulile casei, făcute peste capul lui. Sfârşitul este şi el văzut ca şi cum existenţa conştiinţei ar fi un fapt neglijabil la nivel cosmologic. Şi asta după ce filosofii au vorbit secole la rând de o întemeiere transcendentală a cosmologiei.

Adevăratul sfârşit va fi un fapt al gândirii, dar mai ales catastrofă a sacrului. Atunci când  în straturile subtile ale Logosferei timpul se va rupe de Infinit şi va întoarce spatele gloriei Lui. Atunci când nici un Mozart nu va mai fi cu putinţă. Atunci când vor dispărea acei rugători care ţin Terra pe palme. Dar mai ales – cum spun profeţiile – atunci când jertfa de pe altarele catedralelor nu va mai fi săvârşită, Logosfera va intra în implozie, iar sfârşitul fizic va fi doar o chestiune de timp. Trecutul îşi va desface arhiva, iar oamenii îşi vor vedea chipul aşa cum este el: un sigiliu al Eternităţii, desfigurat de cele mai tragice erori. Abia după ce specia  îşi va fi văzut falimentul, după ce conştiinţa ei  va înţelege ireversibilul,  va fi posibilă   survenirea Luminii. Atunci Emmanuel Gottfried  îl va ridica în picioare pe Adam, redându-i libertatea, iar Spiritul îl va învăţa să erupă vertical. Atunci, abia atunci, timpul va înceta să mai fie timp. Abraham Gottfried va inventa un alt nume pentru durată, iar ceasurile vor deveni inutile, căci fiinţa va purta pe mâna ei de lumină câte un soare.

EPILOG

Dacă din punct de vedere istoric prezenţa lui Emmanuel Gottfried în Leidenstadt pare de necontestat, paternitatea orologiului, decizia lui Abraham Gottfried, maestrul ceasornicar din Nord de a-l repara la un momendat împreună cu fiul său, cât şi calitatea de fiu al ceasornicarului sunt fapte care nu pot fi dovedite cu argumente ştiinţifice. Măsura realităţii acestei geniale şi tragice poveşti care a înduioşat şi fascinat atâtea generaţii este dată doar de marele pariu ontologic pe care îl numim credinţă. De ce nu toţi muritorii au acces la această paradoxală formă de cunoaştere, în definitiv, la acest dar, este o întrebare la care n-ar putea răspunde decât misteriosul prezent-absconsul, neundepestetotul ceasornicar Abraham Gottfried însă ca să-i investim cu autoritate răspunsul trebuie invariabil să credem în existenţa lui, ceea ce, ar replica unii, nu e tocmai simplu mai ales atunci când eşti condamnat să trăieşti (să-ţi suferi viaţa) într-un oraş cu orologiu bolnav.

FINE

Sibiu, 15 iulie – 24 August 2005

CUPRINS

I      CRONOPATIA /5

II     PRIMARUL /62

III   CONCILIUL /86

IV   GARDIENII TIMPULUI /96

V     CATEDRALA /113

VI    SOSIREA CEASORNICARULUI /122

VII   TURNUL /132

VIII OROLOGIUL /138

IX     EMMANUEL GOTTFRIED /158      EPILOG/179

CUPRINS/181


[1]În cele din urmă (lat.)

[2] „Dacă un pictor ar vrea să alăture o ceafă de cal unui cap omenesc şi să lipească tot soiul de pene pe nişte membre strânse de peste tot, astfel încât o femeie frumoasă în partea de sus (trupul unei femei frumoase) să se termine într-un peşte îngrozitor de urât, venind să-i priviţi opera, prieteni, v-aţi putea stăpâni râsul ? Credeţi-mă, pisoni, un tablou de acest fel ar semăna cu o carte ale cărei năluciri sunt plăsmuite precum visele unui bolnav încât nici piciorul, nici capul să nu aparţină aceluiaşi corp. Pictorilor şi poeţilor le-a fost întotdeauna îngăduită  dreapta putere de-a îndrăzni orice. Știm şi cerem şi le oferim la rândul nostru această îngăduinţă, dar să nu unească cele crude cu cele blânde, să nu pună alături şerpii cu păsările, mieii cu tigrii.” (Quintus Horatius Flaccus, Epistula ad Pisonem, 1-13, trad. din lb.  latină de Vasile Chira).

[3] Toate (orele) rănesc, ultima (clipă) ucide (lat.).

* din propria iniţiativă (lat.)

Published in: on August 2, 2010 at 8:10 pm  Comments (3)  
Tags: ,

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2010/08/02/orologiul/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. Cateva cuvinte despre roman
    „Orologiul” este expresia unui gen de roman absent în literatura română, dar care în literatura mondială este consacrat. Romanul are un conţinut speculativ şi este exprimat în formă alegorică. Parabola de tip speculativ constituie marca acestui tip de proza, care o plasează în fruntea genului. În istoria literaturii universale, reprezentanţii acestui gen sunt, într-o anumită măsură, Kafka („Procesul” şi „Castelul”), H. Hesse („Jocul cu mărgele de sticlă”) şi, într-o mai largă măsură, prozele mistice ale lui Borges.
    În literatura română, temele romanului interbelic au fost fie problema ţărănească, fie cea a erosului, pe care numai Camil Petrescu a ridicat-o la o altitudine metafizică. Excepţie de la această dualitate tematică face, parţial, „Pădurea spânzuraţilor” şi o parte a prozei fantastice a lui M. Eliade. Nici una din aceste versiuni însă nu încorporează în mod explicit problema arhitecturii inteligibile a lumii care constituie esenţa unui roman metafizic.
    În literatura postbelică românească există de asemenea o absenţă a preocupărilor de acest tip, datorită probabil şi cenzurii comuniste. Vedem şi aici revenirea problemei obsesive a literaturii române (problema ţărănească) în „Moromeţii” lui M. Preda. În privinţa romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda însuşi a recunoscut că Petrini nu are profilul unui veritabil filosof. Romanul a fost criticatat tocmai pentru faptul că dimensiunea lui speculativă lasă mult de dorit într-o operă care are totuşi ambiţii în această direcţie. Fără a ignora prezenţa altor autori importanţi în literatura postbelică, pot spune doar atât: realizările semnificative ale acestei perioade nu se află în zona romanului metafizic, respectiv a parabolei speculative.
    În privinţa literaturii postdecembriste, proza lui M. Cărtărescu se distinge în chip firesc. Realizarea cea mai importantă a acestui scriitor, trilogia „Orbitor”, are câteva apropieri de un anumit vizionarism mistic. Viziunea din „Orbitor” este însă mai degrabă mediată prin imaginaţie, definindu-se ca o formă de onirism pseudo-mistic. Nu este în intenţia romanului incorporarea problemei arhitectonice ,inteligibile a lumii, care aparţine mai degrabă unei mistici mediate de intelect decât de imaginaţie, de concept şi nu de explozia onirică şi anarhică a simbolului. Originile acestei mistici speculative ca şi ale arhitectonicii inteligibile a lumii aparţin Occidentului medieval, iar insuficienta cunoaştere a lor în spaţiul cultural românesc poate explica absenţa romanului speculativ din literatura română.
    O altă dimensiune a „Orologiului” este cea apocaliptică, dimensiune şi ea prezentă în literatura mondială de la Dostoievski până la M.V. Llosa şi E. Sabato, de asemenea insuficient reprezentată în spaţiul nostru literar. Deşi România a dat pe unul dintre cei mai mari nihilişti ai secolului XX (E. Cioran), ecourile unei atari viziuni, a unui colaps apocaliptic care ar surveni ca o concluzie naturală a unei coerenţe mundane dereglate, au fost şi ele slab reprezentate în romanul românesc, roman din care nihilismul este practic absent. Pentru faptul că unifică problematica arhitectonicii inteligibile a lumii cu cea nihilist-apocaliptică, romanul reprezintă o premieră (o susţin cu o calmă şi neorgolioasă certitudine) în literatura autohtona.
    Roman cu miză metafizică, speculativă, Orologoul tematizează într-o naraţiune literară ontologia temporalităţii.

  2. Frumos, va multumesc.

  3. S-a spus despre domnul Vasile Chira ca ar fi un kafkian si cred ca este cel putin pentru tema, pentru modul de a scrie, mai ales in prima parte a romanului. Este, asa cum spune domnia sa, un original in literatura romana si ramane acelasi punct de intrebare suspendat in spatiu, neintels , dar purificator, cum l-am cunoscut cand era profesor la Seminarul din Cluj. Obsesia pentru metafizica, pentru temele fundamentale ca si timpul si transcenderei lui prin ancorarea in Absolutul Spiritului unde o clipa de Mozart e mai pretioasa si mai intensa, mai evolutiva decat o calatorie de ani lumina. Mi-a facut placere sa-l recitesc cu toate ca in cele din urma cosul sufletului meu, ca si cel al ucenicului din Pateric, nu a retinut prea multa apa, dar a ramas mai curat.
    Claudiu Cocan


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: