GENIUL ESTE ORGA LA CARE EXERSEAZĂ DUMNEZEU.

GENIUL ESTE ORGA LA CARE EXERSEAZĂ DUMNEZEU.

Flavia Teoc: Multe din poemele tale din Homo interrogans sunt dedicate unor filosofi. Citindu-ţi poemele aveam sentimentul că îi rechemi la liniştea verbului divin, pe cei rătăciţi în hăţişul ideilor. Acesta este demersul tău?
Vasile Chira: E adevărat că am dedicat câteva poeme unor gânditori. E vorba de Pascal, Blaga, Nietzsche, Wittgenstein, Schopenhauer şi Cioran, însă ideea unei concilieri, a rechemării lor la „liniştea verbului divin”, aşa cum frumos spuneai, e absolut periferică intenţiilor mele. Nu am această cădere şi în definitiv nu cred că o poate avea cineva. Dumnezeu e mai necesar, mai abisal, mai prezent, mai Dumnezeu în multe aforisme cioraniene, de pildă, decât în multe încercări artificiale de teodicee. Când spun aceasta nu am în vedere fermitatea credinţei de care trebuie să dea seama orice teolog care-şi respectă vocaţia. Cred că orice încercare de teodicee, care nu trece prin focul cathartic al îndoielii, ţine de o falsă soluţie. Acesta este sensul cărţii lui Iov unde cei care s-au aşezat cu de la sine putere în postura de avocaţi ai justiţiei divine au stârnit mânia Atotputernicului. Nu orice teologie care îl afirmă formal pe Dumnezeu corespunde unei înţelegeri reale a divinităţii. Iată în definitiv riscurile unei teologii de manual care poate uşor degenera într-o formă contemporană de fariseism.
Destinul religios autentic nu se poate clădi decât prin repetatele lovituri ale îndoielii. Capacitatea de a-ţi birui zilnic îndoiala este, după nu importă care gânditor român, una dintre primele definiţii ale credinţei. Acesta este motivul pentru care tind să cred că rătăciţii istoriei filosofiei aveau o căutare mai autentică a transcendenţei decât cei care învaţă din manuale faptul că există Dumnezeu şi felul în care el există. Orice filosofie care clatină ceva în istorie vine dintr-o sete de divinitate născută, nu făcută. Aparenta negare a divinităţii, care uneori constituie filosofia într-o percepţie simplificatoare, nu este decât forma disimulată, apofatică, a unei vocaţii religioase fervente, nesaturate. Un filosof sincer, cu sete de infinit e mai autentic interogând divinitatea decât un teolog de şcoală afirmând-o din complezenţă. Antiteza scepticului nu este teologul de catedră, ci sfântul sau înlocuitorul lui: geniul teologic care afirmă divinitatea nu din literă, ci din inspiraţie. Sunt filosofii rătăciţi?, în măsura în care rătăcirea nu ţine de o contingenţă, ci se constituie ca un transcendental al istoricităţii, după spusele lui Heidegger din Despre esenţa adevărului: ”Omul nu ajunge cu vremea în rătăcire, el se mişcă mereu în rătăcire”. În fond, fără rătăcire nu există istorie, iar istoria este o rătăcire datorită faptului că ideile însele se rătăcesc în faţa Logosului care le întemeiază. Astfel, pentru a reveni la formularea aş spune că filosoful este rătăcit în faţa liniştii Cuvântului, rătăcit în hăţişul însuşi al ideilor pentru că, istoric, Cuvântul nu este dat decât pentru a fi regăsit. Acesta poate fi sensul parabolei Fiului risipitor. Creatorul intră la un moment dat într-o tensiune cu transcendenţa, chiar dacă aceasta este de cele mai multe ori fertilă, izvorâtă nu dintr-un orgoliu demiurgic, ci din nevoia de alteritate pe care o presupune chiar economia iubirii. Dacă am spus că n-am avut intenţia să rechem filosofii la pacea Verbului nu este pentru că filosofii n-ar avea o nevoie metafizică de această pace ci pentru că, repet, nu am căderea s-o fac tocmai eu.
Flavia Teoc: Cum defineşti apolinicul în relaţia omului cu lumea? Îţi poţi imagina poezia în afara interogaţiilor?
Vasile Chira: Dihotomia nietzscheană apolinic-dionisiac nu este decât o prelucrare istorico-filologică a distincţiei schopenhauriene dintre lumea ca voinţă şi lumea ca reprezentare. În fond Schopenhauer identifica în lumea ca reprezentare şi o formă de evadare din sclavie şi de sub forţa hipnotică a voinţei văzută la dimensiuni cosmice. Apolinicul devine un atare echivalent al reprezentării din metafizica filosofului „pesimist”, forma fundamentală de eliberare de sub tensiunile contradictorii şi obscure ale voinţei într-un teritoriu al contemplaţiei. Evident că, odată părăsit acest teritoriu, adică odată cu suspendarea funcţiei contemplative a artei, unica alternativă a actului creator rămâne cea existenţială adică una eminamente interogativă. Cel care a introdus existenţialii în filosofie, este vorba de Heidegger, îşi începe Fiinţă şi timp prin elaborarea interogaţiei asupra sensului fiinţei . Atât timp cât omul se află în „Sein zum tode” el nu poate fi decât întrebător. Răspunsul este rezervat întotdeauna eternităţii, adică nemuririi. Poetul se află mai degrabă într-o condiţie heideggeriană, decât într-una parmenidiană. Substanţa poetică se trage mai mult din interogaţie adică din natura nocturnă a timpului decât din lumina diurnă a contemplaţiei. Contemplaţia este rezervată muzicii şi sfinţeniei. Opoziţia dintre interogaţie şi contemplaţie ţine de o schismă ce face posibilă dinamica istoriei spirituale. În afara ontologiei nu poate exista act creator. Există însă opinia conform căreia poezia ar ţine de o funcţie ludică, de gratuitate, fiind degrevată de orice răspundere metafizică. O asemenea accepţie a substanţei poetice este fără discuţie eronată, caracteristică de regulă derutei axiologice. Dacă nu face ontologie, poezia este un exerciţiu cultural facil, redus în esenţă la filologie, la o combinatorică verbală care nu face sens în ordine ultimă. Nu e totuna să scrii despre brotăcei sau despre eoni. Eminescu este mare nu pentru „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” nici pentru „Somnoroase păsărele”, ci pentru că a scris despre începuturile fiinţei, despre „punctul acela de mişcare ce-i mai mic ca boaba spumii” iar Nichita e genial nu pentru ludisme, ci pentru Elegii, pentru ceea ce este upanişadic în opera sa. Doar o fuziune a poeticului cu metafizicul mai poate salva literatura de la mediocritate. Sinceritatea, experienţele facile, jocurile de cuvinte, entuziasmele patriotarde, mimetismul, imaginaţia haotică, nonconformismul, grafomania nu sunt condiţii suficiente pentru a face literatură. Dacă nu suntem capabili de alte pudori, cel puţin simţ ecologic să avem. Cultura imensă din absolut toate domeniile spiritului, aderenţa metafizică, simţul cosmic, imaginaţia ieşită din comun, inteligenţa, bagajul lingvistic, hipersensibilitatea, luciditatea, sudoarea şi diploma de absolvire a Academiei Transcendentale, iată premisele unei deveniri poetice esenţiale. Fără parcurgerea celor zece mari ai Istoriei Filosofiei, Platon, Aristotel, Kant, Hegel, etc., vorba lui Noica, nu numai că nu poate exista exerciţiu al gândirii, dar nu poate exista nici măcar exerciţiu artistic. Actul poetic, autonom de fiinţă, nu este un act poetic în sensul că nu-şi respectă definiţia. Poezia nu ţine pur şi simplu de frumuseţe ci de frumuseţea Fiinţei. Iată problema în faţa căreia postmodernitatea va rămâne etern corigentă, blocată într-o calchiere ratată a nihilismului heideggerian. Pierzând aderenţa la structurile ontologice fundamentale postmodernitatea rămâne fără discuţie cea mai glorioasă formă de sărăcie estetică. În afara eternităţii orice frumuseţe este ameninţată de desfigurare. Cercetaţi istoria spiritului de la Platon la Bach, de la Parmenide la Hegel, de la Hesiod la Eminescu şi veţi vedea că geniul nu e posibil decât în proximitatea divinităţii. Contemplativi, sceptici, katafatici, nihilişti, încercă cu toţii pe versante diferite, să cucerească Vârful Dumnezeu. Orice creaţie spirituală, care nu este centrată într-un sens transcendent, este nulă axiologic. Geniul este orga la care exersează Dumnezeu. Recitalul va avea loc în Eshaton.
Flavia Teoc: În anul 1999 ai publicat volumul: Scrisoarea unui bolnav de SIDA către Cer. Ce te-a motivat să scrii o astfel de carte? Care este temeiul ei?
Vasile Chira: Cred că sunt foarte sensibil la suferinţă şi la moarte. SIDA are o fenomenologie extrem de imprevizibilă, este o boală inteligentă şi perfidă. Datorită numărului şi gravităţii infecţiilor oportuniste, SIDA este o sinteză a maladiei însăşi. Regret puţin că am scris acea scrisoare imaginară a unui bolnav de SIDA către Cer. A stârnit multe discuţii. E foarte greu să faci literatură ca teolog. Studiul teologiei, misiunea preoţească în speţă necesită o anumită cuminţenie, rigoare, seninătate, împăcare cu sensurile care, dacă râvneşti la marea literatură, nu e întotdeauna o condiţie de izbândă. Probabil că pentru a fi scriitor ultim, la carul acela de cultură, sensibilitate, imaginaţie şi inteligenţă despre care am vorbit, trebuie şi o linguriţă de „nebunie”. Tupeul metafizic, interogaţiile, neliniştile, improvizaţia artistică, exprimările cvasiimpudice, stările existenţiale confuze ale personajelor, fluviul imaginaţiei sunt lucrări de care un destin creator nu poate face abstracţie şi pentru care, în anumite contexte, un scriitor cleric poate fi mai mult sau mai puţin sancţionat. Ori se ştie că marea artă s-a născut din excese. În mod paradoxal uneori spiritul are nevoie de vertij, de mocirlă de sifilis şi de ştreang ca să se întoarcă la sine câştigat. Acest lucru rămâne pentru mine o mare taină. E greu să ţi-l imaginezi în postură de sacerdot pe un Baudellaire, pe un Kafka, pe un Thomas Mann, pe un Eminescu, pe un Nichita Stănescu, ba chiar şi pe un Dostoievski.
Flavia Teoc: Când ai construit răspunsul pe care-l primeşte bolnavul de SIDA, unde era glasul tău înăuntrul acestor cuvinte?
Vasile Chira : Glasul meu ar fi fost de preferat să fie total absent pentru că în fond aş fi dorit mult ca unui bolnav de SIDA să i se dea un răspuns cu adevărat suprauman. Eu n-am făcut decât să înlocuiesc ceea ce este de neînlocuit. Deşi înainte de elaborarea răspunsului am încercat să postesc câteva zile, să ascult muzică clasică, să mă rog, îl consider total insuficient deoarece cred că răspunsul ultim rămâne inaccesibil condiţiei noastre de fiinţă creată. Când i l-am citit lui Florin Octavian, la scurt timp după redactare, mi-a spus: „L-ai făcut pe Dumnezeu să răspundă la nivel de catehism”. Ulterior i-am dat dreptate.
Flavia Teoc: La ce carte lucrezi în acest moment?
Vasile Chira: La un curs de Limbă Greacă pentru studenţii facultăţilor de teologie şi concomitent la un roman care are ca obsesie modul în care femeia îşi actualizează statutul ontologic, în sine contradictoriu, pendulând între infidelitate şi har.
Flavia Teoc: Ai venit din Maramureş, loc care se face simţit în poemele tale. Nu te voi întreba de ce ai ales să rămâi în Cluj ci, dac-ai fi locuit în Maramureş, ar fi existat un alt loc în lume de care ţi s-ar fi făcut dor?
Vasile Chira: Maramureşul este orizontul ontologic originar al României. Prin toate creaţiile spirituale de la strigătură la bocet se exprimă primordiile. Am plecat din Maramureş dintr-un soi de masochism existenţial, însă mă voi simţi întotdeauna exilat, un exil citadin asumat. Poate dacă aş fi rămas acolo aş fi fost prea integrat spaţiului şi nu i-aş fi putut surprinde farmecul şi nici înţelege tristeţile. Ovidiu, fără exilul de la Tomis, n-ar fi scris Tristele şi Ponticele, nu? Dacă ar fi fost un alt loc în afara Maramureşului, de care mi s-ar fi făcut dor, e greu de spus. Cred că unei fiinţei hipersensibile care a avut norocul să se nască în Maramureş, nu-i poate fi dor decât de paradis. În satul meu de la poalele Gutinului tinerii nu ştiu încă de discotecă. Duminica după masă se face hora tradiţională. În momentul în care clopotul cheamă la Vecernie, feciorii şi fetele îmbrăcaţi ţărăneşte întrerup învârtita şi cu o anume veselie, înfierbântaţi de joc, se îndreaptă spre biserică. Nu este ruşine mai mare pentru o fată, decât să ajungă acasă după asfinţitul soarelui. Asta în timp ce, îndeobşte, fetele pleacă de acasă abia după ce soarele apune. Nu e de mirare că atâtea căsătorii stau sub semnul apusului. Cred că am mai spus acest lucru undeva: dacă Dumnezeu şi-ar fi ales o Născătoare din neamul valah, ar fi fost de bună seamă maramureşeancă.

(Text publicat în volumul de interviuri cu scriitori clujeni ,,Trestie şi plumb” îngrijit de poeta Flavia Teoc, Editura Limes, Cluj, 2001, pp.38-42)

Publicat în: on octombrie 15, 2008 at 7:07 pm  Comentariu (1)  

The URI to TrackBack this entry is: http://vasilechira.wordpress.com/2008/10/15/geniul-este-orga-la-care-exerseaza-dumnezeu/trackback/

Feed RSS pentru acest post.

Un comentariuScrie un comentariu

  1. Îţi mulţumesc, dragă Vasile, pentru acest regal metafizic. Interviul tău este admirabil şi mi-a adus nemijlocit minte de vremurile de altădat’…


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: