METAFIZICA ECUMENISMULUI

„Non pro eis autem rogo tantum, sed et pro eis, qui credituri sunt per verbum eorum in me: ut omnes unum sint, sicut tu Pater in me, et ego in te, ut et ipsi in nobis unum sint: ut credat mundus, quia tu me misiti”
Secundum Ioannem

17:20,21

Orice încercare de dialog ecumenic trebuie să se întrebe asupra principiilor de posibilitate ale acestui fenomen. Poate fi actualizată în istorie unitatea planetară a spiritului? Dacă da, care sunt atunci mijloacele de realizare a acestei unităţi, iar dacă nu, care sunt motivele care ne împiedică să ajungem la ea? Există o limită dincolo de care ezităm sau nu ne este permis să continuăm dialogul?
Deşi biserica are un destin istoric incontestabil, deşi chemarea ei este în egală măsură drept mărturisitoare şi universală, deşi a lăsat în istorie urme ireversibile din care a rezultat cultura noastră europeană, se pare că destinul fundamental ala bisericii nu priveşte unitatea istorică ultimă a umanităţii. Starea de divizare a omenirii este în această optică urmarea păcatului originar. Consecinţa nu poate fi înlăturată fără înlăturarea principiului. Fiind originar, păcatul nu este istoric sau antropologic determinat. El nu este nici o noţiune psihologică sau psihanalitică după cum nu este nici una socială. Păcatul originar este un concept teologic transcendental în sensul în care el este principiul de posibilitate al timpului istoric. Starea de divizare a umanităţii atât spirituală cât şi politică este aşadar efectul unei conjuncturi istorice sau a unei etape în evoluţia omenirii, rezultatul unei mutaţii transcendentale. În consecinţă această divizare nu poate fi corect şi arhitectonic suprimată fără abolirea păcatului originar şi implicit fără abolirea timpului cosmic şi istoric pe care acesta le-a determinat. Timpul însă îşi modifică natura nu numai prin aderenţa lui la Eternitate. Hristos este punctule de tangenţă al Eternităţii cu timpul. Învierea lui devine astfel principiul transcendental al instaurării unui alt timp decât cel istoric. Un timp din care păcatul şi moartea sunt înlăturate. Dacă păcatul şi moarte sunt într-un astfel de timp eshatologic suprimate, sunt suprimate şi consecinţele acestora deci şi starea de divizare a umanităţii. Prin Hristos este restaurată unitatea transcendentală şi supraistorică a omenirii. Proiectul actual al globalizării poate fi văzut şi ca o reeditare a hegelianismului. Această viziune este hegeliană în măsura în care o unitate transcendentală a omenirii este simultan şi una istorică, Spiritul absolut realizându-se în momentul suprem al istoriei.
Pentru că astăzi există un sistem economic planetar care conexează Tokyo, Frankfurt şi Toronto, pentru că astăzi devine vizibilă geneza unui sistem financiar unic pentru întreaga planetă, unui astfel de sistem economic global trebuie să-i răspundă o conştiinţă religioasă planetară. Religia ca segment al reflectării sociale a economicului ar urma şi ea să se supună acestei logici intrând în concertul multinaţional prin care unitatea spirituală a omenirii să fie realizată. Există aici un pariu metafizic oarecum îndrăzneţ având în vedere că această unitate urmează să se facă fără transfigurarea timpului, fără abolirea morţii şi fără eshatologie. Cu toate acestea un astfel de demers anticipează intraistoric imaginea unităţii exhatonice, pregăteşte moral, psihologic, poetic şi algebric diaspora multiplilor pentru ecuaţia henologică finală.
De-a lungul istoriei au existat şi personalităţi care nu s-au lăsat seduse de o retorică imanentistă care după părerea lor ar rata unitatea transcendentală confundând-o cu cea istorică. De pildă F.M. Dostoievski în romane precum Fraţii Karamazov şi Demonii nu denunţă numai iluzia sângeroasă a comunismului pe care a anticipat-o înfricoşător de exact ci şi visul unei unităţi din care transcendenţa să fie absentă. Marele romancier rus invocă simbolismul Turnului Babel în mai multe locuri din opera sa (în Demonii când este descris poemul de tinereţe a lui Stepan Trofimovici Verhonvenski şi în Fraţii Karamazov în capitolul Marele inchizitor). Vorbind astfel de realizarea unei „utopii” finale a istoriei de tip eclectic, a unei unităţi fără principii de unitate. Dacă Dostoievski a intuit crimele internaţi-onalismului marxist cu mult timp înainte ca acestea să se producă asta nu înseamnă că profeţiile lui pesimiste în legătură cu proiectul globalizării, realizat sub auspiciile unei evidente democraţii, trebuie să se actualizeze, mai ales că el a făcut aceste afirmaţii de pe poziţia unui creator de literatură şi nu de pe poziţiile unui profet investit de Transcendenţă cu atributele infailibilităţii.
Din punct de vedere metafizic creştinismul este, aşa cum am amintit deja, într-o continuitate cu teza speculativă a Unului-Multiplu enunţată de Platon şi dezvoltată de către Aristotel. Desigur Unul-Multiplu dogmatic ca Unu fiinţial şi trinitate ipostatică este diferit radical de cel al Lykeion-ului. S-ar putea aşeza ecumenismul sub acest semn al Unului-Multiplu, a unei unităţi de principiu a religiilor şi a unei pluralităţi de căi înspre atingerea acestor unităţi? Dacă am avea o condiţie edenică, deci dacă am trăi într-o formă de temporalitate transparentă faţă de Infinit, acest lucru ar fi mai simplu de realizat decât în condiţiile unui statut cosmic macerat de cariile timpului. Lucrurile devin şi mai delicate dacă ne gândim că o astfel de unitate ar fi imposibilă în absenţa unei viziuni hristocentrice.
Subliniam mai sus faptul că o unitate transcendentală perfectă a Unului-Multiplu este posibilă doar când principiul divizionar al istoriei – păcatul – va fi desfiinţat. Dacă păcatul şi moartea ar fi doar realităţi sociale, ele ar putea fi doar administrativ determinate. Din nefericire aceste realităţi sunt ontologice şi de aceea nu pot fi decât ontologic abolite. Cu toate că unitatea spirituală a planetei nu poate fi realizată plenar în istorie acest lucru nu paralizează ireversibil dialogul ecumenic.
Aşa cu a afirmat filosoful Constantin Noica în De dignitate Europae dar şi alţi gânditori de la noi şi de aiurea, identitatea efectivă a Europei este legată de Primul Sinod Ecumenic al Biserici Creştine (Niceea, 325), unde s-a formulat dogma Sfintei Treimi prin care se arată că: „Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”, fiecare dintre aceste persoane posedând întreaga Fiinţă dumnezeiască, rămânând însă inconfundabile, distincte şi nedespărţite. Comuniunea intratreimică poate servi ca mod de comuniune interumană.
Planeta noastră este un bulgăre infim de humă rotitoare suspendată undeva la periferia universului. Suntem fire de praf „Muşti de-o zi pe-o lume mică/ Ce se măsură cu cotul” cum frumos spunea Eminescu în Scrisoarea I. Din perspectiva acestei condiţii cosmice insignifiante dar şi din aceea a unei paternităţi cosmice transcendente, orgoliile ultranaţionaliste precum şi orice formă de extremism etnic şi religios par pure exerciţii de naivitate. Un ins cu o hipersensibilitate metafizică şi cu o minimă conştiinţă civică şi agapică va înţelege fără dificultate necesitatea unui dialog cultural şi spiritual cu subiecţii altor confesiuni şi etnii.
Extinderea dialogului ecumenic şi misionar la nivel interreligios este de asemenea salutară în contextul în care dorim ca Ecclesia terestră să fie o imagine miniaturală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu toate că modelele ontologice ale religiilor sunt diferite, uneori chiar antagonice, există totuşi un strat arheologic, o gramatică arhetipală a sacrului de unde ar putea porni discursul ecumenic interreligios. Acest start originar arhetipal al omenirii, acest dat revelat primordial este remanent în mituri, în folclor şi fireşte în religiile cu o structură mai evoluată. În doctrina Bisericii este cunoscută existenţa unei revelaţii primordiale, care ar precede atât revelaţia legii date prin Moise cât şi pe cea a harului dată prin Hristos. Această revelaţie primordială ar putea fi interpretată ca un rest al memoriei edenice pe care-l purtăm de la începuturile istoriei chiar şi în momentele noastre de uitare a sacrului. În acest sens opera unui Eliade sau a unui Jung se pot constituii ca documente teoretice care reabilitează după negaţiile iluminismului semnificaţia ontologică a acestei memorii.
Coborârea lui Dumnezeu în timp prin întrupare este de natură să modifice radical conştiinţa arhetipală a omenirii. Nici o discuţie ecumenică profundă, care angajează cu adevărat un dialog spiritual şi nu unul social sau filantropic nu va putea ignora întrebarea fundamentală în legătură cu revelaţia creştină: a fost Iisus Dumnezeu întrupat?; se intersectează în El Infinitul şi timpul sau nu? Dacă da, atunci în lumina acestei supreme epifanii cum o numea Mircea Eliade nici o revelaţie nu poate rămâne la fel. Acesta este premisa unui dialog ecumenic consistent metafizic nu formal. Revelaţia supremă a creştinismului este iubirea. Aceasta este universală într-o măsură mult mai mare decât păcatul adamic. Starea supremă de ecumenism ar fi iubirea totală, toleranţa, sfinţenia. Cei ce vor iubi şi se vor ruga până la sfârşit vor fi cei care, în lumina învierii, vor putea da sens acelei apoteotice îmbrăţişări universale în care nu va mai exista „nici grec nici iudeu”.

Published in: on Octombrie 15, 2008 at 7:09 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2008/10/15/metafizica-ecumenismului/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: