ÎNVIERE ŞI TIMP

Prin actul creaţiei are loc o extază a Eternităţii care va întemeia eonul întregii lumi, analog şi totodată distinct de Eternitatea lui Dumnezeu. Timpul pleacă din Eternitate şi se întoarce în ea ca eon eshatologic. Avem astfel revelată aici suprapunerea capetelor timpului în Infinit. Păcatul originar afectează nu numai coerenţa cosmică, ci şi natura temporalităţii, căci timpul istoric este deschis păcatului. O transcendere definitivă a acestei temporalităţi alterate şi o reintrare în sfera eternităţii va fi posibilă doar prin înviere. În cele ce urmează vom prezenta succint implicaţiile ontologice ale principalelor momente care au punctat istoria mântuirii, pentru a ne opri apoi asupra relaţiei dintre moarte, înviere şi temporalitate.
Timpul este creat din Eternitate din abis. Din această cauză, la începutul Genezei este prezentă una din persoanele Sfintei Treimi: Duhul Sfânt, care era transcendent abisului: „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.” (Facere 1:2). Lumea se face prin suprimări parţiale ale adâncului şi ale omogenităţii lui nocturne. Această sfâşiere a adâncului de către lumina increată este marcată în Geneză prin simbolul separării apelor de ape. Naşterea timpului este legată de crearea lumii, căci despărţirea luminii de întuneric înseamnă separaţia potenţei de act în structura timpului. Prin potenţă, timpul este asemănător adâncului, iar prin act eternităţii (este legat de abis în măsura în care implică posibilul şi este asemănător Eternităţii care este prezent pur în măsura în care timpul înseamnă şi prezent).
Conform teologiei dogmatice, căderea are două niveluri: un nivel angelic şi unul adamic. Cea angelică a fost una eonică produsă la nivelul lumii inteligibile şi din punctul acesta de vedere a avut un caracter transcendental, adică nu a privit timpul însuşi, ci condiţiile lui inteligibile de posibilitate. Prin culpa adamică însă, căderea transcendentală s-a extins la nivelul timpului şi lumii sensibile. Prin aceasta, moartea devine semnul dezechilibrului ontologic al timpului. Axa temporalităţii este deviată spre abis, fiind dislocată din înrădăcinarea ei în infinitul divin. Această fractură abisală a timpului face legătura dintre abis şi coruptibilitate şi implicit dintre abis şi maxima coruptibilitate, care este moartea.
Pentru că abisul înseamnă absenţa temeiului, deci lipsă totală de sine, abisul înseamnă ek-stază infinită (folosim termenul în semn fenomenologic şi nu în sens mistic). De aceea Heidegger observă profund corelaţia care există între ek-stază, fiinţă întru moarte (Sein zum Tode) şi lipsa temeiului (Abgrund). Transcendental, condiţia de posibilitate a morţii este abisul. Aruncarea din sinele propriu pe care îl presupune dezechilibrul abisal al timpului generat de cădere leagă problema morţii de problema exteriorităţii (interioritatea şi exterioritatea sunt folosite aici nu în sens spaţial, ci în sens ontologic). Astfel, extaza abisală a timpului înseamnă exterioritatea lui faţă de propriul temei, pentru că în sens ontologic, abisul este exterioritate pură. Într-un sens simetric, Eternitatea ca rămânere în sine este entază absolută. Astfel, ori de câte ori este afirmată o pluralitate în sânul unităţii eterne, această pluralitate trebuie să fie perihoretică, adică cointerioară.
De aceea, refacerea unităţii timpului, echivalentă cu suspendarea extazei lui şi a consecinţei acestei extaze, care este moartea, nu poate fi realizată decât de interioritatea pură, deci numai prin intersecţia Eternităţii cu timpul. Acest lucru are loc prin cel de-al doilea ipostas al Sfintei Treimi, care, având în sine natura eternă, şi-a asumat-o şi pe cea temporală prin întrupare. În ipostasul Logosului există două naturi, eternă şi temporală, infinită şi finită, acestea fiind de asemenea într-o relaţie perihoretică. Acest lucru, din punct de vedere metafizic înseamnă că în Hristos, timpul şi Eternitatea se întrepătrund. Sfântul Ioan Damaschin susţine că deşi întrepătrunderea este reciprocă, ea este aici asimetrică: natura eternă pătrunde total natura temporală, cât timp natura temporală nu pătrunde complet natură eternă. Faptul că în Hristos Eternitatea şi timpul sunt cointerioare, suprimă principiul de posibilitate a morţii. Iată de ce între suprimarea morţii şi perihoreză există o directă legătură şi iată de ce perihoreza înseamnă suspendarea fracturii abisale a timpului. Prin cointeriorizare şi prin faptul că în Hristos comunică însuşirile, timpul este infinitizat fără însă a deveni identic cu eternitatea.
Faptul că timpul şi lumea au o structură oscilatorie, între eternitate şi abis existând ritmuri temporale şi ritmuri cosmice, afirmă existenţa unui regim dialectic al timpului şi al raportului dintre potenţă şi act în structura temporalităţii. De aceea, fractura abisală a timpului nu poate fi eliminată decât tot dialectic.
Ipostasul infinit şi finit, etern şi temporal trebuie să-şi asume moartea şi abisul, potenţându-le la maxim pentru a le suprima. Dar nu există altă potenţare supremă a morţii decât aceea de a fi lăsată sa afecteze o viaţă infinită. Dacă pentru Heidegger condiţia Dasein-ului era intim legată de fiinţa întru moarte (Sein zum Tode), coliziunea morţii cu Infinitul ca final al crucificării şi al patimilor, înalţă moartea în punctul ei suprem, pentru ca în acest mod să fie destituită. Moartea trebuia să fie înălţată total pentru a fi nimicită total. Acesta este înţelesul cuvintelor Sfântului Grigore de Nazianz din troparul învierii: „cu moartea pe moarte călcând” (thanatô thanaton patesas).
Punctul maxim al asumării abisului este coborârea în infern a Logosului, prin care golul infernului este surpat de plenitudinea Luminii. După ce moartea şi abisul, după ce extaza şi exterioritatea au fost duse până la capăt, ele sunt chiar prin acest capăt desfiinţate. Odată cu momentul învierii, moartea a încetat să mai fie o limită ontologică ireversibilă. Cu toate acestea, moartea fizică şi coruptibilitatea fiinţei vor continua, căci prin înviere, Hristos n-a urmărit dislocarea fenomenalităţii preeshatonice a morţii, ci a vizat mai degrabă structura ei de posibilitate, a suprimat principiul ei transcendental. Suprimarea morţii prin crucificarea şi resurecţia Logosului va însemna în final înfrângerea morţii şi extindera universală a resurecţiei.
Învierea este fundamentul eshatologiei, iar dacă extaza temporală a fost suprimată în Hristos prin îndumnezeirea ipostatică a naturii lui umane, ea va fi suprimată şi în om, însă, prin îndumnezeirea energetică, nu ipostatică. Adevărata depăşire a condiţiei extatice a timpului, adevărata depăşire a finitudinii fiinţei şi a relaţiei dintre grijă (Sorge) şi temporalitate, adevărata transcendere a fiinţei întru moarte (Sein zum Tode) este expansiunea eshatologică a învierii, întemeierea resurecţiei universale pe învierea lui Hristos.

Telegraful Român, aprilie-mai, 2004, Sibiu.

Published in: on Octombrie 15, 2008 at 6:46 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://vasilechira.wordpress.com/2008/10/15/inviere-si-timp/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: