JOHANN GOTTLIEB FICHTE SI IDEALISMUL SUBIECTIV

Teoretizând mecanismele cognitive ale fiinţei umane, Immanuel Kant acceptă ideea că materia primă a cunoaşterii este mijlocită de senzaţii insă subliniază rolul decisiv al gândirii în prelucrarea informaţiilor. Dacă forma sensibilităţii oferă condiţiile spaţio-temporale ale obiectului, forma intelectului dă legile pe care obiectul trebuie să le respecte în orice timp şi în orice loc. Obiectul are la Kant un caracter bivalent, adică are o latură intuitivă şi una intelectuală. Fără intuiţie şi intelect obiectul nu poate avea structură, este o indeterminare, un concept limită al intelectului despre care nu putem spune nimic, care nu are nici o calitate. Acest concept limită este numit de Kant   lucru în sine sau noumen. Dacă fenomenul este materia cunoaşterii structurată de formele sensibilităţii (spaţiu şi timp) noumenul este conţinutul pur, fără nici o formă, motiv pentru care nu poate fi cunoscut.

Ceea ce determină experienţa la Kant, este un lucru exterior ei. Kant a analizat magistral condiţiile şi structura cunoaşterii umane, dar   n-a făcut decât să inventarieze mecanismele ei evitând elucidarea naturii, originii conceptelor şi principiilor implicate în activitatea cognitivă a subiectului gânditor.

O contradicţie majoră pe care o identifică urmaşii lui Kant în Critica raţiunii pure este aceea că întemeietorul apriorismului trece cauzalitatea în tabela categoriilor, a conceptelor pure ale intelectului. Despre categorii Kant a afirmat că au un statut imanent deci valabilitatea lor se reduce numai în interiorul experienţei adică se aplică numai unor intuiţii sensibile. Ele nu au valoare transcendentă în sensul că nu se pot aplica lucrului în sine. E limpede că dacă toate categoriile urmează această regulă nici cauzalitatea nu poate fi exceptată. În alt loc Kant afirmă că lucrul în sine acţionează asupra sensibilităţii umane determinând în aceasta avalanşa haotică a senzaţiilor care constituie punctul de plecare al cunoaşterii.

Asta înseamnă că lucrul în sine determină senzaţiile, că este cauza lor. Însă prin aceasta, cauzalitatea transcede raporturile dintre fenomene, ajungând în lumea lucrului în sine. Rezolvarea acestei contradicţii putea fi depaşită în opinia gânditorilor post kantieni numai prin abandonarea tezei numenale. Caracterul abscons, iraţional al  ,,lucrului in sine”, inexistenţa unui principiu care să unifice cele două tipuri de raţiune: teoretică si practică, constituie dificultăţile pe care au încercat să le rezolve urmaşii lui Kant.

Una dintre cele mai radicale soluţii a fost propusă de Johann Gottlieb Fichte care eludează conceptul de numenalitate. Ce sens are lucrul în sine dacă este incognoscibil, se întreabă Fichte. A dubla această lume cu una incognoscibilă este un non-sens. Adevărul trebuie derivat dintr-o singură realitate.

Johann Gottlieb Fichte se naşte la 19 Mai 1762 în satul Rammenau (Saxonia) în familia unui modest ţesător de pânzeturi. Lipsa mijloacelor materiale, dar şi firea sa recalcitrantă îl obligă pe Christian Fichte, tatăl viitorului filosof să-şi încredinţeze copilul modestei îndeletniciri de păzitor de gâşte în satul natal. În atmosfera pustie de la ţară, predicile pastorului Wagner erau singurul lucru care-l pasiona, astfel încât a ajuns sa le poată reproduce cu o uimitoare fidelitate.

Într-o Duminică vine la Rammenau, baronul von Miltitz, un proprietar care locuia în vecinătate la castelul Siebeneichen, însă pentru că a ajuns cu o oarecare întârziere, a pierdut predica. Manifestându-şi regretul pentru acest lucru, unul din ţăranii care tocmai ieşise pe poarta bisericii îi recomandă, mai mult în glumă, să se adreseze păzitorului gâştelor, care i-o poate reproduce. Proprietarul satului, von Hoffman, îl invită pe von Miltitz la curtea sa pentru masa de prânz. Aici baronul îşi aminteşte de copil, iar gazda grijulie trimite după Fichte, care reproduce impecabil gesturile, tonul, mimica şi continutul predicii pastorului Wagner.

Talentul copilului îl impresionează într-o astfel de măsură pe baron, încât cere permisiunea părinţilor de a se ocupa de educaţia copilului, luându-l la plecare cu sine. În scurt timp îl încredinţează pastorului Krebel din satul Niederau, un reputat classicist, unde copilul învaţă repede latina şi greaca, ceea ce i-a permis să intre în 1774, la numai 12 ani, în celebrul gimnaziu din Pforta, trecând apoi în 1780 la Universitatea din Jena pentru a studia teologia.

După ce-l întreţinuse 8 ani, baronul von Miltitz moare, iar moştenitorii săi refuză să trimită studentului teolog banii necesari şcolarizării. Acest lucru îl determină pe Fichte să se întreţină singur, dând lecţii particulare, ajungând în ultimii ani de studii să predea la ţară în calitate de Hauslehrer, ceea ce îi va afecta situaţia şcolară. În 1788, la vârsta de 26 ani se hotărăşte să revină la Jena pentru    a-şi susţine examenul de absolvire, solicitând consistoriului bisericesc din Saxonia un ajutor financiar. Fiindu-i refuzată cererea, probabil din cauza statutului de student întârziat, trece prin momente dificile, trăind in principal din expediente până când destinul îi scoate în faţă pe poetul Felix Weisse care căuta un Hauslehrer pentru familia unui patron de hotel din Zürich, unde poposise o vreme. Dornic să cunoască Elveţia şi silit de împrejurări, Fichte părăseşte Germania si întrucât nu avea bani, pleacă pe jos spre Zürich unde avea să rămână doi ani. Un conflict cu părinţii elevilor, posibil de natură pedagogică, îl sileşte să abandoneze postul, orientându-se de această dată nu spre Jena, ci spre Lipsca, cu intenţia de a-şi căuta noi elevi.

Un student în filosofie, aflând de oferta lui, îi cere sa-i explice filosofia lui Kant, numită pe atunci  noua filosofie. Deşi nu citise opera kantiană acceptă provocarea şi începe să studieze Critica raţiunii pure şi Critica raţiunii practice, fiind entuziasmat de ideile filosofului din Königsberg. Acesta este momentul în care va renunţa definitiv la cariera ecleziastică în favoarea filosofiei.

În 1791 Fichte este din nou Hauslehrer într-o familie de aristocraţi din Varşovia. Concediat şi de aici din cauza aceloraşi pretenţii de a-şi impune propriile inovaţii pedagogice, se îndreaptă spre Königsberg cu gândul de a-l căuta pe Immanuel Kant. Vârsta înaintată a filosofului (pe atunci Kant avea 67 ani) obosela, scrupulozitatea cu care-şi gestiona timpul au făcut ca vizita să fie neaşteptat de scurtă.

Fichte rămâne o perioadă la Königsberg unde scrie o lucrare cu titlul ,,Verzuch einer Kritk aller Offenbarung” pe care o trimite lui Kant. După ce o citeşte, filosoful îl invită pe autor la masă, îndemnându-l să continue să scrie filosofie. Rămas fără bani din cauza lungului sejur la Königsberg, Fichte îi cere, printr-o scrisoare, lui Kant un ajutor financiar. Bătrânul filosof nu-i satisface această cerere însă îi propune librarului său, Hartung, să-i tipărească lucrarea. Aici intervine din nou mâna nevăzută a destinului. Dintr-o posibilă neatenţie a tipografilor sau mai degrabă din teama  librarului de a nu pierde la vânzare punând numele unui teolog cu studii nefinalizate pe o carte, lucrarea apare fără numele autorului, ceea ce până la urmă i-a făcut un imens serviciu de publicitate. Faptul că în conţinutul cărţii se regăseau idei din Critica raţiunii pure şi din Critica raţiunii practice, cititorii, comunitatea ştiinţifică, filosofii în general, erau convinşi că lucrarea aparţine lui Immanuel Kant care a preferat să o publice anonimă mai ales că avusese unele altercaţii cu autorităţile. Aşa se face că toate laudele aduse iniţial lui Kant pentru această lucrare au fost culese de Fichte. Chiar dacă mai târziu Kant a dezminţit acest lucru printr-o notă în revista Allgemeine Litteraturzeitung din Jena, făcând public numele autorului, faima lui Fichte nu a scăzut cu nimic, ci dimpotrivă a stârnit şi mai mult curiozitatea cititorilor.

Acest episod  legat de cartea în cauză, dar şi alte două lucrări de filosofie politică pe care le-a publicat în acelaşi an la Zürich i-au adus filosofului debutant catedra de filosofie a Universităţii din Jena care rămăsese liberă după plecarea lui Reinhold la Universitatea din Kiel.

Aici, în idea de a reforma comportamentul studenţilor, iniţiază un curs de educaţie pe care se încăpăţânează să-l ţină duminica dimineaţa în timpul serviciilor religioase, intră în conflict cu studenţii (aceştia îi sparg geamurile în noaptea de Anul Nou), cu autorităţile eclesiatice, dar şi cu guvernul din Weimar pe motiv că publicase în 1798, în Das philosophische Journal din Jena un studiu în care reducea Divinitatea la noţiunea de ordine morală a lumii.

În urma acestor conflicte, în 1799 pierde catedra de la Jena plecând la Berlin unde vreme de 5 ani susţine conferinţe şi publică lucrări de filosofie.

În 1805 este numit profesor la Erlangen. Revine la Berlin unde ţine celebrele Cuvantari catre natiunea germane (Reden an die deutsche Nation).

În 1810, după fondarea Universităţii din Berlin, Fichte devine profesor,decan, iar mai târziu este ales rector.

Principalele sale lucrări sunt: Încercare de critică a oricărei revelaţii(1792), Bazele teoriei ştiinţei(1794), Întemeierea dreptului natural după principiile doctrinei ştiinţei(1796-1797), Sistemul eticii după principiile doctrinei ştiinţei(1798), Destinaţia omului(1800), Caracterul esenţial al savantului şi manifestările sale în domeniul adevărului(1806) şi Cuvântări către naţiunea germană(1808), lucrare care a avut un rol important în lupta pentru eliberarea poporului german de sub ocupaţie franceză.

Încă de la început, Fichte a fost preocupat de găsirea unui principiu suprem din care să poata fi derivată gândirea sa filosofică. Un astfel de principiu este identificat de Fichte în subiect, în eu ca entitate legislatoare si ordonatoare a lumii.

Fichte este considerat părintele idealismului german în sensul larg al cuvântului, dezvoltând o formă particulară de idealism: idealismul subiectiv. Dar înainte de a vorbi de idealismul fichtean să aruncăm o foarte scurtă privire asupra speciilor idealismului.

Noţiunea de idealism se referă, în general, la punerea pe primul plan a ideilor, considerarea spiritului, a conştiinţei, a gândirii ca factor primordial, în timp ce materia, existenţa este văzută ca un factor secund.

Istoria filosofiei moderne a înregistrat diverse forme de idealism: idealismul dogmatic(Berkeley), idealismul problematic(Descartes), idealismul transcendental(Kant), idealismul subiectiv(Fichte), idealismul obiectiv(Schelling), idealismul absolut(Hegel).

În sens strict, idealismul se referă la orientarea filosofică germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, provocată de gândirea kantiană şi este reprezentat de Fichte, Schelling şi Hegel.

Idealismul în forma sa subiectivă afirmă că existenţa materială nu este independentă de subiect, admiţând ca unică realitate reprezentările, senzaţiile, conştiinţa individuală.

Datorită caracterului ei de generalitate filosofia este considerată de Fichte ştiintă, doctrină, ştiinţă a ştiinţei. Intenţia lui Fichte era să acorde conştiinta cu lumea, apoi prin raportare la celălalt întemeiază dreptul si etica. Întreaga existenţă este un produs al Eului.

Din acest principiu suprem provin nu numai formele cunoaşterii (spaţiul şi timpul ca forme a sensibilităţii şi categoriile ca forme ale intelectului), ci şi conţinutul ei. Eul se instituie pe sine ca eu în sens declarativ: eu sunt eu. Orice experienţă necesită un subiect şi un obiect. În acest caz avem o coincidenţă dintre subiect şi obiect adică eu mă gândesc pe mine. Eul este în consecinţă anterior oricărei experienţe. Când eul se autodefineşte işi precizează statutul ontologic, afirmă că este un eu, dar prin aceasta el indică şi ceea ce nu este eu. Acest lucru instituie non eul, obiectul, respectiv lumea. Dacă în actul de instituire a autorităţii egologice subiectul şi obiectul sunt identice, în raportul eu-noneu apare diferenţa dintre subiect şi obiect. Noneul, realitatea obiectivă nu provine din exterioritatea eului, ci îşi are originea în activitatea lui, nu izvorăşte dintr-un fantomatic lucru in sine.

Autoinstituirea eului ca eu şi instituirea noneului în eu sunt numite de către Fichte teză şi antiteză, iar procedeul,metodă antitetică sau dialectică.

Contradicţia dintre teză şi antiteză, dintre eu şi non eu face necesară sinteza care funcţionează în condiţiile divizibilităţii eului şi noneului (acţiunea unuia asupra celuilalt se poate limita doar la o parte).

,, Eul opune înăuntrul eului un non-eu divizibil eului divizibil”va afirma Fichte. Eul determină noneul, iar noneul determină eul.

În dialectica eului Fichte face apel la cele trei principii logice: principiul identităţii, principiul contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente:

1. identitatea.Teza (θέσις )

Ich bin=eu sunt,dar Ich bin ich=eu sunt eu. Eul îşi impune propria lui existenţă.

2. contradicţia.Antiteza (αντίθεσις)

Ich bin=eu sunt, dar asta presupune noneul Ich bin nicht=eu nu sunt.

3. raţiunea.Sinteza (σύνθεσις)

Opoziţia dintre eu şi noneu trebuie soluţionată căci în afara eului nu mai există nimic. Asta înseamnă că noneul este inerent eului (este conţinut în eu) deşi sunt opuse. Eul şi noneul se limitează reciproc.

Dacă din al doilea principiu al dialecticii eului se deduce negaţia Ich bin nicht, din cel de-al treilea se deduce categoria limitaţiei (eul limitat de noneu şi invers noneul limitat de eu). Fichte ajunge la un idealism subiectiv deoarece activitatea cognitivă are loc în spaţiul conştiinţei subiective.

Realitatea fiind creată de spirit este nu numai ideală ci şi reală, are o structură obiectivă, independentă, fiind anterioară constituirii conştiinţei prin sciziunea subiect-obiect. Noneul este necesar pentru că eul are nevoie de ceva exterior lui, de o rezistenţă în faţa căruia să se poata afirma. Cu alte cuvinte noneul este un pretext pentru realizarea plenară a spiritului.

Deasupra eurilor individuale, însă independent de ele, există un eu absolut care este identic cu sine în toţi indivizii. Armonia între Natură şi Spirit, între Necesitate şi Libertate, între Inteligenţă şi Voinţă, este perfect posibilă deoarece lumea este creată în funcţie de necesităţile eului. Cunoaşterea este drumul de autorealizare a spiritului.

În etică Fitche afirmă că atributul esenţial al omului este libertatea, motiv pentru care trebuie să acţioneze în acord cu conştiinţa sa. În spiritul acestei etici a doctrinei ştiinţei, Fichte schiţează, într-o manieră scolastică, o listă cu datorii faţă de sine şi faţă de alţii. Datoria generală faţă de sine ar fi păstrarea vieţii, iar datoria specială, alegerea şi exercitarea unei profesii.

În privinţa datoriilor faţă de alţii Fitche identifică recunoaşterea libertăţii spirituale, corporale şi materiale a semenilor, iubirea faţă de duşman şi promovarea moralităţii printre oameni.

Influenţa ideilor teologice ale lui Friederich Schleiermacher, obiecţiile pe care i le aduce Jacobi, dar şi acuzele de ateism îl determină pe Fichte să-şi revizuiască anumite idei din cadrul idealismului subiectiv, să găseasca o linie de continuitate între raţiune şi sensibilitate. Aceste preocupări se materializează în lucrarea Die Bestimmung des Menschen publicată în 1800 în care afirmă că menirea omului este aceea de a parcurge drumul de la îndoială la ştiinţă şi de la ştiinţă la credinţă.

Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. În travaliul său spiritual şi cognitiv, fiinţa umană parcurge mai multe trepte: starea primitivă de disipaţie când omul ia lumea aşa cum îi este mijlocită de simţuri, intuirea ordinii, supunerea faţă de legi, descoperirea originii divine a lumii şi realizarea mântuirii.

Într-un prim moment al vieţii sale omul oscilează între sentimentul unei necesităţi dictate de legile naturii, de rigorile sociale şi conştiinţa unei totale libertăţi elective, ceea ce va duce la un conflict interior, la îndoieli majore din care nu va putea ieşi decât prin cunoaştere, prin ştiinţă, îmbrăţişând în cele din urmă idealismul subiectiv. Omul ajunge la concluzia că lumea exterioară nu este decât o reprezentare, o creaţie, o idee a lui însuşi care depinde în ultimă instanţă de gândirea lui.

Dar gândirea este şi ea o serie de reprezentări într-o perpetuă schimbare, ceea ce atentează asupra identităţii eului. Trebuie aşadar să existe cu necesitate o instanţă independentă de eu care să asigure realitatea lucrurilor, iar accesul la această entitate nu e posibil decât prin credinţă.

Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune.

Dacă la început Fichte nu agrea concepţia teistă care postula existenţa unei divinităţi transcendente şi personale, afirmând că este de neconceput un alt Dumnezeu în afara ordinii  morale a lumii (de altfel motivul principal pentru care a fost acuzat de ateism), în a doua parte a gândirii sale filosofice se raportează la Dumnezeu ca la o existenţă absolută fără început şi fără sfârşit responsabilă de actuala coerenţă cosmică. Această schimbare de optică transformă gândirea fichteană iniţială, idealismul subiectiv într-un soi de realism, motiv pentru care la denumit ideal-realism.

La ce-ar folosi omului o moralitate desavârşită dacă n-ar fi ancorată în Dumnezeu, în comandamentele etice ale religiei? Morala, concluzionează  Fichte, nu poate fi intemeiată decât pe religie.

În această perioadă a gândirii sale filosofice, Fichte identifică Eul absolut cu Dumnezeu, dar nu ca o realitate distinctă, personalizată, antropomorfizată, ci mai degraba conaturală sineităţii umane. Eul absolut, Dumnezeu reprezintă ordinea morală, libertatea şi nu are în el nimic autarhic, despotic, punitiv.

Înainte de teoria ştiinţei, afirmă Fichte, doar doctrina creştină a înţeles destinul ultim al omului. Activitatea misionară a lui Iisus a revelat omului filiaţia sa dumnezeiască,vocaţia sa soteriologică.

În urma războiului dintre Prusia şi Napoleon I, soţia lui Fichte, la îndemnul filosofului, s-a dedicat îngrijirii răniţilor în spitalele berlineze unde se îmbolnăveşte de tifos exantematic, boală infecţioasă ce purta în epocă numele de Lazarettfieber. Încredinţat de medici că puseul infecţios al soţiei a trecut şi că merge spre vindecare, într-o zi după întoarcerea de la cursuri o îmbrăţişează, acest lucru dovedindu-se  a fi fatal pentru că în timp ce soţia lui s-a vindecat Fichte s-a stins din viaţă în data de 27 ianuarie 1814, la vârsta de 52 de ani.

Filosofia este după Fichte o nostalgie creatoare, o formă de cunoaştere în care ne simţim pretutindeni acasă, o căutare a eului divin care se reflectă invariabil în propria noastră sineitate.

Poetul Friedrich von Hardenberg, cunoscut sub numele de Novalis, influenţat profund de idealismul subiectiv al lui Fietche, prelucrând o legendă antică, exprimă genial aceasta identitate ontologică, acest schimb perihoetic după energii între sinele imanent şi Sinele transcendent.

În templul de la Sais, mai vechea capitală a Egiptului de Jos, muritorii adorau o zeiţă misterioasă,a cărei faţă era întotdeauna acoperită cu un văl, astfel încât închinătorii să nu-i poată zări chipul. În cele din urmă un adorator mai îndrăzneţ, profitând de neatenţia preoţilor a reuşit sa-i ridice vălul, constatând cu stupoare că în locul zeescului chip nu era altceva decât propria sa imagine, care îi era atât de familiară, însă din cauza ignoranţei nu ştia ce preţuia, nu realiza că infinitul se ascundea în el precum frunza în desişul verde al pădurii.

Lector Univ. Dr.VASILE CHIRA

Facultatea de Teologie,,Andrei Saguna’’ Sibiu

Published in: on August 2, 2010 at 7:39 pm  Comments (1)  
Tags: ,

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2010/08/02/johann-gottlieb-fichte-si-idealismul-subiectiv/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. o super lucrare pt cei ce cunosc


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: